În momentul de față, toți cetățenii României, indiferent de etnie, confesiune religioasă sau de domiciliul lor, beneficiază de aceleași drepturi și obligații, fiind egali în fața legii. Astăzi, acest lucru ni se pare foarte normal, iar cei care locuiesc în Dobrogea nu se gândesc nicio clipă că ar putea să nu fie egali în toate cu cei din alte provincii istorice. Acesta este prezentul, un prezent al normalității, dar lucrurile nu au stat întotdeauna așa…

Astfel, puțină lume știe că în primele decenii de după integrarea sa la România din 14 noiembrie 1878, Dobrogea a avut parte de un statut separat, fiind guvernată de legi excepționale. Cetățenii dintre Dunăre și Mare nu aveau aceleași drepturi ca cei din Muntenia, Oltenia sau Moldova, iar în Parlamentul României nu exista niciun reprezentant al lor, pentru că, deși erau județe ale țării, Constanța și Tulcea nu aveau dreptul de a trimite senatori și deputați! Nu ar fi trebuit să existe acest regim excepțional și discriminator, cu atât mai mult cu cât articolul 3 din Legea pentru organizarea Dobrogei, din 9 martie 1880, prevedea că devin cetățeni români “toți locuitorii din Dobrogea care în ziua de 11 aprilie 1877 (n.a. începutul Războiului de Independență) erau cetățeni otomani”. Cu toate acestea, dobrogenii aveau un statut straniu, special, în comparație cu ceilalți români, nebucurându-se de toate drepturile oferite de stat.

          Au fost multe personalități care au reclamat această “anomalie politică din Dobrogea” și care au luptat pentru ca cetățenii dintre Dunăre și Mare să beneficieze de aceleași drepturi ca și ceilalți români. Unul dintre aceștia a fost Ioan N. Roman (1866-1931), o mare personalitate a Dobrogei, avocat, scriitor, poet, publicist, primar al Constanței (în 1910) și parlamentar. I.N. Roman a tras numeroase semnale de alarmă și a prezentat consecințele negative ale acestei discriminări a dobrogenilor. În multe dintre scrierile sale, dar mai ales în remarcabilul articol pe care îl cităm ca sursă bibliografică (I.N. Roman – “Cetățenii dobrogeni – Cetățeni români“, articol apărut în ziarul Farul, an I, nr. 22, 1 aprilie 1904), el prezintă pe larg situația, cerând ca aceasta să fie de urgență reglementată. El arată că la începutul secolului XX în Dobrogea existau practic mai multe categorii de cetățeni dobrogeni, fiecare categorie beneficiind de alt fel de drepturi și de obligații. Aceste categorii s-au creat practic după promulgarea de către statul român a trei legi: legea organizării Dobrogei din 1880 (numită de M. Kogălniceanu – Constituția Dobrogei), legea proprietății imobiliare rurale din 1882, precum și revizuirea din 1884 a Constituției. La aceasta din urmă exista un articol care prevedea: “Regatul României cu județele sale din dreapta Dunărei constituie un singur stat indivizibil”. Statul era unic, dar drepturile cetățenilor erau diferite!

 Astfel, Roman menționează: “Populațiunea Dobrogei, considerată sub raportul drepturilor cetățenești, se compune din patru categorii de cetățeni și anume: a) Vechile raiale, indiferent de naționalitate, adecă supuși otomani cari se găseau în Dobrogea la 11 aprilie 1877… b) Românii veniți din județele românești din stânga Dunărei, după anexarea (n.a. termen adesea folosit la acea vreme) provinciei… c) Românii veniți din provincii românești subjugate (n.a. din Ardeal, Basarabia, Banat, Bucovina), cărora li s-a vândut pământ rural în Dobrogea… d) Cultivatorii de pământ, de orice naționalitate, cari se găseau în Dobrogea la 3 aprilie 1882, când s-a promulgat legea pentru regularea proprietăței imobiliare rurale și cari de asemenea au dobândit pământ de cultură”.

Care era însă practic discriminarea? I.N. Roman ne arată. Astfel, de exemplu, vechile raiale erau cetățeni dobrogeni, dar nu și cetățeni români! Aceste raiale puteau avea proprietăți imobiliare rurale în județul Constanța, dar nu și în județul Ialomița! Raialele puteau vota doar la alegeri comunale, nu însă și la alegeri privind statul român! Scrie I.N. Roman: “Un asemenea locuitor român, cetățean dobrogean câtă vreme locuiește aici în Dobrogea, îndată ce a trecut Dunărea în România propriu-zisă, el devine un străin pentru regat; dacă vrea să se stabilească în stânga Dunării ar trebui să ceară și să obțină naturalizarea ca cetățean român, cum ar face-o orice străin, un ungur, un englez sau un american!”

 A doua categorie de cetățeni dobrogeni, cea a românilor veniți din stânga Dunării (din Călărași, Ialomița, Oltenia, etc.), avea o poziție diferită față de cea raialelor. Dar și aceștia, odată ajunși între Dunăre și Mare, erau asemenea oricărui român care ajungea să fie rezident în străinătate!

Românii din provinciile subjugate aveau și ei statut diferit, în sensul că erau superiori raialelor, dar inferiori din punctul de vedere al drepturilor față de românii din stânga Dunării. Ca să devină cetățeni români, ei trebuiau să ceară recunoașterea calității lor de români.

A patra categorie era reprezentată de cultivatorii de pământ (nemți, italieni, ruși, lipoveni, etc.) pe care legea rurală din 3 aprilie 1880 i-a găsit așezați în Dobrogea. Statutul lor era asemănător cu cel al raialelor. Ne spune I.N. Roman: “Deși sunt cetățeni dobrogeni necontestați, ei trebuie să ceară Corpurilor Legislative naturalizarea, pentru a deveni cetățeni români și peste Dunăre”.

Cei mai mulți dintre români nu cunoșteau realitatea din Dobrogea și existau chiar și politicieni care fie nu știau, fie nu doreau să reglementeze situația, de teama apariției unor scandaluri diplomatice internaționale. În concluzie, Roman scrie: “În rezumat, toate aceste categorii de locuitori sunt de o potrivă cetățeni dobrogeni, dar au diferite pozițiuni față de lege, când e vorba să devină cetățeni români, capabili de a exercita drepturi cetățenești în România propriu-zisă”.

 Marele publicist dobrogean cere ca dobrogenii să devină egali în drepturi cu restul românilor, dar nu în mod individual și la cerere expresă (cum era posibil), ci global, în urma unei norme legislative emise în acest sens: “Atunci nu vom mai avea cetățeni dobrogeni și cetățeni români, ci numai cetățeni români, egali în drepturi, precum și în datorii”.

 Apelurile și demersurile lui Roman și ale altor dobrogeni și români au fost în cele din urmă luate în seamă, iar situația a fost reglementată, într-un final, însă după decenii întregi de regim excepțional. Dobrogea a putut în cele din urmă să își trimită și reprezentanți în Parlamentul României, pentru ca drepturile locuitorilor dintre Dunăre și Mare să fie apărate.

Vremea discriminărilor a fost mult timp uitată, însă avem datoria să ne reamintim de acele timpuri și să mulțumim Providenței pentru marii dobrogeni (precum I.N. Roman) ce au luptat ca acest ținut să fie respectat așa cum se cuvine…

Reclama zilei – ȚIGLE DE JIMBOLIA! Cea mai perfectă calitate. Depozitul permanent al fabricei La  STEAUA CONSTANȚEI, strada Avram Iancu no.25. Prețuri fără concurență. Înlesniri de plată. (1927)

De-a lungul secolului XX numeroși scriitori români, unii foarte cunoscuți, alții mai puțin, au rămas fermecați de vraja bătrânului Pont Euxin, așa cum l-au cunoscut ei în diverse împrejurări, la Constanța. Acești cărturari au știut să surprindă într-un mod minunat această magie și grație lor avem astăzi șansa de a putea reconstitui noi crâmpeie din imaginea unei urbe milenare, al cărui destin a fost mereu legat de Marea Neagră. Astăzi vom prezenta citate din opera unui scriitor interbelic, un autor care a iubit Constanța și Marea, și care a reușit superb să evoce frumusețea acestora. Dincolo de descrieri și de peisaje, în opera sa sunt prezentați oamenii Constanței, locuitori de diverse etnii și religii și ale căror portrete vin să aducă un plus de culoare imagini de ansamblu. Creatorul se numește Tudor Șoimaru (1898-1967), un cunoscut scriitor (prozator și dramaturg) și jurnalist. Numele său real era Gheorghe Drăgușanu, dar a preferat să publice sub pseudonimul literar împrumutat, luat după numele eroului lui Mihai Sadoveanu (Tudor Șoimaru – Neamul Șoimăreștilor).

Gazetar al Capitalei, Șoimaru cel de sec.XX a venit adesea, vara, la Constanța. S-a îndrăgostit de această urbe cosmopolită, multietnică și cu parfum oriental. A descris-o superb într-un volum de reportaje publicat în 1936 (numit chiar „Constanța”) și din care am ales să prezentăm câteva rânduri de o mare frumusețe.

Una dintre cele mai frumoase povești este cea legată de personajul Nicu Pafaluca, patronul unei cafenele numită „Cafe Sulina” și care funcționa în fața Episcopiei Ortodoxe (astăzi Arhiepiscopia). Șoimaru și Pafaluca au stat adesea la taifas, pe terasa localului și astfel, scriitorul din capitală a reușit să afle episoade inedite din viața urbei tomitane: „Domnul Nicu a fost barcagiu. Sub coasta Cazinoului avusese cea mai frumoasă șalupă (n.a. Pafaluca era doar angajat, patronul său era un grec pe nume Panaiot)... Veneau vara sezoniștii. Făceau o plimbare de rigoare pe cheiu, apoi o fotografie. Apoi oamenii scoborau în barca domnului Nicu. Îi ziceau – Dar să iei seama, șefule, să nu ne răstorni. Dl Nicu avea însă cuvântul potrivit: – Curaj, curaj, nu aveți nicio teamă! Dădea curaj provincialei obeze ce se temea de apă și de deranjamente de stomac și îl asigura (îmbărbăta) pe soț, tot o rouă pe chelie…”

Barcagiul Nicu Pafaluca avea așadar numeroși mușterii pe care îi plimba vara câte o jumătate de oră sau chiar și un ceas întreg. Dar nu pasagerii aceștia erau clienții preferați de către dl. Nicu. Ne povestește Tudor Șoimaru: „Seara veneau amanții (n.a. în sensul de tineri îndrăgostiți)… Erau tăcuți și se țineau de mână. Ea lunatecă, el prostuț. Se așezau alături iar domnul Nicu le punea un covor pe fundul bărcii. Porneau sub lună, în larg. Și pentru că dragostea e mută, se auzea numai plescăitul lopeții. Femeia, sub adierea nopții, era toată numai freamăt, numai așteptare. Și-ar da măcar buzele, dar el ezită. Ea trece o mână prin apă să-i simtă răcoarea, dar apa nu o calmează. Domnul Nicu este însă psiholog. A întins tocmai atunci pânza și pânza aceasta face un imens paravan între el și îndrăgostiți. A fost oare sărutul valului pe val sau melodia buzelor împreunate? Domnul Nicu fluieră ușor, ca să nu se audă”.

Se spune că ceea ce este frumos nu durează niciodată prea mult. Astfel s-a întâmplat și cu idilicele plimbări nocturne făcute pentru îndrăgostiți de către barcagiul Nicu Pafaluca. Aflăm și de ce această poveste frumoasă a luat sfârșit:„Domnul Panaiot (patronul lui Nicu Pafaluca) avea marea în sânge, dar nu și poezia ei. Într-o bună dimineață, el a adus o nouă barcă. O minune, fără vâsle, fără pânze. O barcă cu motor! Domnul Panaiot și-a frecat mâinile zicând – Or să curgă de acum afacerile bune. Iar domnul Nicu a trecut pe noua șalupă. Se înghesuia lumea să guste senzația vitezei. Într-o jumătate de oră vedeai portul, farul și auzeai behăiturile geamandurii. În schimb noaptea nu mai veneau amanții. Pentru că amanții timizi au nevoie de pânze iar domnul Panaiot, ucisese, fără să știe, dragostea… Barca a fost vândută după un an. Costase 50.000 și a fost cedată pe 15.000. Domnul Panaiot s-a închis în casă iar domnul Nicu Pafaluca și-a deschis cafeneaua…”

Acesta este frumosul episod pe care Șoimaru a dorit să ni-l transmită peste vremuri. Scriitorul adora să stea de vorbă cu localnicii și să vadă orașul și marea prin ochii lor, și nu prin cei ai săi, de turist efemer al sezonului estival. Astfel se face că într-o discuție purtată cu un alt constănțean, de această dată anonim, acesta îi spune: „Constanța? S-a născut din drojdie de cafea, o Afrodită orientală. Și totuși cei care au pus-o sub semnul cafenelei au fost niște înțelepți. Cu un șerbet de trandafir și o gingirlie ai o filozofie unică. Fără dramă, fără ecuații sufletești. Ai nostalgia peisajului și lenea desțelenirii: mori cu fiecare plecare de vapor și renaști cu fiecare sosire. Și ești tot același. De sus, de la cafenea, ai la picioarele tale marea, o desfizi, o stăpânești, nu-ți scapă. De aceea constănțeanul nu intră niciodată în ea. Nu vrea să o simtă cum îi fuge printre degetele picioarelor… Dacă te scobori la ea, te îneacă…”

O ultimă evocare pe care o prezentăm este cea a unei cârciumi de pe țărmul Mării, un micro-univers ce reunește reprezentanți ai cosmopolitei lumi tomitane:„La „Catarg” aveai Marea, numai Marea… Musca azurie îți cădea în ciorba de nisetru, se subția printre pahare și carafe și apoi se răsfrângea beată într-o baterie.Marea o simțeai pe tine cataplasmă și compresă, luneca în tine, melodie și lichid. O vârau femeile în sânii și în ochii lor. Ochii aceia de femeie, adânci ca marea. Se scufundau marinarii în ochii aceia, se duceau scafandrii până în suflet. Sâni de femeie odihnitori ca Marea. Adormeau pe ei pescarii și matrozii, ca într-o vrajă…”.

Reclama zilei – La Garabețeanu, strada General Manu no 22, vis-a-vis de Cinema Modern a sosit un stoc de patefoane Columbia și Grippa, îmbrăcate în piele, precum și un mare stoc de plăci Columbia și alte mărci din cele mai renumite fabrici. Se execută și reparațiuni de gramofoane și patefoane, CU PREȚURI REDUSE. (1927)

Sursa foto:  Tudor Șoimaru – Constanța (1936), pagina 90, foto – Nicolae Tomescu

La sfârșit de iunie 1924, drumurile Dobrogei erau nesigure din cauza numeroaselor bande de tâlhari care acționau în zonă, în special în pădurile din județul Tulcea. Din acest motiv, autoritățile au mărit numele patrulelor și au trimis plutoane de jandarmi să dea de urma infractorilor ce se ascundeau fie în codri, fie în diverse sate. De frica militarilor, câțiva din membrii bandei conduse de celebrul Terente au căutat refugiu tocmai în zona Constanței, stabilindu-se în satul Anadolchioi. Nu s-au liniștit nici aici și au continuat să jefuiască diverși comercianți din zonă. Poliția era însă mult mai activă aici, astfel că a reușit să prindă în scurt timp câțiva dintre bandiți.

Unul dintre aceștia, Gligor Suchian, le-a dezvăluit autorităților locul în care ei se ascundeau. Era vorba despre casa unui anume Marin Sandu, așa numit comerciant, care era însă și el implicat în fărădelegi. Astfel, pe lângă că îi ascundea pe bandiți, Sandu le și vindea ponturi, spunându-le unde ar fi mai bine să dea lovituri sau cine dintre vecinii săi este mai înstărit. Polițiștii au descins la casa din strada Carol (Anadolchioi), iar Sandu a fost imediat arestat. A fost efectuată și o percheziție domiciliară, iar cu această ocazie au fost descoperite numeroase obiecte furate, precum și câteva ceasuri de aur jefuite de bandiți cu câteva zile înainte, pe drumul Babadag-Măcin. Marin Sandu a mărturisit complicitatea sa și a fost deferit justiției. A doua zi, pe data de 28 iunie 1924, plutonierul Gheorghe Lupușor și trei jandarmi au plecat din Constanța spre Tulcea, având cu ei cinci dintre bandiții arestați la Anaolchioi. Misiunea lor era aceea de a-i preda colegilor din nordul provinciei, Pe drum, în pădurea Carcaliu, oamenii legii au fost atacați de un grup de bandiți veniți să își salveze tovarășii răufăcători. Era însă o noapte atât de neagră încât tâlharii au tras la nimereală și în loc să îi lovească pe jandarmi, și-au împușcat mortal doi dintre tovarăși. Lupușor și oamenii săi au luptat cu curaj și în scurt timp au reușit să îi pună pe fugă pe bandiți. Caravana cu prizonieri (vii și morți) a ajuns în cele din urmă la Tulcea unde prizonierii au fost întemnițați.

Pe data de 28 iunie 1926, Cazinoul Comunal a fost gazda Sărbătorii de final de an  al școlilor secundare (licee) Mircea și Externatul de Fete. Ziarele vremii dezvăluie faptul că serbarea a căpătat proporțiile unui eveniment artistic de mare amploare, totul având loc în prezența unui public foarte numeros. Corul Liceului Mircea  a cântat Imnul Regal și marșul Arcașii lui Ștefan, în timp ce corul de fete al Externatului a interpretat, la rândul său, câteva cântece la modă. Directorul liceului de băieți D.I. Georgescu a decernat premiile celor 36 de elevi care s-au remarcat prin rezultatele lor din ultimul an școlar. Același lucru l-a făcut și Valentina Boteanu, directorul Externatului, care a premiat 30 de eleve. În aceeași zi, dar după-amiază, la Cazino a avut loc și Festivalul Școalelor Primare române și minoritare (mahomedană, armeană, greacă). Micii elevi au fost artiști, cântăreți și dansatori neîntrecuți, oferind asistenței un eveniment cultural de calitate.

Pe data de 28 iunie 1924 ziarul Dacia a publicat articolul Senzaționale excrocherii, prezentând un caz deosebit. Se  anunța faptul că Parchetul local  ancheta infracțiunile comise de C. Apostolidi, un pseudo-cerealist acuzat că a înșelat mai mulți comercianți din localitate. Bărbatul încasase de la firmele Papazoglu și Scru 400.000 de lei iar de la I. Costas 150.000 de lei, angajându-se ca în schimb să le furnizeze acestora mari cantități de cereale. Apostolidi a anunțat că pleacă spre orașul Buhuși sub pretextul că va aduna cereale, însă el și-a însușit banii și s-a hotărât să fugă din țară. Din fericire, una  dintre victime, Papazoglu și-a dat seama ce vrea individul să facă și l-a urmărit până la punctul de frontieră de la Curtici, la granița cu Ungaria. Tocmai când excrocul se pregătea să treacă granița, Papazoglu a sărit la el, l-a imobilizat și a alertat grănicerii. Hoțul a fost prins și predat poliției, care a aflat că el mai înselase în același mod alți doi negustori din oraș, Provilenghiadis și Caraplis. Pentru faptele sale, Apostolidi s-a ales cu ani grei de închisoare.

Reclama zilei – Teatrul Cinema Arena Grand, cu începere de astăzi și în zilele următoare, va rula în premieră superbul film Babilonul Păcatelor, extraordinară dramă în 7 acte. În rolul principal frumoasa actriță Maly Delschaft. Între pauze renumita trupă rusă va juca diferite dansuri. (1926)

În după-amiaza zilei de 27 iunie 1925, la orele 3 p.m., în portul Constanța a intrat iahtul de lux Sakara. La bordul ambarcațiunii se afla prințul egiptean Amr Mohamed Wahid El-Din Ibrahim (1903-1977), membru marcant al dinastiei Muhamad Ali. Tânărul de 23 de ani era însoțit de o suită numeroasă și de profesorul universitar turc Memet Said Ali Bei, prieten și mentor al său.

Amr Ibrahim nu era primul prinț ajuns la Constanța, dar sosirea sa a fost anunțată cu surle și trâmbițe de către gazetele locale și naționale, întrucât era deja un personaj faimos. Lumea vorbea deja despre el după ce în anul 1921 ridicase pe Nil, pe insula Zamalek din Cairo, un palat extraordinar (ca în 1001 de nopți) care costase, în banii de astăzi, aproximativ 200 de milioane de euro.

Ziarele vremii au relatat că prințul a venit în România pentru a vizita Bucureștiul și alte orașe importante ale țării. Turul făcea parte dintr-un circuit mult mai larg, care avea să îl poarte prin întreaga Europă. După o seară la Constanța Amr Ibrahim a înnoptat pe iaht iar a doua zi, împreună cu suita sa, a plecat cu un tren special, spre București.

În 1943, prințul s-a căsătorit cu prințesa otomană Necla Sultan, nepoata sultanului Mehmed al VI-lea, cei doi locuind chiar în Palatul Zamalek. Cei doi au pierdut palatul și au plecat în exil în anul 1952, în timpul Revoluției din Egipt iar locuința le-a fost naționalizată. Palatul Zamalek găzduiește astăzi Muzeul Național de Ceramică Islamică.

Pe 27 iunie 1926, regele Carol I a acordat cuvenitul exequatur contelui Willem Ignace Henri de Limburg Stirum, numit consul al Olandei la Constanța, având ca circumscripție consulară cele patru județe ale Dobrogei interbelice, Constanța, Tulcea, Calicra și Durostor. Exequatur este autorizația dată de un șef de stat unui consul străin pentru ca acesta să își poată exercita funcțiile în țara în care a fost trimis. În anul 1926 în orașul Constanța funcționau nu mai puțin 18 oficii consulare.

Pe data de 27 iunie 1925 polițiștii urbei cercetau situația transporturilor din Portul Constanța. În ultimul an se înregistraseră numeroase furturi din trenurile de marfă staționate în triaj și din magaziile aflate la diverse dane. În timpul anchetei a fost descoperită o mare fraudă. Oamenii legii au descoperit că un funcționar al agenției de transport Gatorno, care își avea sediu în localitate, își însușise timp de aproape doi ani sume enorme, de câteva sute de mii de lei. Cum operase însă infractorul? Polițiștii au descoperit că el încasa lunar de la firma la care era angajat sume ce reprezentau salariile agenților de pază aflați pe ștatul de plată. Problema era că însuși funcționarul făcuse ștatul iar cei mai mulți paznici de pe el nu existau în realitate. Agenții fiind fictivi, nu este de mirare că mărfurile firmei Gatorno și ale partenerilor ei nu erau în siguranță și erau adesea sustrase de către hoți. Mai mult, polițiștii au aflat că funcționarul infractor nu se mulțumise doar cu salariile angajaților imaginari. El furase din magazia companiei o importantă cantitate de articole de fierărie. Omul a fost arestat și deferit justiției.

Pe data de 27 iunie 1927 în ziarul Dacia a apărut un scurt articol ce trata un subiect extrem de important. Materialul era intitulat Tot pentru higienă și îl prezentăm integral în cele de mai jos: “Într-o încăpere din strada Cuza Vodă – adevărat focar de maladii grave grație murdăriei ce domnește acolo – dorm laolaltă 30-40 de copii de săteni, angajați de un fabricant de… limonadă, ca să vândă “produsele”, prin oraș, cu “paharul”. Pentru că ne aflăm într-o epocă în care epidemiile amenință să ia proporții, atragem atenția domnului primar asupra relatărilor de mai sus, spre a desființa sursa de infecție atât de periculoasă. Și în afară de aceasta este necesară suprimarea sistemului levantin de a vinde băuturi ca pe ulițele Stambulului, într-un oraș care se pretinde a fi un centru occidentalizat”.

Reclama zilei – Societatea de Transport Constanța, secția Automobile, face curse regulate cu Autobuzul la Tekirghiol Sat. Plecarea din Constanța ora  6 jum.dimineața și la 3 p.m. Plecarea din Tekirghiol la ora 10 dimineață și la 7 p.m. Oricine pleacă din Constanța la 3 p.m. are timp să facă o baie și să se înapoieze la ora 7 p.m., în aceiași zi. Se fac abonamente cu prețuri reduse, pentru constnțeni. (1923)

Care erau preocupările constănțenilor în urmă cu un veac? Ce fel de afaceri se încheiau? Cum era piața muncii, existau posibilități rapide de angajare, mai ales în sezonul estival? Și dacă, da, în ce domenii existau posturi disponibile? La toate aceste întrebări, precum și la altele, doar gândite, aflăm răspunsuri consultând anunțurile de Mică Publicitate, din ziarele vremii. Textele de mai jos au fost preluate din ziarul Dacia, ziua de 26 iunie, anii 1925, 1927 și 1930.

Se aduce la cunoștința celor interesați că vaporul Kavak, sub pavilion englez, a sosit în portul nostru pe ziua de 22 iunie, venind de la porturile Glasgow, Liverpool, Smirna și Istanbul. Mărfurile nefiind asigurate de către societate contra incendiului și furtului, proprietarii lor ce dețin consonamente generale sunt stăruitor rugați a le ridica imediat. S.A.R. Watson&Youell, Agenția de Vapoare Constanța. (1930)

Se caută  urgent domnișoară cunoscând germana la perfecție la doi copii de 7 și 4 ani. A se adresa la ziar. (1930)

PSS Episcopul Gherontie al Constanței a achiziționat din comerț șapte clopote de diferite mărimi cu care a înzestrat Catedrala Episcopală. Plata lor a fost suportată de PSS iar restul până la 136.000 de lei urmează a fi strâns din danie publică. În acest scop s-a alcătuit o listă de subscripție, care se găsește deschisă oricând la Catedrală. (1930)

Pierdut permisul de posedat armă no.287/925, eliberat de Prefectura județului Constanța. Îl declar nul, în mâinile oricui s-ar găsi. Maxim I. Chisoi, Seimenii Mici, județ Constanța.(1930)

La Teatrul Cinema Regina Maria rulează marele film sonor Fantoma de la Operă, cu Leon Chaney și Mary Philbin. (1930)

Se închiriază de îndată localul Cercului Asociației Cerealiștilor, str. Mircea no.6. A se adresa dlui I.D. Xantopol, str. Mircea. (1930)

Bani cu împrumut se dau, sume mici. Informații la dl. Dim. Gheorghiu, str. Alex Lahovari, no.6. (1925)

De vânzare sau închiriat pentru fabrică sau han 1100 m, cu prăvălie, 3 camere, 3 săli, 3 magazii, 1 grajd mare, fântânî, libere. (1925)

De vânzare una motocicletă Harie-Davidsohn, cu ataș, 8-12 ps. A se adresa în strada Tomis no.4. (1925)

Puitoare se angajează imediat la Tipografia Albania Constanța. (1925)

Frizeria Coafeur Elegant s-a mutat din strada Carol no.58 în strada Traian no.13. Onorata clientelă este rugată a mă vizita. (1927)

S-a furat din locuință una servietă neagră, având într-însa două polițe în alb, semnate una, P. Hagiopol și alta, Ion T Munteanu Medgidia, ambele de câte 10.000 de lei. Se declară nule și fără valoare, în mâinile oricui s-or găsi. . Hagiopol, Constanța, strada Alex. Lahovari 18. (1927)

Reclama zilei – AVIS! Coroane, jerbe, buchete de flori naturale, Răsaduri de flori toate felurile, pentru grădină, se găsesc cu prețuri moderate la Iani Bulaidis, str. Eternităței no.2. (1926)

Sursa foto: ziarul „Dacia”, 26 iunie 1930

June 26th has a special significance for the Romanian state. Every year, on this date, the National Flag Day is celebrated throughout the country, a holiday established by Law no. 96 of May 20, 1998, marked by public ceremonies, military parades and religious services. Flag Day commemorates the extremely important moment of June 26 (June 14, old style) 1848, when the Provisional Revolutionary Government of Wallachia issued Decree no. 1 for the establishment of the Tricolor as the national flag, initially having. horizontally, the colors blue, yellow and red and the words "Justice and Brotherhood". In its current form, as established by Article 12 of the Constitution, "the flag of Romania is tricolor: the colors are placed vertically, in the following order, starting from the lance: blue, yellow, red". On Flag Day, the Museum of National History and Archaeology Constanța (MINAC) offers you an excursion into history, to highlight the importance of the flag as an emblem of national unity and identity.

The National Flag is one of the national symbols of Romania, along with the national anthem, the coat of arms, the seal and the National Day (December 1), and represents a strong and vivid attribute that identifies us everywhere as a people.

Its history is centuries-old. Although it was considered that the revolutionaries of 1848 would have created the tricolor after the French model, many researchers claim that it represents a much older Romanian tradition, dating back to the Middle Ages. The three colors were also found in 1821, during the uprising of Tudor Vladimirescu, in the canafuri and in the paintings on the canvas of his battle flag. For Romanians, the three colors signify the blue of the sky – freedom, but also loyalty and wisdom, the yellow of the fields – justice, wealth and fertility of the Romanian land, and the red – the blood shed by the ancestors in the battles to defend the country, but also courage, brotherhood and love of nation.

In 1834, at the request of the Romanian rulers of the two Danubian Principalities, Wallachia and Moldavia (under Ottoman suzerainty), Sultan Mahmud II accepted that the land militias and ships of these states should have their own flags. Thus, the first military flags appeared during the reign of Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) and were tricolor, with horizontal stripes of red, yellow and blue.

In 1848, Wallachia was in the midst of revolutionary transformations that had engulfed the whole of Europe, and the Brotherhood Group, which included Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, Gheorghe Magheru, Christian Tell and many others, launched the fight for freedom, benefiting from the support of the people. Prince Gheorghe Bibescu (1843-1848) intended to suppress the revolutionary movement with the help of the army, but the soldiers of the Romanian Infantry from the Bucharest Garrison refused to fight. Moreover, they forced Bibescu to swear allegiance to the nation on the army tricolor, and thus the revolution won without bloodshed. On June 30, 1848, Metropolitan Neofit, in his capacity as Prime Minister of the Provisional Government, ordered that the tricolor banners adorn all public buildings.

Between July 13-25, 1848, the Revolutionary Government issued Decree No. 252, which would bring about a crucial change, ordering that the three colors (dark blue, light yellow, and carmine red) be arranged vertically, thus giving shape to the national flag that we still honor today.

National Flag Day, a day dedicated to the Tricolor, is the moment when we honor the identity, unity and sovereignty of the Romanian state and when we remember the glorious historical past, the struggles and sacrifices of our ancestors, made so that we, today's generations, can enjoy peace and freedom.

Photo caption: "Revolutionary Romania" (1850), painting by Constantin Daniel Rosenthal. The artist's model was Maria Rosetti, the wife of the revolutionary paşoptist C.A. Rosetti. The work brings together two representative national symbols, the tricolor and the ia.

The project "My Guide is Turkish", implemented in collaboration with the Ministry of Culture of Romania and the Yunus Emre Institute, aims to bring the Turkish language closer to the historical sites and cultural heritage of our country. As part of this initiative, the Carsium Fortress in Harşova will also welcome its visitors through an audio guide system in Turkish.

The Museum of National History and Archaeology Constanța and the Yunus Emre Institute are organizing the launch ceremony of the audio guide system in Turkish, which will take place on Tuesday, June 30, 2026, from 7:00 PM, at the Carsium Fortress in Harșova, in the presence of His Excellency, Mr. Özgür Kıvanç Altan, Ambassador of the Republic of Turkey to Romania, as well as numerous guests.

Through this system, visitors will have access, in Turkish, to information about the history of the fortress, its architectural features and its cultural importance, thus contributing to the promotion of cultural heritage to a wider audience.

The inclusion of the Carsium Fortress in Hârșova in this project aims to highlight its rich historical and cultural heritage, as well as facilitate access for Turkish-speaking visitors to one of the most important historical monuments of Dobrogea.

For additional information, interested persons can contact Dr. Constantin Nicolae, scientific manager of the archaeological site, at 0740233060.

Britanicul Sir Samuel White Baker (8 iunie 1821- 30 decembrie 1893) a fost un mare explorator, vânător, inginer, militar, naturalist și scriitor. În anul 1859, după o viață plină de aventuri, Samuel White Baker (rămas văduv după prima soție) pleacă pe Dunăre într-o expediție de vânătoare, împreună cu un prieten. Ambarcațiunea sa se strică și astfel ajunge la Vidin, unde tocmai avea loc o vânzare de sclavi (practică încă admisă în Imperiul Otoman). Principalul personaj scos la licitație este o blondă și frumoasă fată de numai 15 ani, pe nume Barbara Maria Szazs (Sass) – Finjanjian (ulterior Finnian) și care avea să rămână în istorie sub numele de lady Florence Baker.

Barbara Maria Szasz, viitoarea lady Florence Baker, s-a născut în orașul Nagyenved (astăzi Aiud, România). A ajuns orfană după ce tatăl său, ofițer în armata maghiară, a fost ucis în Revoluția din 1848. Refugiată la Vidin a ajuns sclavă de lux în familia unor armeni ce creșteau și educau fete pentru a le vinde apoi demnitarilor otomani.

Britanicul se îndrăgostește imediat de tânără, încearcă să o cumpere, dar pierde în fața pașei de Vidin. Se decide să o răpească pe fată și împreună fug la București, unde cu ajutorul consulului general al Regatului Unit, îi obține un pașaport britanic. Forțat să își găsească de lucru, apelează la relațiile sale și deși își dorea să fie vice-consul la Kiustenge, obține postul de superintendent al consorțiului DBSR (care construia calea ferată Kiustenge – Tchernavoda și exploata portul Kiustenge). Aventurierul a rămas aici, timp de un an și jumătate, împreună cu Florence, pe care o prezenta tuturor ca Lady Baker, deși nu erau căsătoriți legal (încă). În timpul liber, cei doi vânau în împrejurimile orașului, ea fiind deghizată în bărbat, scandalizând astfel celelalte doamne britanice ce trăiau în oraș. În timpul rezidenței de la Kiustenge, Baker a publicat în revista britanică The Field nu mai puțin de 14 articole despre fauna, flora și geografia zonei Kiustenge. De asemenea, el s-a remarcat ca un om extrem de curajos: în timpul unei furtuni îngrozitoare, s-a aruncat în apele înghețate ale mării pentru a salva un marinar rănit, scăpat de pe un vas ce se scufundase în apropierea portului.

Cu doar câteva zile înainte de 4 octombrie 1860, data inaugurării liniei ferate Kiustenge-Tchernavoda, Samuel White Baker și Florence von Sasz (Baker) au părăsit Dobrogea. Anul următor i-a găsit în Africa, unde și-au început noua aventură, cea de exploratori.

În 1864 cei doi au descoperit lacul Albert, care a fost considerat la acea vreme principala sursă a Nilului. Lacul a fost numit astfel în memoria prințului consort al reginei Victoria, decedat în 1861. Astăzi, Lacul Albert se găsește pe teritoriile statelor Uganda și Republica Democrată Congo. Descoperirea lacului le-a adus celor doi celebritatea mondială.

Samuel White Baker și soția sa au luptat împotriva traficului de sclavi care se mai practica în Africa. Exploratorul a devenit, cu acordul Egiptului, Guvernator General al Bazinului Nilului. Ani mulți mai târziu, cei doi Baker s-au întors în Marea Britanie, s-au căsătorit legal și au fost înnobilați. Drumul lor spre glorie a trecut însă și prin micul orășel Kiustenge, aflat în plină dezvoltare și ajuns în 1860 la aproximativ 3000 de locuitori….

Reclama zilei – Non plus ultra! Ultima invenție a secolului XX! Vreți să preveniți incendiile? Cumpărați stingătorul Knock-Out! Cel mai nou și mai perfecționat aparat, brevetat în Franța și România. Reprezentant pentru Dobrogea – Gheorghe Stețcu. Strada Unirei, no.2. (1926)

Presa constănțeană din vara anului 1924 surprinde o imagine deloc liniștitoare a vieții urbane. În paginile ziarului „Marea Neagră” din 24 iunie, atenția este îndreptată către două probleme care preocupau opinia publică: nesiguranța de pe străzile orașului și comportamentul unor reprezentanți ai autorităților. Dincolo de informațiile prezentate, articolele dezvăluie și starea de spirit a unei comunități care se simțea tot mai puțin apărată în fața infracționalității și a abuzurilor.

În articolul cu titlul alarmist „Unde este poliția?”, redactorii de la „Marea Neagră” descriu, într-un limbaj direct și vehement, activitatea unui „cuib de apași din Grădina Publică”, făcând referire la grupurile de delicvenți care își făceau veacul „înșirați” de-a lungul trotuarului din fața unuia dintre cele mai frecventate locuri de promenadă ale Constanței și atacau cetățenii ziua în amiaza mare. În limbajul epocii, termenul „apași” desemna huligani sau infractori de stradă.

„Nu mai departe aseară, o domnișoară făcând imprudența de a traversa grădina publică, a fost atacată de către acești ticăloși și numai grație intervenției unor militari, apașii au putut fi puși la locul lor.

Ceea ce este însă curios este faptul că toate aceste scene se petrec chiar sub ochiul reprezentantului forței publice, care postat numai la câțiva metri de locul unde apașii își fac de cap și cu toate că e martor ocular la cele ce se petrec, nu ia nici odată o măsură. De ce oare?

Pentru a doua oară aducem cazul la cunoștința d-lui prefect de poliție, rugându-l de a lua cele mai urgente și severe măsuri împotriva apașilor din grădina publică, care au ajuns să sfideze întreg aparatul polițienesc”, consemna publicația.  

Materialul de presă atrage atenția nu doar asupra faptelor infracționale, ci mai ales asupra pasivității celor însărcinați cu menținerea ordinii și siguranței. Criticile la adresa autorităților continuă și într-un alt articol din aceeași ediție, în care se relatează despre suspendarea „polițaiului Gheorghiu” din Medgidia, acuzat că „a deslănțuit o adevărată teroare printre comercianții acelui orășel”.

 „Acest mic satrap nu s-a mulțumit numai cu atâta ci s-a abătut ca și un ciclon asupra funcționarilor cărora sub diferite pretexte li s-au înscenat diferite procese, trimițându-i în judecată, și arestând din același timp în mod ilegal și o profesoară, fiica concetățeanului nostru d. Coadă, funcționar la Banca Românească.

Ministerul de interne, sesizându-se după ziarul nostru despre abuzurile acestui mic satrap, l-a suspendat din funcțiune, ordonându-se în același timp facerea unei severe anchete. Comisarul Vâlcu, dela inspectoratul siguranței din localitate, a fost delegat cu girarea afacerilor acelei poliții”, aflăm din paginile ziarului. Termenul „satrap”, folosit frecvent în publicistica vremii cu sens peiorativ, desemna o persoană care își exercita autoritatea în mod arbitrar și abuziv.

Reclama zilei: „În atențiunea tuturora! – Focuri de artificii – Pentru serbări, reprezentând: piramidele egiptene, cascadele Niagarei, sori rotitori în culori, stele ficse cu radiante și foc brilant cu detonații, aripele de moară, sporfețe americane, Pălăria dracului, focurile satanice, Pomul Paradisului – Mari lupte navale – sau flota interaliată în Dardanele, vapoare de război în luptă cu forturile, ultimele creațiuni în arta pirotehnică – Cele mai admirabile surprize pentru serbări de vară – Pentru comenzi mai mari a se anunța cu cel puțin 15 zile înainte. Informațiuni se vor adresa la redacția ziarului” (Marea Neagră, 24 iunie 1924)

Lucrările efectuate în Dobrogea de către consorțiul britanic DBSR (construcția liniei ferate Kiustenge – Tchernavoda și exploatarea portului Kiustenge) s-au desfășurat sub directa coordonare a managerului și inginerului șef John Trevor Barkley (1825-1882). Acesta și-a luat ca ajutoare pe trei dintre frații săi: George Andrew Barkley, Henry Charles – autorul cărții Between Danube and Black Sea, și Robert Arthur. Ca urmare a lucrărilor DBSR, la Kiustenge s-a format o adevărată colonie britanică, formată din angajații englezi și familiile lor.

George Andrew s-a căsătorit în 1859, la Londra, cu tânăra Edith Perkins (1836-1919). Au avut doi copii, Henry Yarker (1861-1895) și Margaret Jane (1862-1928), care și-au petrecut primii ani din viață la Kustendjie.

Edith Perkins a ținut în perioada 1860-1861 un jurnal în care prezintă detalii despre viața în micul orășel din Dobrogea. Ea oferă informații prețioase legate de comunitate și de membrii ei (în total 150-200 persoane), de viața de zi cu zi, dar și de problemele existente. Jurnalul ei a fost publicat pe site-ul familiei Fenwick of Lambton (din care fac parte și ramurile Barkley și Perkins) (jurnalul a fost publicat de administratorul Nick Harding).

Fragmente din jurnalul Edith Perkins Barkley:

„21 noiembrie – Știri de la dl. Lister. Vasul francez nu a ajuns încă la Varna, așa că nu avem nicio șansă de a primi poșta. Am mers la o  plimbare cu G., care este bine din nou…. Domnișoara C. a venit în vizită apoi am fost într-o scurtă plimbare. Era un vânt rece, dar mi-a plăcut…

23 noiembrie – O zi de lucru foarte bună. Poșta a venit seara, cu o scrisoare a unchiului pentru G. și una de la F., pentru mine. Au mai venit scrisori și pentru Iseley și una pentru Lister. Au venit ziare de acasă, revista Illustrated (London News), dar și revista (pentru copii) Punch, pentru Dolly.

7 decembrie – Săracul Bennett a murit azi noapte. Este foarte, foarte frig, iar John (cumnatul John Trevor Barkley) abia a reușit să se întoarcă. A adus contractele de la București, dar a suferit mult de frig pe drum. Călătoria lui a fost foarte periculoasă, mai ales la traversarea Dunării, din cauza gheții.

12 decembrie – Îngrozitor. Astăzi am fost de două ori la biserică și m-am rugat. Săracul O’ Brien este foarte bolnav. Vremea este încă rea.”

Urmează un fragment extrem de interesant: „24 decembrie (Ajun) – Foarte frig. S-a așezat zăpada și a înghețat foarte tare. Iarăși m-am agitat cu spălatul rufelor. Alice este mai îngrozitoare ca oricând. Bradul (n.a de Crăciun) arată foarte dulce. Baby și Emily au venit la cină iar după aceea am aprins bradul iar bucuria lui baby a fost  peste măsură, ori asta a fost foarte, foarte drăguț. Baby a stat până la ora 9.”

Rândurile scrise de Edith Perkins Barkley pe 24 decembrie 1860 sunt extrem de interesante. Este practic cea mai veche consemnare a primului brad de Crăciun, aprins pentru prima dată în Dobrogea. Ca exemplu, primul brad de Crăciun amenajat în România (Regatul României, fără Dobrogea la acea vreme) a fost cel al familiei principelui Carol I, la București, în 1866.

Jurnalul continua cu aspecte ale vieții de zi cu zi:

27 decembrie – Am ieșit la plimbare dar am obosit și n-am putut sta mult… Am aflat că săracul O’ Brien a murit.

24 ianuarie (1861) – Copilul nostru, Baby, s-a născut la 6 dimineața…. Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Am fost foarte ușurată să aflu că este un băiat puternic și sănătos (Henry Yarker Barkley). Sunt mult mai puternică și mai bine cu fiecare zi iar copilul a prins puteri în ultimele zece zile… Pe 4 aprilie John s-a întors și toți frații, spre dezamăgirea noastră, au plecat la București. Plecăm acasă pe 6 august și ar trebui să ajungem pe 21, însă ne vom întoarce în octombrie…

Reclama zilei –Dentist Emil Ziring, specializat la Berlin, execută lucrări moderne, cu prețuri modeste. Strada Carol no.40, lângî Poștă. (1930)

Mențiune – La acea vreme Poșta funcționa în actualul sediu al Muzeului de Artă Populară Constanța. Clădirea a fost construită inițial ca Palat Comunal, Primărie a orașului, și din 1906 a devenit sediul Poștei.