Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, cu sprijinul Consiliului Județean Constanța, împreună cu Palatul Culturii – Complexul Muzeal Național „Moldova” și în parteneriat cu Muzeul „Vasile Pârvan” Bârlad, are deosebita plăcere de a vă invita la vernisajul expoziției A fost odată ca niciodată…! Scurtă istorie a copilăriei în primele patru veacuri de stăpânire romană la Pontul Euxin / Once upon a time…! A brief history of childhood at Pontus Euxinus, in the first four centuries under the Roman rule, care va avea loc sâmbătă, 24 octombrie 2026, la ora 12⁰⁰, la sediul central al Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad, strada Vasile Pârvan, nr. 1.

Expoziția este organizată și itinerată de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, cu concursul Palatului Culturii – Complexul Muzeal Național „Moldova” din Iași și în temeiul bunei colaborări cu Muzeul „Vasile Pârvan” Bârlad. Aceasta poate fi vizitată în perioada 24 octombrie – 2 decembrie 2026.

Demersul curatorial este coordonat de specialiștii MINAC, dr. Ana Cristina Hamat, dr. Irina Sodoleanu, dr. Aurel Constantin Mototolea și dr. Constantin Băjenaru. Echipa curatorială este completată de specialiștii Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad, dr. Mircea Oancă și Ioana Scutaru.

Expoziția reunește 86 de artefacte din colecția muzeului constănțean, cu o deosebită valoare istorică și de patrimoniu. Cele mai multe dintre acestea provin din cercetările arheologice întreprinse în orașul Constanța, anticul Tomis, precum și în teritoriul acestuia. Alături de ele vor fi prezentate publicului larg piese arheologice relevante pentru ilustrarea universului copilăriei la Pontul Euxin, descoperite în alte localități dobrogene, precum Durostorum/Ostrov, Callatis/Mangalia, Carsium/Hârșova, Ulmetum, Tropaeum Traiani/ Adamclisi, Capidava, (L)Ibida/ Slava Rusă, Nisipari sau Cogealac, din județul Constanța, precum și din comuna Turcoaia, județul Tulcea.

Tema centrală a expoziției este Copilăria în antichitatea greco-romană, prezentată sub multiplele ei aspecte. Exponatele reliefează condiția copiilor în diverse medii sociale, realizând, în același timp, un paralelism profan-divin. Prin tematică, structură și patrimoniul prezentat, demersul curatorial se adresează publicului de toate vârstele, pasionat de cunoașterea trecutului, dar și admirator al fragilității și efemerității „perioadei celor mai frumoși ani”.

În acest scop, vor fi expuse artefacte cunoscute din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, precum bijuteriile de aur, argint, ambră sau gagat, alături de  obiecte inedite, care fac parte din inventarele funerare ale unor copii, descoperite recent în necropola de la Tomis.

Proiectul expozițional aduce în fața publicului, în premieră, câteva dintre inventarele funerare de copii, recuperate recent din necropolele tomitane, a căror bogăție și varietate sunt elocvente pentru înțelegerea temei centrale: bijuterii lucrate din materiale prețioase, jucării, opaițe, unguentaria și vase rare de sticlă, vase din lut, obiecte din metal, gagat (cărbune), ambră, piatră, os și corn.

Prin intermediul pieselor, curatorii ilustrează viața copiilor în epoca romană, de la naștere până la moarte, cu aspirațiile, bucuriile, fricile și necazurile care marchează pragurile de trecere, atât în cazul lor, cât și al familiilor din care au făcut parte. Parcursul expozițional prezintă și explică concepte care privesc familia, viața intrauterină de la concepție la naștere, copilăria timpurie și așteptările societății, educația și viața de zi cu zi pentru un copil, alături de sănătate și aspecte legate de călătoria spre viața de dincolo. Nu au fost trecute cu vederea nici copilăria zeilor și relația acestora cu mamele divine.

Din demersul expozițional fac parte și câteva portrete lucrate în marmură și piatră locală, reprezentând portrete ale unor copii și tineri din antichitate, alături de stele funerare care spun povestea micilor lor stăpâni. Expoziția este completată cu o serie de artefacte rare, reprezentând amulete din aur, gagat și os, datate în secolele I-IV d.Chr., o dovadă a importanței deosebite a locului și rolului pe care copiii îl ocupau atât în cadrul societății provinciale, cât și la nivelul Imperiului Roman.

Prin bogația și importanța artefactelor prezentate, expoziția A fost odată ca niciodată…! Scurtă istorie a copilăriei în primele patru veacuri de stăpânire romană la Pontul Euxin / Once upon a time…! A brief history of childhood at Pontus Euxinus, in the first four centuries under the Roman rule reprezintă unul dintre cele mai semnificative demersuri curatoriale din ultimii ani ale Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Între 24 octombrie și 2 decembrie a.c. vă așteptăm să vizitați expoziția noastră și să descoperiți poveștile copilăriei în antichitate, explorând frumusețea și fragilitatea acesteia, în multitudinea sa de ipostaze: de la o viață obișnuită la cea a unui copil bogat, de la copiii semidivini la zei atotputernici.

În 1930, pe fondul Marii Depresiuni Economice ce lovise puternic întregul mapamond, numeroase orașe-port se confruntau cu fenomenul șomajului. Constanța suferea și ea, dar gazetele vremii încercau să arate că situația nu era atât de gravă pe cât se zvonea și că de fapt, în urbea lui Ovidiu exista doar un șomaj mai puțin obișnuit. Ziarul Dacia menționa pe 18 octombrie 1930 că în ultimele șase luni fuseseră rezolvate 342 de cereri de serviciu și că în perioada estivală fuseseră numeroase oferte de muncă la care nimeni nu aplicase. Se menționa în articol: “Se caută specialiști, sunt în special cereri de bone, bucătărese, oameni de serviciu și lucrători calificați. Sunt oferte. dar nu și destui aplicanți”.

Problema șomajului era totuși însă una serioasă, în special, după încheierea sezonului turistic, atunci când multe localuri și hoteluri își închideau porțile și eliberau din funcție personalul. O altă problemă era șomajul din port. Din cauza crizei, nu mai erau foarte multe operațiuni portuare ca în alți ani, așa că mulți docheri nu mai aveau de muncă.

În sezonul rece se mai înregistra un fenomen: veneau la Constanța „cocorii”! Aceștia erau țărani din județ care după ce terminau lucrările agricole soseau la Constanța pentru a munci ca zilieri în port. Ei cereau sume mai mici decât muncitorii portuari obișnuiți și adesea le luau acestora locurile de muncă. Întreaga situație ducea adesea la conflicte între sindicate și acești nou veniți.

Mai exista o altă categorie de șomeri în port: cea a aventurierilor sosiți cu dorința de a deveni marinari. Din cauza crizei, flota Serviciului Maritim Român era însă redusă și nu mai navigau atâtea vase ca în alți ani. Aventurierii încercau însă să prindă un post de marinar, în condițiile în care  mateloți cu ștate vechi nu mai aveau serviciu după ce vase cunoscute (Împăratul Traian, Turnu Severin sau România) fuseseră mutate în șantiere navale pentru a fi reparate.

Pe fondul crizei apăruse și clasa aprenților șomeri. La oficiile de șomaj, auzind că se dau ajutoare, apăruseră mulți nevoiași, bătrâni, femei și copii. Pentru că erau totuși cazuri sociale, prefectul Nicu Petru și primarul Gheorghe S. Popescu închideau ochii și le acordau ajutorul bănesc. Problema acestor clase neobișnuite de șomeri urma să persiste și în viitori ani ai crizei…

Pe 18 octombrie 1930 autoritățile vamale și Căpitănia Portului au pus un sechestru asigurator pe vaporul grecesc Gilda Ambatulo, ancorat în dana 4 a Portului. Acest vas aparținea armatorului grec Gherasimos Eftanasiu Amelelo, cu domiciliu la Londra și care datora suma de 13.872.000 de lei societății de asigurare Constants South Welles Limited, cu sediul în capitala Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Creditorul nu reușise să îl convingă pe armator să îi dea banii, astfel că a făcut o cerere autorităților constănțene, pentru a sechestra nava.

Pe 18 octombrie 1930 un hoț a devenit protagonistul unui nostim incident. Numit de ziariști „șoarece de vapoare”, infractorul Alexandru Ștefănescu era specializat în lovituri de noapte, date pe vasele ancorate în port. În acea noapte, el a urcat pe vasul Evrichen, foarte slab păzit și al cărui echipaj primise permisie în oraș. Hoțul a găsit o cabină descuitată, cea a marinarului chinez Ciu Udine, și a sustras de acolo un frumos și nou costum de haine. Ștefănescu nu a plecat imediat, ci a găsit  o magazie și s-a schimbat în hainele cele noi, lăsându-le pe cele vechi la bordul navei. Apoi, tacticos, găinarul a pornit spre poarta 1 a portului, spre oraș. Ghinionul a făcut ca la ieșire să dea nas în nas chiar cu chinezul Ciu Udine, care se întorcea din oraș.

Acesta și-a recunoscut costumul și împreună cu doi colegi de echipaj au tăbărât asupra hoțului. Au boțit un pic costumul, cu tot cu Ștefănescu în el, apoi au alertat autoritățile. Hoțul a fost arestat și deferit Parchetului iar povestea a ajuns în ziare, la rubrica de can-can! A răspuns pentru fapta sa și probabil, nu a mai făcut niciodată parada modei…

“Sezonul estival fiind terminat, marele hotel Elita, din Piața Independenței (Ovidiu), închiriază camere mobilate de la 1000 de lei în sus, lunar”. (1929)

“Se caută un băiat mic, pentru expediție ziare. A se adresa la redacție.” (Dacia, 1930)

„La Teatrul Cinema Regina Maria, astăzi, filmul vorbitor și cântat Cântecul Durerii, cu Al Jolson, alături de Sonny Boy și Davey Lee.” (Dacia, 1930)

Reclama zilei – Vechiul Atelier de Croitorie de Damă M. Terchel, Strada Carol no. 85, a înființat secțiuni speciale de Blănărie, Lingerie Artistică de Damă, Galanterie, Prețuri Excesiv de Ieftine, Execuție Punctuală. (1929)

În luna octombrie a anului 1929, în conformitate cu noua lege administrative emisă de guvernul Iuliu Maniu, conducerea locală a Partidului Național Țărănist a dizolvat Consiliul Municipal Constanța. Pe data de 17 octombrie a fost numit primar și președinte al Comisiunii Interimare a municipiului deputatul Gheorghe S. Popescu, cel care l-a înlocuit în funcție pe Francisc Sachetti.

Fiu de preot din județul Constanța, profesor și politician cu state vechi, Popescu se remarcase în ultimiii ani prin acțiunile sale populiste, prin vizitele făcute în satele Dobrogei, acolo unde s-a implicat în acțiuni de binefacere în favoarea păturiii țărănești. Numirea sa ca primar a fost salutată cu optimism de către ziarul Dacia (o gazetă anti-liberală), care scria despre noul edil că “și-a închinat viața școlii și îndrumării țărănimii pe calea propășirii”.

Gheorghe S Popescu și-a îndeplinit cu seriozitate și profesionalism prima parte a mandatului său, în perioada octombrie 1929-iulie 1931. Odată cu venirea la putere a liberalilor, consiliul municipal pe care îl conducea a fost dizolvat iar orașul a fost condus un timp de către avocatul Ion Theodorescu-Valahu iar apoi de către Victor Fiacescu. În decembrie 1932, după ce Curtea de Apel Constanța a decis că dizolvarea consiliului municipal din iulie 1931 a fost una abuzivă, drept pentru care a anulat-o.Gheorghe S. Popescu a fost repus în funcția de primar și a mai condus destinele urbei încă un an, până în decembrie 1932.

Edilul s-a remarcat prin eforturile depuse de a regla situația economică, într-o perioadă foarte grea, în care orașul-port resimțea efectele Marii Crize care lovise întregul mapamond (mai ales prăbușirea prețurilor la cereale și materii prime, fapt ce a afectat fluxul operațiunilor de export din Portul Constanța). În timpul conducerii sale, Situația nu s-a îmbunătățit peste noapte, dar a fost stabilizată. Ținând cont de aceste aspecte, primarul Gheorghe S. Popescu merită un loc de cinste pe lista edililor ce și-au adus o contribuție solidă la dezvoltarea urbei.

“În comuna Ghiuvenlia, județul Constanța, plasa Caraomer (astăzi Negru Vodă) a încetat din viață, zilele acestea, locuitorul Constantin Mavrodin, în etate de 100 de ani. Bătrânul a fost, până la sfîrșitul vieții sale, pe deplin sănătos. Asemenea oameni cari vor să ajungă la vârsta lui Matusalem, în epoca noastră, pot fi priviți drept rarități. Dar peste vreo sută de ani?” (Dacia, 1929) (Potrivit Vechiului Testament, Matusalem a trăit 969 de ani. Termenul matusalemic a fost și este folosit pentru a indica o persoană cu o vârstă extrem de înaintată.)

“Ajutoare pentru ofițeri – Din cercurile militare aflăm că spre a veni  în ajutorul ofițerilor, în special al celor inferiori – se va acorda o primă anuală de scumpete, după cum urmează: sublocotenenții – 24.000 lei, locotenenții – 20.400 lei, căpitanii – 18.800 lei și maiorii – 12.000 de lei. Din informațiunile noastre rezultă că sumele necesare pentru acordarea acestor prime au și fost trecute în bugetul armatei pe anul 1930”. (Dacia, 1929). Sunt necesare câteva clarificări.

Prima de scumpete a fost o compensație financiară temporară acordată ofițerilor și funcționarilor publici pentru a le proteja puterea de cumpărare în fața inflației și a devalorizării leului, după Primul Război Mondial, în perioada interbelică. În 1929, Marea Criză Economică a lovit toate statele, iar România s-a aflat în incapacitate de plată și a aplicat celebrele curbe de sacrificiu, tăieri din venituri. Astfel, adesea, prima de scumpete a fost diminuată, suspendată, și foarte rar, reinstituită (așa cum este cazul de mai sus).

Reclama zilei – Cumpărați uleiul mondial Gargoyle Mobiloil, neîntrecut pentru uzul automobilelor. Depozit general de uleiuri la Lumina Dobrogei, Șoseaua Mangaliei (Viile Vechi), Șoseaua Viitorului (lângă Obor). (1929)

La 16 octombrie 1896, Constanța a fost martora unui moment de referință pentru istoria sa modernă: Regele Carol I a pus piatra fundamentală a lucrărilor de construire a Portului Constanța, un proiect menit să transforme orașul de la malul Mării Negre într-un important punct al comerțului maritim. Evenimentul marca începutul unei ample intervenții inginerești, gândită să deschidă țării noastre o cale mai directă către marile rute comerciale ale lumii.

În presa vremii, portul era prezentat drept ultima verigă a unui sistem de comunicații din care făceau parte șoselele și căile ferate, dar mai ales podul peste Dunăre de la Cernavodă, inaugurat în 1895. „Ziua de 16 octombrie a fost încă o zi de mare sărbătoare pentru țara noastră. În această zi, în fața unei mulțimi imense, M.S. Regele a pus piatra fundamentală a portului Constanța. Portul acesta e ultimul inel dintr-un lanț întreg, la a cărui tăinuire țara și regele lucrează de un șir lung de ani și pentru a cărui desăvârșire am făcut și vom mai face multe jertfe însemnate. Mijlocul cel mai bun pentru a face pe orice țară să progreseze – dar mai ales pe o țară ca a noastră, rămasă cu mult îndărăt – e deschiderea căilor de comunicațiune. Cu cât căile vor fi mai numeroase, mai lesnicioase, cu cât transportul de oameni și mărfuri va fi mai repede și mai ieftin, cu atât țara va progresa mai iute și mai sigur”, stă scris în articolul „Portul Constanța”, publicat în ziarul „Universul”, ediția din 20 octombrie 1896.

Importanța proiectului fusese subliniată chiar de Regele Carol I cu prilejul inaugurării podului peste Dunăre de la Cernavodă. În ediția din 16 octombrie 1902, ziarul „Voința Națională” publicat pe prima pagină un amplu material dedicat Portului Constanța, în care erau evocate cuvintele suveranului rostite la inaugurarea podului: „Aruncăm acum o privire mai departe pe mare, pe această nemărginită cale de apă, unde se încrucișează nenumăratele drumuri ale mișcării întregii lumi, cari răspândesc bogățiile asupra națiunilor; prin portul dela Constanța, podul peste Dunăre ne deschide această cale largă, care va spori într-un mod neașteptat relațiunile noastre comerciale și va asigura desvoltarea noastră maritimă”.

Într-un articol publicat la 18 octombrie 1896, ziarul „Universul” descria organizarea festivităților prilejuite de punerea pietrei fundamentale. Trenul regal a sosit la Constanța în jurul orei 14:30, în gara împodobită pentru primirea suveranilor. Regele Carol I și Regina Elisabeta, alături de principele și principesa României, au fost întâmpinați de miniștri și de autoritățile locale, iar o companie a Regimentului 33 Constanța, cu drapel și muzică, a prezentat onorul militar.
Cortegiul regal, escortat de două escadroane ale Regimentului 9 Călărași, s-a îndreptat apoi spre port, unde au fost întâmpinați de Constantin Stoicescu, ministrul Lucrărilor Publice, de inginerul Anghel Saligny, precum și de antreprenorul francez Adrien Haller, antreprenorul lucrărilor portului. „Într-un pavilion făcut ad-hoc, se oficiază de P.S.S. Episcopul Partenie, în fruntea înaltului cler, serviciul religios. Se procede apoi la punerea pietrei fundamentale, după ce se citește un pergament care a fost iscălit de Suverani, Principi și de d-nii miniștri de față”, este descris în articolul de presă.
După festivități, a avut loc un banchet. Ulterior, în aceeași seară, Regina Elisabeta și Principesa Maria au plecat la Sinaia, în timp ce Regele Carol I și Principele Ferdinand s-au suit în vagonul regal de dormit al trenului și au petrecut noaptea la Cernavodă.

În anii următori, amploarea proiectului avea să devină tot mai evidentă. În articolul publicat în „Voința Națională” în 1902 erau prezentate atât transformările realizate, precum și dificultățile tehnice de pe șantier. La început, portul dispunea de un dig de numai 210 metri, de un chei din lemn de 270 de metri și de o adâncime de aproximativ șase metri. Noile construcții urmăreau să ofere adăpost navelor și să faciliteze exportul de cereale, inclusiv în perioadele în care Dunărea era înghețată. Digurile și cheiurile erau construite cu blocuri masive de piatră, unele cântărind între 27 și 40 de tone. Până în 1902 fuseseră confecționate 15.421 de blocuri, dintre care 11.956 utilizate la diguri și cheiuri, iar restul păstrate pentru continuarea lucrărilor. Se construia, la acel moment, și farul destinat să indice intrarea în port, iar un tunel de 490 de metri urma să permită trenurilor de cereale să ajungă direct în zona portuară. Articolul îi pune în evidență pe inginerul Anghel Saligny, directorul lucrărilor,și pe inginerul Petre Zahariade, pentru conducerea și supravegherea permanentă a șantierului.

După mai bine de un deceniu, la 27 septembrie 1909, Regele Carol I a inaugurat oficial cele mai importante amenajări portuare și instalațiile destinate exportului. Cu acest prilej, a fost pusă în funcțiune prima magazine prevăzută cu silozuri, o realizare esențială pentru eficientizarea manipulării cerealelor. Momentul inaugural a fost marcat printr-o demonstrație a noilor instalații. Regele Carol I a apăsat pe un buton și a pus în funcțiune mecanismele magaziei, iar cerealele au fost încărcate pe vaporul „Iași”, aparținând Serviciului Maritim Român. Vaporul a fost, astfel, primul încărcat cu noile instalații de export.
Inaugurarea din 1909 nu a însemnat însă încheierea tuturor lucrărilor.

În perioada următoare, șantierul a continuat să se dezvolte: au fost construite a doua și a treia magazie cu silozuri, au fost amenajate noi cheiuri și platforme portuare și a fost realizată stația de petrol. Prin aceste investiții succesive, Portul Constanța și-a consolidat treptat rolul de infrastructură esențială pentru transportul și exportul mărfurilor României.

Reclama zilei: „Terenul Reconstrucția Dobrogeană de pe bulevardul Regina Maria parcelându-se, se vând loturi pentru construiri de case pe termen de un an. Ratele se pot achita și lunare. Amatorii pot lua informații la birourile d-lui Aristide Iacob unde se pot vedea planurile Reconstrucția Dobrogeană” (Dobrogea Jună, 1927)

Istoria ţinutului dintre Dunăre şi Mare poate fi reconstituită şi graţie izvoarelor scrise bizantine, care s-au păstrat până în zilele noastre. Acestea conţin informaţii extrem de interesante legate de Scythia Minor (numele antic al Dobrogei) şi de Pontul Euxin, Marea Neagră. În acelaşi timp, cronicarii Imperiului Bizantin ne oferă date privind istoria voievodatelor Țara Românească şi Moldova, în fila de astăzi fiind alese în principal informaţiile care au legătură, directă sau indirectă, cu ţărmul vest-pontic.

Scriitorii bizantini ne oferă detalii inedite, iar cronicile lor, chiar dacă uneori conţin şi erori, ne ajută să reconstituim povestea Dobrogei, milenarul tărâm vest-pontic atât de bogat graţie istoriei sale tumultoase. Izvoarele prezentate în această serie datează începând din ultimele secole ale antichităţii (sec. IV-VII d.H) şi până în sec. XV. Cronicile din această perioadă sunt numite bizantine, în condiţiile în care, după cum se ştie, Imperiul Bizantin şi-a încetat oficial existenţa în anul 1453, odată cu cucerirea capitalei Constantinopole de către otomanii conduşi de Mahomed al II-lea Cuceritorul (Fatih).

Un prim izvor este „Cronica anonimă din Monemvasia” (Chronicon Monembasiae), scrisă în veacul al XII-lea şi unde întâlnim date interesante legate de istoria Dobrogei din sec.VI d.H. Necunoscutul cronicar relatează despre venirea în provinciile Imperiului Roman de Răsărit (Bizanţul) a migratorilor avari. Aceşti nomazi forţează graniţele imperiului chiar în timpul împăratului Iustinian (527-565 d.H). În această perioadă, Scythia Minor este încă provincie romano-bizantină, dar se confruntă tot mai des cu devastatoare atacuri ale triburilor migratoare.

Iată ce menţionează cronicarul anonim: “În anul 6014 de la facerea lumii (n.a.559 d.H), adică în anul al 32-lea din domnia lui Iustinian cel Mare au venit la Constantinopol soli din partea unui neam ciudat, numit al avarilor… Purtau plete lungi de tot, împletite şi legate în smocuri, iar îmbrăcămintea lor era la fel ca a celorlalţi huni… Au trimis soli la Iustinian, cerând să fie primiţi în imperiu. Împăratul i-a întâmpinat cu omenie şi le-a îngăduit să locuiască în Moesia (n.a. Moesia Inferior, compusă din Dobrogea şi N-E Bulgariei), în cetatea Durostolon, numită astăzi Dristra (n.a. Silistra de astăzi)”.

Aceşti avari erau nomazi ce trăiau în căruţe şi care până în prima jumătate a sec.VI locuiseră în câmpiile de dincolo de Caucaz. Ei plecaseră de acolo, alungaţi de neamuri turcice, ajungând astfel în Europa şi la graniţele Imperiului Romano-Bizantin. Primiţi de Iustinian în imperiu şi aşezaţi la Durostolon (Silistra), avarilor le merge foarte bine, dar ei nu sunt obişnuiţi cu viaţa sedentară şi cu pacea. Aşa se face că ei declanşează acţiuni de jaf chiar în provinciile pe care se juraseră să le protejeze. Ei pustiesc pământurile Dobrogei antice, cuceresc cetăţi şi sunt imposibil de oprit, fiind mai numeroşi decât soldaţii imperiului.

Romano-bizantinii sunt obligaţi aşadar să încheie o pace ruşinoasă cu ei, obligându-se să le dea avarilor un tribut anual de 80.000 de monede de aur, pentru a nu mai face acte de război. Avarii nu se vor mulţumi cu atât: în timpul împăratului Mauricius (582-602), ei vor cere şi vor primi (timp de doi ani la rând) un tribut anual de 100.000 de monede de aur. În cele din urmă, Bizanţul nu va mai plăti tribut avarilor, ale căror cerinţe deveneau tot mai exagerate.

Avarii au făcut ravagii în Dobrogea sec.VI. După ce au fost refăcute în timpul lui Iustinian, cetăţile vest-pontice au avut apoi multe de îndurat de pe urma migratorilor. Au suferit astfel distrugeri avaro-slave cetăţi precum Tropaeum, Ulmetum, Callatis, Histria iar Tomisul a fost la rândul său scena unor atacuri şi a unor bătălii importante.

Cronicile bizantine ne oferă informaţii interesante legate şi de geografia vest-pontică. Ioannes Zonaras, de exemplu, ne vorbeşte într-un lexicon despre insula pe care astăzi o cunoaştem ca şi Insula Șerpilor. Din antichitate ea însă apare în izvoare ca Leuce (Insula Albă). Scrie Zonaras: “Leuce este numele unei insule din Pont. E numită Leuce pentru că în ea trăiesc o mulţime de păsări albe” (n.a. probabil pescăruşi). Interesant este că Zonaras şi toţi ceilalţi cronicari bizantini ce fac referire la Leuce nu scriu niciodată nimic despre aşa-zişii şerpi care ar bântui insula. Numele de Insula Șerpilor a apărut mai ales în epoca modernă. Până atunci, Leuce (Leuke) a fost cunoscută mai mult drept Insula lui Ahile, pentru că potrivit legendei, aici şi-ar trăi nemurirea marele erou al războiului troian.

O referire extrem de interesantă legată de Deltă îi aparţine lui Nicephoros Blemmydes, monah, geograf şi istoric bizantin ce a trăit în sec.XIII: “Lângă fluviul Rin izvorăşte marele Istru, care se îndreaptă spre răsărit spre Pontul Euxin. El se numeşte şi Danubis (n.a. Danubius) iar unde îşi varsă toate apele înconjoară cu fel de fel insula Peuce”. Această Peuke, “frumoasă” insulă a fost menţionată şi în antichitate de scriitori precum Apollonios din Rhodos sau Strabon şi era, cel mai probabil, un grind uriaş aflat între braţele Sfântul Gheorghe şi Sulina.

Potrivit legendelor, Peuce şi Leuce au fost două dintre cele trei insule pe care zeul Poseidon le-a dăruit nimfei Thetis, amam eroului troian Ahile. De asemenea, izvoarele istorice menţionează insula Peuce ca posibil loc de naştere a războinicului got Alaric, cel care a cucerit Roma în anul 410 d.H.

Reclama zilei – Pescărie totdeauna proaspătă se găsește numai la Restaurantul Capato, proprietar C. Schiaradessis, strada Tomis no.11. (1924)

Pe data de 14 octombrie 1926, ziarul Dacia publica un amplu articol la rubrica Cronica Sportivă, oferind informații cu privire la un regal ciclist recent încheiat. Evenimentul avusese loc cu patru zile înainte, duminică, fusese organizat de clubul Elpis și avusese trei curse pe distanțe diferite. Prima cursă s-a desfășurat pe traseul Constanța – Adamclisi și retur, însumând o distanță de 126 de kilometri. Drumul a fost unul foarte dificil, motiv pentru care nu mai puțin de patru concurenți au abandonat pe traseu. Din același motiv, și timpii înregistrați de cei ajunși la finiș nu au fost unii foarte buni. Publicul prezent la finișul din Constanța a apreciat însă determinarea rutierilor, aplaudându-i la scenă deschisă pe câștigători.

Campionul acestui traseu a fost A. Dracopol, de la Elpis, și care a terminat cursa în 7 ore și 5 minute, pe o bicicletă Diamant. Pe podium el a fost urmat de Sarchis Aprahanian (sosit la 5 minute distanță de câștigător) și de A. Kalpacioglu (sosit la 47 minute după campion). A doua cursă a zilei s-a desfășurat pe traseul Constanța – Cobadin și retur, pe o distanță de aproximativ 76 de kilometri. Învingător a fost Dumitru Cana, de la Elpis, pe o biciletă Alcyon, și care a terminat cursa în patru ore. Pe locurile II și III au ajuns Virgil Ionescu și Constantin Caraghiozu. A treia cursă a fost cea de pe traseul Constanța – Agigea și retur, o distanță de 22 de kilometri. Campion a fost Haloussi (pe o bicicletă Naumann),  concurent care a terminat cursa în 51 de minute. Pe podium l-au urmat frații Fesigian. Toți cei ajunși pe podiumul curselor au fost recompensați cu medalii.

Ciclismul era în urmă cu un secol un sport extrem de popular la Constanța. Ne arată acest lucru  și un anunț publicat de Dacia, în aceeași zi cu cronica sportivă: “A sosit un transport de biciclete franceze de orași și de curse și se vând cu preț de reclamă din cauza sezonului înaintat. M. Rabinovici și E Bercovici, strada Ștefan cel Mare 125, în fața Oborului.”

În ziua de 14 octombrie 1926, constănțenii iubitori de filme au avut de unde alege, după cum vedem în anunțurile zilei: „La Teatrul Cinema Regal rulează filmul Putere și Frumusețe, celebrul film modern asupra educației sportive. În curând, Quo Vadis!“La Cinema Tomis rulează începând de astăzi grandiosul film Lupta pe viață și pe moarte pe un zgârie nori.”“La Teatrul Cinema Popular, începând de astăzi, rulează filmul Crima Contelui Murat. Între pauze va juca trupa de revistă Tomescu și Bejan”.

Încheiem fila de astăzi cu două anunțuri interesante:

„Pierdut câine lup de 6 luni. Răspunde la numele Mars. Găsitorul va primi o bună recompensă de la dl. Jean Burcovsky la garajul Auto-omnia, Piața Ovidiu no.1”

“De închiriat în strada Mercur, colț cu Ștefan cel Mare, un salon mare cu vitrine mari, pentru prăvălie sau cinematograf și una prăvălie mai mică alături. A se adresa proprietarului Radu Aldea, strada Mercur no.5.”

Reclama zilei – Feriți-vă de boli! Beți numai apă filtrată cu renumitele filtre englezești Brownlow. În depozit la A. Herscovici, strada Traian, no.4. (1926)

Sursă foto: Carte poștală La poste en Roumanie, 1904, www.delcampe.net

Timp de mai bine de două veacuri, abilii neguţători italieni ai Republicii Maritime Genova au fost o prezenţă vie şi constantă în Dobrogea Evului Mediu. Au făcut tranzacţii extrem de bănoase, au întemeiat aşezări şi chiar au ridicat cetăţi. Începând din a doua jumătate a sec. XIII şi până în secolul XV, genovezii au beneficiat de monopol comercial în Marea Neagră şi mai ales la Gurile Dunării, o zonă extrem de importantă, cu un potenţial economic extraordinar.

Povestea genovezilor în Dobrogea a început în a doua jumătate a secolului XIII. Erau deja de 100 de ani în capitala Bizanţului – Constantinopole, aşezaţi în zona Cornului de Aur, în Galata (unde vor construi castelul cu acelaşi nume) şi în oraşul Pera (astăzi cartier al Istanbulului). În anul 1258, genovezii au primit o mare lovitură. Marii lor rivali, veneţienii, le-au distrus principalul port comercial din Mediterana, Saint Jean D’Acre, aşa că Genova dorea acum să găsească o altă zonă de comerţ. Ocazia s-a ivit după ce au acordat ajutor militar şi financiar partidei bizantine grecești conduse de familia Paleologos, care lupta pentru recucerirea tronului Imperiului. De şase decenii, tronul de la Constantinopole era deţinut de Imperiul Latin, care îi avea ca aliaţi pe veneţieni.

Bizantinii, aliaţi cu Genova, au reuşit să recucerească marea capitală şi să reinstaureze imperiul de limbă greacă. Pe 13 martie 1261, prin Tratatul de la Nymphaeum, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul şi-a arătat recunoştinţa faţă de genovezii care-l ajutaseră. El le-a acordat dreptul de a intra cu vasele lor în Marea Neagră şi de a face comerţ, liber de privilegii. Până la acea dată, bazinul pontic fusese inaccesibil republicilor maritime latine. Genova a reuşit astfel să primească monopol pe o zonă foarte bogată şi aproape virgină. În acelaşi timp, a scăpat şi de marea rivală Veneţia, căreia Marea Neagră îi era în continuare interzisă.

Mai întâi, genovezii au întemeiat în vestul şi în nordul Mării mici puncte comerciale, emporii, târguri, iar unele dintre acestea s-au dezvoltat ulterior în mari oraşe. În 1281, ei au fondat Caffa (officium Gazariae), port important din Crimeea şi un oraş impozant, cu turnuri de apărare, ziduri maiestuoase şi care avea câteva mii de case.Baza de plecare a corăbiilor era casa Pera, iar sosirea era Caffa, între aceste două puncte făcându-se schimburile de mărfuri. În acelaşi timp, pe malul vestic, în Dobrogea noastră, se formau alte mici aşezări şi factorii comerciale, pentru tranzacţii bănoase. În Dobrogea genovezii aduceau fire de aur, bijuterii, catifea, postav şi pânzeturi şi cumpărau în principal cereale, mai ales grâu, care era la mare preţ în ţările mediteraneene.

În jurul anului 1340, Francesco Balducci Pegolotti scria în opera sa „Practica della Mercantura“ că grâul din Dobrogea era la fel de bun ca cel din Crimeea. Acest grâu era încărcat în portul Lasilo, în apropiere de Şabla, astăzi Bulgaria. De asemenea, din Dobrogea genovezii încărcau sare (adusă din Ţara Românească), piei şi mai ales miere şi ceară din nordul provinciei. Odată instalaţi la Gurile Dunării, genovezii profită şi mai mult de bogăţia zonei. Cele mai multe informaţii despre oraşele Dobrogei medievale şi despre aşezările controlate de genovezi le avem din portulane, hărţi de navigaţie costieră. Cel mai vechi portulan de acest gen este cel al lui Petro Visconti (vezi foto), din 1315 (datat de unii în 1318), şi pe care se regăseşte şi Constanzia, Constanţa de astăzi. Foarte probabil, Constanzia era în acea perioadă doar o mică bază pentru genovezi şi în care se aflau doar câteva magazii pentru stocarea mărfurilor. Pe această hartă apare şi Vicina, un oraş foarte important, dar a cărui identificare trezeşte şi astăzi aprigi controverse printre specialişti. Potrivit regretatului arheolog Petre Diaconu, Vicina s-ar fi aflat pe insula cunoscută azi ca Păcuiul lui Soare, nu departe de Ostrov. După alți istorici, Vicina s-ar fi aflat în zona actualei localități tulcene Isaccea sau oricum, în apropiere de Gurile Dunării.

Pe hărţile costiere medievale regăsim oraşe dobrogene cu nume italiene: Montcastro sau Mauro Castro (Cetatea Albă), Solina (Sulina) Licostomo (Chilia Veche), Donavici (Dunavăţ), Sancti Georgi (Sfântul Gheorghe) și mai ales Bambola sau Pampolo. Aceasta din urmă este Enisala, despre care se știe astăzi că a fost o ctitorie a republicii latine, fostă cetate într-un golf al mării, ulterior colmatat. Un alt nume important al istoriei genoveze în Dobrogea este Licostomo, în traducere Gura de Lup. Se ştie cu certitudine că acesta a fost un oraş important pentru genovezi, care, foarte probabil, au construit de la zero această cetate. Ea se afla în zona Chilia Veche, nu departe de Periprava. Se cunoaşte faptul că în sec. XIV, la Licostomo, comunitatea genoveză era condusă de un consul (guvernator) iar cetatea era apărată de o garnizoană. În afara consulului, oraşele importante aveau un comandant de garnizoană (căpitan) şi, bineînţeles, un aparat administrativ-financiar, format din casieri (massari), care ţineau socotelile, şi maestrali – cei care stabileau preţurile diverselor mărfuri. Coloniile de la Marea Neagră aduceau bani mulţi republicii. Ele se bucurau de o relativă autonomie, plăteau Republicii o taxă, iar aceasta le trimitea când era nevoie ajutor militar sau financiar.

Licostomo a fost cetate a genovezilor până la începutul sec. XV, când a trecut în stăpânirea Moldovei lui Alexandru cel Bun, aşa cum s-a întâmplat şi cu Cetatea Albă şi Chilia (deţinute până în 1484, când turcii le-au cucerit şi au preluat controlul la Gurile Dunării).

Coloniile genoveze aveau monopol comercial, dar se aflau pe teritoriu bizantin. De aceea primeau în concesiune terenuri pentru cartierul de locuit, pentru magazii de depozitare şi cheiurile portuare. Pe alt braţ al Dunării, Sfântul Gheorghe, se afla şi Proslavita. Identificată în apropierea comunei tulcene Nufăru, aceasta a fost probabil tot o mică bază genoveză. Italienii au preluat-o de la bizantini, care o ridicaseră cu secole în urmă.

Protejaţi de bizantini, cărora le plăteau sume frumoase, genovezii au făcut afaceri fructuoase în mare parte din cele două secole în care s-au aflat în Dobrogea. La un moment dat însă, s-au lovit de un adversar neaşteptat: la mijlocul secolului XIV, Dobrogea a devenit parte a unui despotat condus de Dobrotici, care a reuşit să iasă de sub suzeranitatea bizantină. Dobrotici, şi apoi fiul său Ivanco s-au antrenat într-un conflict militar cu genovezii, miza fiind Gurile Dunării şi porturile litorale. Dobrotici mai ales a atacat şi distrus câteva cetăţi. În 1386, marele despot a murit, iar locul său a fost luat de fiul Ivanco, cel supranumit „regişorul Dobrogei”. Un an mai târziu, acesta a încheiat la Pera un tratat cu genovezii, impunându-le acestora reguli dure, militare și comerciale.

Tratatul era foarte avantajos pentru Ivanco şi ţinea sub control activitatea comercianţilor genovezi. Din păcate, a avut viaţă scurtă. Domnia lui Ivanco a durat doar încă un an, până în 1388, când a murit în împrejurări încă neelucidate, într-un război contra turcilor. Dobrogea, cea mai mare parte din ea, va fi apoi preluată de Mircea cel Bătrân, care o va stăpâni timp de aproape trei decenii. Aliaţi de încredere ai Imperiului Bizantin, genovezii au plecat din Dobrogea la sfârşit de sec. XV, forţaţi de schimbările dramatice apărute pe harta politică a Europei. În 1453, Constantinopole a fost cucerit de otomani, iar acest eveniment a marcat, practic, sfârşitul Imperiului Bizantin. O mare parte din Dobrogea a căzut sub control otoman încă din 1421, când urmaşii lui Mircea cel Bătrân nu au mai reuşit să păstreze acest teritoriu dorit de Semilună. În 1484, turcii au pus mâna şi pe Gurile Dunării, iar acest lucru i-a îndepărtat şi pe ultimii genovezi rămaşi în zonă. Dobrogea a devenit, în întregime, provincie otomană iar povestea genoveză s-a încheiat…

Reclama zilei – Cafeneaua Cerealiștilor, proprietar Marcu Dumitru. Piața Independenței, Constanța. Locul de întâlnire al cerealiștilor. (1924)

Sursă foto: History Maps, Republic of Genoa

La 12 octombrie 1928, ziarul Dobrogea Jună publica articolul „Muzeul din Hârșova și vechea școală românească din Dobrogea”, o evocare a începuturilor învățământului românesc din localitate și a eforturilor prin care Vasile Cotovu a încercat să păstreze mărturiile trecutului dobrogean, într-un „colț de pitoresc dunărean”.

Povestea începea cu Ioan Cotovu, învățătorul de care este legată înființarea școlii de stat din Hârșova, la 1 ianuarie 1879. Tatăl lui Vasile și a lui Brutus Cotovu, Ioan Cotovu a fost „directorul școalei primare din Ismail, între anii 1859-1878, având ca elevi între alții și pe d. general Averescu.”

„Când Rusia a rășluit ultimul colț basarabean, Ion Cotovu și alți învățători români au trecut în Dobrogea. A fost cărturar distins și după moda vremii, era un latinist romantic. A tradus cântecul Ginta Latină în latinește; a tradus din Eneida lui Virgiliu, din Pliniu, Cesar, Tit Liviu, Ovidiu etc. Fiind întemeetorul școalei de stat de aici, muzeul Hârșovei îi păstrează pios lucrările și o parte din biblioteca salvată”, este prezentat în articol.

Fiul său, Vasile Cotovu, avea să ducă mai departe preocuparea pentru educație și cultură, colecționând obiecte arheologice, monede, piese etnografice, exemplare din științele naturii și documente istorice. Colecția a devenit un muzeu, unul dintre cele mai importante din Dobrogea începutului de secol al XX-lea. Inaugurat în 1904, în prezența familiei regale, muzeul era adăpostit în clădirea școlii și cuprindea un patrimoniu deosebit de bogat. Primul Război Mondial a adus însă distrugerea celei mai mari părți a colecțiilor și a bibliotecii. Întors după război, Vasile Cotovu a început să refacă muzeul în propria locuință, recuperând și adunând din nou mărturii ale trecutului. La 29 mai 1926, după restaurare, muzeul din Hârșova a fost inaugurat în prezența regelui Ferdinand și a reginei Maria.

„Deasupra unui masiv pietros, rămășițele cetății Carsium, ridicată din împărătească poruncă a lui Traian – stărue mereu, strajă milenară – în văzul urmașilor de azi. Peste pragul de popasuri de legionari și trireme, s-au așternut câteva veacuri după aceea, cocioabe asiatice pentru călăreții iuți ai pustiului. (…)

Printre paragini, în țărâna Hârșovei, care a fost, a scormonit răbdător un om, un dascăl cu copiii școalei, vreme de peste 30 de ani aproape. A întrebat, a cules și a căutat prin cărți toate mărturiile trecutului local. D. Vasile Cotovu, directorul școalei primare hârșovene, este unul dintre puținele exemplare ale breslei înzestrat cu patima colecționării. Muzeul său, cercetat și lăudat de cărturarii români și streini, în trecere pe la Hârșova, s-a risipit în vremea războiului, împreună cu biblioteca (vreo 5000 de volume). L-a păzit până la apariția patrulelor inamice. S-a salvat ce-au putut ridica într-o goană doi marinari de pe un vas de războiu în toiul bombardamentului. Restul a căzut pradă mâinilor devastatoare și flăcărilor.

Întors acasă, după sfârșitul prăpădului, d. Vasile Cotovu s-a apucat să-și refacă muzeul. Iar a scormonit prin coclaurii locului, iar a căutat și a cerut ce i s-a părut de valoare. Muzeul Hârșovii a renăscut din cenușă ca legendara pasăre Phoenix. Unde să-l așeze? Școala era distrusă.

D. Cotovu l-a pus în casa sa proprie până va avea iar clădirea publică. Colecția arheologică, numismatică, cea naturalistică, etnografică, documente diverse, abia încap în 3 odăi de păstrare”, este descris în articolul de presă.

În anul 1921, Muzeul Regional Hârșova a fost redeschis, iar în 29 mai 1926 a avut loc inaugurarea restaurării sale, în prezența regelui Ferdinand și a reginei Maria.

Articolul din Dobrogea Jună nu se oprește la povestea muzeului. Dintr-o cuvântare rămasă de la Ioan Cotovu, autorul reproduce date despre școala românească din Dobrogea în primii ani de la revenirea provinciei la administrația românească. Documentul consemnează că, în anul școlar 1878–1879, școala din Hârșova avea 50 de elevi și un singur învățător, iar în anul următor, 1879–1880, numărul elevilor ajunsese la 106, repartizați în două clase, cu doi învățători: 60 de băieți și 46 de fete.

Astăzi, povestea muzeului din Hârșova rămâne și povestea unei familii de dascăli care a contribuit la păstrarea patrimoniului dobrogean, transformând pasiunea pentru trecut într-o moștenire culturală.

Reclama zilei: „Se caută pe toate piețele persoana ca diriginți de filiale. Cunoștințe speciale, capital de depozit sau de rulement nu e necesar. Venitul lunar de aproape 150-200 dolari. Referințe la The Novelty – Valkenburg, Limburg, Holland” (Dobrogea Jună, 1928)

În fila de calendar de astăzi ne concentrăm atenția asupra informațiilor de la începutul anilor ’30 pentru a afla mai multe despre traiul cotidian din urbea tomitană. Astfel, aflăm despre piața locurilor de muncă, despre unele probleme ale societății și multe, multe altele…

„În urma abundenței diferitelor specii de pește din apele noastre s-a început o febrilă activitate din partea pescarilor vânători. S-a observat în primul rând o invazie a scrumbiilor, fapt care a contibuit la eftinirea acestui aliment pe piața locală”. (1930)

„Gardienii publici din raionul zonei străzii Ion Lahovari au adus la cunoștința chesturii de poliție că la cafeneaua Naum Naum, din strada Tache Ionescu se fac jocuri de noroc, unde se atrag diferiți naivi cari sunt jefuiți de trișeuri. D.T. Culiță, secretarul general al chesturii, a dispus facerea unei descinderi.” (1932)

„Vând, închiriez, din cauze familiare, Bodegă cu grădină, vadu vechiu, instalații moderne de apă și electrice, canal. Preț excepțional. Interesații, să se adreseze la ziar.” (1930)

„Angajez convenabil tacâmuri, chelneri și bucătari pentru logodne, nunți, botezuri, baluri și banchete. Nicu Costescu – Cafe Europa, strada Traian no.30.” (1930)

„Domnișoară onestă caut post de caseriță la magazin. Garanție morală. A se adresa la ziar sub MC.” (1931)

„În urma unui denunț, organele vamale, cu autorizarea Parchetului, au efectuat numeroase descinderi în oraș. În strada Lascăr Catargiu, la casa no.13, unde locuiește femeea Clara Binrez, s-a descoperit o însemnată cantitate de mătase și  țigarete streine, provenite din contrabandă. Posesoarea acestor obiecte a declarat că i-au fost oferite de marinarul Ion Dodu, de pe vaporul Dacia. Ca urmare, s-au luat măsuri pentru arestarea marinarului contrabandist, care urmează să plătească o amendă considerabilă.” (1930)

„La Teatrul Cinema Regina Maria rulează cea mai frumoasă producție sonoră din viața ofițerilor de marină. Pentru o noapte de amor, în care rolul rincipal este susținut de celebra stea Billie Dove. În afară de film, și o completare sonoră.” (1930)

Reclama zilei – MAXIM – Lampa pentru iluminat cu petrol – Necesare Localurilor, Fermelor, etc. Consumație minimă, Lumină Puternică! Prețul, de la 1000 de lei. Depozitări exclusiv. Sticlărie. D.C. Frangopol, Carol, 43.  (1930)

Sursa foto: Constanța și Techirghiolul ghid ilustrat 1924

În cadrul acestui calendar, în repetate rânduri, am prezentat elemente legate de rata extrem de ridicată a infracționalității, în orașul Constanța, în perioada interbelică. În anii 20-30, autoritățile (locale și naționale) au făcut eforturi pentru a stopa escaladarea acestui fenomen al criminalității. Au fost obținute numeroase rezultate pozitive, dar într-un oraș-port cu o dezvoltare continuă precum Constanța, și cu o viață tumultoasă pe măsură, fenomenul a fost imposibil de eradicat.

Pentru a înțelege problemele orașului, redăm un articol scurt, apărut în Dacia pe 10 octombrie 1931 și intitulat „O zi liniștită la Constanța!”: „Ziua de miercuri (n.a.7 octombrie) se poate considera cu drept cuvânt ca cea mai liniștită zi din ultimii ani. În decurs de 24 de ore nu s-a înregistrat nicio crimă, niciun furt, spargere sau găinărie. N-a fost nici măcar cel mai mic scandal, care ar fi putut alarma pe cel mai destoinic Curcan. Să fi fost oare vreo grevă generală a asasinilor, a hoților, a borfașilor și a bețivilor?”

Așa cum se menționează mai sus, ziua de 7 octombrie a fost liniștită, dar a fost doar o excepție. Pe 10 octombrie 1930, știrea zilei era legată de o crimă petrecută cu doar câteva zile înainte. Pe data de 10 octombrie, Tribunalul Constanța a emis un mandat de arestare pe numele a două persoane, prostituata Frosina Ivanov și amantul ei Cristache Mătrăgan. Cei doi erau acuzați că, în noapte de 5 spre 6 octombrie, l-au ucis pe patiserul Gavril Grigorenco, într-o cameră a casei de toleranță din strada Bolintineanu nr.17.

Victima, aflată în stare de ebrietate, a venit la bordel și pe fondul unor mai vechi neînțelegeri, s-a certat cu Frosina. Aceasta l-a chemat pe Mătrăgan, iubitul și proxenetul ei, iar acesta l-a ucis pe client cu mai multe lovituri de box, aplicate la cap. Au fost rapid prinși și anchetați. Pe 10 octombrie au fost duși la Tribunal pentru a li se emite mandate de arestare pentru 30 de zile. După primirea acestora, cei doi au fost luați de poliție pentru a fi conduși înapoi la arest. Pe drum s-a consumat însă un grav incident. Pe strada Scarlat Vârnav (astăzi Răscoalei 1907) o sută de persoane, membri și apropiați ai familiei Grigorenco, au încercat să îi linșeze pe criminali și doar curajul agenților de Siguranță a făcut ca acest lucru să nu se producă. Poliția a reușit să blocheze și un alt numeros grup, de această dată format din rudele lui Mătrăgan, care doreau eliberarea acestuia. Incidentul a fost aplanat, mulțimea dizolvată, iar ordinea restabilită. Criminalii au fost conduși la închisoare, iar după un timp condamnați definitiv pentru crimă, și-au ispășit pedepsele.

Unul dintre cei mai bogați constănțeni din perioada interbelică a fost Albert Theiler, vicepreședintele comunității israelite din Constanța. Este cel care a construit și deținut două frumoase case de pe strada Lascăr Catargiu (astăzi Titulescu), așa numitele Case Theiler. Tot el este cel care a ridicat Hotelul Regina (Intim), preluat ulterior de către frații Târpă. Albert Theiler s-a remarcat ca un filantrop, fiind autorul a numeroase acte de caritate. Aflăm din ziarul Dacia următoarele:

“Domnul Albert Theiler a instituit la Liceul Mircea cel Bătrân șapte burse de câte 2000 de lei pentru elevii săraci și merituoși. De asemenea, a donat școlii o casă de bani de mare valoare. Direcțiunea liceului își exprimă pe această cale mulțumirea pentru repetatele acte de generozitate ale domniei sale”. (Dacia, 1931)

Reclama zilei – Pentru elevii și elevele de liceu: Doamna Emily Georgescu-Wuest, fostă profesoară la școlile superioare de comerț din localitate, predă lecțiuni particulare de limbă engleză. Aranjamente avantajoase pentru grupuri de elevi și eleve. Informațiuni la domiciliu, între orele 12-15, în strada Șt. Mihăileanu, 37. (1931)

Sursă foto: Colecția Gheorghe Stănescu, expoziția „Mamaia – 120 de veri, o singură poveste”