Una dintre cele mai interesante legende dobrogene este cea legată de Sfântul Foca, un mucenic creștin pe care, în mod cu totul surprinzător, și musulmanii din Dobrogea l-au prăznuit vreme de secole. Povestea a fost spusă pentru prima oară de Dimitrie Cantemir în opera sa „Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane”, după o călătorie întreprinsă în Dobrogea, în anul 1711.
Potrivit mitului, a existat odată un stăpân turc care avea câmpuri multe de grâu frumos. Într-o zi, el le-a odonat argaților săi „rumâni și sârbi” să meargă cu căruțele la câmp și să adune cerealele. Oamenii s-au opus, spunându-i că este sărbătoare, 23 iulie, atunci când ei îl prăznuiesc pe Sfântul Foca și că este interzis să se muncească în acea zi. Beiul s-a înfuriat, i-a jignit și i-a amenințat cu bătaia, așa că oamenii, de frică, i-au respectat în cele din urmă porunca.
După ce au umplut căruțele, au plecat spre casă, dar deodată, pe drum, s-a pornit o furtună nemaivăzută, cu fulgere și tunete de parcă venise sfârșitul lumii. Fulgerele au căzut peste căruțe, care s-au aprins pe dată. Peste măsură de speriate, animalele ce trăgeau carele au luat-o la fugă prin holdele de grâu, aprinzându-le și pe cele ce nu fuseseră trăsnite. A fost o mare grozăvie, căci toate câmpurile au ars, nu doar pământurile stăpânului turc, ci și cele ale altor proprietari musulmani. Turcii au făcut sfat și au fost gata să îi omoare pe slujitorii creștini, crezând că aceștia puseseră intenționat focul. Oamenii erau însă atât de speriați, încât turcii au înțeles că ceea ce se întâmplase fusese o pedeapsă venită din ceruri asupra lor, pentru că nu respectaseră ziua Sfântului Foca. După acea întâmplare, musulmanii dobrogeni au început la rândul lor să îl prăznuiască pe sfântul creștin. Alături de Sfântul Ilie și de Ilie Pălie (prăznuiți pe 20 și 21 iulie), Foca este considerat ca fiind cel ce aduce foc, arșiță și incendii. Atât în Dobrogea, cât și în Moldova mai există tradiția potrivit căreia, dacă de ziua sa faci pâine la cuptor, fie îți curge sânge din pâine, fie îți arde casa.
Sfântul Foca, „cel care pârlește, dacă nu este prăznuit” mai este adesea menționat ca „sfântul creștin, pe care, din ziua în care au ars șapte sate, îl țin și păgânii”. Foca aducea, se spunea, cea mai fierbinte zi a anului, pentru a le aminti tuturor ce îi așteaptă de nu respectă legile cerului.
Pe vremuri, în toată Dobrogea a existat obiceiul ca de ziua lui Foca să nu muncești, măcar din zori și până la prânz. Altfel, oamenii de la țară credeau că Foca te va pedepsi: că îți va arde grânele, te va umple de pelagră, îți va trăsni vitele în ocol sau te va îmbolnăvi de friguri. De ziua lui nu era voie nici să torci, și nimeni nu avea voie să se scalde. În epoca modernă aceste credințe au devenit imposibil de aplicat: cum le puteai spune miilor de turiști veniți cu trenul de departe că, în această zi caniculară, nu aveau voie să se scalde în apele Mării Negre?
Dincolo de legendă, Foca a fost un personaj real, episcop de Sinope, care a trăit și a pătimit în timpul împăratului roman Traian. A fost martirizat pentru credința sa, dar, după ce creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului, în anii 403-404 d.H, pe 23 iulie, moaștele sale au fost mutate de la Sinope la Constantinopol.
Reclama zilei – Aviz! Se aduce la cunoștința publicului constănțean și turiștilor că Băile Mamaia s-au renovat complect, s-au făcut instalații de dușuri cu apă dulce de Siut-Ghiol astfel că vizitatorii care fac baie nu mai sunt expuși la diferite boli de piele și înec, cum ar fi la alte plăji. Prețul unei băi cu costum – 15 lei. Restaurantul de pe plajă este zilnic aprovizionat cu tot felul de mâncăruri și băuturi românești și streine, prețurile sunt la fel ca la restaurantele din oraș. Restaurantul este deschis și în timpul nopții. Servicii a la Herăstrău. Pescărie proaspătă în tot momentul. Orchestră clasică și muzică militară. (1926)
Sursa foto: Sfântul Mucenic Foca, www. crestinortodox.ro
Sub genericul „VACANȚĂ LA CETATE”, Complexul Arheologic Hârșova organizează numeroase activități distractive și educative destinate copiilor de vârstă școlară.
În zilele de 5, 6 și 7 august 2026, de la ora 18:00, participanții vor face cunoștință cu istoria locală prin pictură, culoare și joc. După ce vor admira ruinele cetății într-un tur susținut de muzeograf Ana Maria Nichifor, copiii își vor „descătușa” talentul, viziunea, sentimentele și trăirile prin culoare. Participanții, copii sau adulți, vor avea ocazia unică să experimenteze, în premieră, în premieră, tehnica ebru, arta tradițională a picturii pe apă, în cadrul unor activități organizate în colaborare cu specialiștii Institutului Yunus Emre din Turcia – Filiala România.
Programul se va încheia vineri, 7 august 2026, cu o incursiune în universul copilăriei de altădată, prin activități recreative de vacanță pe care tehnologia modernă le-a „furat” celor mici: jocuri antice reconstituite pe baza descoperirilor arheologice de la Cetatea Carsium, jocuri tradiționale turcești, precum și alte forme de petrecere a timpului liber care au adus bucurie unor întregi generații.
Participarea este gratuită. Cei interesați trebuie doar să se înscrie la numărul de telefon 0722268124. La celălalt capăt al firului, Paula Demit, conservator patrimoniu, va prelua înscrierile și va oferi informațiile necesare. Astfel, doritorii vor avea acces, timp de trei zile, la toate activitățile propuse.
Părinții și bunicii care îi însoțesc pe copii vor putea vizita gratuit cetatea, vor beneficia de un tur ghidat și, de ce nu, vor retrăi pentru câteva ore bucuria jocurilor copilăriei.
Pe data de 20 iulie 1927, la ora 2:15 a.m., la Palatul Peleș din Sinaia, monarhul României, Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), și-a dat obștescul sfârșit în brațele soției sale, Regina Maria. Guvernul a decretat opt zile de doliu național, ziarele vremii au avut chenare negre și au cenzurat rubricile de cancan, iar instituțiile publice au arborat drapelul în bernă. Spectacolele publice, concertele și activitățile de divertisment au fost complet suspendate. Acest lucru s-a întâmplat, evident, și în orașul Constanța.
Pe data de 22 iulie 1927, ziarul Dacia a publicat proclamația dată de prefectul județului Constanța, Radu Roșculeț, text pe care îl reproducem mai jos: „Cu durere în suflet aduc la cunoștință populațiunei din județul și municipiul Constanța că în noaptea de 19 spre 20 iulie, la orele 2 și 15, Măria Sa Regele Ferdinand, Făuritorul României Mari și protectorul tuturor marilor reforme naționale și sociale, s-a săvârșit din viață în urma unei grele suferințe. Sufletele românilor au primit cu o nemărginită părere de rău greaua pierdere pe care o încearcă în ilustra personalitate a Suveranului lor iubit și respectat, care cu prețul celor mai dureroase sacrificii, a contribuit la realizarea sfântului nostru ideal național de veacuri, precum și la consolidarea pe temeliile cele mai solide a Patriei întregite. În clipele dureroase de acum suntem datori ca, oțelindu-ne sufletele, să ne punem speranțele în viitorul de aur al neamului românesc și să dorim viitorului nostru rege Mihai aceeași glorioasă domnie ca și cea a ilustrului său bunic, astăzi săvârșit din viață.”
Comunitățile etnice din oraș au reacționat imediat, arătându-și regretul față de decesul suveranului și manifestându-și sprijinul față de familia regală. Liga cetățenilor români de origine germană din Dobrogea (comunitatea număra peste 16.000 de persoane) a trimis o telegramă de condoleanțe Curții Regale și reginei Maria în care se menționa: „Liga… aduce Măriei Voastre mărturisirea durerii pentru marea pierdere ce țara și Măria Voastră au avut de suportat. Liga depune totodată la picioarele tronului Regelui Mihai I asigurarea devotamentului ei neclintit față de dinastie și țară”. Telegrama purta semnătura președintelui Ligii, Mihail E. Leier.
O telegramă similară a fost trimisă Curții Regale și de puternica comunitate grecească din oraș: „Comunitatea Ellină din Constanța, luând parte la doliul ce a lovit întreaga națiune prin pierderea Marelui și Gloriosului ei Rege, transmite maiestății sale regina și întregii familii regale regretele cele mai profunde și respectuoase condoleanțe”. Pe 23 iulie, la biserica Metamorphosis a avut loc un requiem pentru odihna răposatului rege, la eveniment participând și consulul Greciei Jean Frydas.
Evident, cea mai amplă ceremonie religioasă a fost cea de la Catedrala Episcopală Ortodoxă Sfinții Petru și Pavel, unde a avut loc un Te Deum oficiat de arhimandritul Athanasie Dincă, în absența episcopului Gherontie, aflat în afara țării. La Te Deum au participat prefectul Radu Roșculeț, primarul girant al municipiului Francis Sachetti, prefectul prefecturii de Poliție Gheorghe Ștefu, șefi de instituții, înalți ofițeri și un public extrem de numeros. Au mai participat elevi de la școli primare și secundare, reprezentanți de bresle și asociații și un număr mare de militari și marinari din unitățile de pe raza municipiului. Fanfara militară a intonat melodia Pentru Rugăciune, moment în care s-au tras 21 de salve de tun de către bateriile marinei militare și cele ale unităților de artilerie.
Slujbe religioase în onoarea suveranului au fost oficiate și la biserica bulgară, la cea armenească, la Sinagoga Mare, la Moscheea Carol I, la bisericile catolică și protestantă.
Pe 24 iulie, la înmormântarea regelui la Curtea de Argeș a fost prezentă o numeroasă delegație din Constanța, formată din primarul Sachetti, prefectul Roșculeț, reprezentanți ai consiliului județean și ai celui municipal, câte un reprezentant al fiecărui oraș (comună urbană) din județ, precum și zece primari de comune rurale (sate).
Pe 24 iulie, chiar în momentul înmormântării regelui, la Constanța, sirenele vapoarelor Serviciului Maritim Român și locomotivele CFR au sunat lugubru timp de jumătate de oră, în timp ce o baterie a Regimentului 12 Artilerie a tras 101 salve de tun.
Toate festivitățile derulate între 20 și 24 iulie au fost reunite în ziarele vremii sub titlul „Sărbătoarea Durerii”…
Reclama zilei – Atențiune Sezoniști și Constănțeni! Vizitați restaurantul de prim rang La Gheorghiu, situat pe strada Carol, vis-a-vis de poștă, care, fiind sub antrepriza cunoscutului maestru în arta culinară Spirache Ionescu, servește prompt și conștiincios, pe prețuri de concurență. Bucătărie franceză și română. Grătar special. Se fac și abonamente. Orchestră clasică. Vinuri alese. (1927)
Sursa foto: Portretul Regelui Ferdinand I al României, realizat dePhilip de László, februarie 1936, ulei pe pânză, 190 × 114 cm – Muzeul Național de Artă al României
La sfârșitul secolului al XIX-lea, orașul Constanța și-a mărit dimensiunile grație apariției unui nou cartier, cel de la nord de Bulevardul Ferdinand și care cuprindea străzile Ștefan cel Mare (fostă Mangaliei), Cuza Vodă, Griviței, Ion Lahovari, General Manu, Mihăileanu, Scarlat Vârnav, Rahovei, Take Ionescu, Dacia, Decebal și multe altele. După Primul Război Mondial, la începutul anilor 20, noua zonă își avea hotarul de miazănoapte pe Bulevardul Regina Maria, actualul Bulevard Mamaia. Acest nou cartier avea nevoie și de un lăcaș de cult creștin, iar acesta a fost ridicat încă din prima decadă a secolului XX. Biserica Adormirea Maicii Domnului a fost construită lângă Piața Griviței nr. 1, iar în fața sa a fost postat bustul primarului Ion Bănescu (1851-1909), un edil care a contribuit decisiv la dezvoltarea urbei în toate domeniile (edilitar, economic, educativ, cultural etc), fiind în același timp și creatorul stațiunii Mamaia. Cochetul lăcaș de cult a fost construit în stil bizantin românesc, iar arhitectul său a fost Anghel Păunescu (sursa informației – Ghidul Ilustrat Constanța și Tekirghiolul, 1924). Piatra de fundament a bisericii a fost pusă în 1906, în timpul primarului Bănescu, iar târnosirea (sfințirea) sa a avut loc în anul 1911. Pictura murală interioară a fost realizată de artistul A.I. Marinescu, iar mobilierul splendid a fost sculptat de Constantin Mihail Babic.
Încununat cu această frumoasă biserică, noul cartier al Constanței era acum locuit de peste 6.000 – 7.000 de persoane și exceptând vânzoleala din zona comercială Ștefan cel Mare – Atelierelor, Griviței, Avram Iancu, era, în general, un loc liniștit. Sau aproape liniștit…
După încheierea Primului Război Mondial, pe strada Scarlat Vârnav nr. 10 (actuala stradă Răscoalei din 1907) a apărut un local care a tulburat serenitatea zonei. Era varieteul Carpați, o grădină de vară și un restaurant cu o viață extrem de agitată. Iată ce scria ziarul Dacia pe 21 iulie 1921: „În cartierul liniștit dimprejurul bisericei de sus a orașului și chiar în preajma sfântului locaș, se găsește varieteul Carpați. Nu știm cum a fost găsit tocmai acolo locul pentru un astfel de teatru de petrecere când, îndeobște, asemenea localuri se deschid în centrele orașelor, acolo unde viața comercială este în plinul ei, fie afară din orașe, undeva într-un parc. În niciun caz nu se poate să existe un astfel de stabiliment în partea cea mai liniștită a Constanței, acolo unde trăiesc munciții funționari și unde sunt cele mai multe școli, în apropierea unei biserici. De pe la 11 seara până la 7 dimineața răsună împrejurimile de cântece și chiote, de scandaluri mereu repetate, cari fac pe cei care vor să doarmă, să se chinuiască o noapte întreagă. Cofetăriile și cafenelele se închid la 1 (!), și nu înțelegem de ce nu se aplică aceeași dispozițiune și varieteurilor, cari, în orice caz, strică nu numai atmosfera morală a orașului, dar chiar și liniștea celor cari muncesc o viață întreagă și nu câștigă ceea ce alții cheltuiesc într-o singură noapte, chiuind și zbierând, la chefuire lângă o biserică.”
Foarte probabil, unul dintre ziariștii de la Dacia locuia în zonă, de unde și subiectivismul articolului. Cert este faptul că Varieteul Carpați era un loc cu o agitație continuă, mai ales în sezonul estival, când era luat cu asalt de o mulțime pestriță, de la ofițeri și comercianți la domnișoare pregătite de măritat și până la turiști de toate stările sau localnici mai înstăriți. Prețurile erau mai mici față de varieteuri similare precum Britania sau Bristol din Peninsulă, ceea ce explică și atracția.Localul numit și La Alexe, după numele proprietarului, era prezentat în ziarele vremii (altele decât Dacia, evident) astfel: Local de prim rang – Artiste de la cele mai mari teatre de variete din Capitală – Atmosferă de cabaret și de teatru de revistă și comedie – Serate cu efecte de lumini și focuri – Muzică de tot felul, dancing, magicieni, acrobați și saltimbanci.”În concluzie, de toate pentru toți!
Adesea, actul artistic era unul de înaltă calitate. Aici au urcat pe scenă artiști reputați la nivel național și internațional precum Gogu Botea, un virtuos compozitor și cântăreț constănțean, celebru grație unor creații muzicale precum Tango Țigan, Flori de lămâiță, Tanți Tango, la modă în anii 20, atât în România, cât și în Franța, Germania și Italia. La varieteul Carpați se serveau mai ales mese de pește marin proaspăt (guvizi, stavrizi etc) și vinuri dobrogene precum cel de Murfatlar. Varieteul funcționa și în extra-sezon, atunci când mesele sale erau ocupate exclusiv de localnici.
În ciuda celor de la Dacia, variete-ul Carpați a continuat să tulbure liniștea Cartierului Nou mulți ani, în toată perioada interbelică. Locuitorii zonei au trebuit să se obișnuiască cu o stare de fapt: Ziua, liniștea nu era tulburată decât de clopotele Bisericii Adormirea, în timp ce noaptea, somnul nu venea decât… în ritm de jazz…
Reclama zilei – Cu toții la mare! Variete Carpați vă așteaptă cu noi numere de atracție: Trio Lupescu, renumitul grup acrobatic de salon și de dansuri excentrice – D’Constantza, repertor nou, cu splendida-i voce și cu o garderobă admirabilă – Soții Jora, cu un repertor absolut nou, nu vor lipsi nici ei din program – Alte 30 de numere de Cabaret, Orchestră Clasică, Jazz Band sub conducerea virtuosului Octavian Constantinescu.(1924)
Sursă foto: Delia Cornea, Corina Apostoleanu – Istoria pe un clișeu, Dobrogea multiculturală în colecția fotografului Virgil Nicolau (2018) – Biserica Adormirea Maicii Domnului I, clișeu 41.
Mormântul marelui Ovidius nu a fost descoperit încă… Se știe că poetul latin a fost depus cu mare fast, lângă una dintre porțile orașului Tomis, „ante oppidi portam”, așa cum scriau umaniștii medievali italieni din sec. XV, citând la rândul lor surse antice. Poate că a fost înmormântat lângă poarta ale cărei ruine se găsesc astăzi pe strada Dragoș Vodă, într-o epocă în care Tomisul de sec. I p.Chr., nu depășea, potrivit specialiștilor, limita de nord a Pieței Ovidius. Nu se știe nici dacă Ovidius a fost inhumat sau incinerat, pentru că în vremea sa ambele rituri funerare coexistau. S-au vehiculat numeroase variante legate de locația posibilă a mormântului său, dar taina nu a putut fi deslușită. Cert este însă că, mereu, această enigmă a mormântului lui Naso a trezit maxim interes, spiritele s-au înflăcărat, creând fel și fel de povești, mai mult sau mai puțin adevărate, dar care i-au menținut vie amintirea lui Ovidius.
Unul dintre sarcofagele aflate în lapidariumul de lângă Edificiul Roman cu Mozaic are legătură cu dorința orașului de a afla taina morții lui Ovidius. Este Sarcofagul cu Simboluri, un monument impresionant, care poate fi admirat și astăzi. Artefactul are și o poveste foarte interesantă, pentru că în anii 30, pentru scurtă vreme, s-a crezut că ar fi sarcofagul marelui Ovidius, lucru ce a declanșat un mare scandal al vremii…
În vara anului 1931, în capătul străzii Avram Iancu, la intersecția cu drumul ce ducea spre Vii și chiar lângă Spitalul Municipal (astăzi Spitalul de Boli Infecțioase) s-au efectuat lucrări de întărire și terasare. Cu ocazia acestor lucrări a fost descoperit acest sarcofag uriaș de marmură, care cântărea aproximativ 8 tone și jumătate. Descoperirea sa a atras imediat atenția publicului. Lumea era impresionată de monumentul de marmură grecească, albă-vineție, lung de 2 metri și 70 de centimetri, lat cam 1,5 m și înalt de 2 metri și 40 de cm. Sarcofagul a atras din prima și grație simbolurilor cu care era împodobit.
La data descoperirii, în 1931, acest monument era unul dintre cele mai mari descoperite vreodată în Europa, iar desenele sale misterioase au incitat imediat imaginația publicului. Nu exista o inscripție care să lămurească identitatea celui ce fusese depus în acel mormânt. Era o descoperire inedită mai ales grație celor 7 simboluri misterioase, frumos lucrate în relief: în dreapta fațadei – o balanță cu 2 talere, un cap de taur, legat pe frunte cu o panglică, o secure și o suliță; în stânga fațadei – alte trei simboluri: un bici șerpuit, un clopot, iar sub ele, un clește. Un alt element foarte interesant este reprezentarea pe lateralul sarcofagului a Medusei, ființa legendară a cărei privire împietrea orice muritor și care a fost decapitată de eroul Perseu. Simbol al metamorfozei, această Gorgonă era și protectoare, gardian al mormintelor, așa cum chiar numele ei o spune, în greaca veche.
Toate elementele prezentate mai sus au servit de minune entuziaștilor care de mult timp așteptau descoperirea mormântului lui Ovidius. Nu se știe exact cine a fost primul care a vehiculat ipoteza că sarcofagul ar fi al poetului exilat, se zice că a fost un avocat pasionat de istorie și care a scris un articol, pe această temă, într-un ziar al urbei. Cert este că ideea a prins din prima clipă și a fost îmbrățișată cu mare entuziasm de multă lume. Profanii spuneau că simbolurile ar fi avut legătură cu meseriile și calitățile pe care le-ar fi avut Ovidius, balanța fiind pusă în legătură cu activitatea sa juridică. În zadar au încercat unii să tempereze majoritatea: acești sceptici erau reduși la tăcere sau chiar luați la rost dacă aveau tupeul să afirme că sarcofagul nu îi aparține marelui poet.
Arheologii români au început să cerceteze cu atenție monumentul, aceasta fiind singura soluție pentru a pune capăt extazului general. Pe fir au intrat și specialiștii din Vest. Problema devenise una continentală: așa zisa veste a descoperirii mormântului lui Ovidius atrăsese atenția întregii Europe și nu numai… Italienii din Sulmona, orașul natal al poetului, erau și ei foarte interesați…Treptat, a devenit tot mai clar că sarcofagul cu simboluri trebuia datat cu cel puțin două veacuri după moartea lui Ovidius, în perioada secolului III, sau chiar IV, după Hristos. Cercetarea laborioasă a specialiștilor din România și din alte țări europene a lămurit în mai puțin de un an problema datării. Cu părere de rău, entuziaștii și vânătorii de senzații tari au trebuit să accepte, într-un final, că acel monument nu avea nicio legătură cu locul de veci al lui Ovidius.
Astăzi, specialiștii înclin să creadă că Sarcofagul cu Simboluri i-a aparținut, foarte probabil, unui archigal, mare preot al zeiței Cybele, Marea Mamă a Zeilor, divinitate adorată de mulți locuitori ai Tomisului antic. Enigma mormântului lui Publius Ovidius Naso nu a fost nici până astăzi dezlegată, dar nu putem ști niciodată ce ne va oferi viitorul…
Reclama zilei – Petru G. Manta – Expedițiuni, Vămuiri, Transporturi – Strada DA Sturdza no.13. Concesionarul exclusiv al operațiunilor de vămuire a coletelor poștale externe. Autorizat de către Direcția Generală a Vămilor. Întreprinde orice operațiuni de acest soi. (1924)
Sursă foto: Delia Cornea, Corina Apostoleanu – Istoria pe un clișeu, Dobrogea multiculturală în colecția fotografului Virgil Nicolau (2018) – Descoperirea sarcofagului cu simboluri, 1931, clișeu 131.
Imediat după încheierea Primului Război Mondial, România s-a confruntat cu o inflație severă și cu alte probleme deosebite în acțiunile de refacere a economiei. Această situație a continuat și în primii ani ai perioadei interbelice, drept pentru care se impunea ca statul să ia măsuri dure pentru reglementarea economiei. În acest context a apărut Legea pentru înfrânarea și reprimarea speculei ilicite, publicată în Monitorul Oficial din 17 iunie 1923, un act normativ pentru combaterea creșterii artificiale a prețurilor, ascunderea mărfurilor și specula cu bunuri de consum esențiale din România. Textul conceput era menit să sprijine autoritățile din fiecare județ să poată sancționa orice stocare speculativă de mărfuri și să îi oprească pe unii comercianți să fixeze prețuri mult prea mari față de valoarea reală a pieței. Cei găsiți vinovați de astfel de fapte riscau pedepse cu închisoare corecțională și amenzi substanțiale. Legea trebuia să ajute la stabilizarea economică a țării, să protejeze populația în fața unor astfel de excese și să stopeze creșterea nejustificată a prețurilor, de către comercianți, însă odată ce a fost pusă în aplicare, au apărut noi probleme. Ea conținea lacune serioase, nu avea un cadru clar de aplicare, textele erau confuze și dădeau loc de interpretări. Negustorii din întreaga țară au început să se plângă că punerea în aplicare a legii este defectuoasă și că inspectorii statului comit abuzuri și dau discreționar amenzi pentru niște fapte inexistente. Așa s-a întâmplat și la Constanța, oraș cu o viață comercială extrem de tumultoasă, unde în numai o lună, în intervalul 17 iunie – 18 iulie) numeroși comercianți s-au trezit amendați și dați în judecată în baza normei.
Pe data de 18 iulie 1923, Sfatul Negustoresc Constanța a organizat la Sala Cinema Grand o întrunire cu toți comercianții urbei. S-a discutat cu indignare despre faptul că membrii de bun renume și cu o conduită morală deosebită au fost amendați pentru culpe imaginare. La finalul adunării, Sfatul a decis să deschidă acțiuni în instanță împotriva acestor abuzuri și să protesteze zilnic prin închiderea prăvăliilor și magazinelor, din zori și până la ora 12.00 a.m. Mai mult, s-a luat decizia ca întreaga adunare, peste 400 de persoane, să meargă imediat la Gară pentru a se întâlni cu ministrul Industriei și Comerțului, Vasile P. Sassu, care venise pentru câteva zile la Constanța și acum se pregătea să plece în capitală.
Negustorii i-au expus lui Sassu modul defectuos în care cei ce aplică legea înțeleg să o interpreteze după bunul lor plac. Ministrul i-a ascultat și a declarat că și el se miră de faptul că o simplă contravenție de neafișare a prețurilor într-o prăvălie a ajuns să fie judecată cu celeritate la tribunal de parcă ar fi fost cine știe ce infracțiune economică gravă care afecta siguranța statului. El i-a sfătuit însă pe negustorii constănțeni să ceară amânarea termenlor de judecată primite deja sau să facă apeluri (dacă au fost deja condamnați), până când va fi emis un nou regulament de aplicare a legii. Negustorii s-au calmat după această discuție și l-au lăsat pe ministru să plece. A doua zi, apărați de celebrii avocați C. Irimescu, Al. Constantinescu și S. Huhulescu, toți cei ce primiseră amenzi în baza legii speculei ilicite au reușit să obțină amânări în procesele în care erau inculpați. În scurt timp, așa cum Sassu promisese, a fost emis un nou regulament de aplicare a legii iar acesta a stabilit clar atribuțiile inspectorilor de control. De amendat au fost amendați doar cei ce încălcaseră cu adevărat legea. Revolta negustorilor nu a mai continuat, dar episodul a rămas în istoria urbei noastre…
Reclama zilei – Sare de Mare pentru Băi – En gros și en-detail. Expediții și în provincie Depozit, La Tarapana, S.Sofocleus, Strada Scarlat Vârnav, no.8 bis.
La începutul anilor ’30, Techirghiol Băi era o stațiune balneară apreciată. Așezată pe malul lacului cu același nume, „la sursa nămolului”, după cum o descria presa vremii, stațiunea atrăgea anual vilegiaturiștii veniți atât pentru proprietățile terapeutice ale nămolului sapropelic, cât și pentru atmosfera animată a sezonului estival. În paginile „Revistei Băilor” (1929 – 1932), Techirghiol Băi apare ca o stațiune aflată în continuă dezvoltare, unde investițiile în infrastructura medicală, în confort și în divertisment se completau reciproc.
Un rol esențial în această evoluție îl avea Comisiunea Balneo-Climatică a stațiunii, condusă la acea vreme de primarul Mircea Zamfirescu. Aflăm, de exemplu, că în ședința din 12 iulie 1930, desfășurată în biroul băilor „Toma Crețu”, membrii comisiunii au aprobat alocarea sumei de 120.000 de lei pentru achiziționarea unei autocisterne, necesară pentru stropirea străzilor în timpul verii. Tot atunci s-a stabilit desfășurarea unei „propagande cât mai intense, atât de necesară” pentru dezvoltarea stațiunii balneare, dovadă că promovarea turistică devenise o preocupare a administrației locale.
În aceeași perioadă, Techirghiol își consolida renumele prin investiții în infrastructura medicală. În iulie 1929 era inaugurat un nou pavilion al Sanatoriului „Clement Popescu” al Casei Centrale a Asigurărilor Muncitorești – astăzi parte a Sanatoriului Balnear și de Recuperare Techirghiol, în prezența ministrului Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale, I. Răducanu. Publicația a descris sosirea oficialului: „La orele 8 dimineață, d-sa a plecat cu automobilul la Carmen Sylva, de unde împreună cu asistența locală s-a îmbarcat într-o șalupă a Societății „Serenessima” spre a traversa lacul. La Techirghiol, d. ministru Răducanu a fost întâmpinat de către d. Mircea Zamfirescu primarul stațiunii care a urat bun venit ilustrului oaspe”. Vizita ministerială avea să aducă și noi investiții. La numai câteva săptămâni după inaugurare, revista anunța: „Casa Centrală a Asigurărilor Sociale a luat în studiu construirea unui nou pavilion de băi moderne, cu toate instalațiile necesare pentru diversele aplicațiuni ale nămolului și hidroterapiei saline”.
Un alt reper al stațiunii era Sanatoriul P.T.T. (Poștă, Telegraf, Telefoane), construit în anii 1927 – 1928 de Casa de Economie, Credit și Ajutor al corpului P.T.T., cu o investiție de 32 de milioane de lei. Aflăm din aceeași revistă că complexul era alcătuit din patru pavilioane moderne, două destinate cazării, unul rezervat salonului de mese, iar cel din urmă adăpostea instalațiile pentru băi calde, uzina electrică și cazanele pentru încălzirea apei. Stabilimentul oferea vizitatorilor liniștea necesară refacerii; mai mult, în fiecare joi și duminică, muzica militară susținea concerte pentru oaspeți, iar în salonul de mese era instalat, la loc de cinste, un aparat de radio – simbol al confortului modern!
Camerele erau închiriate membrilor Casei P.T.T. cu 1.200 de lei pentru o cameră cu un pat și 2.400 de lei pentru una cu două paturi, iar pentru un pat suplimentar se achitau 10 lei pe zi. Dacă existau camere disponibile, acestea puteau fi închiriate și funcționarilor, la tarife cu 50% mai mari, iar particularilor, la preț dublu.
Techirghiol Băi era promovat ca fiind o stațiune accesibilă. O baie rece cu nămol, duș cu apă dulce și cearșaf costa 20 de lei, copiii sub 15 ani beneficiau de o reducere de 50%. Restaurantele ofereau meniuri de 40 – 50 de lei, iar publicația evidenția „piața bogată, alimente eftine și apă potabilă”. Legătura cu litoralul era asigurată de șalupele societății „Serenissima”, care circulau pe tot parcursul zilei, începând de la ora 6:30 dimineață, biletul costând 7,50 lei de persoană.
Primăria angajase pe întreg sezonul muzica Regimentului 91 Infanterie din Alba Iulia, iar serile erau animate de „muzica militară, trei jazzuri moderne, dancing, cinema-teatru, serbări și baluri.” La 28 iulie 1929, Comisiunea Balneară organiza un mare bal în saloanele restaurantului „Zori de Zi”, sub patronajul prefectului Nicu Petra. Revista promitea că „excelentul jazz de sub conducerea maestrului Gănescu va delecta tot timpul asistența”, iar programul includea concursuri de dans și de frumusețe. În aceeași reclamă se anunțau „pachet special pentru dans de la orele 9 seara, joia și duminica, matineuri dansante”, sub îndrumarea profesorului de dans Willy.
Reclama zilei: „În stațiunea balneară Techirghiol – Băi vizitați cunoscutul restaurant bodegă și berărie LA IONEL încurcă lume – Bucătărie Națională – Grătar la prânz și seară – Ciorbă de burtă – Tuslama – Zilnic pește proaspăt – Bere specială – Vinuri indigene și străine – Orchestră specială”. (Revista Băilor, iulie 1929)
Frumusețea unui artefact nu se regăsește doar în forma sau în rafinamentul său, ci și în drumul pe care l-a străbătut până la noi. Îngropat vreme de milenii sub străzile Constanței de astăzi, el păstrează ecoul unor gesturi, al unui ritual și, mai ales, amintirea oamenilor care l-au folosit cândva. Astfel, fiecare piesă arheologică devine o punte între trecut și prezent, oferind șansa de a înțelege viața de zi cu zi, credințele și practicile funerare ale locuitorilor anticului Tomis.
Exponatul lunii iulie 2026 este o astfel de mărturie: o amforă de masă de tip „pergamenian”, care ne dezvăluie aspecte din existența locuitorilor Tomisului, din obiceiurile lor și din felul în care își cinsteau morții. Amfora a fost descoperită în urmă cu zece ani, la 7 iulie 2016, în timpul cercetării arheologice preventive desfășurate pe strada I. G. Duca nr. 21A, în apropierea intersecției cu Bulevardul Mamaia. Vasul provine din inventarul unui mormânt de incinerație datat în anii 168 – 150 a.Chr.
Depunerea lui în mormânt nu pare să fi fost întâmplătoare. În antichitatea greco-romană, vinul ocupa un loc important atât în viața cotidiană, cât și în practicile funerare. Vechii greci considerau consumul de vin drept un semn de civilizație deoarece producerea vinului presupunea practicarea agriculturii. Banchetul (symposion) însemna un consum ritualizat al vinului : unul dintre participanți, deobicei gazda, era symposiarh, adică avea inclusiv dreptul de a stabili cantitatea de băutură pe care o primea fiecare mesean, deoarece beția nu era îngăduită. Și tot pentru evitarea excesului, vinul, care în antichitate era mult mai tare decât cel de azi, nu era consumat neîndoit cu apă. Iar pentru amestecarea vinului cu apă, în antichitate se foloseau vase numite cratere sau amfore de masă. Exemplarul pe care îl prezentăm a fost depus în mormânt împreună cu un ansamblu de obiecte destinate servirii vinului : trei ulcioare tip lagynos, un bol cu decor în relief și un polonic din bronz. Este cunoscut din mărturiile scrise păstrate din antichitate obiceiul stingerii tăciunilor rugului funerar cu vin, cheie în care s-ar putea explica prezența acestor obiecte laolaltă cu cenușa celui îngropat acolo.
Amfora impresionează prin eleganța formei și rafinamentul decorului realizat în stilul denumit convențional West Slope. Firnisul negru mat, un înveliș asemănător smalțului, contrastează cu motivele ornamentale executate cu pigment alb și bej, precum și cu inciziile fine care lasă să se întrevadă culoarea naturală a ceramicii. Pe gâtul vasului este reprezentată o delicată ghirlandă de iederă, iar pe umăr palmete (ornamente sub forma unor frunze), compoziția decorativă păstrând armonia caracteristică atelierelor elenistice. Toartele sunt decorate la bază cu mici pastile ceramice evidențiate prin vopsea albă. În partea inferioară, decorul este completat de un șir de puncte albe și două linii incizate, care lasă să se întrevadă culoarea naturală, cărămizie, a ceramicii. Piesa a fost realizată, cel mai probabil, într-un atelier vest-pontic, fapt sugerat de amplasarea motivului ghirlandei de iederă pe gâtului vasului, și nu pe umăr, așa cum apare la exemplarele produse în centrele din Pergam, renumite în antichitate pentru ceramica lor.
Valoarea acestei amfore este dată atât de frumusețea, cât și de starea ei de conservare. În prezent sunt cunoscute numai trei exemplare de acest tip descoperite pe teritoriul României și aflate într-o stare de conservare atât de bună: primul provine din necropola tumulară de la Histria, al doilea este piesa prezentată aici, iar al treilea a fost descoperit un an mai târziu, tot la Tomis, în timpul cercetărilor arheologice desfășurate pe amplasamentul fostului Combinat de Panificație Dobrogea.
Presiunea pământului a fragmentat vasul, însă aproape toate fragmentele au putut fi recuperate în timpul cercetării arheologice. Restauratorul Valentina Luiza Ionescu i-a redat forma originală printr-un proces minuțios de curățare, conservare, asamblare și completare. Dată fiind raritatea și buna stare de conservare, atât această amforă de masă, cât și exemplarul similar descoperit un an mai târziu tot la Tomis și-ar merita locul în viitoarea expoziție permanentă a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.
Memory Preserved in Clay: A Table Amphora from Ancient Tomis
The beauty of an archaeological artefact lies not only in its form or craftsmanship, but also in the journey it has travelled to reach us. Buried for millennia beneath the streets of present-day Constanța, it preserves the echo of long-forgotten gestures, of ritual practices, and above all, the memory of the people who once used it. In this way, every archaeological object becomes a bridge between past and present, offering us the opportunity to better understand the daily life, beliefs, and funerary customs of the inhabitants of ancient Tomis.
The Museum’s Exhibit of the Month for July 2026 is one such testimony: a Pergamene-type table amphora, which offers a glimpse into the lives of the people of Tomis, their customs, and the ways in which they honoured their dead. The amphora was discovered ten years ago, on 7 July 2016, during a preventive archaeological excavation conducted at 21A I. G. Duca Street, near its intersection with Mamaia Boulevard. The vessel formed part of the grave goods of a cremation burial dated to 168–150 BC.
Its placement within the grave was almost certainly deliberate. In the Greco-Roman world, wine occupied an essential place both in everyday life and in funerary ritual. For the ancient Greeks, the consumption of wine was regarded as a hallmark of civilisation, since wine production implied the practice of agriculture. During the symposion – the ritual drinking banquet – one participant, usually the host, served as the symposiarch, determining the quantity of wine allotted to each guest, as drunkenness was considered unacceptable. To prevent excess, wine, which in antiquity was considerably stronger than today, was never consumed undiluted. Instead, it was mixed with water in vessels known as kraters or table amphorae. The example presented here was deposited in the grave together with a complete wine-serving assemblage consisting of three lagynos-type jugs, a relief-decorated bowl, and a bronze ladle. Ancient written sources also describe the custom of extinguishing the embers of the funeral pyre with wine, a practice that may explain why these objects were placed alongside the cremated remains of the deceased.
The amphora is distinguished by the elegance of its shape and the refinement of its decoration, executed in the style conventionally known as West Slope. Its matte black gloss—a vitreous coating resembling enamel—contrasts beautifully with the ornamental motifs painted in white and beige pigment and with the delicate incised lines that reveal the natural colour of the clay beneath. Around the neck of the vessel runs a graceful ivy garland, while the shoulder is adorned with palmettes, creating a harmonious decorative composition characteristic of Hellenistic workshops. At the base of the handles are small applied clay pellets highlighted in white paint. The lower part of the vessel is embellished with a row of white dots and two incised bands that expose the reddish hue of the ceramic fabric. The amphora was most likely produced in a West Pontic workshop, as suggested by the placement of the ivy garland on the neck rather than on the shoulder, where it appears on examples manufactured in Pergamon, the renowned centre of Hellenistic pottery production.
The significance of this amphora lies not only in its beauty but also in its remarkable state of preservation. At present, only three examples of this type are known from the territory of Romania to have survived in such excellent condition. The first was discovered in the tumulus necropolis of Histria; the second is the vessel presented here; and the third was unearthed one year later, also at Tomis, during archaeological excavations carried out on the site of the former Dobrogea Bread Factory.
Although centuries of pressure from the surrounding soil had fractured the vessel, nearly all of its fragments were recovered during the excavation. Conservator-restorer Valentina Luiza Ionescu painstakingly restored it to its original form through a meticulous process of cleaning, conservation, reassembly, and reconstruction. Given both its rarity and its exceptional state of preservation, this table amphora, together with the similar example discovered a year later at Tomis, would undoubtedly deserve a place of honour in the future permanent exhibition of the National Museum of History and Archaeology Constanța.
***
Exponatul lunii iulie 2026 poate fi admirat în format fizic la sediul muzeului din strada Arhiepiscopiei nr. 7, municipiul Constanța, începând de joi, 16 iulie 2026, timp de o lună.
Bibliografie:
Valentina Luiza Ionescu, Octavian Mitroi, Restaurarea unei amfore de masă de tip pergamenian (Restoration of a Pergamon Type Table Amphora), Pontica 50 (2017), p 515-521);
Octavian Mitroi, 7 iulie – Un mormânt de incinerație elenistic de la Tomis. Povestea descoperirii, filă în calendarul istoric „Astăzi la Constanța” al MINAC.
Verile interbelice transformau Constanța într-una dintre cele mai căutate destinații estivale din țară. Stațiunile de pe litoral ofereau vizitatorilor o gamă variată de divertismente – spectacole, serbări nautice, excursii în largul mării sau la Balcic -, însă adevărata atracție rămâneau băile de mare. Nu este de mirare că amenajarea plajelor și îmbunătățirea condițiilor pentru turiști deveniseră o preocupare constantă a autorităților.
În vara anului 1929, Constanța, descrisă de presa vremii drept „incontestabil cea mai mare și mai luxoasă localitate balneară din țară”, se putea mândri deja cu băile Mamaia. Pentru mulți locuitori ai orașului însă această era dificil de accesat: drumul dura aproape două ore, iar costul unei călătorii se ridica pe câteva zeci de lei. În aceste condiții, constănțenii preferau plajele din oraș, iar cea mai căutată devenise Trei Papuci, situată în zona unde se află în prezent Spitalul Militar.
În iulie 1929, plaja era complet modernizată, după standarde considerate occidentale. Publicația „Revista Băilor”, ediția din perioada 14 – 18 iulie 1929, descria cu entuziasm noile amenajări: „De curând s-a amenajat Plaja Trei Papuci fiind complect renovată și amenajată după cerințele moderne. Această plajă fiind una dintre cele mai frumoase ale orașului, orice cetățean poate veni și lua o baie în mod occidental, având la dispoziție o instalație de cabine confortabile în număr de peste 300, cum și un buget înzestrat cu toate consumațiile în preț unitar de 6 lei, cum sunt: pateuri, cafea cu lapte, lapte la pahar, limonadă, dulceață siropuri etc”.
Aceste investiții veneau să rezolve o problemă semnalată de ani buni în presa locală. Lipsa cabinelor îi lăsa pe cei veniți la baie fără posibilitatea de a-și păstra în siguranță hainele și celelalte bunuri, iar furturile deveniseră o neplăcută obișnuință. În ziarul „Dobrogea Jună” (1923), situația era descrisă în termeni aspri: „Constanța e orașul contrastelor: în timp ce la Cazinou și în piață, masa se ia cu (…) locuitorii băștinași și rudele venite cine știe din ce colt al țării n-au unde face bae, pentru că dealungul malului mării, la așa numitele băi «Trei Papuci» se fură hainele și banii. Cine ar putea crede că în Constanța, în oraș, nu sunt băi? Plajă avem berechet, dar ce facem fără cabine? (…) S-ar fi putut scoate toată cheltuiala, punându-se un preț derizoriu pe cabină.”
Succesul noilor amenajări a fost atât de mare, încât a devenit subiect și pentru presa satirică. În ediția din 8 iulie 1929, ziarul „Virtutea” publica articolul „A «leșinat» Mamaia”, o ironie la adresa stațiunii detronate de noua „vedetă” a sezonului: „Mamaia s-a sfrejit și și-a traiul și și-a mâncat mălaiul. La modă au ajuns Trei Papuci. Tataia de alături, gârbovit de vremuri se uită chiordărâș cum niște Papuci i-au luat înainte și lui și soțioarei lui de vârstă: Mamaia. La Constanța, s-au înfrumusețat și s-au lărgit cei Trei Papuci. La Mamaia slabă sfârâială. Trei Papuci sunt țanțoșii sezonului. Acestea au ajuns băile la preț. Însă-și drăgălașa Duduia se stafidește. Papucii, Trei Papuci, țin hangul bailor. Prin urmare, e drept să se cânte: «Hei Maria cu lipici/La băi unde te duci?/Mă duc neică la Constanța/Să mă scald la Trei Papuci/Cu săpun să fac clăbuci./Aferim Armeni și turci»”.
Nu se poate vorbi despre această plajă fără a aminti legendele care încearcă să explice originea numelui său. Una dintre ele spune că plaja se afla la doar „trei papuci” depărtare de casele Constanței de odinioară. O altă variantă, menționată de Petre Covacef în „Povestea Farului Genovez” (2003 – 2007), susține că digurile din zonă aveau forma unor papuci.
Cea mai emoționantă poveste tot de asemenea consemnată de Petre Covacef. Legenda spune despre doi copii de aproximativ 12 ani: Ghiță, fiul unui muncitor venit din Oltenia, și Hassan, fiul cel mare al unei familii de turci. Deși Hassan era infirm din naștere, având un defect la un picior, cei doi erau nedespărțiți și își petreceau zilele pe malul mării, înotând împreună. De fapt, Ghiță învăța să înoate de la prietenul său musulman. Într-o dimineață de vară cei doi au intrat în apă, ca de obicei. Și-au lăsat pe nisip papucii cu talpă de lemn. O furtună puternică s-a stârnit pe neașteptate. Ghiță a fost prins de valuri, iar Hassan a sărit să-l salveze. Marea i-a înghițit însă pe amândoi. Pe țărm au rămas doar cei trei papuci, iar potrivit legendei, de la aceștia și-ar fi luat numele cunoscuta plajă…
Reclama zilei: „Vizitați marele restaurant GRAND – Constanța str. Carol (sub Grand Hotel) – Bucătărie Română-Franceză-Orientală – Grătar Special – Pescărie proaspătă – Băuturi superioare indigene și Streine denumită Bere Luther – Braserie – Orchestră clasică și Muzică Militară (Revista Băilor, 1932)
Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, cu sediul în str. Arhiepiscopiei numărul 7, 900745, municipiul Constanța, anunță organizarea examenului de promovare a personalului contractual în grade sau trepte profesionale pentru care este prevăzut un nivel de studii superior. Mai multe informații, în documentul PDF anexat:
