7 Arhiepiscopiei Street, Ovidiu Square, Constanța

7 Arhiepiscopiei Street, Ovidiu Square, Constanța

3 octombrie

3 octombrie. Constanța și țărmul dobrogean, de pe mare, în anul 1847 – Jurnalul lui JS Hobbs

Dobrogea a suferit mult în prima jumătate a sec.XIX, fiind teatru de operațiuni și câmp de bătălie al războaielor ruso-turce. Paradoxal, unul din Războaie, cel al Crimeii (1853-1856) avea să aducă și efecte pozitive și să contribuie la dezvoltarea orașului nostru. În 1857, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei (aliat cu Imperiul Otoman, Franța și Sardinia – împotriva Rusiei) a profitat de victoria obținută în război și a pretins mari avantaje economice. Marea Neagră a devenit zonă liberă de comeț iar o companie engleză, DBSR a obținut de la otomani odublă concesiune: construcția căii ferate Constanța (Kiustenge) – Cernavodă (Bogazchioi) și exploatarea micului port Kiustenge. Prezența și activitatea companiei britanice (care a activat 25 de ani la Kiustenge) a fost una de bun augur și a dus la devoltarea economică a urbei lui Ovidius.

Interesul Angliei pentru Dobrogea se manifestase însă cu mult înainte de Războiul Crimeii. La adăpostul statutului de aliat al turcilor, navele Regatului Unit începuseră deja să colinde apele vechiului Pont Euxin. Imperiul reginei Victoria era un imperiu creat de marină şi de expansiunea sa navală. Din acest motiv, marinarii englezi cartografiau, topografiau şi înregistrau toate întinderile de apă străbătute şi implicit ţărmurile acestora, acest lucru facilitând ulterior viitoare acţiuni economice sau militare. Fila de calendar de astăzi prezintă un astfel de document, realizat în toamna anului 1847 de un hidrograf al Marinei Regale Britanice. Autorul, pe nume J.S. Hobbs a ţinut seama atât de experienţa dobândită de el însuşi în Marea Neagră, cât şi de mărturiile oferite de alţi navigatori britanici  care au colindat Vestul Pontului în perioada 1837-1847.

Iată ce ne povesteşte Hobbs: „În drumul său spre Marea Neagră (de la Constantinopol) un vas trebuie să ţină partea europeană (a strâmtorii Bosfor). Curentul este moale acolo şi este loc bun de ancoraj pe tot drumul canalului, până la cel mai din capăt castel, pe când în cealaltă parte (cea asiatică) este numai apă adâncă şi e puţin probabil să poţi sta liniştit sub maluri înalte unde nici nu ai ancoraj sigur. Când aştepţi firmanul (n.a. ferman – aici cu sensul de permis de navigaţie în Marea Neagră) este bine să rămâi cu nava un pic mai jos de palatul de vară al sultanului (n.a. palatul Dolmabahce, început în 1839, finalizat total în 1856), unde vei şi găsi fântâni în apropiere şi de unde te poţi aproviziona cu apă…”

În 1847, ţărmul vestic al Mări Negre era în continuare unul puţin cunoscut de către navigatorii britanici, astfel că fiecare călătorie întreprinsă de câte vreun vas era atent înregistrată, pentru a servi apoi viitorilor temerari. Hobbs oferă informaţii extrem de importante legate de curenţii marini, de vânturile ce suflă în Marea Neagră şi vorbeşte mult despre forma ţărmurilor dobrogene: „În Marea Neagră vântul de Nord Est aduce multă apă în lunile de vară şi cauzează frig iarna. Cele de NV şi V, în contrariu, sunt acompaniate în general de ceaţă şi de vreme nenorocită. În general, vara bat vânturile de nord, în timp ce cele sudice bat abia la începutul toamnei şi în primăvară”. Hobbs îl citează pe un alt ofițer, comandantul Middleton, cel care în 1837 făcuse următoarea observaţie: „Nu există flux de maree în Marea Neagră. Curenţii şi direcţia vânturilor cauzează ocazional mici diferenţe în elevaţia apei în diferite locuri… dar efectele sunt imperceptibile”. Astăzi, la aproape 200 de ani de la această menţiune se ştie bine faptul că există flux şi reflux în Marea Neagră. Această maree este într-adevăr aproape insesizabilă, de maxim 10-11 cm. De menţionat că prima înregistrare oficială a mareei în Marea Neagră a fost făcută în 1933, la aproape un secol distanţă de consemnarea lui Middleton.

Hobbs descrie portul Varna, golful Kavarna, capul Kaliacra şi capul Chabler Saghi (azi Șabla), care făceau la acea vreme parte din provincia otomană Dobrogea, care ulterior au aparţinut României (între 1913 şi 1940) şi care astăzi aparţin Bulgariei.

Hobbs continuă descrierea țărmului dobrogean: „La 8 mile SV de Cape Touzla se află Mangkalia, un mic oraş pe care îl recunoşti după şapte mici movile, după care trebuie să te orientezi. Există un loc de ancorare în afara oraşului, cam la o milă de ţărm, şi unde apa are 6 stânjeni adâncime iar fundul este nisipos”. Hobbs mai face o recomandare importantă la Mangalia: „… De preferat să nu te apropii prea mult de vechiul mol pentru că este înconjurat de stânci (n.a. conform DEX, molul este acel dig „ce înaintează dinspre ţărm către larg, servind pentru acostare, operaţii portuare şi apărarea portului de curenţi şi valuri”). Britanicul se referă probabil la ruinele portului medieval de la Mangalia, dispărute în epoca modernă.

Britanicul descrie și Capul Tuzla iar apoi vede Kiustenge (Kustendje în document – Kustendjie, Constanța): „… e un mic oraş, 16 mile nord de Cape Touzla, situat pe un promontoriu cu acelaşi nume şi care este înconjurat de ziduri. Când eşti la sud de Kustendje vei vedea un deal mare şi lângă el, altele mai mici – dintre care două îndreptate spre Sud. La est de oraş e un banc de nisip, acoperit cu puţină apă iar acest banc de nisip se întinde spre larg cam o milă. La extremitatea sud-vestică a promontoriului se găseşte un mol ruinat (n.a. fostul dig genovez?)… Mici vase pot ancora în nord-vestul acestui mol… în apa adâncă între 15 şi 5 picioare… Dar vasele mai mari trebuie să ancoreze cam la două cabluri (n.a. un cablu marin este egal cu 185 de metri) în sud-vestul oraşului, acolo unde apa are o adâncime de 16-18 picioare, fundul este nisipos şi unde eşti expus vântului…”

Hobbs afirmă că la Kustendje nu se face comerţ iar acest lucru nu trebuie să ne mire. La 1847, Constanţa era încă o aşezare ruinată, abia supravieţuind după distrugerea din 1828-1929, din timpul unui devastator război ruso-turc. Portul de aici va începe să îşi revină abia după preluarea sa de către englezii de la Danube Black Sea Railway (DBSR). O altă menţiune foarte interesantă este cea referitoare la oraşul port Kara Kerman, adică fostul Kara Harman, astăzi identificat pe raza localităţii Vadu: „Acest loc este situat la 23 de mile de Cape Kustendje şi este o localitate destul de întinsă, apărată de un castel şi de câteva turnuri rotunde. Se poate ancora cam la o leghe depărtare de orăşel (n.a. o leghe marină este egală cu 5, 5 km), pe această distanţa aflându-se şi mai multe bancuri de nisip. Coasta se îndreaptă apoi spre Est şi spre Nord, fiind joasă şi mlăştinoasă, mărginită de nisipuri mişcătoare ce se întind spre nord încă 20 de leghe. În acel spaţiu, mai multe canale ce curg prin mlaştinile joase formează estuarul fluviului Dunărea”.

Hobbs prezintă o realitate geografică foarte interesantă atunci când se referă la Gurile Dunării. Să nu uităm că anul de referinţă este 1847, când geografia zonei era diferită de cea de astăzi. Astfel, el scrie despre patru guri de vărsare, în timp ce astăzi ne referim strict la numai trei, Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe. În antichitate, spre exemplu, autorii antici precum Herodot, Pliniu cel Bătrân, Ptolemeu, Strabon şi alţii au scris despre cinci, şase şi chiar şapte guri de vărsare.

 „Gurile Dunării se termină în Mare prin patru canale diferite… Kilia în nord, iar Soulina, St. George şi Portitcheh în Sud. Ele sunt separate una de alta prin mau multe mici insule acoperite cu păpuriş şi copaci, insule adesea inundate iar malurile lor marine se încheie cu bancuri de nisip de 2-3 mile lungime”. Portitcheh este Portiţa, astă

zi Gura Portiţei – liman de nisip creat în secolul XX şi care a blocat comunicarea dintre Mare şi actualul lac Goloviţa (parte a complexului lagunar Razelm/Razim – Sinoe, fost golf al Mării Negre). Jurnalul lui Hobbs se referă și la Sulina, oraș căruia îi vom aloca însă, la un moment dat, o filă specială de calendar.

Aceasta era realitatea la jumătatea veacului al XIX-lea. Documente precum cel analizat în acest articol au condus ulterior la dezvoltarea navigaţiei maritime din vestul Mării Negre. Evenimentele politice şi militare ce au urmat au fost de natură să contribuie la dezvoltarea Dobrogei în deceniile următoare. Descrierea lui Hobbs este la rândul ei o pagină importantă, care ne ajută să reconstituim povestea şi în acelaşi timp, imaginea unui tărâm cu o istorie incredibilă, numit… Dobrogea!

Reclama zilei – Telegramă! A sosit astăzi în localitate renumitul circ ZOOLOGIC, carfe va da câteva reprezentații având un program select. Mare șampionat de lupte greco-romane. Până în prezent s-au înscris 16 luptători dintre cei mai renumiți! (1927)

Read more
2 octombrie

2 octombrie – Afacerea Manissalian. Între comerț, filantropie și memorie

Fila de calendar dedicată zilei de 2 octombrie ne oferă oportunitatea de a aduce în atenție o familie care a avut un loc important în istoria economică și socială a Constanței de la începutul secolului al XX-lea, precum și asupra unui imobil care a fost, pentru câteva decenii, unul dintre reperele arhitecturale ale orașului. Familia Manissalian, de origine armeană, s-a afirmat în comerțul cu cereale, activitate strâns legată de dezvoltarea portului Constanța și de legăturile comerciale ale orașului cu marile piețe europene. În centrul acestei istorii se află Armenag (Armenac) Manissalian, comerciant, filantrop și președinte al Uniunii Armenilor din România în perioada interbelică.

La 2 octombrie 1927, ziarul „Dacia” publica articolul intitulat „Afacerea Manisalian”, într-un moment în care prăbușirea marii case de cereale devenise un subiect de interes pentru lumea comercială. Articolul nu prezenta însă cazul doar ca pe un faliment individual, ci îl interpreta în contextul crizei comerțului cerealier românesc. Autorul vorbea despre fiscalitatea ridicată, despre dificultățile transporturilor, precum și despre instabilitatea regimului de export și fluctuațiile valutare, considerând că toate acestea contribuiseră la … activității comerciale. Cazul Manissalian devenea simptomul unei crize economice mai largi și prilejul unei critici adresate politicii economice a statului.

„Crackul Manisalian care a stârnit enormă senzație în cercurile financiare mondiale, dat fiind că firma falită se bucura nu numai la noi în țară ci și pe piețele streine de o excelentă reputație, ne oferă pentru a multa oară prilejul unor triste meditări asupra nenorocitei stări a comerțului nostru de grâne. Cazul Manisalian nu intră în categoriile falimentelor obișnuite: este efectul unei nefaste politici economice întronată de către diriguitori, o realizare a prevestirilor făcute cu câțiva ani în urmă de ziarul nostru, care a abordat întotdeauna cu profunzime, problemele cerealiste.

Ori, în suscitata afacere, oricât s-ar strădui penaliștii să demonstreze caracteru-i agravant de excrocherie nereușită prin dovada ce s-a făcut că se lucra cu cekuri fără acoperire reală, totuși pentru clarvăzătorii bancruta frauduloasă a marilor cerealiști constituie un caz tipic al neguțătoriei actuale de produse agricole, un simbol al decăderii și nesiguranței acestei proeminente ramuri de activitate economică.

Cercetând fazele prin care a trebuit să treacă în epoca postbelică, găsim că dintre toate categoriile comerciale, cea a cerealelor a fost sorocită să suporte greutățile cele mai felurite și numeroase, care l-au periclitat echilibrul, ducând-o în mod treptat și lent la distrugere sigură.”, se arată în articolul de presă.

Istoria familiei Manissalian începe la Constantinopol, de unde aceasta s-a refugiat în România, în contextul persecuțiilor îndreptate împotriva armenilor din Imperiul Otoman. Familia s-a stabilit la Constanța, unde în 1855 au fost puse bazele unei firme de mare prestigiu, având ca principal obiect de activitate exportul de cereale. Afacerea avea să se dezvolte considerabil, ajungând să dispună de sucursale în mai multe orașe din țară și de legături comerciale în străinătate.

Dintre cei patru fii ai familiei, Armenag, Kevork, Garbis și Grigore, primii doi au rămas implicați în afacerile din Constanța, formând casa comercială „Frații Manissalian”, cunoscută pentru activitatea sa în comerțul și exportul de cereale. Garbis și Grigore s-au stabilit în Franța, unde au continuat activitatea comercială a familiei prin firma „Manissalian Frères”. Cei doi au murit la 23 iulie 1923, într-un accident de automobil.

În deceniile de început ale secolului XX, firma Manissalian s-a numărat printre casele importante ale comerțului cerealier din Constanța. Activitatea sa era legată de portul orașului și de exporturile către piețele europene, iar dezvoltarea firmei a făcut ca numele Manissalian să devină asociat nu doar cu prosperitatea comercială, ci și cu viața comunității armene. Armenag Manissalian s-a remarcat, în paralel, prin activitatea sa filantropică și prin implicarea în sprijinirea armenilor refugiați în România în timpul Primului Război Mondial. A devenit ulterior președinte al Uniunii Armenilor din România și a sprijinit instituții și inițiative ale comunității armene.

Istoria familiei este inseparabilă de cea a Palatului Manissalian, una dintre clădirile remarcabile ale Constanței de altădată. Ridicată pe bulevardul Elisabeta, în apropierea Catedralei Sfinții Petru și Pavel și vizavi de Cazino, casa a fost proiectată de arhitectul Ion D. Berindei. După declinul financiar al firmei, imobilul a trecut în proprietatea Camerei de Comerț și Industrie Constanța, devenind sediul acesteia. Clădirea a fost grav afectată de bombardamentele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a fost demolată, în locul acesteia fiind construit un bloc.

Astăzi, din ceea ce a fost cândva una dintre cele mai spectaculoase reședințe ale Constanței, au rămas fotografiile, documentele și memoria unei familii care a legat istoria orașului de comerțul cerealier, de comunitatea armeană și de marile transformări ale Constanței de la începutul secolului XX.

Reclama zilei: „Țigle de Jimbolia – Cea mai perfectă calitate – Depozitu permanent al fabricei – la Steaua Constanței – strada Avram Iancu 25 – Prețuri fără concurență – Înlesniri de plată” (Dacia, 2 octombrie 1927)

Sursă foto: Delia Roxana Cornea; Corina-Mihaela Apostoleanu – Istoria pe un clișeu: Dobrogea multiculturală în colecția fotografului Virgil Nicolau, clișeul 117.

Read more
AFIS MINAC PROGRAM DE IARNA

Programul de vizitare în sezonul rece la obiectivele Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța (MINAC) informează publicul că începând de joi, 1 octombrie 2026, intră în vigoare programul de vizitare pentru sezonul rece, valabil până la data de 30 aprilie 2027, inclusiv. În această perioadă, obiectivele muzeale administrate de MINAC vor putea fi vizitate conform următorului program:

• Edificiul Roman cu Mozaic:                            miercuri – duminică: 09:00 – 17:00;

• Mormântul Pictat de la Tomis:                        miercuri – duminică:  09:00 – 17:00;

• Complexul Muzeal Tropaeum Traiani – Adamclisi:

                                                                                    luni – duminică: 09:00 – 17:00;

• Complexul Muzeal Histria:                                      luni – duminică: 09:00 – 17:00;

• Complexul Arheologic Carsium Hârșova:               luni – duminică: 09:00 – 17:00;

• Complexul Arheologic Capidava:                     miercuri – duminică, 09:00 – 17:00;

• Centrul Hamangia / Muzeul de Istorie „Axiopolis” Cernavodă:

                                                                                         luni – vineri: 09:00 – 17:00.

(sâmbătă și duminică, vizitarea este posibilă pentru grupuri organizate, la cerere).

          Mai multe informații despre tarife, programul de vizitare și modalitățile de achiziționare a biletelor (fizic sau în format online) sunt disponibile pe site-ul instituției, www.minac.ro.

Read more
AFIS EXPOZITIE SCRISORI DIN DETENTIE PITESTI

„Scrisori din detenție. Povestea unui tânăr închis la Canal: Nicolae Voicilă” – expoziția itinerantă ajunge la Muzeul Județean Argeș

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, cu sprijinul Consiliului Județean Constanța, prezintă expoziția foto-documentară itinerantă „Scrisori din detenție. Povestea unui tânăr închis la Canal: Nicolae Voicilă”, în cadrul celui de al XXVI-lea Simpozion Internațional „Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură”. Pentru prima dată, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța se alătură acestei manifestări în calitate de coorganizator, alături de instituțiile și organizațiile partenere ale simpozionului. Potrivit programului oficial, ediția din acest an se desfășoară în perioada 2-4 octombrie 2026, la Pitești.

Vernisajul expoziției va avea loc vineri, 2 octombrie 2026, la Muzeul Județean Argeș din Pitești, în Sala Artă Naivă, cu acces dinspre Bulevardul Eroilor. Expoziția reunește documente din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, precum și documente și fotografii inedite provenite din fondul personal al familiei Voicilă, puse la dispoziția Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța prin bunăvoința fiicei lui Nicolae Voicilă, doamna Laura Voicilă.

Prin intermediul acestor mărturii documentare, proiectul expozițional urmărește destinul lui Nicolae Voicilă (1931-1999), care a trecut prin experiența detenției politice în primii ani ai regimului comunist. Materialele prezentate ilustrează condamnarea, anii de detenție, precum și perioada de după eliberare, marcată în continuare de constrângeri și interdicții.

În 1949, când nu împlinise încă 18 ani, Nicolae Voicilă a fost arestat, fiind acuzat de apartenență la o organizație considerată subversivă. A fost condamnat la patru ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”, iar cea mai mare parte a anilor de detenție i-a petrecut în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, unde deținuții politici erau supuși unui regim sever de muncă și detenție. Între anii 1951 și 1953, Nicolae Voicilă s-a numărat printre cei 100 de deținuți politici anticomuniști care au lucrat la restaurarea Cazinoului din Constanța.

Expoziția aduce în atenția publicului documente și imagini care reconstituie nu doar traseul unui tânăr condamnat și închis în anii de început ai regimului comunist, ci oferă și o perspectivă asupra uneia dintre cele mai dificile perioade ale istoriei recente. Prin acest demers, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța contribuie la recuperarea și păstrarea memoriei celor care au trecut prin experiența represiunii comuniste.

Read more
1 octombrie

1 octombrie – Un director de liceu suspendat și covoarele doamnei Ștefu

În fila de calendar istoric dedicată zilei de 1 octombrie ne oprim asupra a două crâmpeie din viața orașului Constanța, așa cum au fost surprinse în presa vremii: scandalul de la Liceul „Mircea cel Bătrân”, care a culminat cu suspendarea din funcție a directorului Gheorghe Coriolan, și expoziția de artă națională a Victoriei Ștefu.

În vara anului 1925, la Liceul „Mircea cel Bătrân” a izbucnit un conflict în jurul situației școlare a elevului Negulescu, fiul prefectului județului Constanța, Nicolae Negulescu. Elevul a fost declarat corigent la germană și științe naturale, iar ulterior Ministerul Instrucțiunii Publice a admis organizarea unui nou examen, în fața unor comisii speciale. Profesorii liceului au protestat, invocând încălcarea regulamentului și caracterul neobișnuit al procedurii, și au cerut anularea examenelor. Protestul, publicat în ziarul „Dacia”, îl avea printre semnatari pe directorul Gheorghe Coriolan.

Cazul a devenit un conflict public, fiind urmărit îndeaproape de presa constănțeană. În lunile august și septembrie 1925, ziarele „Dacia” și „Dobrogea Jună” au relatat frecvent despre controversele din jurul subiectului, despre intervențiile ministerului, acuzând amestecul politicului în viața liceului. În septembrie, ceea ce presa numea deja „scandalul de la liceul din Constanța” a intrat într-o nouă etapă: presa a anunțat suspendarea/destituirea din funcție a directorului Gheorghe Coriolan. În zilele următoare au apărut reacții ale foștilor elevi și ale profesorilor. La 30 septembrie 1925, ziarul „Dacia” publica pe prima pagină o scrisoare colectivă adresată ministrului, semnată de foști elevi – avocați, medici, studenți – care își exprimau sprijinul pentru directorul suspendat.  

„Sufletele noastre s-au desvoltat sub sfaturile și îngrijirea directorului; vorba, pilda, mustrarea lui, ne-au rămas, astăzi încă, indicii călăuzitoare. (…) A lipsi școala de conducerea sa înseamnă a-i zdruncina temeinicia organizării, pentru că realizările domnului Coriolan sunt unice și nimeni nu l-ar putea imita”, se arată în misiva publicată.

În ediția din 1 octombrie 1925 a aceluiași ziar sunt publicate și gândurile de mulțumire transmise de profesorul Gheorghe Coriolan: „Țin să transmit pe această cale vii mulțumiri tuturor foștilor mei elevi, prieteni, părinți și cunoscuți, cari, în aceste zilei grele pentru școală, mi-au adus o deplină mângăere sufletească. Sunt adânc mișcat de dragostea ce mi se arată”.

Episodul nu a dus la sfârșitul carierei sale la conducerea liceului. După o întrerupere de câteva luni, în iulie 1926 Gheorghe Coriolan a revenit în fruntea Liceului „Mircea cel Bătrân”, directoratul său continuând până în 1940.

***

Ediția din 1 octombrie 1925 consemnează o altă manifestare care atrăgea atenția asupra vieții culturale a orașului: expoziția de artă națională a Victoriei Ștefu, dedicată țesăturilor și cusăturilor tradiționale românești. Victoria Ștefu era „soția distinsului prefect al poliției și inspector general al siguranței locale d. Grigore Ștefu” (aspect pe care îl aflăm tot din „Dacia”, într-un articol din 12 august 1926), iar expoziția pe care o aduce în fața publicului constănțean era prezentată drept „produsul unei munci stăruitoare de ani de zile”.

Articolul intitulat „În atenția constănțenilor – Covoarele d-nei Ștefu”, semnat de o „spectatoare”, oferă o descriere atentă și plastică a exponatelor – covoare, scoarțe și alte țesături, insistând asupra armoniei cromatice, a motivelor tradiționale și a fineții execuției.

„Ne bucură tăria de suflet pe care a avut-o resistând tentațiilor unui oraș cu o viață așa de complicată cum e a Constanței.

Aceia ce isbește în general sunt: armonia culorilor, desenul curat, al motivelor pur românești care par trase cu penelul unui încercat artist. Sunt lucruri fine și delicate în țesătură ca un gobelin, cu motive din vechi isvoare românești. Alteori fondul albastru e nemaipomenit de armonisat cu desenurile de deasupra lui. D-na Ștefu știe să scoată efecte admirabile numai din simpla alăturare a două culori: roșu și negru. Importante sunt covoarele a căror motive sunt scoase din vechile fote românești cum e cele dela No. 6 și cele dela no. 7 și 8, care prin mozaicul lor dau impresia unor lanuri de grâu verde și câmpuri de mătasă. Albastrul de celeste a covorului no. 9 pe fondul său alb ne dau impresia unei găteli de mireasă prin farmecul și armonia culorilor. (…) Iar dacă ar da Dumnezeu un gând bun câtorva d-ne să se asocieze și să deschidă dacă nu o școală, măcar un atelier de țesătorie unde orășence și țărance ar putea învăța acest meșteșug, mult bine vor face pentru progresul țării.”

În studiul „Aspecte privind dezvoltarea istoriografiei etnografice în Dobrogea”, publicat în Pontica 19 (1986), Maria Magiru preciza: „În anii 1925, 1926, 1927, presa vremii elogiază expozițiile de țesături ale Victoriei Ștefu, deschise la Constanța în diverse săli de expoziție – Postelnicu sau parterul Hotelului Elita – expoziții personale sau împreună cu pictorul Florian. Se expuneau scoarțe, covoare, «chilimuri», cu motive decorative preluate din arta populară a tuturor provinciilor românești. Aceste expoziții erau socotite ca «cele mai reușite manifestări de artă din acest sezon»”. Numele Victoriei Ștefu apare și în contextul expoziției jubiliare organizate în 1928, de Semicentenarul reintegrării Dobrogei la România, după cum arată Aurelia Lăpușan într-un studiu publicat în 2015 în revista „Datina”.

Reclama zilei: „Mari reduceri de prețuri acordă Librăria SOCEC & Co. Societate Anonimă Sucursala Constanța – Editură de cărți școlare și literare; Noutăți literare și științifice; Romane; Cărți de drept; Militare; Reviste; Jurnale politice și de Modă; Albume de fotografii; Cărți poștale ilustrate. Comenzile se primesc și prin telefon. Serv. Expres la domiciliu” (Dacia, 1 octombrie 1925)

Sursa foto: Tribuna Învățământului

Read more
30 septembrie

30 septembrie – Constantin Brătescu, între cercetarea Dobrogei și muzeografie  

Un loc aparte în istoria culturală a Dobrogei este ocupat de Constantin Brătescu (1882–1945), geograf, profesor și cercetător al spațiului dintre Dunăre și Marea Neagră. Numele său se leagă de două dintre proiectele care au marcat viața științifică și culturală a Constanței interbelice: apariția revistei Analele Dobrogei Journal și reorganizarea Muzeului Regional al Dobrogei, actualul Muzeu de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Cele două inițiative făceau parte din același proiect cultural al Societății Culturale Dobrogene, înființată în 1920: cercetarea trecutului provinciei, păstrarea mărturiilor sale și răspândirea cunoștințelor despre Dobrogea.

La 30 septembrie 1882, Constantin Brătescu se năștea în satul Câșla (astăzi Mineri), județul Tulcea. Era fiul învățătorului Ion Brătescu și al Caliopei Caramfil. Și-a petrecut copilăria într-un ținut pe care avea să-l cerceteze întreaga viață, apoi a urmat Liceul „Spiru Haret” din Tulcea. În 1901 s-a înscris la Facultatea de Litere, la secția de limbi clasice, din București. Întâlnirea cu prelegerile lui Simion Mehedinți avea însă să-i schimbe direcția profesională: a ales geografia, domeniu în care avea să se remarce prin cercetări de geomorfologie, etnografie, antropologie și geografie istorică.

Licențiat în 1906, Constantin Brătescu a devenit, în 1910, asistentul lui Simion Mehedinți. A urmat specializări la universitățile din Leipzig și Berlin, unde și-a aprofundat studiile de etnografie, antropologie și geomorfologie. Revenit în țară, a fost numit profesor de limba română și geografie la Școala Normală din Constanța, iar orașul de la malul mării avea să devină unul dintre centrele importante ale activității sale științifice și culturale. În 1919 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1922 și-a obținut doctoratul în geografie la Universitatea din București, cu o lucrare consacrată Deltei Dunării. Din 1924 a fost profesor la Universitatea din Cernăuți, iar în 1938 a revenit la București, unde a ocupat catedra de geografie generală și antropogeografie.

Pentru Constantin Brătescu, cercetarea Dobrogei nu însemna doar studiul reliefului, al apelor sau al așezărilor. Geograful urmărea în același timp urmele oamenilor și ale civilizațiilor care locuiseră aici. A cercetat Delta Dunării, Dobrogea și litoralul Mării Negre, dar s-a aplecat și asupra vestigiilor antice, considerând că acestea trebuiau cercetate, protejate și adunate într-un muzeu. În această viziune se întâlnesc geografia, istoria și arheologia, iar preocuparea pentru trecutul provinciei devine o adevărată misiune culturală.

În primăvara anului 1920, într-o Dobroge care încă resimțea urmările războiului și ale ocupației, Constantin Brătescu, Ioan N. Roman și alți intelectuali constănțeni au pus bazele Societății Culturale Dobrogene. Programul acesteia prevedea, între altele, publicarea unei reviste și organizarea unui muzeu regional. Primul obiectiv a fost împlinit în același an, prin apariția revistei Analele Dobrogei Journal, al cărei director a fost Constantin Brătescu. Publicația avea să devină una dintre principalele reviste dedicate cercetării istorice, geografice și culturale a Dobrogei, iar Brătescu avea să-i coordoneze activitatea timp de aproape două decenii, până în 1938.

Cel de-al doilea obiectiv al Societății Culturale Dobrogene – organizarea unui muzeu regional – s-a concretizat prin demersurile susținute ale lui Constantin Brătescu. Documentele cercetate de dr. Delia Roxana Cornea arată că profesorul a intervenit pe lângă Primăria Constanța și Muzeul Național de Antichități din București, elaborând memorii și propuneri privind organizarea muzeului și îmbogățirea colecțiilor. În vara anului 1930, el a fost numit director onorific al Muzeului Regional al Dobrogei, implicându-se apoi în organizarea și dezvoltarea instituției. În aceeași perioadă era organizată și o expoziție în aer liber în apropierea Turnului Măcelarilor, o prefigurare a viitorului parc arheologic.

Preocuparea lui Brătescu pentru patrimoniul antic se vede și în felul în care a urmărit descoperirile arheologice ale epocii. În 1931, după descoperirea unui sarcofag de marmură la Constanța, a cercetat bibliografia de specialitate și a publicat în Analele Dobrogei Journal studiul „Sarcophagul cu simboluri din Constanța”. Istoricul Ioan Micu observa, într-o lucrare publicată în revista „Pontica” (1971) că profesorul Constantin Brătescu nu era arheolog, însă prețuia în mod deosebit vestigiile antice ale provinciei și insista asupra protejării lor prin aducerea și adăpostirea în muzeu.

Dincolo de activitatea sa științifică, omul de cultură a rămas legat de Dobrogea printr-o formă aparte de atașament. Într-un discurs, Simion Mehedinți îl caracteriza printr-o imagine devenită emblematică: „Un fel de preot al cultului strămoșilor săi de lângă mare”, un alt Herodot, un om care „și-a închinat ținutului dintre Dunăre și Marea Neagră o grijă mai plină de pietate decât a oricărui altuia”.

Constantin Brătescu a murit la 23 octombrie 1945, la București. A lăsat în urmă o operă științifică amplă, dar și instituții culturale care au dat continuitate unei idei formulate în Dobrogea interbelică: aceea că trecutul unei provincii trebuie cercetat, păstrat și făcut cunoscut.

Reclama zilei: „Onor vizitatori! Nu plecați acasă până nu vizitați cel mai mare magazin cu Suveniruri din Constanța și obiecte de artă P. Șapira – Furnizorul Curții Regale – Cadouri de la 10 lei până la 50000 lei bucata. Verighete de logodnă, fabrică de ochelari de tot felul” (Dacia, 30 septembrie 1928)

Bibliografie

Ioan Micu  „Constantin Brătescu și cercetarea trecutului Dobrogei”, în Pontica, nr. 4,  1971.

Delia Roxana Cornea – „Constantin Brătescu – Promotor al culturii, istoriei și civilizației dobrogene”, în Analele Dobrogei, seria a III-a, anul II, nr. 2, 2020.

Read more
29 septembrie

29 septembrie – Antropologul Pittard, mozaicul etnic și orașul cu parfum oriental

În ultimii ani s-a scris tot mai mult despre fascinația exercitată de Dobrogea asupra unor mari oameni de știință străini, care au vizitat și studiat aceste meleaguri, în ultimele două secole. Printre aceștia se numără și marele antropolog elvețian Eugene Pittard (1867-1962), un acerb luptător împotriva ideilor naziste (a combătut arianismul și ideea de rasă pură), autor al unei opere memorabile și revoluționare, „Les Races et l’Histoire”, publicată în 1924.

Pittard a călătorit mult și a fost fascinat de multietnicitatea României și mai ales a Dobrogei, pe aceasta din urmă explorând-o în detaliu, de-a lungul mai multor decenii. S-a îndrăgostit de „extraordinarul mozaic de rase” întâlnit între Dunăre și Mare. În 1917 a publicat la Paris lucrarea ”La Roumanie: Valachie – Moldavie – Dobrudja”, pe care știm că a dedicat-o poporului român, pe care, potrivit propriei declarații, ajunsese să îl cunoască și să îl iubească. Lucrarea publicată în 1917 a devenit populară și a fost larg mediatizată, citită și citată, atât în țară cât și în străinătate…

Puțină lume știe însă că aceasta nu a fost prima operă în care Pittard a scris despre România și despre Dobrogea. În 1902, la Geneva, el a publicat cartea „Dans la Dobrudja, Notes de voyages”. Aceasta cuprinde un jurnal al primei sale călătorii în ținutul vest pontic, expediție întreprinsă în perioada august-septembrie 1901. Acest jurnal surprinde superb uluirea elvețianului de 32 de ani ce ajunge într-o lume nouă, care îl șochează prin elementele sale de unicitate. Totul în Dobrogea i se pare altfel lui Pittard iar scrierile sale din 1901 reflectă acest lucru…

În următorii 30 de ani va ajunge să cunoască întreaga provincie, toate subtilitățile și amănuntele sale. Cu toate acestea, ingenuitatea manifestată de el în prima călătorie rămâne la fel de prețioasă… Pittard a făcut parte dintr-o misiune științifică venită în acel an 1901 în Dobrogea. Era deja prieten bun cu prințul George Bibescu iar locul în expediția științifică îi fusese aprobat de ministrul român al Instrucțiunii Publice, Spiru Haret.

Eugene Pittard călătorește mai întâi la București și apoi prin Muntenia și în Bărăgan. Traversează Dunărea pe podul „Carol I” (ulterior numit Saligny, inaugurat în 1895) și ajunge la Cernavoda. Descrie „Valurile lui Traian” iar apoi, cu trenul, ajunge la Constanța… Omul de știință elvețian are la dispoziție zece zile pentru a vizita orașul și pentru a-i admira elementele inedite ce îl compun. Este surprins de aerul oriental prezent la orice pas, de lumea pestriță și multicoloră, de amestecul acela straniu dintre antic și modern:

          „Orașul este extraordinar de cosmopolit iar acest lucru ne ajută foarte mult. Aici a fost anticul Tomis, nu mai este niciun dubiu, locul unde Ovid a fost exilat. În fiecare zi descoperim urme antice… Construcțiile sunt de toate felurile… Mai multe civilizații s-au suprapus în acest colț al Mării Negre. Fenicienii (!), grecii, romanii, cu toții au construit monumente, au lăsat morminte. Muzeul Național al României din București posedă numeroase piese ce provin din săpăturile de la Constanța și în fiecare zi se descoperă noi vestigii. Orașul are forma unei semiluni așezate pe malul mării. Străzile sale, mai mult sau mai puțin drepte, trec printre case joase, văruite în alb. Construcțiile cu etaj sunt rare. Orașul românesc se amestecă cu cel turcesc și nu-și pierde astfel parfumul său oriental”.

Este uimit de prezența și de importanța sacagiilor însă înțelege și explică eterna problemă a apei potabile.  Nu doar sacagii îl surprind pe antropolog. Este uimit să vadă cum, în unele cartiere, mărfurile sunt vândute direct pe trotuar. Mâncarea poate fi cumpărată la fel, fiind gătită în bucătării în aer liber. Aproape la fiecare colț întâlnește câte un tătar cu turban și în papuci, care îi oferă spre vânzare cafea la nisip… Lumea Constanței formează un adevărat caleidoscop, în care se regăsesc numeroase componente orientale: grupuri gălăgioase de “țigani” (romi) cu haine multicolore, tătăroaice misterioase îmbrăcate în haine albastre, zarafi evrei, vânzători ambulanți de etnii diferite și cu straie amestecate – care vând tot felul de produse ce i se par ciudate vesticului – precum lapte fermentat sau un soi de limonadă groasă (bragă – cel mai probabil).

Descrierile lui Pittard sunt la fel de colorate și de pitorești precum este micro-universul pe care a ajuns să îl exploreze: „Constanța pare a fi metropola unei mulțimi de meserii ce nu necesită prea multă muncă: vezi peste tot vânzători de pepeni stând nonșalanți la tarabe, lustruitori de pantofi, vânzători de dulciuri… Cei mai mulți stau toată ziua așezați la colț de stradă, așteptându-și cumpărătorii. În căldura epuizantă a verii, ce arde casele văruite în alb, pare penibil să mai mergi, este de ajuns să faci doar semne pentru a-ți atrage clienții… În aer plutește odoarea (mirosul) pământului cald, mirosul de piper, de roșii gătite, de ceapă prăjită. Toată această gamă pigmentată a bucătăriei orientale îți penetrează nările… Toate prăvăliile sunt deschise la stradă… Vezi cum își coc pâinea, cum își învârt puiul, cum își prăjesc ardeii sau peștii… Ce mai dă Constanței un parfum oriental este multitudinea nenumărabilă a câinilor săi… de toate speciile, de toate mărimile, de toate culorile, de toate felurile. La restaurant vei avea întotdeauna trei sau patru printre picioare. Sunt pe trotuare, în prăvălii, în plină stradă… Se urmăresc unul pe altul, se bat și se mușcă iar noaptea dau adevărate concerte”.

Musafirul străin este atent și la elementele moderne și știe să scoată în evidență progresele evidente ale urbei românești, intuind în același timp și potențialul uriaș al acesteia:

„De ceva ani, Constanța și-a construit portul său (n.a. se începuse modernizarea, dar aceasta avea să se termine ani buni mai târziu, în 1909) A necesitat o muncă imensă și a costat foarte scump, dar și-a câștigat deja dreptul de a fi, după Odessa, al doilea mare port de la Marea Neagră… Portul Constanța devine cel mai animat iarna. În acel moment al anului Dunărea îngheață iar Galați și Brăila își închid aproape complet comerțul. Marea Neagră rămâne însă deschisă. Putem spune că această creație a Portului modern Constanța a dat o lovitură fatală orașelor comerciale de pe Dunăre. Fără niciun dubiu, Constanța este un oraș de mare viitor. El se dezvoltă cu fiecare an iar de la anexare (n.a. se referă la integrarea Dobrogei cu România, din 1878, după Războiul de Independentă) și până acum, terenurile și casele au suferit creșteri enorme de preț”.

În zilele petrecute în 1901, la Constanța, Pittard îl va cunoaște pe revizorul școlar și director de gimnaziu Ion Bănescu, viitor primar al orașului (1905-1907), cel care îi va deveni bun prieten. De la aceasta personalitate a Constanței obține o statistică privitoare la populația Dobrogei. Potrivit datelor lui Bănescu, în primul an al sec.XX, ținutul dintre Dunăre și Mare (județele Constanța și Tulcea) era locuit de aprox.260.000 de suflete, împărțite pe etnii în felul următor: 118.816 români, 11.533 turci, 29.437 tătari, 42.021 bulgari, 13.540 ruși, 13.258 lipoveni, 9647 greci, 8779 germani, 1485 italieni, 2533 armeni, 4462 evrei, 3778 diverși…Primele experiențe trăite aici îl fac pe Eugene Pittard să exclame entuziasmat: „Din punct de vedere etnografic, Dobrogea este o țară extraordinară!”

Reclama zilei – Primul Atelier de Giuvaergerie din Constanța s-a deschis pe strada Tomis no 4, condus de maestrul în această branșă I Delli, din București, unde se  execută tot felul de bijuterii, inele, cercei, broșe, etc. Se execută orice fel de reparațiuni și transformări, în această branșă. (1926)Sursa foto: Bibliotheque de Geneve, www.bge-geneve.ch

Read more
28 septembrie

28 septembrie – Vasile Pârvan, de la „mărturia rămășițelor infime” la istoria Dobrogei

La 28 septembrie se împlinesc 144 de ani de la nașterea lui Vasile Pârvan (1882-1927), una dintre personalitățile care au marcat profund istoria și arheologia românească. Istoric, arheolog, profesor și membru al Academiei Române, Vasile Pârvan și-a dedicat o parte importantă a activității cercetării trecutului vechi al Dobrogei. Histria, Ulmetum, Tomis, Callatis și numeroase alte situri ale provinciei apar în studiile sale, contribuind la formarea unei imagini mai clare asupra lumii greco-romane de la Dunăre și Marea Neagră. La moartea marelui savant, Nicolae Iorga scria: „cultura românească suferă una din cele mai grele pierderi, mai mult cât aceasta: una ireparabilă”.

În același text publicat în Revista Istorică, Iorga explica de ce dispariția lui Pârvan era atât de greu de înlocuit: „Nu se va găsi nimeni care să unească darurile cele mari adunate în cel care așa de răpede părăsește o glorioasă carieră: cunoștinți arheologice și istorice de o imensă bogăție, o râvnă nesfârșită alături de cea mai sistematică muncă, grija de cel mai neînsemnat detaliu alături de îndrăzneala celor mai înalte ipotese.” Pentru istoricul Nicolae Iorga, toate acestea făceau din Pârvan „un arheolog privit ca egalul oricui, în străinătatea cea mai cultă”.

Născut pe 28 septembrie 1882, la Huruiești, în județul Bacău, Vasile Pârvan a studiat la București și ulterior în Germania. A devenit profesor universitar, director al Muzeului Național de Antichități și membru titular al Academiei Române. Deși a murit la aproape 45 de ani, a lăsat în urmă o operă impresionantă și a pus bazele unor direcții importante în cercetarea arheologică românească.

Pentru Dobrogea, numele lui Vasile Pârvan este legat în primul rând de Histria, dar și de Ulmetum, Tomis, Callatis și alte situri ale Scythiei Minor. Acordând o atenție deosebită izvoarelor arheologice, el a urmărit istoria regiunii din perioade diferite, de la epoci îndepărtate până la lumea greacă, romană și geto-dacică. Mihai Irimia nota, în Pontica: „Într-o viață scurtă, de numai 45 de ani, Vasile Pârvan a desfășurat o activitate cu adevărat uimitoare, atât ca volum, cât și prin calitate”.

Printre lucrările sale se numără „Salsovia”, „Cetatea Tropaeum”, „Cetatea Ulmetum”, „Descoperiri nouă în Scythia Minor”, studiile despre zidul cetății Tomis, precum și cercetările de la Histria. Acestea au adus în atenție monumente, inscripții și alte artefacte care puteau oferi informații despre comunitățile de pe țărmul Pontului Euxin. Irimia observa că Pârvan este cunoscut mai ales prin „contribuțiile sale monumentale asupra arheologiei sau istoriei geto-dacice și greco-romane”.

În paginile Analelor Dobrogei, D. Stoicescu îi făcea, în 1927, un portret impresionant: „Era un creator senin, un constructor foarte lucid al poveștii adevărate a neamului său, pentru care cerea și mărturia rămășițelor infime, a cioburilor ruginite, a hârburilor și pietrelor ascunse sau pierdute sub pulberea vremurilor, ori gunoiul stupidităței barbare.”

Iar despre Histria, cetatea căreia Vasile Pârvan i-a dedicat o parte importantă a muncii sale, Stoicescu scria: „El le-a strâns cu dragoste și înțelepciune, le-a observat, le-a reconstituit, le-a comparat cu ce văzuse în alte părți, le-a determinat întrebuințarea, locul și timpul, înțelesul, viața și… ca un vrăjitor a trezit de sub miile de ani o cetate splendidă cu viață de secole, cu o istorie bogată și demnă (…) lumina helenică: Histria!”

Vasile Pârvan a avut un rol definitoriu în dezvoltarea școlii de arheologie, punctat de Nicolae Iorga în evocarea sa, căci prin talentul său organizatoric a sprijinit „crearea unui învățământ al arheologiei din care a ieșit o întreagă pleiadă de tineri erudiți cu cari orice națiune s-ar putea mîndri”. La 144 de ani de la nașterea sa, numele lui Vasile Pârvan rămâne legat de istoria arheologiei românești și, în mod aparte, de cetățile Dobrogei pe care le-a adus mai aproape de public.

Reclama zilei: „Se acordă mare rabat – A sosit – Cărți școlare primare și secundare – La Librăria ALBANIA – Constanța – str. Carol 30 – local propriu – Requisite Școlare având un însemnat stoc, desfidem orice concurență – Tot felul de caete confecție proprie – Sucursala ALBANIA strada Mangalia no. 28 – Rabat special pentru elevi” (Dacia, 28 septembrie 1928)

Bibliografie

Mihai Irimia – Preistoria în preocupările lui Vasile Pârvan, în Pontica 15, 1982

D. Stoicescu – La moartea lui Vasile Pârvan, în Analele Dobrogei, anul VIII, 1927

Nicolae Iorga – Vasile Pârvan, în Revista Istorică, anul XIII, nr. 4–6, aprilie–iunie 1927.

Sursa foto: Expoziție Complexul Muzeal Histria

Read more
SALONUL TOAMNEI (8)

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, prezent la Bazar Diplomatic – Romanian Autumn Salon, în Belgia

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța participă, în perioada 26–27 septembrie 2026, la Bazar Diplomatic – Romanian Autumn Salon, eveniment găzduit de Castelul Huldenberg din Belgia, sub înaltul patronaj al Contelui de Limburg-Stirum.

Evenimentul, desfășurat sub genericul „Culture Bridges People”, reunește reprezentanți ai culturii, diplomației, artei și tradițiilor românești, oferind o importantă platformă de promovare a patrimoniului și identității culturale românești în spațiul european. Manifestarea a fost onorată de prezența Excelenței Sale, doamna Andreea Păstârnac, Ambasadorul României în Regatul Belgiei, într-un context dedicat dialogului cultural și promovării patrimoniului românesc în spațiul european.

Prin participarea sa la prima ediție a Romanian Autum Salon, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța contribuie la prezentarea patrimoniului istoric și cultural al Dobrogei și al Constanței, punând în valoare diversitatea culturală și bogăția unei regiuni aflate, de-a lungul timpului, la confluența unor civilizații și tradiții diferite.

„Myth. Nature. Art de Vivre” este tema ediției din acest an, o invitație la descoperirea României prin patrimoniu, natură, artă, tradiții și stil de viață.

Participarea la acest eveniment reprezintă pentru Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța o oportunitate de a consolida legăturile culturale internaționale și de a contribui la promovarea patrimoniului dobrogean ca parte importantă a patrimoniului european.

Read more
27 septembrie

27 septembrie – D’ale urbei. Institutul de Domnișoare, un Monument al Eroilor, meciurile de foot-ball și alte evenimente

Fila de astăzi este dedicată anunțurilor și evenimentelor din data de 27 septembrie, în diverși ani ai primei decade interbelice. Informațiile publicate în ziarele vremii sunt de natură să ajute la recompunerea parțială a imaginii orașului Constanța, din acea perioadă…

“La Pensionul Louisse Angheni se primesc la meditații pentru examene fete de clasa I-a și a II-a, de la școalele statului. S-au angajat în acest scop profesori titrați. Elevele din provincie se primesc interne, având parte de o îngrijire părintească. Pe lângă meditație se va preda și piano și lucru manual. Este vorba despre vechiul și renumitul Institut de Domnișoare Angheni, din strada Tomis, colț cu Mircea, care a deschis acum și curs primar. Se predă cu mult succes română, franceză, germană, engleză, lucru manual, piano și pictură. Institutul posedă și internat pentru elevele de curs secundar, cari pe lângă îngrijirea părintească primesc și meditații”. (1924)

“Condamnatul Ion Nechita a reușit să evadeze eri de la arestul central escaladând zidul ce împrejmuiește curtea închisorii. Astănoapte, poliția l-a arestat într-un local de petrecere”. (Dacia, 28 septembrie 1924)

Pe 27 septembrie 1925 a avut loc inaugurarea Monumentului Eroilor din Regimentul 9 Călărași, căzuți în Marele Război (1916-1919). Evenimentul a avut loc, cu începere de la ora 10.00, în curtea menționatei unități militare, cu sediul în strada Carol. Ceremonia a avut următorul program: primirea șefilor ierarhici, trecerea în revistă a trupelor, un serviciu religios în memoria eroilor, apelul celor căzuți, cuvântările înalților ofițeri și defilarea regimentului. În final, la ora 16.00, au fost acordate medaliile Crucea Comemorativă unor foști luptători ai regimentului, înmânarea distincțiilor fiind efectuată de comandantul Regimentului 9 Călărași, colonelul Butunoiu.

“La magazinul de mode Crizantema, strada Carol 26, s-a deschis și un atelier de broderie manuală și lingerie bărbătească. La același magazin a sosit și un mare transport de pălării de fetru, ultima creație a modei. Prețurile, de concurență” (1924)

“Cronica sportivă –  Pe terenul din port s-au disputat eri după-amiază două matchuri de football amicale. Prima întâlnire a fost cea dintre echipele de categoria I Venus și Tricolor, care s-a terminat cu un rezultat egal, 1-1, ambele puncte fiind marcate în repriza a doua. Negrii (Venus) au avut șansa victoriei însă arbitrul a fost energic și a aplicat sancțiunea cuvenită lui Simcovici care într-o învălmășeală, regulamentar marcat de Zaponi, l-a lovit pe acesta. Credem că Comisiunea va aplica statutul cu toată rigoarea pentru a nu mai da loc la astfel de incidente. Al doilea match al zilei s-a jucat între echipele de categoria a doua K. Abdulachim și Slavia iar rezultatul a fost 1-1”. (Dacia, 28 septembrie 1926)

“La Parcul Arena Grand, cu începere de astăzi, rulează filmul Fantoma de la Operă, după romanul lui Gaston Leroux, în zece acte. Între pauze, artiști” (1926)

“La compania de jandarmi se găsește un câine mare, negru, care probabil s-a pierdut de cineva. Păgubașul îl poate ridica oricând”. (1926)

Reclama zilei – Maestru cehoslovac, execută orice lucrări atingătoare în branșa tinichigeriei și împletituri de sârmă, cu prețuri de concurență. Pentru comenzi adresați-vă lui Andrei Zubitchi Grofic, strada Ștefan cel Mare 78 (Hotelul Balcani). (1924)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

Read more
Skip to content
Privacy Overview

This website uses cookies so that we can provide you with the best user experience possible. Cookie information is stored in your browser and performs functions such as recognising you when you return to our website and helping our team to understand which sections of the website you find most interesting and useful.