Secolul al XIX-lea a fost un secol al modernizării, al marilor invenții din domenii diverse, al conflagrațiilor militare ce au redesenat harta politică și economică a lumii. În ciuda invențiilor din medicină, epidemii îngrozitoare au continuat să facă ravagii pe întreg globul, curmând viața a zeci, sute de mii și milioane de oameni, din state diverse, fără a ține seama de statutul social al victimelor.

Holera a fost boala care a distrus numeroase destine, iar veacul al XIX-lea a fost presărat de pandemii ale acestei boli infecțioase bacteriene.

Astăzi ne vom referi doar la epidemia izbucnită în anul 1865 și care a afectat și Dobrogea. În ținutul dintre Dunăre și Mare existau puține surse de apă potabilă, verile erau caniculare, iar mlaștinile se regăseau la tot pasul, toate aceste elemente contribuind la crearea unui teren extrem de propice pentru extinderea acestei boli îngrozitoare.

În 1865, în premieră, holera a atacat Europa nu pe obișnuita cale terestră, ci pe mare, vasele care făceau legătura între continente purtând boala și răspândind-o rapid în diverse zone ale globului.

Totul a început în luna martie, atunci când două fregate britanice, „North Wind și „Persia” au plecat din Singapore, cu destinația Jeddah (astăzi în Arabia Saudită). Ele transportau 145 de pelerini javanezi. Primele cazuri au fost consemnate la bordul vaselor după o escală făcută în portul Makalla (azi Mukalla, Yemen, în Marea Arabiei – zonă nordică a Oceanului Indian). Holera a fost contractată atât de pasageri, cât și de membri ai echipajelor britanice. În a doua jumătate a lunii mai, cele două fregate ajunseseră în Canalul Suez, acolo unde numeroase alte nave aduceau pelerini musulmani. Epidemia nu a mai putut fi ținută sub control, iar vasele britanice au „transportat“ holera către nord, chiar și după debarcarea pelerinilor musulmani la Jeddah. Pe 11 iunie 1865, în portul Alexandria erau raportate oficial primele cazuri, iar holera s-a extins în următoarea lună și jumătate în întreg Egiptul.

Cumplita boală ajunsese pe malul sudic al Mediteranei, iar de aici extinderea sa către Constantinopol, capitala Imperiului Otoman, și apoi în întreaga Europă a fost facilă.

Epidemia a cuprins întreg Bosforul și Marea Marmara și se știe că, pe 31 iulie, era înregistrat un deces în localitatea Therapia (azi Tarabya, Istanbul), pe malul european al Bosforului, chiar lângă intrarea în Marea Neagră. În scurt timp au fost înregistrate cazuri la Burgas și la Varna, iar apoi în toate orașele de pe coasta vestică și în special, la Sulina (unde funcționa Comisia Europeană a Dunării) și la Kiustenge (Constanța). La două-trei zile după apariția la Sulina, au început să se înregistreze numeroase cazuri și la Kiustenge.

În 1865, Kiustenge era un mic orășel ce își datora dezvoltarea din ultima perioadă căii ferate Kiustenge – Tchernavoda (Cernavodă) și portului Kiustenge, operate de firma britanică DBSR. Datorită fiilor Regatului Unit, vechiul sat turcesc cu câteva sute de suflete se dezvoltase și devenise o localitate în care trăiau turci, tătari, greci, bulgari, români („wallachi“ în sursele britanice ale vremii), precum și alte neamuri. Toți acești locuitori și rezidenți de la Kiustenge lucrau în port sau la calea ferată, ori aveau activități conexe (erau subcontractori sau aprovizionau zona cu diverse produse).

În acea vară teribilă Kiustenge a fost grav afectat de holeră, aceasta făcând numeroase victime, atât în rândul britanicilor rezidenți, cât și printre locuitorii de diverse etnii. La acea vreme existau deja câțiva medici în localitate, buni specialiști, dar prea puțini pentru a ține în frâu situația. Mai mult decât atât, administrația otomană a orașului avea reguli laxe și nu impunea norme de trai, de aprovizionare și de igienă, care să combată atacul teribil al bolii intestinale.

Alarmat de veștile îngrijorătoare venite din Orientul Mijlociu, medicul comunității britanice din Kiustenge, Henry William Cullen, a solicitat ajutor din Marea Britanie pentru lupta împotriva epidemiei care se apropia de oraș. Acest ajutor a venit  la finele verii, în persoana unui specialist englez pe nume Harry Leach (1836-1879), intrat peste ani în istorie ca primul medic șef al Portului Londra și ca autor de ghiduri și cărți privind igiena în marina comercială.

Detalii extrem de importante legate de experiența acestuia la Kiustenge avem dintr-un articol (o scrisoare de fapt) apărut în revista britanică de medicină “The Lancet” pe data de 23 septembrie 1865. Scrisoarea semnată de Leach era intitulată “The cholera in Eastern Europe”, era adresată editorului revistei și datată „11 septembrie 1865 Kiustenge, Turkey“.

Medicul de 29 de ani scria următoarele: Domnule editor. Ar putea fi util cititorilor dvs. să știe situația actuală referitoare la holeră în Estul Europei și în special în vecinătatea Dunării de Jos și la Marea Neagră. Am plecat din Londra pe data de 2 (n.a. septembrie 1865), la ordinele DBSR-ului, care a considerat necesar să mai trimită personal medical în această țară și am călătorit cât am putut de repede, via Viena și Dunăre. Ajungând la Tchernavoda ca să iau trenul spre Kiustenge am aflat că acolo surveniseră deja două decese recente… Numărul rezidenților englezi este mic (n.a. la Kiustenge), iar situația caselor lor nu este foarte salubră. Am ajuns în oraș în noaptea de 7 septembrie. Mulți dintre cititorii dvs. știu probabil deja că această localitate a fost afectată de holeră de mai multe ori. Boala se pare că a ajuns în acest loc de la Constantinopol și a început aici pe 5 august. De atunci (n.a. din 5 august până în 7 septembrie) s-au înregistrat 20 de cazuri printre rezidenții englezi, din care 11 au fost fatale. Numărul de cazuri în întreg orașul este incert, dar se știe că, în total,  121 au murit. Sunt doar 84 de britanici care trăiesc aici, așa că mortalitatea este foarte, foarte mare, în ciuda eforturilor uriașe și profesioniste ale doctorului Cullen, rezidentul medical englez și ofițer al companiei. Sunt sigur că fără el numărul morților ar fi fost mult mai mare… Casele englezești nu sunt într-o situație prea bună, dar toate se află pe malul unei stânci ce străjuiește plaja, ceea ce asigură un drenaj natural. S-au făcut totuși câteva greșeli, modul în care au fost construite closetele și faptul că porcii sunt ținuți pe lângă casă. Aceste lucruri ar trebui remediate, pentru a evita viitoare atacuri… Holera a încetat dintr-o dată, imediat după venirea mea, atât în rândul rezidenților britanici, cât și în orașul turcesc…”

Informațiile oferite de Harry Leach sunt extrem de importante și de natură să ne ajute la reconstituirea imaginii. Cele 121 de victime înregistrate la nivelul întregii așezări (11 britanici și restul localnici și refugiați) ne arată cât de devastator a fost atacul epidemic, în condițiile în care populația urbei era, probabil, în jur de 2000 de locuitori, la acea vreme.

Epidemia a încetat la Kiustenge în luna septembrie, așa cum ne spune și Leach. A mai continuat să lovească și în anii viitori, cu diversă intensitate.

După scurta sa experiență dobrogeană, Harry Leach s-a întors în Marea Britanie și a continuat să activeze ca medic în Marina Comercială.

Dincolo de activitatea sa ca medic și de lucrările sale capitale pentru eradicarea bolilor de pe navele maritime comerciale, Harry Leach rămâne și în istoria Dobrogei, prin rândurile sale scrise despre Kiustenge, în timpul holerei din 1865…

Reclama zilei –Stârpirea muștelor! Doar cu Piramidele Olso, recunoscute ca cele mai eficace.Depozit general pentru județul Constanța, doar la Librăria Albania, str Traian no 16-20, Vânzare en gros și en detail. Prețuri de concurență! (1926)

Înainte de a se numi Independenței sau Ovidiu, piața din centrul orașului Kiustenge (Constanța de astăzi) a fost cunoscută o vreme și sub numele de Piața Italiană, probabil în amintirea genovezilor ce locuiseră și munciseră aici în Evul Mediu . În această piață, în iarna anului 1858, a avut loc un episod inedit și sângeros, o multiplă execuție publică. Acest moment incredibil a fost relatat de un inginer britanic pe nume Henry Charles Barkley, angajat al firmei engleze Danube Black Sea Railway and Kustendjie Harbour (DBSR), care exploata portul Kiustenge și care construia în acei ani calea ferată Kiustenge -Tcheravoda (Bogazchioi). H.C. Barkley a scris despre acest episod în cartea sa „Between Danube and Black Sea or Five Years in Bulgaria” (1876).

Să aflăm însă ce s-a întâmplat. În vara anului 1858, la Mangalia avuseseră loc niște crime îngrozitoare: fusese atacată casa unui negustor turc, iar acesta, două femei și patru copii mici fuseseră uciși cu sălbăticie. Asasinii necunoscuți plecaseră cu o pradă de numai câteva parale. Autoritățile otomane au demarat imediat cercetările, iar ucigașii au fost prinși repede. Erau un bătrân și alți cinci bărbați din neamul său, cu toții membri ai unei șatre de romi care își făcea veacul pe lângă localitățile din sudul Dobrogei. Criminalii au fost aduși la Kiustenge, judecați și condamnați la moarte, apoi depuși în închisoarea orașului.

Potrivit legii otomane, criminalii ar fi putut scăpa cu viață dacă ar fi plătit o răscumpărare, „banii de sânge”, către rudele victimelor, dar ucigașii nu dispuneau de acești bani. S-a decis așadar executarea lor, însă și aici a intervenit un lucru care astăzi ni se pare foarte ciudat: plătirea călăului cădea în sarcina familiei victimelor. Aceasta însă nu avea niciun venit. În cele din urmă, odată cu venirea iernii, situația s-a rezolvat. H.C. Bakley povestește: „Într-o seară, în timpul iernii ce a urmat, fratele bărbatului ucis l-a anunțat pe Guvernator că, în sfârșit, a găsit pe cineva dispus să execute sentința, pentru câțiva piaștri în avans și care urma apoi să ceară restul sumei de la cei ce au asistat la execuție… Pașa și-a dat imediat acordul… ”

În cele din urmă a venit și ziua execuției: „La intrarea în piață a singurelor străzi din oraș fusese amplasată o linie de zapcii, cu săbiile scoase și carabinele încărcate, atenți la perimetru și la ferestrele caselor, pentru că acolo se adunase întreaga suflare a orașului… în fața cafenelei centrale, pe un divan ridicat, se aflau Pașa și membrii Consiliului, cu prietenii lor, bând cafea și fumând din pipele lor lungi”. Trebuie menționat faptul că în Imperiul Otoman, în perioada 1840-1878, zapciul (din turcescul zaptye) era agent de poliție, un precursor al jandarmului modern, iar unitățile de zapcii erau principala forță paramilitară provincială, mai ales în Turcia Europeană, în zonele rurale.

Tânărul călău găsit de familia victimelor a băut, pe ascuns, o cantitate mare de alcool, pentru a-și face curaj, iar apoi i-a executat, unul câte unul, pe vinovați. Emoțiile l-au făcut să rateze o lovitură iar unul dintre condamnați, cu un braț despicat pe jumătate, a început să fugă prin piață, căutând salvare. A fost adus de soldați înapoi pe eșafod iar execuțiile au continuat până la final, fără alte incidente. După îngrozitorul eveniment, călăul a trecut pe la spectatori și a primit monedele așteptate.

Trupurile însângerate ale criminalilor au fost lăsate câteva ore, pe zăpadă, protejate de un gard pentru a fi ferite de atacul vreunui animal (domestic sau sălbatic) iar după căderea nopții, au fost luate, duse într-un loc ferit, și arse …

Aceasta este singura (sau cel puțin, cu siguranță, ultima) execuție care a avut loc la Kustendjie, în secolul al XIX-lea. La ea au asistat, oripilați, și britanicii de la DBSR, pentru care un astfel de “spectacol” părea desprins din povestirile Evului Mediu.

Reclama zilei – Franzelăria și Patiseria Alecu Sacmari, Strada Carol No 137 (alături de Farmacia Ciomu). Pâine de graham veritabilă, pentru diabetici. Pesmeți cu anason și pesmeți nesărați. Turtă dulce din miere de albine ala Nuremberg, recomandată pentru copii. Renumitele cornuri cu sare și cornuri cu nuci. Caiser, sanvici și chifle. De două ori pe zi proaspete. Se execută orice fel de comenzi. (1926)

Continuăm astăzi prezentarea zeilor adorați la Tomis, în epocă romană (în sec.I-III d.H) cu două artefacte dedicate lui Bacchus/Dionysos, figură extrem de importantă în panteonul greco-roman și adorat deopotrivă în lumea tracică. Ambele piese fac parte din Tezaurul de Sculpturi de la Tomis, descoperit în centrul orașului modern Constanța în anul 1962. Dionysos/Bacchus era zeul vinului și al viței de vie, al vegetației și al naturii reînviate, o divinitate a fertilității, al extazului orgiastic și al teatrului.

Primul artefact, extrem de interesant și de complex, este un relief votiv pe o placă de marmură gălbuie cu cristale mari, și îl înfățișează pe Dionysos însoţit de principalii lui acoliţi. Monumentul are la bază o inscripţie în limba greacă. Figura centrală a basoreliefului este cea a lui zeului, înconjurat de patru divinităţi, ale căror imagini sunt dispuse în câte unul din cele patru unghiuri ale câmpului. În partea stângă, jos, apare în picioare, pe un soclu rotund, Priapus, cu corpul nud şi cu barbă, purtând o pînză răsucită în jurul capului. Sprijinindu-se cu picioarele din faţă pe acelaşi soclu rotund, se înalţă pantera neliniştită, care întinde capul spre vasul ţinut de Bacchus, de unde curge vin. După cum se știe, Priapus era zeul grec și roman al fertilității masculine, al reproducerii, dar și al grădinilor și al livezilor iar asocierea sa cu Dionysos este una obișnuită, cu atât mai mult cu cât sursele mitologice îl indică drept fiu al lui Dionysos și al Afroditei. Deasupra imaginii lui Priap, în colţul superior stîng, apare și cea a unui satir, cu picioare de ţap, cu barbă şi cu coarne, stând pe un suport. Satirul culege struguri din coarda cu frunze şi cu ciorchini, pe care se şi sprijină cu picioarele. În dreapta reliefului, jos, este redat corpul de dimensiuni reduse al lui Pan, îmbrăcat cu tunică până la genunchi. Atât satirul, cât și Silen, sunt personaje obișnuite ale cortegiului dionisiac. Silen era cel mai bătrân dintre satiri, tutore și prieten al lui Dionysos, înțelept, dar cu comportament bahic și înfățișare grotească.

Colţul superior drept al reliefului este rezervat unei divinităţi care în mod obişnuit nu apare în cortegiul lui Dionysos: este Cavalerul Trac mergînd la pas. Unul din picioarele din faţă ale calului se află ridicat în dreptul unui mic altar. Inscripția de pe monument a fost tradusă astfel: “Noroc bun! Lui Dionysos Kathegemon (Conducătorul), Aquilinus al lui Artemidoros (a pus) această ofrandă în împrejurări fericite, spre binele său“. Eroul cavaler este prezentat în ipostaza sa obișnuită de vânător, el fiind și un protector l muritorilor și al mormintelor. Piesa a fost datată în prima jumătate a sec.III d.H.

Cea de a doua piesă prezentată astăzi este un relief de marmură în care Bacchus/Dionysos este prezentat în poziţie de repaus. Pe cap, zeul are o cunună de sub care apare părul, în bucle mari. Este îmbrăcat cu tunică scurtă şi cu himation, care ajunge până la genunchi. La mijloc el este încins cu o piele de capră, sub piept, cu o centură, și este încălţat cu cizme scurte. Mâna stângă, ridicată la înălţimea capului, ţine thyrs-ul, toiagul său lung împletit cu viță de vie și iederă. Cu dreapta ţine de toartă kantharos-ul (vas pentru băut vin), pe care îl întoarce spre capul unei pantere, animal simbol în cultul lui Dionysos. În stânga reliefului, jos, apare o cistă, coșul de răchită purtat în procesiuni, iar în jurul acesteia este încolăcit un şarpe, căruia nu i se vede capul. Cultul lui Dionysos s-a născut în Tracia și a pătruns în Grecia într-o vreme foarte îndepărtată, întruchipând rodnicia vegetaţiei şi în special a viţei de vie. În epoca romană a fost adoptat de latini care l-au numit Bacchus, dar și Liber Pater (Tatăl liber), printr-o asimilare cu o veche divinitate italică, a rodniciei vegetale. În cadrul sărbătorilor închinate lui Dionysos-Bacchus şi care aveau loc primăvara, cultul acestui zeu implica un adevărat cortegiu sacru în care erau integrate mai multe divinităţi acolite de caracter agrest şi pastoral, ca Pan, Priap, Silen, Satirii. Cultul era însoţit de manifestări exuberante, fireşti pentru o sărbătoare a vinului: beţie, dans, muzică, toate împinse până la orgie. Sărbătorile dionisiace nu aveau însă numai acest aspect, ci erau folosite şi ca un prilej de manifestare a aptitudinilor artistice, căci în cadrul lor se organizau concursuri de muzică, dans şi sport. Datare probabilă a acestei piese este prima jumătate a secolului al III-lea d.H.

Reclama zilei –  Vizitați marele atelier fotografic FOTO-ROYAL, Marica Patropol, str. Carol no.60, unde se execută în cele mai bune condițiuni fotografii estetice cu prețurile cele mai avantajoase. Prețuri de reclamă: la 12 c.p., un record gratis. (Constanța teatrală și cinematografică, 1925)

Pe data de 17 iunie 1923, pe scena Teatrului Elpis a avut loc o reprezentație teatrală oferită de către o artistă în plină ascensiune, domnișoara Aurora-Doree Constanțianu, actriță din București, dar născută și crescută în orașul lui Ovidiu. Sala a fost arhiplină, sute de persoane fiind prezente pentru a o vedea pe tânăra vedetă despre care, până atunci, doar citiseră în gazete. Însoțită de trei colegi actori de la Teatrul Mic din București (Constantiniu, Aurelian și Vasiliu), domnișoara actriță a ales pentru seara de la Elpis trei piese cu care făcuse furori în capitală și în străinătate: „Furtuna casnică”, de Bouville, „Drepturile sufletului”, de Glasco, și „Ce știe satul„, de V.Al. Jean. Tânăra actriță a oferit un recital pe măsura așteptărilor, demonstrând un mare talent și reușind cu mare ușurință să treacă de la dramă la comedie. La final, a fost recompensată cu interminabile aplauze, publicul fiind extrem de încântat.

Ziarul „Dacia” a publicat, pe 17 iunie 1924, un articol referitor la expulzarea unei doctorițe acuzată de acțiuni bolșevice. Fiică a istoricului, socialistului și anarhistului basarabean Zamfir Ralli Arbore, Ecaterina Arbore (1873-1937) a fost declarată indezirabilă de statul român, care a decis să o expulzeze. Serbia, Bulgaria, Cehia și Polonia au refuzat să o primească pe militanta comunistă, motiv pentru care ultima soluție a rămas Turcia. Din acest motiv, autoritățile române au trimis-o pe Ecaterina Arbore la Constanța. Aici, ea a fost izolată într-o casă din afara orașului, fiind păzită de numeroși agenți de poliție timp de câteva zile. Ziariștii de la „Dacia” considerau că expulzarea doctoriței era una abuzivă, cu atât mai mult cu cât ea nu fusese judecată și nu i se stabilise vreo vină clară în afară de faptul că lucrase în Rusia ca redactor la publicații comuniste de limbă română și că trăise la Moscova ani buni. „Felul în care autoritățile înțeleg să arunce peste front o cetățeană română constituie un abuz și o ilegalitate nemaipomenită”, au mai scris gazetarii de la „Dacia”. A doua zi, pe 18 iunie, Ecaterina Arbore a fost îmbarcată pe vasul SMR Principesa Maria, care a plecat apoi la Constantinopol.

Pe 17 iunie 1925,Vama Constanța a aplicat o amendă  de 8.000 de lei declarantului V. Pauleț, întrucât acesta a declarat la export drept cretă pisată un transport de vopsele. În aceeași zi, vameșii au efectuat cercetări într-un alt caz, încercând să dea de membrii unei bande de contrabandiști numite „Înghițitorii de Perle”. Agenții au urcat și la bordul vasului SMR Împăratul Traian, care se pregătea să plece spre Marea Mediterană. Unul dintre pasageri, Petre Mihăilescu, a fost considerat suspect întrucât era foarte nervos așa că s-a decis percheziționarea sa. În momentul în care au vrut să îl controleze, omul a leșinat. Nu a fost un truc. După câteva minute, călătorul și-a revenit complet și percheziția a putut fi efectuată. Nu s-a găsit nimic asupra sa (și nici în interiorul său), motiv pentru care a fost lăsat în pace și considerat nevinovat. Omul era, pur și simplu, mai slab de înger!

Un grav accident de aviație s-a produs pe data de 17 iunie 1930 la Mamaia, pe terenul Școlii de Tir și Bombardamente de la marginea stațiunii. La ora 8 dimineața, de pe aerodromul unității a decolat un avion tip Potez (de proveniență franceză), pilotat de plutonierul Vasile Ion și în care se mai aflau doi pasageri, sergenți instructori. După o oră de zbor efectuat în condiții normale, avionul a aterizat, însă manevra nu a fost executată corect. Aparatul a capotat, s-a lovit cu botul de sol iar cei trei militari au fost, efectiv, aruncați din carlingă. Au fost imediat duși la Spitalul Militar, în stare gravă. După câteva ore au fost stabilizați și au scăpat cu viață, rămânând însă cu sechele fizice serioase. Avionul a fost grav avariat iar autoritățile au demarat o anchetă pentru a stabili dacă pilotul a fost sau nu vinovat de accident.

Reclama zilei – Vizitați Bodega Roata Lumii, din strada Moldovei no.1, renovată după ultimile cerințe moderne. Bufet și Grătar Special. Vinuri din cele mai renumite podgorii. Bere zilnic proaspătă din București. Prețuri mai eftine ca oriunde. Încercați și vă veți convinge. (1925)

Continuăm cu prezentarea anunțurilor de mică publicitate din epoca interbelică, astăzi fiind alese cele din ziua de 16 iunie. Aparent banale, acestea ne ajută să înțelegem mai bine traiul cotidian, problemele locuitorilor sau ale persoanelor juridice, din urmă cu un veac:

De vânzare Locuri de Casă în condițiuni avantajoase. Bd Principesa Maria – Viile Vechi. Localitatea cea mai frumoasă și mai de viitor a orașului Constanța: plajă în apropiere, conductă de apă și electricitate, direct din port, pentru cei care vor îndeplini formele. Planul și condițiunile se găsesc la dl avocat Constantin Irimescu, strada Traian 23. (Dacia, 1923)

Se cumpără un imobil în strada Carol sau în Bulevardele Ferdinand și Regina Maria, până la suma de 500.000 de lei. A se adresa la ziar (1930)

Se caută o fată de 13-16 ani pentru a ajuta la menaj. Detalii, la redacție (Dacia, 1930)

Încasator, fost timp de 18 ani în serviciul unei firme comerciale de prim rang, apoi timp de 10 ani la o bancă de întâia mână, azi fără slujbă, caută post similar, sau orișice, depunând eventual și garanție numerar. Dl Vassiliadis, str.16 mai no.2 (1932)

Salonul de coafură Lambru, din strada Carol no.11, angajează de urgență coafeze și manichiuriste (1928)

De vânzare una trăsură de piață aproape nouă, complectă, cu doi cai și hamuri. Str. Alexandru cel Bătrân no.45 (1923)

Guvernantă austriacă caută loc la copii de peste 4 ani. Adresă – Maria, la ziar. (1923)

Se caută: Contabil corespondent care să cunoască bine și limba franceză și eventual italiana; Dactilografă corespondentă de limba română, eventual și italiană, se caută pentru imediata angajare de către o industrie din localitate. Căsuța Poștală 72 Constanța (1928)

Copil de suflet se dă, de sex masculin, vârstă 6 luni. Doritorii sunt rugați a se adresa pe strada Griviței, la no 16, la Olga Sesciuc. (1932)

De închiriat Hotel Bristol, complet mobilat (1932)

Automobil Lancia 45 HP, în stare bună, vinde Casa de Gaj pe adresa Băncii Naționale Constanța (1928)

Reclama zilei –Vizitați Magazinul Manon. H Lupescu. Piața Independenței. Cel mai convenabil și mai bine asortat cu articole bărbătești, jucării, parfumerii, mode, articole de plajă, confecțiuni. Prețuri de reclamă. Încercați și vă veți convinge! (1924)

Astăzi ne întoarcem în timp cu aproape două milenii pentru a vorbi despre zeii cetății Tomis, urbe aflată în acel moment sub stăpânire romană. Ca peste tot în imperiu, pe malul Pontului Euxin exista toleranță religioasă, locuitorii orașului port – oameni de toate neamurile, putând să se roage la orice divinități. Erau venerați zei autohtoni (precum Cavalerul Trac), divinități din panteonul greco-roman, dar și cele de sorginte asiatică  sau africană, acceptate sau chiar adoptate de imperiu. Astăzi prezentăm trei piese care fac parte din Tezaurul de Sculpturi de la Tomis, descoperit în centrul orașului modern Constanța în anul 1962. Nu sunt atât de spectaculoase precum Șarpele Glykon, Fortuna cu Pontos, Isis sau Nemesis, dar existența lor ne ajută să înțelegem universul multi-religios al epocii.

Prima piesă este o reprezentare a zeului medicinii, Esculap (Asclepios la greci). Statuetă de marmură gălbuie, fină, a suferit încă din antichitate stricăciuni mari, care au dus la dispariţia simbolurilor şi a unor părţi componente ale corpului. Statueta reprezintă atitudinea caracteristică imaginilor lui Esculap. Se presupune că mâna dreaptă, ruptă de la umăr, cobora lateral în jos şi ţinea cupa, unul dintre simbolurile cu care în mod obişnuit este înfăţişat Esculap. Datorită puterii tămăduitoare care i se atribuia, acest zeu a devenit foarte popular. Pe diferitele monumente antice, zeul este reprezentat cu păr bogat şi cu barbă, cu faţa senină, cu privirea blîndă. În mod obişnuit se sprijină pe un toiag, în jurul căruia se încolăceşte un şarpe, simbol al regenerării. În cealaltă mână zeul ţine alt simbol: un vas, o tăbliţă de scris sau un glob. Statueta de față este o copie de epocă romană, de la sfârşitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea p.Chr., după un tip clasic grecesc. 

Al doilea artefact ce merită atenție deosebită este o statuie de marmură gălbuie, uşor corodată, care a făcut parte dintr-un monument mai complex și care îi reprezenta inițial pe cei doi frați Dioscuri, Castor și Polux, alături de caii lor. Piesa rămasă îl reprezintă doar pe unul dintre eroi, alături de cal, pe un soclu. Inscripţia de pe marginea soclului a fost gravată pe trei rânduri. Nu se păstrează decât jumătatea din stânga. Din rândul întâi, aflăm că monumentul a fost pus pentru „Dioscurii întemeietori”. Funcţiile Dioscurilor sunt variate şi multiple. Ei sunt fie cuplul luminii alternante (ziua cu noaptea), fie al luminii inseparabile, uniţi în constelaţia Gemenii. Sunt protectorii marinarilor, care îi imploră pe timp de furtună, pentru că apariţia lor pe cer înseamnă încetarea pericolului. Prin această funcţie se confundă de la început cu Cabirii, străvechile divinităţi din Samotrake. Apar ca zeităţi războinice sau protectori ai vânătorii, ai dansului, muzicii şi poeziei. Dioscurii sunt reprezentaţi întotdeauna împreună, în picioare, ținând caii de căpăstru. Piesa datează din prima jumătate a sec.III p.Chr.

Continuăm prezentările de astăzi cu un basorelief pe placă de marmură albă, în care sunt înfățișate cele trei Graţii, nude, în picioare, ținându-se reciproc de umeri. Cele laterale sunt văzute din faţă, iar cea din mijloc, reprezentată din spate, are capul întors excesiv spre dreapta. În mâinile libere, Graţiile din margine ţin fructe. La picioare, în dreapta şi în stânga, se află câte un vas înalt, cu bazele şi marginile largi. Graţiile erau imaginate în antichitate ca trei surori, divinităţi ale armoniei, dragostei şi poeziei, dar în special ale vegetaţiei şi ale prosperităţii, legate de fertilitatea pământului. Ele răspândeau bucurie în sufletele oamenilor şi ale zeilor. În Olimp făceau coruri împreună cu Muzele şi dansau în faţa zeilor, acompaniate de zeul Apolo cu citera. Calităţile Graţiilor se oglindesc în numele pe care le poartă; deşi sunt numai trei, ele apar la scriitorii antici cu nume numeroase şi variate. Dintre cele mai frecvente: Aglaia „cea care străluceşte”, Thalia „cea care face să înflorească” și Euphrosyne „cea care înveseleşte inima”.

Aceste artefacte, chiar dacă nu impresionează prin realizare, ne vorbesc despre credințele tomitanilor, despre zeii lor protectori, eroi, despre speranță, bucurie, viață…

Reclama zilei – Movilă Tekirghiol (Comuna Tuzla), Stațiune balneară și climaterică, situată pe malul Mărei Negre și al lacului Tekirghiol. Stagiunea 1 iunie – 20 septembrie. Băi calde de nămol, Băi reci de lac și de mare. (1924)

Cu foarte puţin timp înaintea declanşării Primului Război Mondial, în iunie 1914, Ţarul Nicolae al II-lea venea împreună cu familia sa în oraşul Constanţa, locul pe care Regele Carol I al României îl alesese drept reşedinţă de vară. România devenise un stat important pe harta Europei, mai ales după cele două războaie balcanice (1912-1913) iar marile puteri ale continentului, printre care se număra evident şi Rusia, erau interesate să atragă de partea lor țara condusă de Carol I. Discuţiile de la Constanţa dintre cei doi monarhi au vizat menţinerea păcii în Balcani şi respectarea tratatelor internaţionale precedente.

Familia regală a României și Ţarul Nicolae II aveau o strânsă legătură, principele moştenitor Ferdinand fiind căsătorit cu Maria, verişoara marelui conducător al Rusiei. Se încercase chiar o înrudire mai strânsă, însă prinţul Carol (viitorul Carol al II-lea) reuşise să strice totul într-o vizită în Rusia, determinând-o pe marea ducesă Olga, fiica țarului, să dezavueze total ideea unei căsătorii. Incidentul a fost trecut cu vederea, iar cele două familii au continuat să menţină strânsele relaţii.

Pe 1 iunie 1914 (14 iunie pe stil vechi), direct din Crimeea, de la Livadia (reşedinţa de vară a țarului), Nicolae al II-lea venea la Constanţa. Se afla la bordul yahtului imperial „Standard” și era însoţit de întreaga familie: ţarina Alexandra Feodorovna şi cei cinci copii – Olga, Tatiana, Maria, Anastasia (mari ducese) şi de ţareviciul Alexei. Yahtul „Standard” era flancat de două crucişătoare, „Cahul” şi „Almaz”, iar în imediata apropiere a bătrânului Tomis se afla pe poziţie aproape întreaga flotă rusă din Marea Neagră.

Însoţit de cele 31 de salve de tun trase în semn de salut de pe bricul „Mircea”, „Standard” a intrat în portul Constanţa, fiind pilotat de căpitanul român Eugeniu Botez (nimeni altul decât scriitorul Jean Bart). Ţarul şi familia sa au debarcat lângă Pavilionul Regal (Cuibul Reginei), unde au fost întâmpinaţi de monarhii României şi conduşi spre un alt pavilion din apropiere, amenajat special pentru această vizită. Primarul oraşului Constanţa, Virgil Andronescu, i-a oferit lui Nicolae al II-lea, în semn de bun venit, pâine şi sare, pe o tavă de aur masiv, inscripţionată cu textul „România – iunie 1914”.

Constanţa era în fierbere în acea zi… Zeci de mii de oameni veniseră să asiste la marele eveniment, întâlnirea celor doi puternici monarhi. Ziaristul Petru Vulcan menţiona: „Este o sărbătoare cum nu am mai văzut la Constanţa. Cu ochii îl urmăm pe ţar. Tăietura barbişonului îi prezintă faţa cam lunguiaţă. Are ochii mari, albaştri, părul şi barba blonde ca spicul grâului. Un adevărat rus. E cam emoţionat şi cam galben la faţă, se vede că nu e obişnuit cu atâta lume, atât de aproape de cortegiu, aclamându-l. Şi se minunează Ţarul şi Augusta-i familie de libertatea noastră, de popularitatea de care se bucură suveranii noştri şi întreaga familie regală”.

Ţarul Nicolae a stat de vorbă, între patru ochii, cu Regele Carol I. Cortegiul s-a deplasat apoi la Catedrală, la o slujbă religioasă, iar ulterior la un dejun oferit la Cazino de I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri. Au urmat alte discuţii, evenimente și acordări reciproce de medalii şi onoruri.

Întreaga vizită a durat 14 ore, după care țarul s-a retras alături de familie la bordul yahtului, părăsind apoi apele Constanţei… Peste numai trei săptămâni, asasinatul de la Sarajevo urma să arunce întreaga Europă în ghearele necruţătoare ale războiului.

Destinul familiei imperiale ruse a fost, se ştie, unul tragic: în urma Revoluţiei bolşevice, în martie 1917, ţarul Nicolae a fost obligat să abdice. El şi întreaga sa familie au fost asasinaţi pe 16 iulie 1918, la Ekaterinburg, din ordinul lui Lenin. Vizita de la Constanţa avea să rămână ultima lor călătorie în străinătate…

Reclama zilei: Fabrica de ghiață Șerban Vodă din București a înființat în orașul nostru, la Grădina Capato un depozit permanent de ghiață artificială, de primă calitate, cu prețul de 2 lei Kgr. Deschis până la 15 septembrie. (1930)

Acest calendar și-a propus ca în fiecare zi să cuprindă câte o filă din istoria orașului Constanța, să prezinte evenimente reale, personalități ale așezării sau artefacte deosebite ale extrem de bogatului patrimoniu cultural. Istoria unui oraș are însă și mai mult farmec atunci când este dublată de legende străvechi, în măsură să-i dea culoare. De aceea, ne-am decis ca astăzi să prezentăm mitul fondator al cetății Tomis, legenda care ne vorbește despre originea numelui antic.

Povestea spune că acum mii de ani, de pe meleagurile vechii Elade au plecat la bordul corabiei Argo cei mai de seamă eroi, Argonauții, conduși de prințul Iason. Misiunea lor: să fure Lâna de Aur, aflată într-un regat nordic numit Colchida. Grecii au avut parte de o călătorie plină de peripeții. Au ajuns în Pontul Euxin (Marea Ospitalieră), apoi în regatul Colchidei, identificat undeva în vestul Mării Negre, pe teritoriul Georgiei de astăzi. Din țara regelui Aetes (Uliul) și după numeroase primejdii, cu ajutorul frumoasei prințese Medeea, grecii au furat Lâna de Aur a  străvechiului berbec înaripat și au pornit apoi spre casă. Medeea și fratele ei, prințul Absyrtos, îi însoțeau…

          Prădat de comoară și rămas fără doi dintre copiii săi, regele Aetes a pornit în urmărirea grecilor. A fost foarte aproape să îi ajungă, dar atunci, Medeea, îndrăgostită de Iason, a pus la cale un plan diabolic. I-a convins pe eleni să îl omoare pe micul prinț Absyrtos, să îl taie în bucăți și aceste bucăți să le arunce în mare. Planul diabolic a reușit: Profund îndurerat, tatăl Aetes s-a oprit din urmărire, a strâns rămăsițele nefericitului său copil și a înălțat un rug funerar pe țărmul unei țări necunoscute. Grecii au profitat de moment și au reușit să fugă spre patria Elada, fără a mai putea fi prinși vreodată

          Se spune că ritualul incinerării lui Absirtos a fost îndeplinit pe o limbă subțire de pământ, care se aventura în apele mării. Tomei, în greaca veche, se traduce drept despicătură, bucată, tăietură sau după unii lingviști, lamă de cuțit. Mitul ne-a parvenit grație scriitorilor antici. Însuși Ovidiu, poetul exilat la Tomis în urmă cu două milenii a scris rândurile:

„Miletul își trimise colonii într-acoace/Și ei descălecară aice, între geți/Dar locul are-un nume mai vechi decât orașul/I-l dete, așa se zice, Absirt, când fu ucis/Când impia Medeea fugi de-al său părinte/Pe vasul după sfatul Minervei făurit… Obrazul ei pălește și iute a încremenit/Pierdută sunt, își zice/Dar tot am să-l întîrzii cu viclenia mea./ Și căutând în juru-i să vadă ce să facă/ Deodată dă cu ochii de fratele Absirt/Și cum îl vede, îndată și strigă: Biruit-am/Căci moartea lui acuma va fi scăparea mea/Ea pieptul i-l străpunge cu sabia și apoi/ Îi sfârtecă și trupul…/De-atunci, îi zice Tomis acestui loc fiindcă/O soră pe-al său frate aice l-a tăiat.”

(Publius Ovidius Naso, Tristele, Scrisori din Pont, traducere-Teodot Naum, ediție bilingvă îngrijită de Livia Buzoianu, Editura Ex Ponto, Constanța, 2013, Tristia IX, p.197-198)

Promontoriul unde regele Aetes și-a incinerat fiul, este, spune legenda, chiar Peninsula, zona veche a orașului nostru. Evident, dacă vei întreba un specialist, acesta îți va spune că mitul Argonauților și al Lânei de Aur nu are nicio bază reală. Tot ei vor afirma că numele de Tomis vine de la o realitate pur geografică: grecii din Milet au întemeiat orașul în sec.VI î.H. pe un promontoriu ascuțit, care intră în apele Pontului Euxin asemenea unei lame. Această Peninsulă a fost mereu inima urbei, fie că aceasta s-a numit Tomi, Tomis, Constanția, Kiustenge, Kostence și într-un final Constanța. Iason, Medeea și argonauții au scăpat și au ajuns în Elada lor. Sacrificarea lui Absyrtos a intrat în legendă și odată cu ea, și locul unde s-a petrecut fapta… În legendă a intrat și Locul Sacrificiului…

Povestea s-a încheiat. Istoria unui oraș era însă abia la început…

Reclama zilei – Hotel Central, strada Traian colț cu Vasile Alecsandri. Propietatea Frangopol. Hotel modern cu tot confortul, situat în centrul orașului și în fața gărei. Electricitate,  apă în continu, curățenie exemplară și liniște desăvârșită. Hotel absolut familiar. Prețuri moderate. (1924)

Sursă foto: The Golden Fleece – Herbert James Draper, https://artuk.org/discover/artworks/the-golden-fleece-23299, Bradford Museums, Galleries & Heritage

În vara anului 1927, pentru mulți dintre constănțeni o deplasare la plajă în Mamaia era un adevărat lux. Drumul dura două ore, iar un bilet de tren costa 30 de lei, după cum aflăm din amplul articol publicat în ediția din 12 iunie a ziarului „Dobrogea Jună”, intitulat „Băile de mare din oraș”.

Doritori de o baie în mare erau numeroși, însă cei mai mulți  căutau un loc în apropiere, unde „să-și facă baia zilnică la repezeală, fie dimineața înainte de a merge la ocupațiune, fie în timpul prânzului și mai ales pe un preț derizoriu”. În acest context, vicepreședintele Asociației Comercianților de Cereale, I. Xantopol, descris drept „un distins cetățean al orașului nostru”, a propus amenajarea unei plaje în oraș, destinate, pe timpul verii, negustorilor și funcționarilor locali. Cea mai potrivită opțiune era considerată plaja Duduia – actuala zonă a portului turistic Tomis, cunoscut în odinioară și sub numele de Golful Pescarilor.

Redăm, în rândurile următoare, situația plajei Duduia așa cum este descrisă în articolul menționat, text care păstrează autenticitatea faptelor relatate, precum și culoarea și expresivitatea limbajului gazetăresc interbelic:

„Dintre acestea cea mai accesibilă este plaja „Duduia”, unde și anul trecut au fost instalate cabine, iar locul de baie era așa de îngrijit încât îți făcea plăcere să vii acolo. Astăzi nu ai în oraș decât plaja „Trei papuci”, departe de Tataia – plaje la care cu greu ar putea scoborâ și urca chiar un alpinist încercat. Coborâșul mai merge, dar urcușul este ceva aproape imposibil de realizat.

Edilii noștri, cari au dat dovadă că poartă o dragoste deosebită pentru interesele publice ale cetățenilor, au priceput această lacună și au hotărât ca banda de pescari ce s-a aciuat la Duduia să fie evacuată. D. ajutor de primar Rizescu – mai activ – a și procedat la dărâmarea barăcilor (boala lui) pe care fără autorizarea nimănui, pescarii le construiseră acolo. Până aici toate bune și mai ales hotărârea municipiului pentru care nu găsim cuvinte de laudă mai ales că izgonindu-se de acolo pescarii, s-ar fi asanat cartierul întreg, care astăzi pute de la distanță, constituind un indescriptibil focar de infecție pentru că tot malul mărei din acest loc, atât de curat vara trecută, a fost din nou transformat în rampă de gunoi. Banda de vagabonzi și pescari, care s-a instalat acolo, fără să întrebe pe nimeni, nu vrea să respecte hotărârea comunei. Ei nu vor să părăsească plaja (care este proprietatea municipiului) pentru că acea plaje fiind sitută în spatele restaurantelor din centru, transportul peștelui se poate face ușor pe ascuns, parcurgându-se un drum scurt și trăgându-se chiulul statului.

Am căutat să pătrund care este motivul ce face pe pescari să se încăpățâneze a se răsvrâi contra deciziei comunale și am aflat că cei ce-i îndeamnă la această răsvrâtire sunt chiar funcționarii de la revizoratul pescarilor, slujbași cari cred că au și ei interese comune cu pescarii contrabandiști.

Ori cari ar fi interesele cinstite sau necinstite ale pescarilor și protectorilor lor dubioși, nevoile higienice ale populațiunei unui întreg oraș nu trebuie să fie neglijate tocmai de cei ce au menirea de a le proetja și în numele acestei populațiuni cerem să se redea scăldătorilor plaja „Duduia”, pe care pescarii au ocupat-o fără nici un drept”.

Reclama zilei: „Ochelari de soare – Nu cumpărați ori ce fel de ochelari care strică vederea, ci numai din aceia centrați și controlați la fabrica de ochelari P. Șapira – Furnisor al Curței Regale”.

Sursa foto: Biblioteca Națională Digitală

Nu trecuseră decât vreo patru ani de la integrarea Dobrogei în România, iar plajele litoralului începuseră deja să fie luate cu asalt de sute de persoane, în ciuda faptului că transportul de la Bucureşti la Constanţa era unul anevoios. „Turiştii de plăcere” sau „plaisir-iştii”, cum li se spunea, nu ţineau însă seama de cele două zile de drum şi veneau în bătrânul Kiustendge (Kiustenge) pentru a face băi de mare. Numărul din ce în ce mai mare de turişti şi construcţia portului modern au obligat Primăria Constanţei să creeze un nou amplasament pentru băi.

Aşa a apărut în 1883 Plaja de la Vii, la circa 3 kilometri de Port. Plaja de la Vii era amplasată la baza malului abrupt al Văii Portului, undeva în apropierea actualei Gări, sau mai bine zis, în dreptul zonei cunoscute azi ca Abator (n.r. Poarta 5 Port Constanţa). I s-a spus aşa întrucât era situată într-o zonă verde de la marginea urbei, unde se aflau numeroase grădini şi plantaţii de viţă de vie. În această zonă erau doar câteva clădiri: Fabrica de Bere Gruber, Casa Beiului şi plăcintăria căpitanului Creangă (fiul lui Ion Creangă).

Primăria Constanţa a construit o cale ferată care făcea legătura între oraş şi Plajă, traseul fiind făcut de un “tren de plăcere, cu viteză de promenadă”. În 1886, cu un an înaintea inaugurării Statuii lui Ovidiu, vine pentru câteva zile, la Constanţa şi tânărul ziarist Barbu Ştefănescu Delavrancea, viitorul mare scriitor. Misiunea sa,  ca ziarist la Românul, era aceea de a afla mai multe despre viitoarea amplasare a statuii poetului latin. El scrie despre faptul că statuia creată de italianul Ettore Ferari stă într-un depozit din port (nu se achitase încă taxa vamală). Delavrancea mai cercetează și disputa dintre Mihail Kogălniceanu  (care voia să pună statuia lui Ovidiu în zona Bulevardului Elisabeta, pe malul mării) și Remus Opreanu (adeptul instalării statuii în Piața Independenței. Știm că învingătorul disputei a fost, în final, fostul prefect Opreanu, cel ce și avusese ideea unei statui a lui Naso la Constanța.

Delavrancea profită de ocazie pentru a merge des la Plaja de la Vii. Iată ce scria Delavrancea despre această locaţie: “Azi dimineaţă am fost la băi, plage sau cum îi spun dobrogenii, la hatia mării (!). La finele scării se fac două drumuri – la stânga băile doamnelor, la dreapta, ale domnilor. Pentru ce la stânga doamnele şi nu bărbaţii? Pentru că la stânga este inima, zicea cineva. Pentru ce această despărţire, ce nu se vede pe nicăieri în străinătate? Mister oriental? Sau este oare spaima tradiţională care a rămas de la Ovidiu cu femeia goală. Căci, spun unii că Ovidiu a fost exilat la Tomis pentru că a văzut-o goală în baie pe Livia, împărăteasa Romei”. Delavrancea a fost indignat de despărţirea pe sexe a plajei. Mulţi marinari aflaţi pe navele din rada Portului nu erau însă deranjaţi de acest “detaliu”. Mai multe doamne au reclamat Primăriei că bărci de marinari se apropiau de plajă şi că mulţi mateloţi se aruncau în apă pentru a veni mai aproape de plaja doamnelor pudice, pentru a le admira formele (nu goliciunea, întrucât erau costumate până la gât). Drumul cu trenul de la Constanţa la Plaja de la Vii era o adevărată distracţie pentru turişti. În 1898, Revista Familia menţiona: “Turiştii găsesc multă plăcere de a face de două ori pe zi o plimbare cu trenul la Vii, unde sunt băile. O baie cu spesele drumului nu costă mai mult de 1 lei transportul şi 10 bani bacşişul”. Plaja de la Vii a fost principala plajă a Constanţei la sfârşit de veac XIX, .dar odată cu modernizarea Portului și cu instalarea unei stații de petrol în apropiere, a devenit poluată. A pierdut astfel “lupta” cu nou apărutele şi mult mai accesibilele plaje din oraş, precum Duduia, Trei Papuci, Tataia şi evident, cu Plajele staţiunii Mamaia. A dispărut în cele din urmă, înghiţită de lucrările edilitare şi portuare ale unui oraş în ascensiune. Povestea sa însă a rămas…

Reclama zilei – Citiți ziarul Dobrogea Jună – cel mai vechiu și răspândit ziar dobrogean. Apare zilnic la Constanța, cu ultimele știri telegrafice și telefonice. Director proprietar – CN Sarry. Redacția și Administrația – Str. Scarlat Vârnav no.23. (1924)

Sursă foto: boemasiloisir.ro