În anii `20, învățământul dobrogean se afla într-o perioadă de refacere și dezvoltare, după distrugerile provocate de Primul Război Mondial. În numai câteva decenii, rețeaua școlară crescuse considerabil: dacă în 1889, existau 126 de școli primare în Dobrogea, în 1919 numărul acestora ajunsese la 171 în județul Constanța. Anii de după război au adus însă o nouă etapă dificilă: școlile trebuiau refăcute, iar numărul copiilor care doreau să învețe depășea adesea capacitatea instituțiilor existente.

În acest context trebuie citit editorialul „Lăsați copiii să meargă la școală”, publicat în ziarul „Dacia” din 6 septembrie 1923. Autorul, C. Irimescu, pornea de la o realitate vizibilă în județ: părinții își doreau tot mai mult ca fiii și fiicele lor să învețe, iar inițiativa particulară contribuia la construirea de localuri și la apariția unor școli secundare. Mesajul articolului era direct și actual pentru acea vreme: „Lăsați copiii să meargă la școală. Nu vor putea învăța mare lucru; nu vor eși savanți; cultura lor va fi poate inferioară, dar totuși vor căpăta o desvoltare intelectuală, vor fi superiori analfabeților”.

Editorialul surprinde însă și contradicțiile sistemului. Gimnaziile particulare erau criticate pentru faptul că aveau cadre didactice insuficient pregătite, iar ministerul ajunsese să le interzică funcționarea.v

„S-a stîrnit discuții în jurul acestei chestiuni și s-au produs opinii autorizate, învinuind gimnaziile particulare și cerînd desființarea lor ca mai primejdioase pentru cultură decît folositoare, și aceasta pe motivul că nu au profesori destul de capabili. A fost considerată această rîvnă de a înființa școli secundare ca o manie și denumită chiar: gimnazo mania.

Ministerul, probabil influențat și el de argumentele invocate, a interzis pur și simplu funcționarea gimnaziilor din județ, și crearea claselor imediat superioare.

Este oare care dreptate în critica adusă acestor școli secundare, corpul profesoral e alcătuit la întîmplare și nu întotdeauna bine selecționat; evident profesorii improvizați, acești voluntari în armata instructivă, nu sînt de aceași capacitate cu elementele anume pregătite pentru școală; nu e mai puțin adevărat însă, că neofiții aceștia pot avea o calitate ce lipsește multor dintre cei puțini, specializați, și anume pot avea pe lîngă o cultură generală, o experiență a educației, prinsă în lupta pentru viață și o hărnicie dornică să facă binele”, se redă în articol.

În lucrarea „Învățământul public în Dobrogea”, publicată în revista „Analele Dobrogei” din 1928, Ioan Georgescu, inspector șef al Regiunii a
X-a școlare Constanța, oferă o imagine mai amplă a situației învățământului în provincia dobrogeană. El arată că dezvoltarea școlii fusese rapidă, dar inegală. În 1928, în cele patru județe dobrogene existau 739 de școli primare, dintre care 150 urbane și 589 rurale, cu 1.549 de învățători în mediul rural; dintre aceștia, 611 erau suplinitori. Funcționau, de asemenea, 247 de grădinițe de copii, 272 de școli complementare, 64 de ateliere, 395 de școli de adulți, 116 cercuri culturale și 115 biblioteci.

Pentru Georgescu, una dintre marile probleme ale perioadei era lipsa personalului didactic calificat, accentuată după război. În locul învățătorilor titulari au fost chemați uneori suplinitori cu pregătire insuficientă: „Băeți cu 1 – 2 clase de liceu uneori chiar fără nici una sau chiar fără curs primar terminat în regulă, erau chemați să lumineze pe alții. Cu lipsa de seriozitate intelectuală se unea adeseori lipsa de demnitate morală. În final, se perindau câte 3-4 suplinitori la o școală. Ce progres putea face școala în asemenea condițiuni?”

La problemele de personal se adăugau localurile improprii și lipsurile materiale. În Mircea Vodă, de pildă, școala era atât de prost întreținută încât nu avea „nici uși, nici ferestre, cum se cade”, iar în timpul lecțiilor se întâmpla chiar ca animalele să intre în clădire: „Nu odată se întâmplă să izbească scroafa cu râtul şi să intre în şcoală, în timpul lecţiilor, grohăind, cu o droaie de purcei după ea, dând buzna între copii. În Tariverde, de pildă, sătenii mai cred şi acum că învăţătura e bună numai până la o vârstă oarecare (12 ani), iar după aceea e ruşine să te mai duci la şcoală ca pruncii. Aşa se face că fetele, mai ales germanele, după. «confirmarea» lor religioasă, dacă mai vin la şcoală, vin numai ca să nu fie amendate, dar ţin cărţile ascunse sub şorţ, să nu le vadă lumea că sunt şcolăriţe”. Războiul lăsase în urmă școli deteriorate, iar refacerea lor cerea timp și resurse. Situația începea să se schimbe, căci așa cum constata Ioan Georgescu, „analfabetismul era în agonie”, iar opoziția față de obligativitatea frecventării cursurilor școlare era în diminuare. În Constanța, directoarea Școlii nr. 2 de fete observa cu satisfacție: „Astăzi cel mai sărac părinte este bucuros să mai plătească el ceva comitetului școlar, numai să i se primească copilul în școală.”

Reclama zilei: Se aduce la cunoștința publicului constănțean precum și onoratei mele clientele că CROITORIA FRANCEZĂ din str. Ion Lahovari no. 32 s-a murat în str. Griviței no. 10, vis-a-vis de Varieteul Carpați. Execută cel mai pretențios costum, după ultimul jurnal cu prețuri de concurență. Pentru d-nii studenți și funcționari fac reducere. Încercați și vă veți convinge. Cu stimă, Gheorghe Cristu” (Dobrogea Jună, 1927)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

În 1984, cu ocazia unor cercetări arheologice efectuate în zona fântânii cinetice de la gară, a fost descoperit un mormânt care avea în inventarul său un inel cu o gemă foarte interesantă. Piesa, cu numărul de inventar MINAC 31154, face parte dintr-un ansamblu funerar datat în perioada secolelor II-III d.Chr.

Mica piesă a fost lucrată din aur prin batere, într-o formă delicată, având un diametru de 1,6 cm și o greutate de 5,98 gr. Piesa în sine este relativ obișnuită pentru perioada romană, iar, la o primă vedere, doar materialul prețios o scoate din anonimatul istoriei milenare a orașului. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, ochiul curios al privitorului descoperă o imagine ușor atipică, gravată pe piatra care împodobește bijuteria.

Aceasta, o calcedonie de culoare roșie (8×6 mm), poartă imaginea unui cap de tânăr cu o bonetă de tip frigian, decorată în vârf cu un vultur. Aripile păsării se răsfrâng pe partea laterală, acoperind urechile. Gravarea este de bună calitate, cu detalii atât în ceea ce privește fizionomia personajului masculin, cât și penajul păsării.

Raritatea motivului iconografic prezent pe gema de la Tomis a dus la diverse supoziții cu privire la identificarea celui care poartă un astfel de veșmânt deosebit. Specialiștii au avansat mai multe ipoteze, de la un abrasax (o amuletă protectoare folosită în magia antică), la reprezentarea lui Ganymede sau chiar la aceea a unui muritor de rând.

În cazul în care nu îl știți pe Ganymede, dar vara aceasta v-ați familiarizat cu aventurile aheilor – denumire sub care sunt menționate triburile care invadează și cuceresc Troia, Achaia fiind numele dat de Homer regatului lui Agamemnon -, care încearcă să-și găsească drumul spre casă după cucerirea cetății Troia, ei bine, aflați că eroul poveștii noastre de astăzi este fiul regelui fondator al regatului Troiei. De o frumusețe și grație divine, unice printre muritori, Ganymede este răpit de însuși Zeus, cu ajutorul sau sub forma unui vultur, și dus în Olimp, unde va deveni paharnicul zeilor, fiind înzestrat cu tinerețe și viață veșnice.

O ultimă ipoteză se referă la încadrarea gemei în categoria gemelor cu subiecte iconografice asociate cu armata romană. Reprezentarea ar putea fi, în această situație, aceea a unui tânăr militar purtând un coif special, obținut ca premiu după câștigarea unor întreceri sportive. Un astfel de coif a fost descoperit în România, pe frontiera Daciei Romane (limes Alutanus), în zona fortificațiilor romane de la Islaz (județul Teleorman).

Indiferent de atribuirea iconografică și de problematica asociată, sperăm că gema de la Tomis vă va fi purtat într-o călătorie imaginară spre originile cetății Troia, pentru care oamenii s-au ucis între ei în vremuri de mult apuse. Apoi, sperăm că firul poveștii v-a condus spre lumea Romei, care a cucerit și a transformat granița provinciilor imperiale de pe teritoriul României de astăzi, în granița unui Imperiu care a modelat lumea așa cum o știm în prezent.

Bătrânul Tomis a cunoscut și puterea orașelor grecești care l-au fondat, precum și puterea Romei care l-a supus. Poveștile lor s-au împletit pe veci cu povestea locului, și așa o povestim și noi astăzi…

Reclama zilei: Doctor E. Locar – specializat la Paris – plămâni, inimă, stomac – tratamentul tuberculozei pulmonare prin Pneumothorax artificial – tratamentul modern al varicelor – str. Carol no. 90 (lângă Cinema Tomis) (Dobrogea Jună, 5 septembrie 1928)

Bibliografie

A.Hamat, S. Georgescu, About vultures and men in Tomis, Funeraria, Cluj-Napoca 2026.

A. Rațiu, M. Simion, L. M. Angheluță, The Roman Sports Cavalry Helmet from Islaz (Teleorman County, Romania), Cercetări Arheologice, 30/2, 2023, p. 669-690.

Noi, dobrogenii, cunoaștem bine faptul că multe dintre localităţile dintre Dunăre şi Mare au fost întemeiate de către etnicii turci și tătari, majoritari pe vremea când provincia noastră se afla sub dominaţia otomană. Printre aşezările întemeiate de musulmani se numără şi satul Lazu, comuna Agigea. În comparaţie cu celelalte localităţi din lista sus-menţionată, Lazu are însă o poveste deosebită: a fost ctitorită de un popor musulman misterios, care şi-a avut propria identitate, propria limbă (lazuri) şi, evident, propriile tradiţii, unele diferite de cele ale celorlalți turco-tătari dobrogeni.

Lazii au fost o etnie din sudul Mării Negre, iar în antichitate formau unul din cele mai puternice triburi ale Regatului Colchis (Colchida). Romanii le numeau ţara Lazica. Un neam puţin numeros, mereu aflat în conflict cu turcii, georgienii sau ruşii, lazii au avut o istorie zbuciumată: au fost mai întâi creştinaţi de Bizanţ, pentru ca sub Imperiul Otoman, începând din din secolul al XVI-lea, să devină islamişti suniţi. A existat chiar şi un sangeac al Imperiului Otoman care se numea Lazistan, dar acesta a avut o existență relativ scurtă.

La începutul secolului al XIX-lea, în timpul războaielor sângeroase dintre turci şi ruşi, mulţi lazi au migrat în Dobrogea, stabilindu-se în mai multe zone din Tulcea şi din regiunea adiacentă Constanţei. Au întemeiat aici, lângă vechiul Tomis, Lazu, căruia i se spunea Laz Mahale, sau „mahalaua lazilor”. Ei au fost catalogaţi de către creştini drept turci, chiar dacă lazii vorbeau o limbă mai degrabă apropiată de georgiană (sursă: istoricul Dimosthenes Oikonomides). După Războiul de Independenţă şi integrarea Dobrogei în România (1878) mulţi musulmani, printre care şi numeroşi lazi, au părăsit ţinutul, emigrând în Turcia.

Cei rămaşi la Lazu şi-au pierdut treptat vechea identitate, declarându-se în deceniile ulterioare drept etnici turci. De altfel, istoricii otomani le-au negat de-a lungul timpului identitatea proprie, considerându-i parte a marelui popor turc. De pe urma acestui neam misterios, judeţul Constanţa a rămas cu Lazu, o aşezare întemeiată de un popor viteaz, dar vitregit de soartă şi condamnat la dispariţie…

Reclama zilei  – Marele restaurant Britania, al domnului Andrei Georgeopol, vă așteaptă cu Bucătărie de prim rang – Specialități proaspete de pescărie și trufandale de sezon – Felurite mâncări orientale – Vinuri indigene și streine – Serviciu prompt și conștiincios  (ziarul Victoria, 1916)

Sursă foto: Lazi în Dobrogea, Georgian Ethnografy Museum – Wikipedia

Este una dintre marile personalități ale istoriei universale, un cărturar al antichității care a lăsat moștenire posterității opere deosebite și, mai ales, un sistem de datare extraordinar: calendarul creștin Anno Domini, ce are ca punct de plecare „întruparea Domnului Isus Hristos”, o cronologie după care și astăzi se guvernează întreaga umanitate. Vorbim despre Dionisie Exiguul, Exiguus sau cel Umil, Smerit, sau Cel Mic, numit astfel nu pentru că ar fi fost scund de statură, ci pentru că s-a remarcat printr-o „umilitate intelectuală”, surprinzătoare în condițiile în care activitatea sa și realizările au fost unele de excepție. Supranumit de occidentali și Dionysius sau Denis the Humble, Exiguus (470-544 d.H) este cunoscut astăzi ca un mare cărturar al antichității romano-bizantine.

Din păcate, se amintește prea rar faptul că el era originar din Scythia Mică, Dobrogea antică. Nu se cunosc foarte multe date despre viața sa, dar asta nu înseamnă că lipsesc sursele care să ne ajute la recompunerea, cel puțin parțială, a imaginii sale. S-au păstrat și rânduri scrise de el, prefațe ale unor traduceri și scrisori adresate unor mari prelați ai vremii. Din fericire, unul dintre discipolii și apropiații săi, la rândul său un mare scolar (cărturar) al acelor timpuri, a lăsat rânduri deosebite în care își descrie profesorul. Acest discipol este Cassiodorus, pe numele său Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus Senator, teolog și politician roman.

De la acest Cassiodorus aflăm detalii legate de personalitatea remarcabilă a lui Dionisie Smeritul, cel născut în Scythia Minor și care s-a remarcat ca un mare teolog la Roma, unde a fost apreciat de marii papi ai acelor vremuri. Astfel, Cassiodorus Senator ne spune mai întâi următoarele: „Și a fost în zilele noastre și călugărul Dionisie, scit de neam, dar după caracter cu totul roman, foarte învățat în amândouă limbile (n.a. greacă și latină), dovedind prin faptele sale echilibrul sufletesc pe care îl învățase în Cărțile Domnului. A cercetat Scripturile cu o râvnă atât de mare și le-a înțeles astfel încât ori de câte ori ar fi fost întrebat, el avea răspunsul pregătit, dându-l fără nicio întârziere”.

Fără dubiu, Dionisie făcea parte din acea comunitate a călugărilor sciți, din provincia Scythia Minor, intelectuali creștini de marcă, extrem de apreciați la Constantinopol și la Roma, în acea epocă. Nu se știe unde anume s-a născut Dionisie, dar potrivit specialiștilor, înainte de a pleca din Scythia Minor, el a fost călugăr și s-a hirotonit într-una dintre mânăstirile din apropierea Tomisului, la acea vreme oraș cu rang de mitropolie. Că a intrat de copil la mânăstire știm chiar dintr-o epistolă a sa, adresată fostului duhovnic din țara natală. Acesta era nimeni altul decât episcopul Tomisului, Petru.

Astfel, Dionisie i-a scris fostului său protector: „… Către preafericitul meu stăpân, părintele episcop Petru. Aducându-mi aminte de binefacerile tale, venerat părinte, a arhiereilor lui Hristos aleasă podoabă și ținând mereu înaintea ochilor mei sufletești hrana sufletească împărtășită mie când eram copil….”

Dionisie a ales calea credinței, mergând pe drumul rugăciunii, al pioșeniei și al studiului. Cassiodorus ne spune: „În el era multă simplitate împreună cu înțelepciune, smerenie împreună cu învățătură“. Iată ce ne mai povestește despre Dionisie cel Smerit discipolul său: „… A predat dialectica împreună cu mine (n.a. la mânăstirea Vivarium din Squilletum, Calabria, probabil în anul 544 d.H) și a petrecut cu ajutorul lui Dumnezeu foarte mulți ani din viață în învățământ glorios. În el era multă simplitate împreună cu înțelepciune, smerenie împreună cu învățătură, moderație împreună cu talent de a vorbi, încât se socotea un nimic sau unul din cei de urmă slujitori, deși era vrednic, fără doar și poate, de societatea regilor. El se folosea cu pricepere atât de mare de latină și de greacă încât orice cărți grecești le lua în mâini, le traducea fără poticnire în latinește și, la fel, pe cele latinești le citea în grecește, încât credeai că aceasta e scrisă așa cum pronunța gura lui cu o iuțeală nestăvilită”.

Dionisie cel Smerit a inventat calendarul erei creștine având ca punct de plecare anul nașterii lui Isus, naștere pe care el a numit-o „începutul nădejdii noastre”. Acest principiu cunoscut nouă azi ca Anno Domini a fost folosit deopotrivă în calendarele Iulian și Gregorian. La ordinul Papei Ioan I, el a elaborat practic un tabel cu datele de prăznuire a Sfintelor Paști și un set de argumente care să îi justifice modul de datare. În urma calculelor sale, data nașterii lui Isus a fost stabilită ca fiind 25 martie anul 754 de la fondarea Romei, astfel încât acest Anno Domini a devenit anul 0 al noii cronologii creștine. Până la Dionisie, calendarul iulian era ținut în funcție de anii consulilor romani aleși pe fiecare an. Călugărul scit a inventat însă un sistem prin care a înlocuit și datarea din vremea lui Diocletian, împărat care îi persecutase în trecut pe creștini. Acest nou calcul (computus) al lui Dionisie mai avea o menire importantă: i-a făcut pe credincioși să nu se mai teamă că sfârșitul lumii va sosi prea curând. Cum așa?

La acea vreme se credea că Hristos s-a născut în anul 5500 de la facerea lumi (Anno Mundi) și că A Doua Sa Venire, Sfârșitul Lumii, va avea loc în anul 6000 (în 500 Anno Domini). Calendarul lui Dionisie schimba datele tradiționale și alunga implicit temerea într-o catastrofă iminentă și imediată.

Nu se cunoaște exact când și la ce vârstă a părăsit Dionisie ținutul său natal. A ajuns mai întâi într-o mânăstire din Siria, apoi la Constantinopole. Talentul său deosebit și realizările au făcut ca el să fie chemat la Roma de către papa Ghelasie (Gelasius I). A ajuns la Roma la finele anului 496, la puțin timp după ce Gelasius a murit (în luna noiembrie) A rămas acolo, profesor de dialectică, traducător, membru al Curiei și a lucrat în cancelaria papală. A tradus din greacă în latină 401 de canoane eclesiastice și decrete ale conciliilor de la Niceea, Constantinopole, Calcedon și Sardis. Tot lui îi aparține și „Collectio decretorum Pontificum Romanorum”, care adună decrete ale papilor începând cu Siricius (384-399) și încheind cu Anastasius al II-lea (496-498). A mai tradus „Viața Sfântului Pachomius”, „Instrucția Sfântului Proculus la Constantinopol”, „Istoria descoperirii capului lui Ioan Botezătorul”, scrisoarea Sfântului Chiril de Alexandria contra lui Nestorius, precum și „De oficio hominis” a lui Gregorie din Nyssa.

Dionisie Exiguus a trăit toată viața ca simplu călugăr și se știe că a locuit și lucrat la biserica Santa Anastasia al Palatino, din Roma. S-a bucurat de recunoaștere și respect din timpul vieții însă opera sa a devenit și mai cunoscută în veacurile ulterioare. Tiparele lui pascale au fost mai întâi adoptate oficial de Biserica Engleză în cadrul Sinodului de la Whytby, din anul 664. Celebra invenție cronologică a fost însă popularizată mai ales în sec. VII-VIII de către marele teolog al Britaniei, Venerabilul Beda (673-735 d.H), autorul operei monumentale „Istoria ecleziastică a poporului englez”. Beda a scris cu mare respect despre scitul Dionisie Exiguus, pe care îl numea „Abbas”, Abate. Acesta era un termen onorific, pus ca semn de recunoaștere și respect, chiar dacă Dionisie nu fusese niciodată conducătorul unei biserici, ci doar un umil călugăr. Ulterior, în sec.VIII, un elev al lui Beda, Alcuin de York a promovat calculul vremurilor și pe țărm francez, unde a fost adoptată de biserica francilor. La finele veacului al IX-lea toți regii creștini ai Europei adoptaseră această cronologie creată de Dionisie Smeritul.

Încheiem cu o ultimă mărturie despre Dionisie Exiguus, făcută de același Cassiodorus Senator și care ne oferă noi detalii despre acest călugăr scit, ce era înainte de toate un Om deosebit: „Era de o castitate rară (n.a. în sens de puritate sufletească, mai ales), vărsa lacrimi – mișcat de durere când auzea cuvinte necuviincioase în timpul veseliei… postea fără să reproșeze celor ce mănâncă. Integru, legat total, cu statornicie de rânduielile strămoșești și ceea ce pot să găsească unii citind la diferiți scriitori, era cunoscut că strălucește în ființa lui…”

Reclama zilei –  Hotelul Continental, de pe strada Carol, trecând sub o nouă administrație, cea a d-lui antreprenor Christu Ciomu, a fost din nou renovat, făcându-se multe îmbunătățiri, cari atrag o serioasă și numeroasă clientelă. (ziarul Victoria, 1916).

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, cu sediul în str. Arhiepiscopiei numărul 7, 900745, municipiul Constanța, a organizat un concurs pentru funcția contractuală vacantă de cercetător științific II, specializarea Artă romană provincială la Dunărea de Jos. Anunțul privind rezultatul concursului îl găsiți în documentul PDF atașat.

Detalii privind examenul de promovare sunt disponibile în documentul PDF:

„Împăratul Traian” a fost un vapor românesc de pasageri care, începând din 1906, a contribuit la dezvoltarea curselor de pasageri. A fost una dintre navele reprezentative ale Serviciului Maritim Român, apreciate pentru confortul și dotările lor moderne și supranumite „lebedele Mării Negre”. În februarie 1927, vasul a fost protagonistul unui incident naval, căci a naugrafiat pe bancurile calcaroase de la Tatlageac, în urma unei furtuni. După șapte luni, mai precis în septembrie 1927, o altă furtună avea să contribuie, în mod neașteptat, la eliberarea lui, după o operațiune de salvare îndelungată și dificilă.

Ediția din 7 septembrie 1927 a ziarului „Dobrogea Jună” relatează în detaliu cronologia naufragiului și a operațiunii de scoatere a vasului, în amplul material jurnalistic „Poznele furtunii. Vaporul «Împăratul Traian» sub apă”. Naufragiul avusese loc la 6 februarie 1927, când „Împăratul Traian” a eșuat pe bancurile calcaroase de la Tatlageac. În lunile următoare, salvatorii au astupat spărturile din fundul vasului, au amenajat un canal printre stânci și au pregătit sistemul de ancore necesar scoaterii lui la larg. Remorcarea directă nu era posibilă, astfel că operațiunea depindea în mare măsură de starea mării. La 12 august, valurile deplasaseră deja vasul cu aproximativ 80–100 de metri.

Ziarul mai notează că, în după-amiaza zilei de 2 septembrie 1927, în jurul orei 17:00, furtuna a făcut posibilă desprinderea definitivă a vasului: „furtuna ajută scoaterea lui definitivă de pe bancul calcaros”. „Bucuria generală era indescriptibilă și din ceas în ceas ne așteptăm să vedem vaporul intrând în port la remorca salvatoarelor «King Lear» și «La Nina». Un comunicat al Serviciului Maritim ne încunoștiințează însă că până ce nu se liniștește marea, acest eveniment, atât de mult dorit, nu se poate produce”, se arată în articol.

O radiogramă transmisă de inspectorul Rees anunța că „Împăratul Traian” se afla în siguranță, „menținându-se în propriu ancore la apă mare”, până când furtuna urma să se liniștească. Situația s-a schimbat din nou în noaptea următoare, când una dintre ancore s-a rupt, iar vasul a început să fie amenințat de valuri. Pentru a-l proteja, salvatorii au recurs la o soluție neobișnuită: au lăsat apa să pătrundă în interiorul vasului, astfel încât acesta să se așeze într-o poziție mai stabilă.

„Duminică seara furtuna ia însă proporții și valurile rup o ancoră, amenințând să smulgă și celelalte două ancore cu cari vaporul se menținea în situația mai sus arătată. Valurile și vântul sporesc și balansează vasul în așa măsură încât, dintr-un moment în altul el poate fi răsturnat și pierdut definitiv.

La bordul «Împăratului» se aflau în acel moment 20 de oameni, zece marinari, zece dela societatea de salvare și d. Inspector Rees, de la Oceanic Salvage Comp., care personal conducea lucrările de salvare.

Pe măsură ce valurile creșteau, măturând puntea, situația devenea mai critică și pentru vas și pentru echipaj, nici salvatorul «King Lear» și nici «La Nina» nu erau acolo ca să dea vreun ajutor, ceea ce a determinat pe d. Ing. Rees să ia măsuri grabnice de salvare a epavei și a echipajului. Singura soluție era fixarea solidă a vaporului pe locul unde se afla. (…) Se scoate atunci o cataplasmă dela fund, se face un orificiu și apa pătrunde în interiorul vaporului care începe să se scufunde.

Emoția este generală. Fiecare se întreba până unde va ajunge apa? Singur inginerul Rees este calm, deoarece calculele sale sunt irefutabile”, se redă în articol.

Pentru oamenii aflați la bord, orele care au urmat au fost dramatice. Cei 20 de oameni aflați la bord au fost în cele din urmă preluați de „King Lear”, după ce stătuseră aproximativ 24 de ore fără hrană și fuseseră udați de valuri. La Constanța, comandorul Mihănescu a pregătit pentru ei o masă caldă pe vaporul „Principesa Maria”. Presa vremii consemna că, după liniștirea mării, lucrările urmau să fie reluate, iar vasul trebuia adus în port în câteva zile.

La 28 septembrie 1927, operațiunea s-a încheiat cu adevărat: „Împăratul Traian” a fost remorcat spre Constanța de „King Lear” și „La Nina”. A doua zi, „Dobrogea Jună” relata sosirea vasului în port. La apropierea de Constanța, o ceață densă a întârziat intrarea, dar, la ora 19:20, convoiul a apărut în anteport, „în bătaia reflectoarelor”. Vasele aflate în port au salutat sosirea prin sirene, iar pe chei se adunase un public numeros. După o manevră care a durat până la ora 3 dimineața, vasul a fost adus la cala de halaj, unde urma să fie evaluat și reparat.

Povestea „Împăratului Traian” nu s-a încheiat însă odată cu scoaterea sa de pe bancurile calcaroase. În 1928, epava a fost vândută unei întreprinderi străine pentru 2.000.000 de lei, o tranzacție considerată de presa vremii mult sub valoarea vasului. Ulterior, vasul nu a mai revenit în serviciu; în timpul remorcării spre Livorno, unde urma să fie valorificată ca fier vechi, vasul este surprins de o altă furtună, care îi provoacă noi avarii. În 1932 presa îl evoca deja ca pe „scheletul” fostului vapor impunător.

Reclama zilei: „Telegramă – În curând sosește renumitul CIRC ZOOLOGIC care va da în localitate mai multe reprezentațiuni cu un program de primul rang” (Dobrogea Jună, 7 septembrie 1927)

Sursă foto: MNIR, nr. Inventar 358483, www.imagoromaniae.ro

La 1 septembrie 1896, la Constanța lua ființă Gimnaziul clasic de băieți, instituția de învățământ din care se va dezvolta actualul Colegiu Național „Mircea cel Bătrân”. Gimnaziul a fost înființat în localul fostei Școli Normale de Învățători, situat pe fosta stradă Justiției (astăzi Mihai Viteazu), colț cu strada Rahovei și cu strada General Lahovari. Școala Normală de Învățători, desființată la 1 iulie 1896, a funcționat doar trei ani, fiind înființată în 1893 prin stăruința lui Ioan Bănescu. Primele clase ale gimnaziului au funcționat sub conducerea profesorului de matematică Demetru Rădulescu.

O retrospectivă a primilor 25 de ani ai instituției, publicată în „Anuarul Liceului «Mircea cel Bătrân» pe anii școlari 1921–1922”, urmărește principalele etape ale dezvoltării sale. În anul 1899, după îmbolnăvirea și plecarea directorului Demetru Rădulescu, conducerea gimnaziului a fost preluată succesiv de Ioan Bănescu și Virgil Andronescu. În anul 1900, instituția de învățământ s-a mutat în „casele d-lui Anatole Magrin din str. Lascar Catargiu (actuala Cuza Vodă), unde înainte de războiu funcționase primăria”. Anul următor, instituția a primit denumirea Gimnaziul „Mircea cel Bătrân”, în urma propunerii formulate de profesorul Virgil Andronescu.

În lucrarea  „Învățământul public în Dobrogea”, publicată în volumul aniversar al revistei „Analele Dobrogei” din 1928, dedicat Semicentenarului Independenței și al Unirii Dobrogei cu România, profesorul Ioan Georgescu, inspector șef al Regiunii a X-a școlare Constanța, consemna „evoluția foarte rapidă” a gimnaziului: la început a avut 134 elevi, în 1911 – 171 elevi, înainte de război ajunsese la 371 elevi, pentru ca în 1928 să ajungă la 880 elevi.

În anul 1906, Regele Carol I a vizitat gimnaziul, aflat în clădirea din strada Lascăr Catargiu, și „și-a exprimat dorința de a se construi un local propriu pentru liceu. Întotdeauna spunea că în Dobrogea, și în Constanța în special, misiunea învățământului românesc fiind de o deosebită însemnătate. Acesta este un adevărat testament lăsat de Regele Carol, pe care noi, urmașii, trebue să ne străduim din toate puterile să-l înfăptuim”, nota directorul Gheorghe Coriolan, în anuarul dedicat aniversării instituției.  

În 1911, gimnaziul a fost transformat în liceu, iar în 1913 au fost introduse două clase reale, după ce în anii anteriori a fost înființată o secție comercială. Activitatea a fost întreruptă între 1916 și 1918, în timpul Primului Război Mondial și al ocupației ruso-bulgare, fiind reluată după revenirea administrației românești. Încă dinainte de anii războiului, prin stăruința profesorilor liceului, primăria a cedat unui teren de 6.000 mp din grădina publică în vederea ridicării unei clădiri destinate acestei instituții de învățământ. Dar, urmare a greutăților aduse de război, abia în 13 octombrie 1923 a fost pusă piatra fundamentală a noii clădiri, pe terenul din centrul orașului, iar construcția a fost susținută prin contribuții ale Primăriei și Ministerului Instrucțiunii Publice, precum și prin donații și fonduri obținute în urma manifestărilor organizate de profesori și elevi. Construirea unui sediu propriu reprezenta, după cum sublinia, în același discurs, Gheorghe Coriolan, o dorință arzătoare a cadrelor didactice și a elevilor. Se impune precizat că acesta a fost profesor de istorie și director al liceului în perioadele 1920-1925 și 1926-1940.

În lucrarea „Centenarul Liceului «Mircea cel Bătrân». Profesori în paginile «Analelor Dobrogei»”, publicată în „Analele Dobrogei” din 1995, Ion Faiter amintește numeroși profesori care au predat la această instituție: Ioan Fodor, Constantin Mureșanu, Grigore Sălceanu, Carol Blum, Marin Ionescu-Dobrogianu, Ioan Micu, Ioan Georgescu etc. Printre personalitățile care s-au remarcat pentru activitatea lor culturală și științifică se numără istoricul Marin Ionescu-Dobrogianu, profesorul de limbi clasice Carol Blum și poetul și dramaturgul Grigore Sălceanu.

Reclama zilei: „Cereri de înscriere în școale modele tip imprimate – necesare tuturor elevilor în vederea începerei cursurilor școlare se găsesc gata la Tipografia Albania, Constanța strada Traian 16-20 (mai jos de liceu)” (Dacia, 1923)

Sursa foto: Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” Constanța – www.cnmbct.ro

În apropierea lacului Sinoe se află astăzi vestigiile Cetății Histria, oraș întemeiat de coloniști greci veniți din Milet. Timp de secole, Histria a fost un important centru al lumii grecești, în care comerțul și schimburile cu populațiile din ținuturile de la Dunăre i-au adus prosperitate. Templele, zidurile, străzile și numeroasele piese arheologice descoperite aici vorbesc despre perioadele de înflorire, dar și despre vremurile de restriște care, în cele din urmă, au dus la  stingerea orașului.

În 1914, istoricul și arheologul Vasile Pârvan (1882–1927) a început cercetările arheologice sistematice de la Histria. Prin munca sa, istoria cetății a fost readusă la lumină, iar vestigiile descoperite au oferit noi informații despre trecutul orașului. După moartea sa, cercetările au fost continuate de Scarlat Lambrino (1891–1964), istoric, arheolog și epigrafist, care a contribuit la cercetarea și valorificarea patrimoniului cetății.

În anul 1931, Lambrino publica volumul „Cetatea Histria. Notiță istorică și descriptivă cu prilejul expoziției Cetății Histria de la Academia Română, martie 1931”, o prezentare accesibilă care s-a dorit a fi un demers de popularizare a patrimoniului arheologic, menit să apropie publicul de istoria orașului antic. Redăm, în rândurile următoare, fragmente din această lucrare, în care sunt descrise câteva etape importante din evoluția urbei.  

„În vechime regiunea aceasta nu se înfățișa tot așa. Marea înainta până departe în interior și lacul Sinoe nu exista. Nisipurile aduse de mare, depunându-se rând pe rând în cursul vremii, au alcătuit ostrovul Chituc care desparte astăzi lacul de Marea Neagră. Când însă cei dintâi navigatori greci au venit în această regiune din Magrea Egee, pe corăbiile lor încovoiate, ei au găsit o insulă situată la vreo doi kilometri departe de țărmul Dobrogei. Cele două platouri, legate printr-o limbă de pământ, se ridicau singuratice în mijlocul apelor mării. Navigatorii veneau din orașul Milet care era așezat pe coasta Asiciei Mici, la gura fluviului Meandru.

În regiunea noastră navigatorii milesieni au găsit o insulă destul de întinsă – vreo 80 de hectare, nu departe de uscat și aproape de gurile Dunării. Pământul bogat al Dobrogei le punea la îndemână grâu din belșug, iar regiunea gurilor Dunării era ca și astăzi bogată în pește. De altă parte, urcându-se în sus pe fluviu ei puteau face comerț cu populațiile de pe maluri. Așa a luat naștere Histria. Întemeierea ei s-a întâmplat pe la anul 656 a.Ch., pe cât își aduceau aminte scriitorii vechi. (…)

Astfel, până în pragul secolului al V-lea, histrienii pot să se dezvolte în împrejurimi prielnice. Corăbiile lor urcă pe Dunăre și pe afluenții ei până în munții Munteiei și ai Moldovei. Cu mărfurile lor ajung chiar pe platoul Transilvaniei. Ei duc produse din miazăzi, vin și untdelemn, pe care le dau localnicilor în schimbul grânelor, al aurului și al celorlalte produse. În felul acesta civilizația grecească pătrunde până adânc în Carpați.

În secolele al V-lea și al IV-lea Histria ia un și mai mare avânt. Orașul se împodobește cu temple de marmură adusă din Marea Egee, care iau locul celor construite din material mai slab. Așa s-a găsit o frumoasă friză de marmură albă care împodobea, pe cât se pare, baza statuii de cult din templul cel nou, clădit către sfârșitul secolului al V-lea, al lui Apollon Ietros. „Apollo Vindecătorul”, divinitatea ocrotitoare a orașului, cu care coloniștii greci veniseră din patria lor, Miletul. Pe fragmentul care ni s-a păstrat sunt reprezentați în relief la mijloc zeul ocrotitor al orașului, la stânga tatăl său, Zeus, iar la dreapta sa sora sa Artemis.

La începutul secolului al IV-lea, statul histrian începe să bată monedă proprie de argint, care poartă pe o față capetele a doi tineri lipite unul de altul și pe cealaltă vulturul de mare, pasărea simbolică a orașului, ținând în gheare un delfin. Tot atunci se clădește un alt templu mai mare de marmură divinității ocrotitoare care veghează la liniștea și prosperitatea Histriei. Ni s-a păstrat un bloc mare din architrava care stătea sub streașina clădirii, purtând pe el numele celor care, din averea lor, au adus acest dar zeului”.

În prezent, Complexul Muzeal Histria, aflat în administrarea Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, poate fi vizitat zilnic în intervalul orar 9:00 – 19:00.

Reclama zilei: „Doamnelor! Cultivați-vă tenul numai cu produsele fabricei de parfumerie „Morel”. Pudrele, fardurile și rouge-urile cu marca „Morel” sunt neîntrecute. Pasta de dinți „Morel” curăță și albește dinții. De vânzare pretutindeni și la Drogueria Petre Tanașoca reprezentant D. Mungiuri, str. Costache Negri 3 – Constanța” (Dacia, 1930)

Sub titlul „Cum trebuie să ne purtăm cu sezoniștii” este prezentată, în ediția din 30 august 1930 a ziarului „Dobrogea Jună”, o scrisoare din partea Sfatului Negustoresc, semnată de președintele Ion Miga, cu privire la felul în care locuitorii și autoritățile Constanței ar trebui să îi primească pe vizitatorii veniți în sezonul estival.

Punctul de plecare îl constituia un episod deloc măgulitor pentru oraș: câțiva tineri care se recomandau drept membri ai „Gărzii de fer” acostau sezoniștii sosiți la Constanța, încercând să le vândă ziare. Cei care refuzau nu scăpau doar cu un simplu „Nu, mulțumesc”, ci erau amenințați și molestați, după cum a relatat „Dobrogea Jună” într-un articol publicat în ediția din 24 august 1930. Un „bun venit” nepotrivit pentru un oraș care încerca să-și construiască reputația de destinație turistică.

Acesta este și mesajul pe care îl transmite Sfatul Negustoresc, sub semnătura omului de afaceri local Ion Miga. Mai mult, scrisoarea publicată de ziarul constănțean depășește incidentul punctual. Pentru negustorii constănțeni, comportamentul localnicilor față de vilegiaturiști nu era doar o problemă de politețe, ci una economică. Vizitatorul care își cheltuia aici o parte din economiile strânse într-un an de muncă trebuia să plece cu o impresie bună despre oraș și, mai ales, să revină.

Iar aceste idei sunt exprimate fără ocolișuri în ziar:

„Sfatul Negustoresc nu a fost sesizat de acțiunea puțin cavalerească a tinerilor reprezentanți ai Gărzei de fer, și nici nu este autoritate polițienească care ar putea reprima acte de felul celui descris; condamnă însă cu asprime acțiunile care duc la molestarea oamenilor, mai ales a vizitatorilor sosiți anul acesta în număr destul de mare, în urma activităților desfășurate de către comitetul balnear local.

Să se știe de toată lumea că orașul nostru, nefiind reprezentat în timpurile din urmă cu destulă autoritate la centru, este sortit a trăi prin comerțul ce se face aici, comerț în decadență vizibilă dela o zi la alta, cât și prin vizitatorii cari vin în sezonul de vară la noi.

Pentru acest motiv toți locuitorii acestui oraș precum și autoritățile au imperioasa datorie de a face tot ce le este posibil ca vizitatorii stațiunei noastre balneare, cari vin aci și lasă o parte din economiile lor de peste an, să găsească o bună găzduire, primire politicoasă, astfel ca să nu simtă prea mult lipsa confortului ce și l-au lăsat acasă, cu scopul de a-și acorda – după munca unui an – o bine meritată recreație.

Comitetul balnear, exponent al consiliului Camerei de comerț, împreună cu Sfatul Negustoresc, vor face și în viitor tot ce le stă în putință pentru a atrage la Constanța și face depe acum apel la toți acei cari sunt convinși că orașul Constanța nu trebue să moară, ci din potrivă să facă zilnic progrese de modernizare, să contribue fie care cum poate spre ajungerea scopului urmărit de către comitetul balnear, adică: determinarea locuitorilor României Mari precum și a prietenilor noștri Cehoslovaci și Polonezi – cari în anul acesta au venit în număr destul de mare – de a-și căuta recreația pe frumosul mal constănțean al Mărei Negre, cu neîntrecuta și incomparabila plaje Mamaia. Numai așa ne vom face datoria de buni români și vrednici fii ai acestui oraș. I.Miga, președintele Sfatului Negustoresc și președintele Comitetului Balnear”

Reclama zilei: „Meditație serioasă pentru elevi din clasele primare și primele clase secundare oferă, contra masă sau locuință, absolvent a cinci clase secundare. Oferte ziar” (Dobrogea Jună, 30 august 1930)

Sursa foto: Expoziția „Mamaia – 120 de veri, o singură poveste”, carte poștală din colecția Gheorghe Stănescu

În anul 1882, Constanța era de patru ani o urbe a României și se afla în plin proces de dezvoltare economică. Populația orașului creștea de la o zi la alta, iar activitățile comerciale înfloritoare care se desfășurau aici atrăgeau oameni din întreaga Europă. La acea vreme, existau și trei farmacii. Două erau ale unor medici englezi, iar cea de-a treia, numită „Minerva”, era deținută de familia de greci Kefala.

Bătrânul Thrasivulos Kefala, din Kefalonia, se stabilise în oraș, încă de dinaintea Războiului de Independență, dar fiii săi veniseră să îl ajute cu afacerile abia câțiva ani mai târziu. Farmacia „Minerva” se afla pe Bulevardul Carol, se pare chiar pe locul în care, ani buni mai târziu, avea să se ridice mult mai celebra Farmacie a lui Ion Miga.

Ne întoarcem însă în anul 1882, când bătrânul Kefala se hotărâse să îi predea afacerile sale fiului Dimetrios (Demetrios), un tânăr învățat și foarte sufletist, dar tare ciudat și impulsiv. Bun la afaceri, grecul era ajutat și de un farmacist neamț, care locuia cu familia sa chiar în încăperile de deasupra farmaciei „Minerva”.

Într-o bună zi de august, în oraș se declanșă marele scandal: nevasta neamțului a fost găsită moartă, într-o baltă de sânge. Soțul a fost primul suspectat, dar omul a fost imediat lăsat în pace, pentru că la ora crimei se afla jos în magazin, împreună cu ajutoarele și mulți clienți. Bârfele orașului îi făcură pe anchetatori să își îndrepte atenția asupra lui Dimitrios Kefalos, despre care unii cârcotași spuneau că ar fi avut relații de amor cu soția neamțului. Procurorul cazului (numele i s-a pierdut, din păcate) și-a zis „gata, am prins criminalul” și l-a luat pe afacerist la interogatoriu, mergând pe ideea crimei pasionale.

Câteva ore bune l-a anchetat pe Kefalos, enervându-l peste măsură și obosindu-l pe excentricul bogătaș. Dornic să scape mai repede de tot felul de întrebări ce îl enervau, grecul a mărturisit crima, a semnat ce trebuia și a fost în sfârșit lăsat să se culce!

Din fericire, adevărul a ieșit repede la iveală. Un ofițer de poliție descoperise că un servitor al farmaciei, un arap (termen folosit pentru a desemna o persoană de origine africană, un arab negru), dispăruse de la locul muncii chiar pe la ora crimei. S-au făcut imediat razii prin vasele din Port, care se pregăteau să plece de la Constanța, iar într-unul din acestea, arapul a fost descoperit într-un hambar plin cu porumb.

Servitorul a recunoscut crima, spunând că fusese surprins de femeie în timp ce fura din casă, așa că o omorâse pentru a scăpa. Omul fu dus la judecată, în timp ce procurorul de caz merse supărat la arest, să îi dea drumului ciudatului Kefalos. „Bine, omule, cum ai putut să mărturisești o faptă ce nu era a ta?”, îl întrebă el, se pare, pe ciudatul afacerist.

Kefalos, încă somnoros îi răspunse: „Păi, mă sâcâiai cu întrebările și doar dacă îți spuneam ce vrei, puteam și eu dormi ca omul”. Procurorul își puse mâinile în cap, în timp ce grecul plecă acasă să mai doarmă un pic…

Reclama zilei – I. Segal – Atelier modern de tapițerie, decorațiuni, saltelărie, plăpămărie și orice. Articole de voiaj, cât și asortiment de rame și tablouri. Strada Cuza Vodă 34. (1924)

Sursa foto: Biblioteca Națională Digitală