Vinerea Patimilor, cunoscută și ca Vinerea Mare, ocupă un loc central în calendarul creștin-ortodox, marcând momentul răstignirii și morții lui Iisus Hristos. Este o zi de profundă reculegere, în care credincioșii rememorează judecata, condamnarea și drumul spre Golgota, culminând cu jertfa Mântuitorului. În acest context spiritual, simbolul crucii capătă o semnificație profundă, devenind expresia sacrificiului și a speranței în Înviere. Acesta este motivul pentru care dedicăm ziua de 10 aprilie din calendarul istoric „Astăzi la Constanța” unei piese arheologice de mare însemnătate din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța: o cruce din calcar cochilifer, datată în secolul al VI-lea d.Hr., descoperită la Callatis și devenită o importantă mărturie a organizării creștine din provincia romană Scythia Minor. 

Artefactul a fost descoperit în anul 1960, cu ocazia unor lucrări de sistematizare a orașului, în zona în care a fost construit noul spital balnear, în apropiere moscheii și a cimitirului turcesc. Crucea este ruptă în două bucăți, iar brațul inferior este incomplet. Piesa impresionează și prin caracterul său bilingv, întrucât pe o față este inscripționat un text în limba greacă, iar pe cealaltă, unul în limba latină.

Inscripția în limba latină poate fi tradusă prin „Aici s-a făcut rugăciune spre pomenirea episcopilor Ștefan…”. Studiile de specialitate subliniază importanța acestei inscripții, care atestă existența unor episcopi și în alte orașe din Scythia Minor, nu doar la Tomis. În volumul „Inscripții grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România” (1976), apărut sub îngrijirea lui E. Popescu, se menționează: „Rugăciunea este făcută de persoanele încă în viață, fie prin mijlocirea altora, în cazul în care primele au decedat. Rugăciunea (oratio) de care vorbește inscripția callatiană a fost săvârșită în amintirea episcopului Ștefan, singurul nume păstrat pe piatră, dar mai era menționat cel puțin încă unul. Episcopii defuncți erau pomeniți, în primul rând, în rugăciunile pe care biserica le făcea în amintirea morților, mai ales când ei, în timpul vieții, nu dăduseră semne de ezitare sau abatere de la dreapta credință. Locul unde s-a făcut pomenirea nu poate fi precizat. E de presupus însă că rugăciunea s-a făcut într-o construcție funerară, într-un oratorium sau cimitir. Pomenirea va fi prilejuită de aniversarea morții unui episcop sau de vreo sărbătoare. Acest eveniment a atras după sine și punerea crucii cu inscripție”.

De altfel, cercetările istorice consemnează că această provincie a avut un statut aparte din punct de vedere al organizării ecleziastice, fiind structurată în mai multe episcopii. De asemenea, este important de menționat faptul că pietrele funerare în formă de cruce încep să fie utilizate cu precădere din secolul al VI-lea d.Hr.

În acest context, crucea de la Callatis face parte dintr-un fenomen mai larg, specific epocii romano-bizantine, când simbolul creștin devine tot mai prezent în viața de zi cu zi și în practicile funerare. Ea nu este doar o piatră de mormânt, ci o dovadă a credinței comunităților de atunci și a modului în care își cinsteau înaintașii.

Reclama zilei: Haine gata de sfintele sărbători de Paști pentru bărbați și copii au sosit la magazinul „Concurența” lucrate după ultimele mode și din ștofele cele mai alese. Față de criza actuală prețurile de asemenea sunt cele mai convenabile. Încercați și vă veți convinge. La „Concurența” S. Belivan Strada Carol No. 60 (Dobrogea Jună, 1924)

Sursă foto: MINAC

Cu prilejul sărbătorii Paștelui Ortodox, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța vă invită să descoperiți povestea obiectului lunii aprilie 2026, o piesă arheologică importantă din punctul de vedere al începuturilor creștinismului în Dobrogea. Ne referim la un inel din bronz, inscripționat cu legenda arhicunoscută Iisus Hristos Biruitorul, în forma abreviată IC X NI, aflat în colecția muzeului.

Inelul a fost descoperit în anul 2025, cu ocazia unei cercetări arheologice preventive desfășurate în municipiul Constanța. În urma cercetărilor realizate atunci s-a identificat o așezare din epoca romană, care a avut o perioadă de existență destul de întinsă, de-a lungul secolelor II-IV p.Chr., posibil cu intermitențe. Inelul aparține ultimei faze, fiind recuperat din umplutura superioară a unui ansamblu de gropi, ce au fost utilizate inițial pentru extracția de pământ galben și transformate ulterior în gropi menajere. Pe baza materialelor arheologice descoperite în același strat (ceramică, monede etc.), datarea inelului poate fi plasată în a doua jumătate a secolului al IV-lea p.Chr.

Textul gravat pe inel concentrează un mesaj teologic esențial. Epitetul „biruitorul” reflectă ideea triumfului lui Hristos asupra morții, dar și asupra persecuțiilor și încercărilor prin care treceau comunitățile creștine. În secolul al IV-lea, odată cu oficializarea creștinismului în Imperiul Roman, astfel de formule capătă o vizibilitate sporită, fiind expresia unei credințe asumate public, nu doar trăite discret.

Caracterul de unicat al inscripției în Dobrogea ridică întrebări interesante privind originea și circulația ideilor. Este posibil ca inelul să fi aparținut unei persoane profund atașate de credința creștină, poate chiar unui membru al clerului sau al unei elite locale familiarizate cu limbajul teologic al epocii. Totodată, formularea sugerează o influență mai largă a mediului creștin din Imperiu, indicând conexiuni culturale și spirituale între Tomis și alte centre creștine.

Funcționalitatea obiectului rămâne deschisă interpretării. El putea fi purtat ca semn personal de devoțiune și protecție, dar și ca element de afirmare identitară într-un moment în care creștinismul trecea de la marginalitate la recunoaștere oficială. Nu este exclusă nici ipoteza utilizării sale ca sigiliu, ceea ce ar adăuga o dimensiune administrativă și socială rolului său.

Într-o epocă marcată de transformări religioase profunde, piesa devine un reper valoros pentru înțelegerea începuturilor creștinismului în regiune.

Cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paști, colectivul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța vă transmite cele mai calde gânduri de pace lumină și speranță. Într-o lume în continuă schimbare, sărbătoarea Învierii ne reamintește de puterea cunoașterii, a credinței și a solidarității. 

1 Ioan 5. 4: Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea; și ceea ce câștigă biruință asupra lumii este credința noastră.

Christian Testimonies from Ancient Dobrogea (IV) – The Bronze Ring with the Inscription “Jesus Christ the Victor” (4th century AD)

On the occasion of the Orthodox Easter celebration, the National History and Archaeology Museum of Constanța invites you to discover the story of the object of April 2026, an important archaeological piece from the perspective of the beginnings of Christianity in Dobrogea. We are referring to a bronze ring, inscribed with the well-known formula “Jesus Christ the Victor,” abbreviated as IC X NI, preserved in the museum’s collection.

The ring was discovered in 2025 during a preventive archaeological investigation near the Hornbach shopping center in Constanța. The archaeological potential of this area had been recently highlighted during the construction phase of the shopping center (2021–2022). As a result of the research conducted at that time, a Roman-era settlement was identified that had a fairly long existence, beginning in the 2nd century and continuing until the end of the 4th century AD, possibly with interruptions. The ring belongs to the final phase, having been recovered from the upper fill of a group of pits, initially likely used for the extraction of yellow earth and later transformed into refuse pits. Based on the archaeological materials discovered in the same layer (ceramics, coins, etc.), the ring can be dated to the second half of the 4th century AD.

The engraved text on the ring conveys an essential theological message. The epithet “the Victor” reflects the idea of Christ’s triumph over death and over the persecutions and trials faced by Christian communities. In the 4th century, with the official recognition of Christianity in the Roman Empire, such formulas gained increased visibility, expressing a faith openly assumed rather than discreetly practiced.

The unique nature of the inscription in Dobrogea raises interesting questions regarding the origin and circulation of ideas. It is possible that the ring belonged to a person deeply devoted to the Christian faith, perhaps even a member of the clergy or a local elite familiar with the theological language of the time. At the same time, the wording suggests a broader influence of the Christian environment within the Empire, indicating cultural and spiritual connections between Tomis and other Christian centers.

The object’s function remains open to interpretation. It may have been worn as a personal sign of devotion and protection, but also as an element of identity affirmation at a time when Christianity was transitioning from marginality to official recognition. The hypothesis that it was used as a seal cannot be excluded, which would add an administrative and social dimension to its role.

In an era marked by profound religious transformations, this artifact serves as a valuable reference point for understanding the origins of Christianity in the region.

On the occasion of the Holy Easter celebrations, the team of the National History and Archaeology Museum of Constanța sends you their warmest wishes of peace, light, and hope. In a constantly changing world, the celebration of the Resurrection reminds us of the power of knowledge, faith, and solidarity.

1. John 5.4: For everyone born of God overcomes the world. This is the victory that has overcome the world, even our faith.

Bibliografie:

Jeffrey Spier, Late Antique and Early Christian Gems, Wiesbaden 2007

Curatori:

Radu Petcu – cercetător științific

Dan Vasilescu – muzeograf/arheolog

Calendarul istoric „Astăzi la Constanța” vă invită să pășiți în universul fascinant al sticlei antice și să descoperiți povestea unui obiect aparent mic și fragil, dar care poartă în el mărturii vechi de milenii. Fila zilei de 9 aprilie este dedicată alabastronului – un vas mic, folosit în antichitate pentru păstrarea parfumurilor și a uleiurilor parfumate, exponent al rafinamentului anticilor.

Prezența obiectelor și a vaselor de sticlă în straturile de istorie indică „locul important pe care-l ocupa în viața de zi cu zi a antichității sticla, acest material cu calități deosebite, de transparență și fragilitate unică”, a punctat Mihai Bucovală în lucrarea de referință „Vase antice de sticlă la Tomis” (1968). Mai mult, „prin studierea acestor obiecte (…) ne putem da seama de volumul important al cunoștințelor tehnice pe care le posedau cei vechi în domenii variate de producție socială și, desigur, de nivelul remarcabil la care ajunsese acest domeniu meșteșugăresc, al fabricării sticlei, în antichitate”, a continuat reputatul istoric.

Despre începuturile prelucrării sticlei, tot Mihai Bucovală nota: „Printre puținele mărturii care au înfruntat vitregia timpului, ajungând până la noi, se înscrie relatarea lui Pliniu cel Bătrân, care atribuie inventarea sticlei, în mod întâmplător, unor corăbieri fenicieni – negustori de sodă – constrânși să-și pregătească masa pe o plajă pustie. Făcând focul pe nisip, reacția dintre acesta și bolovanii de sodă naturală aduși de pe corabie pentru a sprijini vasele puse la fiert, a avut ca rezultat prima bucată de sticlă din lume! Relatarea este frumoasă, dar pe drept cuvânt specialiștii sunt unanimi în a socoti pasajul respectiv drept rodul unei fantezii”.

Industria vitrică își are originea în ultima etapă a epocii Bronzului târziu, în Mesopotamia, consideră specialiștii, și s-a bucurat de popularitate de la bun început. „Sticla colorată a fost considerată drept un substitut artificial al pietrelor prețioase, în special lapis lazuli. De altfel, până la începutul epocii romane, sticla a fost asociată – datorită proprietăților sale remarcabile – pietrelor prețioase și semi-prețioase, după cum apare și în texte antice.”, scrie Sever-Petru Boțan în volumul „Vase de sticlă în spațiul dintre Carpați și Prut (secolele II a. Chr. – II p. Chr.)” (2015). Inițial considerate produse „de lux”, vasele de sticlă, „rod al măiestriei și creativității în domeniul tehnologic” au pătruns relativ repede în cadrul veselei de uz cotidian.

Înainte de inventarea suflării sticlei, meșterii antici realizau vasele prin mai multe procedee tehnice: modelarea pe miez de nisip sau pe verigă metalică, tăierea și prelucrarea la rece și altele. Cea mai răspândită dintre aceste metode a fost formarea pe miez de nisip (core-formed glass), utilizată și în cazul realizării vaselor alabastron.

Inițial, aceste vase erau realizate din alabastru, o piatră moale, de unde provine și numele lor, însă în timp au fost confecționate și din ceramică sau sticlă. Tehnica modelării pe miez de nisip presupunea realizarea unui miez din nisip și argilă, fixat pe o tijă, peste care era aplicată sticla topită, înfășurată sau modelată direct. Vasul era apoi încălzit și rotit pentru a obține forma dorită, iar ulterior erau adăugate detalii precum gura, toartele sau fire decorative. Miezul de nisip era îndepărtat după răcire și rămânea interiorul gol. Vasele astfel obținute aveau, de regulă, dimensiuni mici, pereți groși și decoruri în zigzag sau spirală, în culori intense, fiind folosite în special pentru păstrarea parfumurilor.

Un astfel de vas se află în colecția Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Descoperit la Vadu, la aproximativ 10 kilometri de Histria, alabastronul este un vas de mici dimensiuni, din sticlă groasă, cu aspect mat, având o lungime de aproximativ 12 centimetri. Exponatul prezintă urme de deteriorare în partea inferioară și la buză, iar una dintre toarte este spartă. Corpul vasului este decorat cu linii în zigzag, realizate în galben și verde, iar toartele mici sunt aplicate ușor asimetric. Piesa este datată în secolele VI – IV î. Hr. Este un exemplar unic, printre cele mai vechi din colecția muzeului, după cum sublinia Mihai Bucovală „aparținând seriei de balsamarii alexandrine și mediteraneene, abundente în tot bazinul Mării Mediterane încă de la sfârșitul secolului VII î.e.n”. Provine din import, cel mai probabil din Alexandria.

Reclama zilei: A sosit untură de pește proaspătă veritabilă de morun, calitate garantată, importațiune directă din Norvegia la Drogueria Medicinală Al. I. Heidenbusch, strada Carol (sub Hotelul Regal)

Sursa foto: MINAC

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța informează publicul că, în perioada 10 – 13 aprilie 2026, cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paști din calendarul creștin-ortodox, sediul administrativ al instituției și expozițiile permanente din municipiul și din județul Constanța vor funcționa după următorul program:

• Complexul Muzeal Tropaeum Traiani – Adamclisi:  

Muzeu:        în perioada 10 – 13 aprilie 2026 – închis;

Monument: în perioada 10 – 11 aprilie 2026 – deschis;

                    în perioada 12 – 13 aprilie 2026 – închis;

Cetatea:       în perioada 10 – 13 aprilie 2026 – deschis, gratuit;

• Complexul Muzeal Histria:    

Muzeu:       în perioada 10 – 13 aprilie 2026 – închis;

Cetatea:      în perioada 10 – 13 aprilie 2026 – deschis, gratuit;

• Cetatea Carsium – Hârșova:

    Cetatea:  în perioada 10 – 11 aprilie 2026 – deschis;

în perioada 12 – 13 aprilie 2026 – deschis, gratuit;

• Complexul Muzeal Capidava:

                 Cetatea:     în perioada 10 – 13 aprilie 2026 – deschis, gratuit;

• Muzeul „Axiopolis” Cernavodă  – Centrul Hamangia:

                                     în perioada 10 – 13 aprilie 2026 – închis;

• Edificiul Roman cu Mozaic: 

                       în perioada 10 – 13 aprilie 2026 – închis;

• Mormântul Pictat Hypogeu:

                     în perioada 10 – 13 aprilie 2026 – închis;

• Sediul MINA Constanța:

                                    în perioada 10 – 13 aprilie 2026 – închis;

Sărbători binecuvântate!

Astăzi, ca și ieri, copiii se joacă și visează în umbra ocrotitoare a părinților. Însă, spre deosebire de prezentul nostru, în Antichitate copiii erau considerați mici adulți, copii în miniatură ale părinților și purtători ai speranței de viitor a familiei și a societății. Viața de zi cu zi era organizată astfel încât să-i pregătească pentru rolul lor în societate și în statul roman.

Viața copiilor începea, simbolic, la 8-9 zile după naștere, când primeau un nume și astfel erau recunoscuți de tată, fiind primiți în sânul familiei și al colectivității. Apoi urma parcursul firesc spre majorat, care însemna vârsta de 12 ani pentru fete și de 14 ani pentru băieți, vârstă la care erau considerați adulți. Între cele două momente, copilăria era marcată de joc, educație și muncă, dar și de numeroase pericole care puteau curma viața fragilă a celor mici. La toate acestea vegheau adulții și statul, părinții având responsabilitatea să păzească copilul, să-l educe și să-l pregătească pentru intrarea în societate.

Însă cine îi păzea pe copii atunci când părinții nu erau prezenți? Răspunsul îl oferă o cercetare întreprinsă de regretatul arheolog Constantin Chera, în martie 1982, la Constanța, pe strada Progresul. Acesta a excavat și a documentat un mormânt care conținea, printre alte obiecte, două bijuterii, două pandantive lucrate din foaie de aur prin batere și lipire la cald. Unul dintre acestea este asociat, în literatura latină, cu copilăria.

Este vorba despre bulla, un mic pandantiv format din două părți suprapuse care creează un interior gol. În acesta puteau fi depuse elemente cu rol protector: o ofrandă de forma unei statuete, resturi de plante, dinți sau fragmente osoase de la animale sau oameni, șuvițe de păr din părul mamei, mărgele, miere, rășină, picături de lapte sau alte substanțe considerate a avea o valoare apotropaică, menită să alunge răul.

În primul rând, pandantivul avea rolul de a proteja copilul, dar avea și o funcție socială. Era numit simbolic și lictorul copiilor, prin analogie cu paznicii înalților magistrați. Bulla devenea astfel un semn distinctiv al copiilor născuți liberi și, totodată, un element de departajare al acestora în funcție de avere. Cei din familiile înstărite purtau bulla aurea, din aur, în timp ce copiii săraci aveau variante din materiale mai simple, precum pielea. Este știut faptul că orice încercare de a face rău unui copil din înalta societate ar fi fost urmată de o pedeapsă rapidă și exemplară.

Medalioanele de acest tip erau purtate la gât, prinse pe un material textil, un lanț ori fir din metal, de la primirea numelui până la ceremonia de majorat. Atunci era depus pe altarul zeilor casei sau în temple, ca parte a acestei sărbători personale, dar cu ecouri în societatea apropiată.

În cazul în care copilul nu ajungea la vârsta adultă, bijuteria cu valoare apotropaică (de protecție) își urma micul stăpân în bezna mormântului, pentru a-l proteja și a-i ține de urât și în lumea de dincolo. Anticii considerau că sufletele copiilor mici, morți înainte de vreme, rămân pe veci prinse între cele două lumi, veșnic la porțile infernului și, prin urmare, așa cum este de înțeles, cei dragi rămași în urmă încercau din răsputeri să-i ajute să treacă lin porta dintre cele două lumi și să le ofere protecție și amuzament pentru sumbra lume de dincolo. De aceea, mormintele de copii din perioada antică conțin adesea un inventar bogat din care nu lipsesc amuletele apotropaice, jucăriile îndrăgite și obiectele legate de viața de zi cu zi a acestora.

Unul dintre acești gardieni antici stă astăzi, în fața ochilor dumneavoastră! Micul lui stăpân a trecut demult în lumea de dincolo, însă bijuteria își păstrează misiunea pentru care a fost creată, să păzească și să protejeze în lumea noastră sau în cea de dincolo!

La întrebarea adresată în faimoasele satire ale lui Iuvenal, Quis custodiet ipsos custodes?/ Cine îi va păzi pe gardieni? (Iuvenal, Satire VI, 347-348), vă putem răspunde simplu: mica bulla din aur se află în depozitele Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, iar noi suntem gardienii poveștilor antice din vechiul Tomis!

Reclama zilei: Sticle Isometrop – Conservarea ochilor – Patentate în Europa și America – Cea mai clară vedere fără a osteni ochii – Se va cere această IS marcă pe fiecare sticlă – Evitarea Fluorescenței dăunătoare ochilor – Experiențe făcute cu Razele Roentgen – Sticle premiate de Academiile oculare din Europa și America (Dobrogea Jună, 1908)

În urmă cu aproape două milenii, viața tomitanului de rând era foarte mult influenţată de credinţa în zei şi de convingerea că omul este supus unui destin implacabil, căruia nu i se poate opune. Fie că era la origine grec, roman, asiatic, get, trac sau de alt neam, locuitorul era convins că drumul său în viaţă i-a fost stabilit încă dinainte de a se naşte. Om simplu sau persoană publică şi importantă a cetăţii, el se temea şi îi respecta pe zei, le oferea ofrande, le făcea sacrificii şi se ruga lor, încercând să îi îmbuneze pentru a-l ajuta să aibă o viaţă cât mai bună şi mai lungă.

Dincolo de cortegiul de divinități greco-romane, orientale și autohtone, fiecare cu puterile şi atributele sale, existau în imaginarul religios şi tot felul de spirite, de fiinţe supranaturale, în care tomitanul credea cu tărie. Astfel, pe numeroase altare funerare descoperite de arheologi în ultima sută de ani apar invocaţii sau referiri la demoni, spirite, genii funeste sau mici zeități legate de soartă.

O inscripție descoperită la Palazu Mare are următorul text: “Am fost unit mai înainte cu o soţie, dar de lângă ea m-a smuls un geniu funest, care m-a făcut să merg în Alexandria (Egiptului), pe pământ străin, unde soarta m-a reţinut. Iară rudele au cinstit pe Kantaros, pe mine, ca pe un erou, alături de strămoşi, după obicei” (ISM II, 285 (121)). În ce împrejurări a murit Kantaros în Alexandria, inscripţia nu ne spune. Observăm însă că epitaful său face referire la un geniu funest care l-a smuls din existenţa liniştită de la Tomis şi l-a determinat să plece într-o călătorie care avea să îi aducă moartea. Astăzi spunem că „l-a împins necuratul” sau „l-a pus dracul” să facă ceva ce îi va aduce neajunsuri, suferinţă sau chiar moarte.

Lumea greco-romană era puternic influențată de credința în zeiţele destinului, cele ce guvernează viaţa fiecăruia. Grecii le numeau Moire, iar romanii, Parce. Aceste Moire erau cele trei fiice ale lui Zeus şi ale zeiţei titanide Themis. În secolul al VIII-lea î.Hr., Hesiod scria în opera sa Theogonia că firul vieţii era tors de cea numită Cloto, apoi moira Lachessis îl depăna şi îl lăsa cât de lung dorea. Firul vieţii era apoi tăiat de cea de-a treia moiră, numită Atropos. Spiritul defunctului era apoi luat de Thanatos, zeul înaripat al morţii, zeu care, la rândul său, era văzut de către muritori ca un geniu funest.

O altă inscripţie interesantă, fragmentară din păcate, face de asemenea referire la Moire. Textul ne spune: „Totul devine cenuşă… Ursitoarele care urzesc totul au săvârşit mormântul, au maltratat tot ce era foarte scump…”. Ursitoarele, aici, trebuie văzute sub forma Moirelor antice, şi nu în cea a ursitoarelor moderne, zâne bune care vin la capătul nou-născuţilor pentru a le face daruri în noua lor viaţă. Moirele greco-romane sunt bătrâne, zbârcite şi răutăcioase, însă trebuie spus că ele au servit ca model în crearea Ursitoarelor moderne.

În multe dintre inscripțiile funerare din Tomisul roman precreștin se face referire la spirite și la influența lor nefastă, acestea fiind adesea acuzate de moartea prematură și nedreaptă a unor tomitani. Spiritele rele sunt menționate pe altare, dar foarte rar sunt numite explicit. În credința greco-romană existau numeroase spirite, fiecare cu atributul său îngrozitor, menit să inspire muritorilor teamă și chiar groază. Empusa era unul din spiritele considerate adesea vinovate de moartea tinerilor. Văzută adesea ca o fantomă (spectru) care avea un singur picior, de aramă (sau papuc de aramă), Empusa putea lua însă forma unei femei tinere și foarte frumoasă. Sub această înfățișare ademenea bărbați tineri, pe care, într-un final, îi omora și le sugea sângele. Legendele vampirilor moderni își au, în parte, originea și în mitul acestei ființe supranaturale, de care anticii erau pur și simplu îngroziți.

Un alt demon de care se temeau grecii și romanii de la Tomis era Lamia. Acesta era un spirit nocturn, un demon care adesea blamat pentru moartea nedreaptă a copiilor. Potrivit tradiției antice, ea chiar devora copiii. Lamia a fost inițial o muritoare frumoasă, amantă a marelui Zeus. Soția acestuia, geloasa Hera, a pedepsit-o ucigându-i copiii și transformând-o într-un monstru ce ucide pruncii.

Altarele funerare de la Tomis fac adesea referire la soartă și la faptul că aceasta nu poate fi nicidecum cunoscută sau schimbată de către muritori. O frumoasă stelă funerară (probabil secolul IV d.Hr.) ce face o astfel de referire este cea dedicată copilului Lilas, de către tatăl său Bassianus. Textul ne spune următoarele: “Amintire. Nimic nu depinde de oameni, toate se învârtesc sub puterea destinului. Căci și eu m-am străduit să îmi cresc un copil și să îl îndrum spre realizarea speranțelor. Dar voinței mele i-a luat-o înainte hotărârea destinului, prin acest mormânt. După cum e hotărârea destinului, dragii mei, mi-am plătit soarta ce era cuvenită înainte de a ajunge la vârsta maturității și a intra în rândul bărbaților. Fiind eu copil, mic și tânăr, mă numeam Lilas. Căruia i-am ridicat acest mormânt, așa cum trebuia, eu Bassianus, tatăl, împreună cu soția mea Ianuaria, cea prea mult înlăcrimată, jelind împreună nașterea fără suferință a copilului. Salutare, trecătorule, și iarăși sănătate pentru ceilalți” (sursă text – ISM II, 384 (220)).

O pagină tristă, care ne vorbește despre dramele din Tomis și despre credințele locuitorilor –  povești de viață și de moarte, vechi de peste 18 veacuri…

Reclama zilei – Ștefanidis & Metaxa, Str. Carol 21. Singurul magazin pentru desfacerea renumitei încălțăminte Bally din Elveția. Totdeauna, bine asortat. (Constanța teatrală și cinematografică, martie 1925)

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, sub egida Consiliului Județean Constanța, împreună cu Asociația Filateliștilor „Tomis” Constanța și prof. Mariana Momciu, din cadrul Școlii Gimnaziale nr. 18 „Jean Bart” din Constanța, vă invită la o manifestare culturală prilejuită de Sfintele Sărbători de Paști. Evenimentul va avea loc joi, 9 aprilie 2026, ora 16:00, la sediul muzeului din strada Arhiepiscopiei numărul 7.

Pentru români, Sfintele Paști reprezintă atât cea mai importantă sărbătoare creștin-ortodoxă, cât și un moment de profundă încărcătură spirituală, în care tradițiile, credința și memoria se întâlnesc într-o expresie autentică a continuității. Este sărbătoarea luminii și a speranței, a reînnoirii și a comuniunii, în care gesturile simple, păstrate din generație în generație, capătă sensuri profunde, iar toate aceste semnificații se regăsesc în expoziția pe care v-o propunem.

Punctul central al manifestării culturale îl reprezintă vernisarea expoziției „Paștele la români în cărți poștale ilustrate”, care oferă o incursiune vizuală în universul simbolic al sărbătorilor pascale de-a lungul secolului al XX-lea. Expoziția reunește aproximativ 160 de de cărți poștale ilustrate, alături de piese filatelice și materiale foto-documentare.  Majoritatea cărților poștale au fost realizate în ateliere din Germania, Austria, Ungaria și Franța, la comanda unor edituri românești, remarcându-se prin frumusețea imaginilor și prin culorile vii, păstrate până în prezent. Un element deosebit îl reprezintă ilustratele realizate în tehnica embosării, prin care anumite detalii sunt reliefate pe suprafața hârtiei, oferind imaginilor un efect tridimensional. Mesajele tradiționale, precum „Hristos a Înviat!”, completează aceste imagini și le transformă în documente ale sensibilității și credinței. Cărțile poștale și timbrele expuse provin din colecțiile personale ale membrilor Asociației Filateliștilor „Tomis” Constanța: Gheorghe Stănescu, Constantin Dinescu, Daniel Codreanu, Zetu Harry, George Grigore, Constantin Șișman și Neluțu Sandru.

Expoziția aduce în fața publicului și zeci de ouă încondeiate, realizate de foști sau actuali elevi ai Școlii Gimnaziale nr. 18 „Jean Bart” Constanța, sub îndrumarea dedicată a profesoarei Mariana Momciu. Prin grija și pasiunea acesteia, arta încondeierii ouălor este păstrată și transmisă mai departe la Constanța. Tehnica tradițională a încondeierii sau „împistritului” presupune trasarea motivelor decorative cu ceară de albine și scufundarea succesivă în băi de culoare, astfel încât fiecare ou devine o veritabilă operă de artă, purtătoare a unor simboluri ornamentale ancestrale.

În cadrul manifestării va avea loc și lansarea celui mai recent număr al revistei Asociației Filateliștilor „Tomis” Constanța, „Magazin de filatelie, cartofilie și numismatică”, publicație ce reunește articole și imagini dedicate patrimoniului filatelic și cartofil, cu accent pe tematica sărbătorilor pascale și a primăverii.

La eveniment vor lua cuvântul Delia Roxana Cornea, prof. dr. Mariana Momciu, ing. Gheorghe Stănescu și George Grigore.

Expoziția va fi deschisă publicului, la sediul muzeului, în perioada 9 – 17 aprilie 2026.

Vă așteptăm cu drag!

Astăzi, îi dedicăm fila de calendar unei alte divinități antice, prezentă în Tezaurul de Sculpturi de la Tomis. Este vorba despre Hekate Triformis, zeița magiei și a vrăjitoriei și protectoare a răspântiilor și a drumurilor. Era temută și respectată la Tomis, fiind reprezentată pe nu mai puțin de cinci piese (două basoreliefuri și trei statuete) din totalul de 24 descoperite la Constanța în aprilie 1962. Într-unul dintre reliefuri, zeița este înfățișată frontal, în picioare, cu trei capete și trei perechi de mâini, în care, dintre simbolurile caracteristice, ține două făclii (torțe), un mănunchi de fructe, un pumnal, un bici și un vas plat.

Al doilea relief o înfățișează tot în picioare, în atitudine frontală, având în mâini simbolurile sale: făcliile, un șarpe, o cheie, un arc etc. Pe cele trei capete ale zeiței se află câte un calathos (coș) îngust și înalt. Corpul principal ține în fiecare mână câte o torță (făclie) cu flacăra îndreptată în jos, spre colțurile plăcii, unde se află, la stânga, un altar paralelipipedic, iar în dreapta, un câine. Figura din dreapta a zeiței ține în mâna dreaptă un șarpe, iar în cealaltă ceva nedeterminabil, poate un animal cu capul în jos, ori un simulacru de bici. Figura din stânga ține în mâna dreaptă o cheie enormă, iar în stânga, un arc.

Funcțiile zeiței Hekate erau multiple. Ea era o zeitate lunară, dar nu întruchiparea lunii strălucitoare, ci a lunii nebuloase. Era mai ales regina răspântiilor, apărând uneori binevoitoare, încurajând sau ocrotind călătorii rătăciți și arătându-le calea pe care trebuiau să o apuce la răscruce de drumuri. De cele mai multe ori însă, ea trimitea înaintea călătorilor fantome și monștri sau apărea ea însăși, cu mare zgomot, sub formă de diferiți monștri, însoțită de câini. Ca să o îmbuneze, credincioșii, mai ales la țară, așezau la răspântii statuile sale, depuneau ofrande și înălțau imnuri. De asemenea, Hekate era protectoare a orașelor marine și a marinarilor, asigurând traversarea mărilor în bune condiții. Ca inventatoare a năvodului, era și protectoarea pescarilor. Ea era văzută și ca zeitate htonică, a pământului și a lumii subterane, unde avea diverse îndatoriri. Alături de Hades și de Persefona, era gardianul ce avea cheile infernului, fiind însoțită de câinele cu trei capete Cerber. Pe pământ, în asociere cu Persefona, a ajuns să fie o zeitate a vegetației, care face să renască natura cu tot ce este viață și cu tot ce germinează. Era protectoarea turmelor de oi și de capre, ca și a cirezilor de boi. Legând-o de aceste funcții, tradiția populară făcea din ea o zeitate care cunoștea toate plantele și ingredientele necesare vrăjilor și băuturilor miraculoase. În acest fel, a devenit una dintre zeitățile principale în misterele orfice.

Cele trei statuete de marmură ale zeiței Hekate conțin aceleași simboluri ca și reliefurile. Una dintre piese se remarcă, fiind de o realizare superioară față de celelalte. Monumentul de marmură o înfățișează pe zeița Hekate în triplă reprezentare, cu cele trei corpuri lipite spate în spate. Uneia dintre imagini îi lipsește capul în întregime, precum și o parte din antebraţul drept. În toate cele trei imagini, zeița apare îmbrăcată cu două chitonuri.

Toate figurile poartă calathos-ul cilindric. Una dintre figuri ține în mâna stângă o făclie lungă, mai subțiată în jos și ajungând de la pământ până la umăr. Flacăra, care trebuia să fi fost îndreptată în sus, lipsește. În mâna dreaptă, zeița ține un vas din care toarnă apă în gura câinelui așezat pe labele dinapoi, la picioarele ei, și ținând botul întins spre vas, astfel încât firul de apă să i se prelingă în gură.

Prin finețea și siguranța cu care sunt tăiate liniile veșmântului, prin poziția capului cu privirea îndreptată înainte, această a cincea statuie a zeiței respiră multă severitate și prestanță, deosebindu-se de toate celelalte monumente cu Hekate ale depozitului de la Constanța. Este o lucrare de o calitate mai bună, executată cu mai multă artă și conștiinciozitate, atât în ceea ce privește tratarea elementelor anatomice, cât și reproducerea veșmintelor, care sunt redate cu minuțiozitate și eleganță. Atât această statuie deosebită, cât și celelalte reprezentări ale sale din Tezaur au fost datate în secolul III d.H., într-o perioadă de toleranță religioasă în Imperiul Roman. Piesele cu Hekate Triformis ne vorbesc despre credințele tomitanilor de acum 1800 de ani, despre speranțele și temerile lor și, evident, despre convingerea că viețile le sunt conduse de către zei…

Reclama zilei – Ideile geniale vin numai când bei la Cârciuma Ardelenească Ioan Suciu, Strada Tomis no.5. Restaurant ca la mama acasă! (Ghidul Ilustrat Constanța și Tekirghiolul, 1924)

Duminica Floriilor, celebrată astăzi de creștinii ortodocși, este considerată cea mai importantă sărbătoare din timpul Postului Mare al Paștelui. Întreaga săptămână dinaintea Săptămânii Patimilor stă sub semnul renașterii naturii, iar Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor sunt sărbători ale veseliei, marcate de obiceiuri în care protagoniști sunt, adesea, copiii. Dedicăm fila de 5 aprilie din calendarul istoric „Astăzi la Constanța” sărbătorii renașterii naturii și continuității unor tradiții vechi.

          Duminica Floriilor amintește de Intrarea Mântuitorului în Ierusalim, întâmpinat de mulțimea care își așternea hainele în calea lui și ridica ramuri înverzite, aclamând „Osana”. În tradiția românească, simbolul acestei zile este salcia, primul arbore care înverzește. În această zi, în biserici sunt sfințite ramuri de salcie și cele dintâi flori de primăvară, iar apoi sunt duse acasă și păstrate, existând credința că peste an vor oferi protecție, sănătate și belșug.

„Sărbătoare a renașterii naturii și a etalării splendorilor vegetale, a armoniei și iubirii, această zi cu incontestabile semnificații creștine a avut un corespondent festiv în Antichitate”, puncta Narcisa Alexandra Știucă în lucrarea „Sărbătoarea noastră cea de toate zilele. (vol II)  – sărbători în cinstea primăverii”. Este vorba despre Floralia, sărbătoare dedicată zeiței Flora, divinitatea plantelor înflorite, a fertilității, primăverii și a înmuguririi.

Flora le-ar fi dăruit oamenilor mierea și ar fi alinat mânia Junonei, ajutând-o să îl conceapă, din mireasma unei flori miraculoase, pe zeul Mars (Marte), patronul celei dintâi luni de primăvară. Figură minoră comparativ cu alte zeițe ale Imperiului, ea a fost introdusă în panteonul roman în timpul regelui sabin Titus Tatius. Potrivit unor relatări, ea era căsătorită cu Favonius, zeul vântului, cunoscut și sub numele de Zephyr, și, în unele credințe, era asociată cu Ceres, zeița romană a recoltei și a grâului.  

Despre Flora și sărbătoarea ce i-a fost dedicată, Floralia, a scris Atanasie Marian Marienescu în volumul „Cultul păgân și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi”: „Flora e zână de origine veche italică și a fost venerată între zeii lui T. Tati și îndeosebi în Italia de mijloc. Flora este zâna florilor și a înfloririi; oriunde pe câmp și pe munte înflorește ceva, toate sunt prin puterea Florei și pentru aceasta a fost mult venerată ca și Flora Mater, mama de primăvară, și născătoare de vegetațiune. Flora a fost și zâna înfloririi tinereților, a speranței bune a femeilor, asemenea Venerei. În înțelesul popular a fost asemenea zânelor pământului”.

Templele dedicate zeiței se aflau în locuri importante ale Romei, precum colina Quirinal sau în apropierea Circului Maxim. Sărbătoarea ei, Floralia, se desfășura inițial într-o singură zi, pe 29 aprilie, iar mai târziu timp de mai multe zile, între 28 aprilie și 3 mai. În cadrul acestor festivități, oamenii se împodobeau cu flori, își decorau locuințele și mesele, iar femeile purtau veșminte viu colorate, celebrând abundența, bucuria și libertatea naturii reînnoite.

Imaginea Florei a traversat secolele și a rămas prezentă în artă, unde apare ca simbol al grației, frumuseții și primăverii. Una dintre reprezentările celebre este o frescă descoperită în Villa Arianna (Vila Ariadna), reședință aristocratică din orașul Stabiae, situat lângă Pompei. Fresca este datată în secolul I d.Hr., iar în prezent este păstrată la Museo Archeologico Nazionale di Napoli. Această operă impresionantă, intitulată „Flora” și considerată una dintre cele mai elegante reprezentări feminine din arta romană antică, a supraviețuit erupției vulcanului Vezuviu din anul 79 d.Hr. Paradoxal, ceea ce a fost o tragedie pentru lumea romană a dus la conservarea acestei opere de artă, deoarece a fost acoperită de un strat gros de cenușă vulcanică.

Reclama zilei: Încântător este un obraz fin curat, o înfățișare fragedă și trandafirie, o piele albă, catifelată și un teint strălucitor. Toate acestea le produce Săpunul Lapte de Crin din Radebeul al Casei Bermann & C-ie. Bucata lei 1.50 (Constanța, 20 aprilie 1903)

Sursa foto: Fresca „Flora” din Stabiae

Continuăm astăzi cu prezentarea pieselor din Tezaurul de Sculpturi de la Tomis, descoperit pe 1 aprilie 1962, iar de această dată o aducem în prim-plan pe zeița Cybele. Statueta de marmură albă, fină, cu cristale mici, o înfățișează pe divinitate stând pe tron. Ea poartă pe cap calathos-ul (acoperământ de cap, înalt, cilindric, drapat de un văl), puţin supraînălţat faţă de spătarul tronului. Părul coboară la spate într-o succesiune de bucle simetric dispuse, însă sumar schiţate.

Cybele este o divinitate orientală, originară din Frigia. De timpuriu a fost asimilată de greci cu o divinitate a lor, cunoscută sub epitetul de „Marea Mamă” sau „Mama Zeilor”. La sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., este adoptată şi de către romani, care o numesc Marea Mamă a Zeilor (Magna Mater Deorum) și îi ridică un templu pe Palatin. Cybele era considerată zeiţă a pământului și a naturii, protectoare a vegetației și simbol al fertilității. Ea era imaginată ca trăind în adâncul codrilor sau pe crestele cele mai înalte ale munţilor, dominând natura în toată sălbăticiunea ei. Pretutindeni unde i s-a răspândit cultul, i s-au înălțat temple, statui și basoreliefuri.

Imaginea Cybelei figurează adeseori pe monede, iar numele ei este menționat în inscripţii. Pe monumentele obișnuite, Cybele apare șezând pe tron și purtând mai multe simboluri, cum sunt: calothos-ul aşezat pe cap şi închipuind un coş cu fructe, simbol al fecundităţii şi al abundenţei; tympanul (un fel de tamburină), ca acela care se folosea ca instrument muzical în timpul ceremoniilor legate de cultul ei; sceptrul sau cornul abundenţei, ţinut în mâna stângă; o pateră ori un mănunchi de spice sau de maci, în mâna dreaptă. Din monumentul de față lipsesc leii sau puiul de leu, simboluri al zeiței, care însă se regăsesc pe alte statuete ale Cybelei, descoperite în Dobrogea. Datarea piesei din Tezaurul de la Tomis este secolul III d.Hr.

Alegerea de a o prezenta astăzi pe Cybele nu este întâmplătoare. Potrivit tradiției, statuia zeiței a fost adusă de la Pessinunt (Frigia) la Roma pe 4 aprilie 204 î.Hr. iar prezența ei pe Palatin a pus capăt unei perioade grele, pline de nenorociri, din timpul celui de-al doilea război punic (dintre Roma și Cartagina). Considerată salvatoare a Romei și identificată cu Venus Genetrix, strămoașa Cetății Eterne, Cybele a fost apoi adorată în întregul imperiu. În toate orașele acestuia, inclusiv în Scythia Minor (Dobrogea), ea era celebrată prin festivalul public Megalensia (Megalesia) care dura din 4 aprilie (data venirii  la Roma) și până pe 10 aprilie. Megalensia era precedată, la sfârșitul lui martie ,de sărbători închinate partenerului (paredru) său Atis, iubitul său și în același timp, zeu al fertilității și al naturii reînviate. Zilele celebrării lui Attis erau însă întunecate, precum povestea sa (a murit și a reînviat), dar cele dedicate Cybelei erau pline de bucurie. De Megalensia aveau loc spectacole, banchete, ceremonii, parade publice, iar templul zeiței, închis profanilor, în tot restul anului, era acum deschis publicului. La Constanța și în întreaga Dobroge au fost descoperite numeroase statuete ale Cybeley, fapt ce îi confirmă popularitatea în ținutul istro-pontic. Reprezentările sale sunt astăzi în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța (MINAC). De asemenea, au mai fost descoperite monumente și inscripții care vorbesc despre cultul ei la Tomis și despre mari preotese ale credinței în Cybele. Statuia prezentată astăzi, celelalte piese dedicate zeiței și inscripțiile pomenite sunt dovezi clare că aici, la Tomis, a existat un templu închinat acestei divinități. El nu a fost descoperit încă însă viitorul poate aduce oricând o surpriză…

Reclama zilei –Fabrica de Pălării de Damă a Doamnei Serafim, Constanța, Strada Mircea no.2 – Pălării de Damă  – Garnituri – Pene – Flori. Transformări și Reparațiuni. Execuțiune ireproșabilă. Prețuri de reclamă. (Ghidul ilustrat Constanța și Tekirghiolul, 1924)