Evoluția învățământului în Dobrogea a cunoscut atât perioade de dezvoltare accentuată – precum cea de după 1878, când în provincie au fost construite numeroase școli, în „frumoase și arătoase clădiri de cărămidă arsă, cu ferestre mari și luminoase” –, cât și momente marcate de greutăți, mai ales în anii interbelici. Aceste dificultăți erau generate atât de lipsa infrastructurii și a resurselor materiale, cât și de problemele de funcționare ale aparatului administrativ care coordona sistemul educativ.

O astfel de situație este surprinsă într-un articol publicat la 18 aprilie 1929 în ziarul „Dacia”, sub titlul „Când se cere imposibilul”. Autorul critică măsura Ministerului Instrucțiunii Publice de a reduce personalul revizoratului școlar din județul Constanța. Revizoratul școlar, instituție precursoare a actualului inspectorat școlar, avea atribuții esențiale: verifica starea și dotarea școlilor, activitatea cadrelor didactice, respectarea programelor și prezența elevilor la cursuri, raportând toate acestea către minister. Decizia criticată viza desființarea a două posturi de revizori școlari din totalul de cinci existente la nivelul județului Constanța, ceea ce urma să creeze probleme serioase de funcționare. Autorul admite că măsura ar putea fi justificată în alte județe, dar, în cazul Constanței, era inadecvată. Aici funcționau aproximativ 400 de școli și grădinițe, cu circa 900 de învățători, ceea ce genera anual în jur de 12.000 de documente administrative. Reducerea personalului la doar trei funcționari făcea imposibilă gestionarea eficientă a activităților, mai ales că revizorii nu aveau doar sarcini de birou, ci efectuau și inspecții în teren.  

          „Cine va face statele de salarii ale celor 900 de învățători, cine va întocmi rapoartele și situațiile și cine va purta corespondența cu inspectoratul școlar, cu ministerul și în general cu toate celelalte autorități ori persoane particulare?

Când revizorul școlar nu poate și nu trebuie să facă birocrație, dânsul fiind obligat a face 15 zile pe lună inspecții la școalele din județ și alte 2 la cele din municipiul de reședință – deci fiind obligat să lipsească 17 zile din 30 din cancelarie, în care timp este înlocuit de subrevizor, firește că nici unuia nici celuilalt nu îi mai rămâne timp de prisos spre a concura la expedierea afacerilor curente”, este menționat în articolul cu pricina. Concluzia autorului este clară: „se cere de către minister imposibilul”.

Importanța revizorului școlar devine și mai evidentă dacă privim evoluția învățământului dobrogean în secolul al XX-lea. Primul Război Mondial a surprins acest sistem într-o fază de dezvoltare intensă. Așa cum arată V. Helgiu în studiul său „Școala primară din Dobrogea în curs de 40 de ani (1879-1919)”, publicat în „Analele Dobrogei” (1920), după integrarea provinciei în granițele României „începe a se depăna firul învățăturii de carte”, iar în toate satele se construiau școli „mândre, încăpătoare și curate ca un gând bun, făcute de săteni numai pe cheltuiala lor”. Războiul a adus însă distrugeri masive. În 1918, multe școli erau „ruinate sau distruse până la pământ”, lipsite de mobilier, uși sau ferestre, iar puținii învățători rămași erau nevoiți să predea în case părăsite, unde „copiii stăteau pe scăunele sau turcește (…) având în loc de tabele de scris ușile sau podelele”. În aceste condiții, revizorii școlari aveau un rol crucial: ei evaluau situația din teritoriu, transmiteau informațiile către minister și contribuiau la reorganizarea rețelei școlare. Totodată, aveau misiunea de a încuraja oamenii să-și trimită copiii la școală, într-o vreme marcată de greutăți financiare majore.

Potrivit lui Traian Udrea, în studiul „Aspecte privind dezvoltarea învățământului din România în perioada interbelică”, după o serie de măsuri și proiecte adoptate între anii 1919 – 1923, în vara lui 1924 a fost promulgată prima lege generală și uniformă pentru învățământul primar. Ulterior, această lege a suferit modificări în mai multe rânduri în anul 1929, apoi în 1932, în timpul guvernării lui Nicolae Iorga, și în 1934. Deși contestată inițial, reprezenta „un vizibil progres în raport cu vechea legislație școlară antebelică”. De exemplu, prin legea din 1924 a fost introdus examenul de bacalaureat pentru toți absolvenții de liceu.

Se impune precizat că în anul 1928 orașul Constanța se putea mândri cu: două licee, unul pentru fete și unul pentru băieți, două școli normale, pentru băieți și pentru fete, două școli superioare de comerț, pentru băieți și fete, un seminar teologic și școli de marină.

Reclamă: Se aduce la cunoștința părinților și publicului constănțean că, în după amiaza zilei de Duminică, 21 aprilie, ora 5, va avea loc în sala liceului „Mircea cel Bătrân” din localitate, audiția muzicală dată de elevele și elevii d-nei profesoare Natalia Funducaș. Intrarea numai cu invitații. (Dacia, 18 aprilie 1929)

Sursa foto: Colecția de clișee pe sticlă a fotografului Virgil Nicolau, MINAC, clișeul nr. 267 – în Delia Roxana Cornea, Corina-Mihaela Apostoleanu – „Istoria pe un clișeu. Dobrogea multiculturală în colecția fotografului Virgil Nicolau”, MINAC, Editura City Walk Constanța, 2018

În prezent, telefonul este un dispozitiv indispensabil, nelipsit din viața de zi cu zi, care ne permite să comunicăm instantaneu, indiferent de distanță, să accesăm informații și să rămânem conectați în permanență. Fie că vorbim despre apeluri, mesaje sau internet, tehnologia a transformat comunicarea într-un gest firesc, rapid și aproape imperceptibil.

          În perioada interbelică însă, telefonia era în curs de dezvoltare, inclusiv în județul Constanța. Telefonul ajunsese în țara noastră încă din secolul al XIX-lea, dar inițial a fost un serviciu limitat, folosit mai ales de autorități și de elitele sociale. După 1918, rețeaua telefonică a început să se extindă, dar convorbirile interurbane au rămas dificile și puține. Sistemul funcționa prin centrale manuale, unde operatorii realizau legătura, ceea ce ducea frecvent la întârzieri.

          Aceste neajunsuri sunt surprinse sugestiv într-un articol publicat în ediția din 17 aprilie 1929 a ziarului „Dobrogea Jună”, intitulat „O calamitate dintre multele pe care nu le vede nimenea”. Într-un stil jurnalistic satiric, specific epocii, autorul descrie dificultățile întâmpinate de locuitorii din Hârșova care încercau să telefoneze în Constanța: ore întregi de așteptare pentru stabilirea legăturii, convorbiri în care interlocutorii nu se puteau auzi și, în final, plata unui serviciu care, în fapt, nu avea loc!

„Toate telefoanele la noi în țară merg prost – lucru mare. Ne-am obișnuit însă cu ele ca țiganul cu scânteia – și le trecem cu neobservarea la fel ca pe cele bune. Există însă chiar aci aproape, în județ, o localitate lângă Dunăre, pentru care, dacă telefoanele sunt expuse la peretele poștei respective, apoi ele stau fixate acolo numai pentru eventualele convorbiri cu Brăila – de pildă – nu însă și pentru o convorbire cu Constanța – în al cărei județ se găsește Hârșova – căci de ea este vorba!

          Când negustorul, funcționarul, avocatul sau ori care alt hârșovean are nevoie de a vorbi cu Constanța, apoi mai întâi așteaptă o oră până să se poată face legătura cu oficiul, apoi două până să răspundă și în urmă trei pentru ca să nu fie auzit. Negreșit că după aceasta bietul om, consumându-și toți nervii cu înjurăturile, pleacă după ce mai înainte plătește taxa unei convorbiri pe care … n-a avut-o.

          Cu poșta zilnică lucrurile nu stau mai altminteri. Ziarele – de pildă – cari se tipăresc luni sunt citite la Hârșova miercuri. Și știți din care pricină? Dintr-aceea că… avem legătură poștală zilnică cu Hârșova.

          Dar crede, oare, cineva că aceste lucruri nu le cunoaște și inspectoratul regional local care, de ce s-o ascundem, există cu numele la Constanța? Noi suntem siguri că da – însă în această provincie a lui Cremene sau a d-lui V.P. Sassu, cine să se mai ocupe și de poșta ori de telefonul de la Hârșova? Nădăjduim însă că actualul regim va găsi și aci un binevenit remediu”.

Textul, încărcat de ironie și observații acide, reflectă nu doar limitele tehnice ale vremii, ci și nemulțumirea oamenilor față de funcționarea defectuoasă a serviciilor publice. Privit din perspectiva prezentului, el oferă o imagine sugestivă a drumului parcurs de tehnologie și a modului în care ceea ce astăzi considerăm banal era, odinioară, o adevărată provocare.

Reclama zilei: Cunoscuta și apreciata croitorie Badea Constantinescu s-a mutat tot pe strada Carol însă la no. 117 (Cofetăria Adulis) peste drum de Chioșcul Regal al terenului sportiv din Grădina Publică. Cu ocaziunea mutării, d. Badea Constantinescu a adus un important stok de ștofe noui, din cele mai apreciate desenuri și culori, pentru costume și pardesiuri, satisfăcând pretenții după jurnalele celor mai noi mode din Paris.

Sursă foto: Florentina Bozîntan

16 aprilie 1923, ziarul „Dobrogea Jună” – știrea „N-avem șosele”:

          „Verificând corespondențele din întreaga provincie, apărute în ziarul nostru în cursul anului expirat, găsim oglinda adevărată a stărei de ruină în care zac toate șoselele din Dobrogea, devenite absolut impracticabile din cauza neglijenței serviciilor tehnice ale celor patru județe dobrogene, cari dela război încoace n-au întreprins nici un fel de lucrări de reparațiuni, pentru a evita scene ca cele de astă iarnă, când zeci de căruțe încărcate rămâneau pe drum zile întregi – multe din ele sfărâmate – neputând să iasă din gropi și băltoace, până când mureau caii de foame și de frig.

E timpul, credem, ca starea de dezorganizare a serviciilor de întreținere a șoselelor din Dobrogea, să înceteze.

E timpul când o intensivă campanie de lucru trebuie să readucă șoselele din provincia noastră în stare de normală practicabilitate, pentru ca la iarna ce vine să nu ajungem în halul drumurile siberiene din fosta Rusie țaristă”.

16 aprilie 1923, ziarul „Dobrogea Jună” – știrea „O măsură bine venită”:

          „Primăria locală, pentru a înfrumuseța orașul, a cumpărat un mare număr de pomi pe cari i-a plantat pe străzi; în același timp, toate parcurile din oraș, au fost înzestrate cu diferite plante și flori. Marele număr de râmători ce hoinăresc pe străzile orașului, a distrus cea mai mare parte de pomi și plante, și cu toate ordonanțele comunale în sensul că accesul râmătorilor pe străzi este cu desăvârșire oprit, totuși proprietarii acestor animale nu s-au conformat.

Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, d. primar al orașului a dispus ca cu începere chiar de astăzi, să fie împușcați toți râmătorii ce vor fi hoinărind pe străzi”.

16 aprilie 1926, ziarul Dacia –  știrea „Încă o deraiere”

„Din cauza terasamentului defectuos, cinci vagoane ale trenului de marfă 1116 au deraiat în stația Dâlga de pe linia Constanța – București. Circulația tuturor trenurilor pe această linie a fost întreruptă”

16 aprilie 1926, ziarul Dacia – știrea „Proprietar model”

„D. Florică Filip proprietar în str. Bogdan Vodă 18, profitând de faptul că chiriașul său Aurel Ștefănescu nu era eri după amiază acasă, i-a aruncat toate lucrurile în stradă. Ștefănescu venind la domiciliu pe la orele 9 și văzându-și bagajele în stradă s-a dus să ceară socoteală proprietarului. Acesta drept orice răspund și-a luat chiriașul la bătaie, lovindu-l în cap cu un ciomag. Cazul fiind adus la cunoștința poliției, Florică Filip a fost arestat și va fi înaintat astăzi parchetului.”

„D-na și d-l H. Lupescu Manon au plăcerea de a anunța prietenilor și cunoscuților nașterea fetiței lor Claire-Margot. Felicitările se primesc Duminică 18 aprilie în str. Remus Opreanu 20”

„Comitetul școlar al liceului „Mircea cel Bătrân” posedând în acest oraș o gheretă compusă din trei camere pe str. Scarlat Vârnav no. 5 actualmente închiriată d-lui Vanghele Nicolau (magazin de coloniale) al cărui contract expiră la 6 mai 1926, dispune următoarele: Doritorii de a închiria această gheretă vor depune oferte închise la cancelaria școalei până la 25 aprilie a.c. Taxele comunale se vor plăti de chiriaș. Alte relații se pot lua de la cancelaria școalei între 8 – 12 a.m.”

„O circulară către polițiile din țară spune că toți derbedeii și vagabonzii să fie trimiși la centrul de triaj din Capitală. O fi lipsă de așa ceva pe acolo?”

16 aprilie 1929, ziarul „Dacia” – știrea „Accident de automobil – un sătean grav rănit”

„Un grav accident de automobil s-a întâmplat sâmbătă la ora 1 d.a. pe strada Carol, la întretăierea acesteia cu str. Petru Rareș. Automobilul d-lui pretor din Caraomer, venind cu mare viteză, a derapat în dreptul magazinului de coafură „Lambru”, urcându-se pe trotuar, în momentul când conducătorul voia să-l oprească. Aripa mașinei a isbit pe locuitorul I. Ștefan Bogdășel, originar din jud. Vâlcea, producându-i leziuni grave. Victima a fost internată la spitalul «Dr. V. Sion».”

16 aprilie 1929, ziarul „Dacia” – știrea „Chelneri care servesc … bătaie”

„D. S. Ionescu din str. Mercur 6, a reclamat poliției că a fost grav bătut de către chelnerii varieteului „Carpați” din str. Scarlat Vârnav. Poliția anchetează cazul acestor chelneri, împotriva cărora s-au depus până acum numeroase reclamațiuni asemănătoare.”

Reclama zilei: Vizitați marele restaurant „Grand” – str. Carol no. 77 – zilnic mâncări de pește proaspăt – Bucătărie națională și franceză – Vinuri alese indigene și streine – Grătar special – Bere „Pilsen” și „Monopol” – Curățenie exemplară – Prețuri populare – Orchestră națională sub conducerea virtuosului Iancu Constantinescu. Cofetăria Grand – cele mai delicioase confeturi și prăjituri primește comenzi pentru nunți și logodne. (Dacia, 16 aprilie 1926)

Sursa foto: Biblioteca Digitală Națională

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, sub egida Consiliului Județean Constanța și în parteneriat cu Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, vă invită luni, 20 aprilie, ora 13:00, la vernisajul expoziției foto-documentare „Scrisori din detenție. Povestea unui tânăr închis la Canal: Nicolae Voicilă”. Evenimentul va avea loc la sediul muzeului din strada Arhiepiscopiei nr. 7, municipiul Constanța.

Expoziția urmărește destinul lui Nicolae Voicilă (1931-1999), care a trecut prin experiența detenției politice în primii ani ai regimului comunist. În 1949, acesta nu împlinise încă 18 ani când a fost arestat, fiind acuzat de apartenență la o organizație considerată subversivă și condamnat la patru ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Anii de detenție i-a petrecut, în mare parte, în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, iar între anii 1951 și 1953 s-a numărat printre cei 100 de deținuți politici anticomuniști care au lucrat la restaurarea Cazinoului din Constanța.

Proiectul expozițional reunește documente din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, alături de documente și fotografii inedite, provenite din fondul personal al familiei Voicilă, puse la dispoziția muzeului prin bunăvoința fiicei sale, doamna Laura Voicilă. Materialele prezentate ilustrează condamnarea, perioada de detenție, precum și anii care au urmat eliberării, caracterizați de constrângeri și interdicții.

O încărcătură emoțională aparte au cărțile poștale trimise familiei din închisoare, mărturii simple, dar tulburătoare, ale unei existențe marcate de suferință. În rândurile adresate mai ales tatălui și fratelui său, tânărul Nicolae Voicilă vorbește despre dorința de a-și vedea familia la „vorbitor”, întâlniri permise o dată pe lună, și îi roagă să îi trimită pachete cu alimente și haine. Detaliile aparent mărunte lasă să se întrevadă dorul de casă, neliniștea și speranțele unui tânăr care încearcă să rămână legat de lumea de dincolo de zidurile închisorii.

Perioada petrecută la restaurarea Cazinoului ocupă un loc aparte în cadrul expoziției, fiind evocată prin mesajele rămase peste timp, ascunse în pereții monumentalului edificiu. Numele lui Nicolae Voicilă apare pe bilețele descoperite în stucatura clădirii, precum și într-o inscripție de pe spatele unui fragment de ornament decorativ – o urmă discretă, dar grăitoare, a trecerii sale prin acest loc.

La eveniment vor fi prezenți Laura Voicilă, fiica deținutului politic român anticomunist, care a îndurat cu demnitate anii detenției, precum și reprezentanți ai instituțiilor partenere.

Manifestarea culturală este organizată ca un gest de recunoștință față de cei care au îndurat persecuțiile regimului totalitar și ca un îndemn pentru generațiile de astăzi de a păstra vie memoria celor care, prin suferință și curaj, au apărat libertatea și credința.

Echipa proiectului expozițional: curator Delia Roxana Cornea, prelucrare foto Simona Stan, concept grafic Alma-Laura Parasca, co-organizatori Andreea Andrei și Florentina Bozîntan.

Publicul va putea vizita expoziția în perioada 20 aprilie – 8 mai 2026, la sediul muzeului din strada Arhiepiscopiei nr. 7.

Vă așteptăm cu drag!

Monumentul pe care îl prezentăm astăzi este unul dintre cele mai frumoase artefacte din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, fiind și el parte a Tezaurului de Sculpturi de la Tomis. Este o aediculă, un mic templu, un altar de dimensiuni reduse, în care se află dublu reprezentată zeița răzbunării din panteonul greco-roman, Nemesis. Aceasta era, în același timp, și întruchiparea geloziei, a invidiei și a mâniei zeilor și se credea că ea pedepsește orice exces al muritorilor.

Nemesis era și cea care pedepsea crimele și aroganța muritorilor, conserva și supraveghea ordinea și menținea echilibrul în univers. Ea era cea care cântărea riguros fericirea și nenorocul, în acest sens apărând uneori însoțită de o balanță. Într-adevăr, Nemesis reprezenta justiția divină (la Homer), cea care împărțea echitabil binele și răul. În perioada Romei imperiale, ea era adorată și de către gladiatori, știut fiind faptul că aceștia i se închinau zeiței în templele ridicate în apropierea amfiteatrelor.

Micul templu din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța este foarte frumos executat din punct de vedere artistic și este realizat din marmură albă, fină, de foarte bună calitate. Forma micului templu (nefinisat și plat la spate) sugerează expunerea (rezemarea) piesei pe un perete ceea ce conduce la o posibilă existență la Tomis a unui templu închinat zeiței răzbunării.

Statuile ce o reprezintă pe Nemesis sunt încadrate de două coloane corintice. Piesa are un fronton artistic lucrat și o bază pe care se vede inscripția bilingvă, în latină și greacă. Inscripția este pe două rânduri, iar literele, îngrijit scrise în piatră, conțin o dedicație. Textul este același și se traduce: „C(aius) Herennius Charito și-a împlinit făgăduința” sau „a pus acest monument”. Fiecare reprezentare ține în mâna stângă câte un instrument de măsurare a faptelor oamenilor. Acest lucru arăta că zeița putea fi bună cu cei care o respectau și rea cu sfidătorii legilor, iar dubla reprezentare este simbol al dualității. Ea măsura faptele tuturor și putea decide cine trebuie pedepsit și trimis în infernul lui Hades – Pluto sau cine merită să meargă pe câmpiile edenice Eleusine.

Reclama zilei – La Orașul Londra – Atelier de croitorie bărbătească C Hagiopol, Str. Mircea no.5. Se execută orice fel de haine și uniforme, după ultimul jurnal (1924)

Sursă foto: MINAC

Astăzi prezentăm o nouă divinitate a Tomisului antic: Isis. Bustul său din marmură albă, datat în a doua jumătate a secolului III p.Chr., este una dintre cele mai frumoase piese ale Tezaurului de Sculpturi, descoperit la 1 aprilie 1962. Piesa s-a păstrat exemplar și conține toate elementele care contribuie la identificarea divinității. Astfel, părul foarte bogat este pieptănat într-o manieră specifică, fiind despărțit la mijloc de o cărare care se prelungește în spate până aproape de ceafă. Pe creștet se află unul dintre simbolurile specifice zeiței – semiluna, frecvent întâlnită în reprezentările sale din antichitate.

Zeița poartă un himation (manta), ale cărui colțuri sunt legate laolaltă într-un nod cunoscut sub numele de „nod isiac”. Divinitate de origine egipteană, populară și în epocă romană imperială, Isis era soția Marelui Osiris (ulterior numit și Serapis), zeiță a vieții și a morții, magică vindecătoare a suferinzilor și a muribunzilor, patroană a dragostei pure, a căsătoriei și a armoniei matrimoniale, dar și divinitate a fecundității, a vegetației și a grânelor.

Popularitatea ei a depășit granițele Egiptului, fiind adorată în întreaga lume greco-romană. Adorarea sa la Tomis este dovedită de monumente și inscripții și este una firească, ținând cont de faptul că în orașul vest-pontic locuiau, în secolele I-III p. Chr., numeroși orientali: negustori, soldați, coloniști și sclavi. O inscripție atestă chiar existența la Tomis a unui oikos (casă de comerț, companie) format din armatori egipteni, originari din Alexandria și stabiliți în orașul vest-pontic. Cultul zeiței Isis, acceptat într-o lume romană tolerantă din punct de vedere religios, a fost preluat însă și de persoane de alte origini decât cele orientale. Se cunoaște astfel faptul că la Tomis aveau loc sărbători isiace, în cinstea zeiței, adevărate festivaluri publice în cadrul cărora aveau loc procesiuni, banchete, parade și spectacole.

Reclama zilei – Pe Bulevard, opriți-vă pentru o clipă la Hala de Bere Nicu Ionescu, peste drum de Cazino, unde găsiți Cele mai bune fripturi reci și la grătar, Bere la ghiață și orice alte băuturi și gustări. (Ghidul ilustrat Constanța și Tekirghiolul, 1924)

Mențiune – Hala de bere funcționa în clădirea de mai  târziu a Acvariului Constanța. Bulevardul menționat era General Averescu (în anii 20), astăzi Faleza Cazinoului.

O serie întreagă de scrieri dezvăluie faptul că, pe teritoriul actual al României, primii creștini au apărut în Dobrogea. De altfel, această provincie a fost numită „Bethleemul românesc”, fiind considerată unul dintre cele mai vechi spații de răspândire a creștinismului pe actualul teritoriu al României. Așa cum arată istoricul Virgil Lungu în volumul „Creștinismul în Scythia Minor în contextul vest-pontic”, „de la început religia lui Christos a avut o dezvoltare rapidă, atât orizontală (întinderea pe care a cuprins-o), dar și pe verticală în sensul câștigării unor largi straturi sociale ale timpului”.

Una dintre cele mai clare dovezi ale evoluției creștinismului pe aceste meleaguri o reprezintă basilicile paleocreștine, edificii religioase care marchează atât afirmarea noii credințe, cât și organizarea instituțională în primele secole. Construite în special în secolele V-VI d.Hr., aceste monumente reflectă transformarea orașelor în centre episcopale și comunități bine structurate. Basilici au fost descoperite în întreaga Dobroge, la Tropaeum Traiani, Callatis, Axiopolis, Sucidava etc, dar în această filă de calendar ne oprim atenția asupra celor de la Tomis și Histria.

În anticul Tomis au fost descoperite numeroase basilici, semn al unei vieți religioase intense. Două dintre cele mai importante se află în zona centrală a orașului, între bulevardul Ferdinand și strada Traian. Așa-numita „Basilică Mare”, cu o lungime de aproximativ 48 de metri și o lățime de peste 23 de metri, impresionează prin dimensiuni și complexitate. Edificiul era împărțit în trei nave și avea o absidă amplă (nișă semicirculară, unde este amplasat altarul) la răsărit. Sub altar a fost identificată o criptă în formă de cruce, compartimentată în mai multe încăperi, care adăpostea, cel mai probabil, relicve de martiri. Toate aceste elemente sugerează că basilica a avut, în secolele V–VI, rolul de catedrală a orașului, notează Virgil Lungu în lucrarea menționată.

În apropiere se află „Basilica Mică”, de dimensiuni mai reduse, dar construită după același plan. Alte edificii de cult au fost descoperite în diferite puncte ale orașului. În curtea actualului Colegiu Național „Mihai Eminescu” au fost descoperite fragmente din zidurile de la răsărit ale unei basilici, precum și un culoar cu scări care duc către cripta aflată la 2,5 metri sub nivelul pardoselii. „Acoperișul este boltit, pereții laterali fiind pictați cu figuri geometrice și florale în chenare mai mici sau mai mari. S-a emis ipoteza că această bazilică reprezenta, la sfârșitul secolului al IV-lea, episcopia orașului”, a mai arătat istoricul Virgil Lungu.

Alte basilici au fost descoperite în zona Porții 1 a portului Constanța, în apropierea hotelului Palace, pe faleza de nord-est a peninsulei și o alta, la intersecția străzilor Revoluției din Decembrie 1989 și 9 Mai. „Elementul care individualizează această bazilică este existența pe pereții de est, nord, probabil și sud, a unor nișe amplasate central și aflate la înălțimea de 0,78 m de la nivelul pardoselii. Nișa din peretele de est era acoperită cu o olană de ceramică, cioplită circular la partea de sus. Deasupra nișei era pictat cu vopsea roșie o «crux latina». După înlăturarea olanei s-a descoperit un vas de sticlă, tip ploscă, cu două toarte. Este un vas reliqvar, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de «ampoules a eulogie» sau «eulogies de Saint Menas» și care păstra probabil sfântul mir”, a descris Virgil Lungu.

Dacă Tomisul impresionează prin numărul basilicilor, la Histria se remarcă monumentalitatea uneia dintre ele. Basilica episcopală de aici este considerată cea mai mare descoperită în Dobrogea, având peste 60 de metri lungime și aproximativ 30 de metri lățime. Această construcție domină centrul cetății târzii și reflectă importanța orașului ca sediu episcopal. Studiile arheologice au arătat că sub această mare basilică se află urmele unei construcții mai vechi, databile în epoca împăratului Theodosius cel Mare, ceea ce indică o continuitate a vieții creștine. De asemenea, în apropiere au fost identificate și alte basilici, unele construite peste vechi spații sacre sau necropole, ceea ce ilustrează transformarea peisajului religios al orașului.

În articolul „Histria 1990 – 2000”, publicat în revista științifică Pontica 45, istoricul Alexandru Suceveanu plasa începutul construcției basilicii episcopale în vremea împăratului Anastasius: „În ceea ce privește bazilica episcopală, cercetată  de o echipă  formată  din subsemnatul, Octavian Bounegru şi Crişan Muşețeanu, a cărei construcție începe în vremea lui Anastasius, trebuie spus că  prin dimensiuni, amplasament și eleganță ea nu face decât să confirme informația din «Notitia Episcopatuum», potrivit căreia în perioada sus‐numitului împărat 12 cetăți dobrogene acced la rangul de episcopate, în vreme ce Tomis‐ul la cel de mitropolie.  Măcar la fel de importantă  se arată  a fi ipoteza ultimilor cercetători ai cartierului rezidențial de la Est de bazilica episcopală  (Oct. Bounegru  și Virgil Lungu), după  care acesta ar fi reprezentat un episcopium, desigur noul sediu al cartierului oficial din secolul al VI‐lea p. Chr.”.

Reclama zilei: Aviz negustori de la sate și orașe – Cărți poștale ilustrate de Paște – Articole de surpriză – Artifice, jucării – Depozit permanent din toate sorturile de hârtie – Găsiți cu prețurile cele mai convenabile la Depozitul de En gross – Papetăria Dobrogeană – strada Mangaliei, No 44 Librărie, Papetărie, Mărunțișuri.

Sursă foto: MINAC – reconstituire Basilica episcopală de la Histria

Sărbătorile de Paști, moment central al spiritualității creștine, erau trăite în Dobrogea interbelică printr-o îmbinare specifică de tradiții religioase, datini și manifestări urbane moderne. Prima zi de Paște, dedicată bucuriei Învierii, era marcată nu doar prin participarea la slujbe religioase și la mesele în familie, ci și prin ieșirea în comunitate, plimbări și întâlniri sociale. A doua zi continua această atmosferă festivă, fiind adesea asociată cu vizite, petreceri câmpenești și evenimente mondene. Presa vremii surprinde această alternanță între sacru și cotidian, între tradiție și modernitate.

În ediția din 28 aprilie 1927 a ziarului „Dobrogea Jună”, articolul „Paștele la Constanța” oferă o imagine vie a orașului în zilele de sărbătoare. Dis-de-dimineață, lăutarii și „bandele de muzicanți” începeau să cânte pe la casele oamenilor, urându-le petrecere frumoasă. Pe la ora 11, „poporul a început să coboare pe bulevard ca în fiecare duminică, când vremea este frumoasă”, continuând o tradiție urbană deja bine împământenită. Spre deosebire de sobrietatea și rigoarea descrise în cazul ceremoniilor religioase (prezentate în fila de calendar anterioară), atmosfera din centrul Constanței era una relaxată și uneori chiar nonconformistă. Astfel, cititorii află despre pățania unor tineri bucureșteni, petrecută pe strada Mangaliei (astăzi strada Ștefan cel Mare): „Câțiva tineri veniți din capitală au găsit acolo cel mai nimerit prilej să etaleze pantalonii «charleston» care la București atrăseseră atâtea huiduieli. La Constanța trebuia ceva mai mult: doi dintr-înșii plimbându-se pe strada Mangaliei au fost nu numai huiduiți, dar și bătuți, scăpând doar mulțumită unei trăsuri salvatoare, însă cu charlestonii rupți”. Pantalonii „charleston”, largi și evazați, la modă în anii ’20, erau considerați un simbol al stilului modern, dar erau adesea percepuți ca excentrici în mediile conservatoare.

În aceste zile, bulevardul devenea și loc de întâlnire pentru diverse personalități, între care sunt menționați Romulus Voinescu, director general al Siguranței, și Prințul Jean Calimach, prezențe care confirmă caracterul cosmopolit al Constanței interbelice.

          Atmosfera festivă era resimțită și în portul Constanța, unde toate vapoarele arborau pavoaza de sărbătoare, iar echipajele aveau parte de o masă tradițională românească:

 „În prima zi de Paște pe vaporul „Regele Carol” s-a servit echipajului o masă tradițională cu vin, cozonac și ouă roșii. D. Căpitan Bădescu, secundul vaporului, prezidând masa, a vorbit oamenilor despre importanța sărbătorii Paștelui.

Oaspeți – Cu vaporul „Regele Carol” au sosit la Constanța d-nii Forăscu, consul român la Ianina, prof. Mircea Djuvara și colonel Stratilescu.

Cu vaporul „Principesa Maria” au plecat aseară spre Constantinopol Prințul Jean Calimach, d. Livezeanu, șeful de cabinet al ministrului de finanțe și alte persoane cari au plecat în excursiune la Stambul”.

          Presa consemnează și dimensiunea socială a sărbătorii pascale, paginile ziarelor fiind pline de anunțuri de logodne: „Aflăm cu plăcere că în ziua de Paște a avut loc logodna Domnișoarei Erna Privache, fiica controlorului mecanic de la S.P.M., cu d. Friedrich Glețer. Urăm tinerilor toate fericirile”, dar și despre „logodna drăgălașei d-șoare Armavira Agopian, învățătoare, cu d. Alexandru Lalustian. Simpaticei perechi felicitările noastre”.

Oferta de divertisment era, la rândul ei, variată. Din ziarul „Dacia”, ediția din 18 aprilie 1925, aflăm de pe prima pagină că „Parcul Tataia, perla Constanței, se redeschide în prima zi de Paște”. Acesta este descris ca fiind singurul local familiar de petrecere a timpului liber, cu prețuri modeste și orchestră. În aceeași se redeschidea și Grădina Gruber, un restaurant situat în zona „La Vii”, frecventat pentru petrecerea timpului liber.  

Variată era și oferta cinematografică. Ediția din 19 aprilie 1925 a publicației „Dacia” anunța că la cinematograful „Majestic” se redeschidea în prima zi de Paște cu „monumentalul” film religios „I.N.R.I.” (film mut, producție germană). La Teatru Cinema „Regal”, constănțenii puteau viziona comedia „Ucenicia lui Zigoto”, iar la cinematograful „Trianon”, amplasat în peninsulă, rula „cel mai strălucit film românesc”, „Ciocoii (Cântecul Străinului)”, cu Ivan Dugan, Delicia Mendel, George Ștefănescu și C. Antoniu în rolurile principale.  

Reclama zilei: A doua zi de Paște – În localul fostei berării Peleș din piața Bisericii „Adormirea” se redeschide noua Berărie și Restaurant Derviș – Complet renovat și aprovizionat – Local familiar – Eftin și curat

Sursă foto: Florentina Bozîntan

Sfintele Sărbători de Paști, considerate temelia creștinismului, sunt reflectate de-a lungul timpului în presa dobrogeană ca un moment în care sacrul, viața publică și cotidianul s-au întâlnit într-un mod aparte. Articolele vremii surprind, deopotrivă, ceremonialul religios, organizarea oficială a sărbătorii, precum și dimensiunea lumească – spectacole și alte forme de divertisment care însoțeau zilele pascale.

În ediția din 1 mai 1932 a ziarului „Dobrogea Jună”, în articolul intitulat „Serbarea Sfintelor Paști”, este prezentat programul ceremoniilor, conform comunicatului Prefecturii Constanța. Astfel, în seara de Vinerea Mare, la ora 10 jumătate, P.S. Episcop Gherontie al Tomisului urma să oficieze Prohodul în Catedrala Episcopală, în prezența autorităților civile și militare. Onorurile militare erau, ca de obicei, parte integrantă a acestor manifestări, atât în noaptea Prohodului, când și în cea a Învierii. Momentul rostirii tradiționalului „Hristos a Înviat!” era marcat în întreg municipiul Constanța prin 21 de „lovituri de tun”.

În cultura populară românească, zgomotul din noaptea de Paști are o semnificație simbolică, fiind asociat cu alungarea spiritelor rele și a forțelor întunericului. În acest context, faptul că „la miezul nopții, când în biserici se anunță Învierea Domnului, tot orașul răsună de zgomot, muzică, lovituri de tun, șuerături de sirene, urletul geamandurei și pocnituri de arme” (cum este relatat într-o altă ediție a ziarului „Dobrogea Jună”, din aprilie 1927) ilustrează modul în care constănțenii integrau o tradiție străveche, cu rol apotropaic (de protecție), într-o manifestare colectivă de sărbătoare.

Revenind la programul menționat, aflăm că ceremonia religioasă din noaptea de Înviere era completată de una militară, întrucât „garda de onoare cu muzică și drapel va da onorurile militare”, fapt ce subliniază caracterul solemn și oficial al momentului.

În tradiția populară românească, Paștele este întâmpinat prin purtarea „straielor cele mai bune”, adesea haine sau costume populare nou țesute, ca semn al înnoirii și al bucuriei Învierii. Această datină se regăsește, într-o formă adaptată mediului urban, și în rigoarea vestimentară impusă la ceremoniile pascale din Constanța interbelică. Astfel, participarea la slujba religioasă presupunea ținute clar stabilite, care trebuiau să respecte sobrietatea doliului, în Vinerea Mare, și eleganța, în noaptea de Înviere: „Ținuta pentru persoanele ce vor asista la aceste ceremonii va fi: vineri: ținută de doliu. Pentru civili: frac, cravată albă, mănuși negre. Pentru militari: ținută de ceremonie fără cordoane, cu decorațiuni. Sâmbătă: ținută de gală. Pentru civili: frac, cravată albă și mănuși albe; decorațiuni. Pentru militari: ținută de ceremonie”.

Dincolo de solemnitatea ceremoniilor și de rigoarea manifestărilor oficiale, presa vremii surprinde și dimensiunea cotidiană a sărbătorii, reflectată în viața economică a orașului. De exemplu, în ediția din 28 aprilie 1927, ziariștii de la „Dobrogea Jună” punctează că Sâmbătă Paștelui, care obișnuia să fie „zi de dever pentru negustori”, a trecut fără animația caracteristică: „Starea generală economică s-a resimțit în toate straturile sociale. Cumpărături s-au făcut puține, rezultatul la care negustorimea se așteptare parcă pentru că și piețele erau sărac aprovizionate, iar magazinele puțin frecventate”.

          Într-un registru mai profund, presa vremii deschide și o dimensiune de reflecție asupra semnificației autentice a sărbătorii. Mesajul transmis în articolul „Christos a Înviat” este unul direct și tulburător: bucuria Învierii nu este doar comemorarea unui eveniment petrecut „acum 20 de veacuri”, ci temelia unei speranțe noi. Cititorii sunt invitați la introspecție sinceră asupra propriei credințe și asupra sensului jertfei lui Hristos: „Iubite cetitor, acum când Domnul este gata să vie cu mărire să judece viii și morții și să dea fiecărui om după faptele sale, iar după aceea se va începe o viață fără de sfârșit, cu cei drepți, este timpul nimerit să ne întrebăm: Ce înseamnă pentru mine că Mântuitorul s-a întrupat, a pătimit, a murit și a înviat? Cred eu din toată inima că El a făcut toate acestea din iubire pentru mine, ca să mă apropie de Dumnezeu, spălându-mă de toate păcatele în scumpul Său sânge?”

          Aceeași notă de meditație și adâncire spirituală este transmisă și prin poeziile care nu lipsesc din periodice în zilele de Paști. În ediția din 10 aprilie 1908 a aceluiași ziar, alături de articole dedicate Patimilor Mântuitorului, este publicată poezia „Cina cea de taină”, sub semnătura „Carmen Sylva” – pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României:

„Unul dintre cei cu mine

Mă va vinde!” – a zis Isus;

Și mesenii Sfintei Cine

Toți cu jale-n glas au spus:

Doamne, eu sînt?

Ion, mai blîndul din tovarăși,

Petru chiar – cu groază-n față,

Toți îngînă iar și iarăși

Un cuvînt ce buza-nghiață:

Doamne, eu sînt?

Ce să spun – că glas nătîng,

Suflet pus pe o schimbare,

Cînd cei sfinți și tari se frîng,.

Stînci cînd gem în clătinare:

Doamne, eu sînt?”

Reclama zilei: Vizitați parcul restaurantului „Bulevard” – D. Popovici – B-dul P.P.Carp 1 – la dreapta Sf. Episcopiii – Singurul local situat cu vederea generală spre mare – Aer curat – Orchestră specială delectează publicul (Constanța Teatrală și Cinematografică, 1926)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

Dobrogea este numită adesea „Bethleemul românesc”, în sensul de pământ sfânt, unde s-a născut creștinismul acestui popor. Potrivit tradiției bisericești, Dobrogea (Moesia Inferior/Scythia Minor) a început să fie creștinată încă din secolul I p.Chr., când pe aceste meleaguri a venit să propovăduiască Apostolul Andrei, Întâiul Chemat, cel căruia „i-a căzut la sorți Sciția“. Peștera Sfântului Andrei, situată în apropierea localității Ion Corvin, este astăzi un loc de pelerinaj pentru mii de creștini din întreaga țară, dar și din lume, întrucât Sfântul Andrei nu este doar ocrotitorul și patronul României, ci și al altor state creștine europene, precum Scoția, Grecia, Rusia.

După un timp petrecut în provincia pontică și alte zone, Apostolul Andrei a ajuns, într-un final, la Patras (regiunea Achaia, Grecia), acolo unde, pe 30 noiembrie 60 p.Chr., a fost martirizat de către romani. 

Din punct de vedere arheologic, răspândirea timpurie a creștinismului în Dobrogea este argumentată de numeroase descoperiri datate la sfârșitul secolului III – începutul secolului IV p.Chr., perioadă când au avut loc ample persecuții romane și au fost consemnați sute de martiri creștini.

Astăzi, în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța (MINAC) se află numeroase artefacte, vestigii ale vieții de zi cu zi ale comunităților creștine, dintre care se remarcă ceramica inscripționată cu cruce, monograma lui Hristos și alte însemne creștine, obiecte de cult, inscripții și  fragmente arhitecturale, puternice mărturii vizuale ale credinței creștine din acele vremuri de început religios. Aceste artefacte au fost descoperite în multe situri ale județului Constanța, precum Tomis, Histria, Callatis, Tropaeum Traiani, Carsium, Capidava, Axiopolis, iar cercetarea a numeroase basilici identificate arheologic în tot cuprinsul Dobrogei dovedește existența unor puternice comunități creștine și a unei organizări ecleziastice timpurii.

În contextul celebrării Sfintelor Sărbători de Paști, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în colaborare cu Mănăstirea Dervent, anunță deschiderea unei expoziții tematice dedicate primului mileniu al erei creștine în Dobrogea.

Proiectul expozițional, intitulat „Vestigii creștine în Scythia Minor”, vine în completarea colecției de artefacte bisericești a Mănăstirii Dervent și reunește un ansamblu reprezentativ de piese arheologice descoperite în zona lăcașului de cult, precum și în alte situri dobrogene. Printre exponate se regăsesc: cruciulițe din bronz, opaițe și vase cu însemne creștine, reprezentări în basorelief ale Cavalerului trac – element de tradiție precreștină, a cărui iconografie a fost preluată în reprezentarea Sfântului Gheorghe – , fragmente de inscripții, blocuri de cretă inscripționate cu simboluri cruciforme, amfore, capiteluri arhitectonice și emisiuni monetare. Expoziția își propune să evidențieze începuturile creștinismului în regiune și să ilustreze continuitatea manifestărilor religioase în acest spațiu, prin valorificarea descoperirilor arheologice.

Expoziția va fi deschisă publicului începând cu data de 10 aprilie 2026, în Vinerea Patimilor, marcând simbolic această perioadă de profundă semnificație religioasă.