Astăzi prezentăm o nouă divinitate a Tomisului antic: Isis. Bustul său din marmură albă, datat în a doua jumătate a secolului III p.Chr., este una dintre cele mai frumoase piese ale Tezaurului de Sculpturi, descoperit la 1 aprilie 1962. Piesa s-a păstrat exemplar și conține toate elementele care contribuie la identificarea divinității. Astfel, părul foarte bogat este pieptănat într-o manieră specifică, fiind despărțit la mijloc de o cărare care se prelungește în spate până aproape de ceafă. Pe creștet se află unul dintre simbolurile specifice zeiței – semiluna, frecvent întâlnită în reprezentările sale din antichitate.

Zeița poartă un himation (manta), ale cărui colțuri sunt legate laolaltă într-un nod cunoscut sub numele de „nod isiac”. Divinitate de origine egipteană, populară și în epocă romană imperială, Isis era soția Marelui Osiris (ulterior numit și Serapis), zeiță a vieții și a morții, magică vindecătoare a suferinzilor și a muribunzilor, patroană a dragostei pure, a căsătoriei și a armoniei matrimoniale, dar și divinitate a fecundității, a vegetației și a grânelor.

Popularitatea ei a depășit granițele Egiptului, fiind adorată în întreaga lume greco-romană. Adorarea sa la Tomis este dovedită de monumente și inscripții și este una firească, ținând cont de faptul că în orașul vest-pontic locuiau, în secolele I-III p. Chr., numeroși orientali: negustori, soldați, coloniști și sclavi. O inscripție atestă chiar existența la Tomis a unui oikos (casă de comerț, companie) format din armatori egipteni, originari din Alexandria și stabiliți în orașul vest-pontic. Cultul zeiței Isis, acceptat într-o lume romană tolerantă din punct de vedere religios, a fost preluat însă și de persoane de alte origini decât cele orientale. Se cunoaște astfel faptul că la Tomis aveau loc sărbători isiace, în cinstea zeiței, adevărate festivaluri publice în cadrul cărora aveau loc procesiuni, banchete, parade și spectacole.

Reclama zilei – Pe Bulevard, opriți-vă pentru o clipă la Hala de Bere Nicu Ionescu, peste drum de Cazino, unde găsiți Cele mai bune fripturi reci și la grătar, Bere la ghiață și orice alte băuturi și gustări. (Ghidul ilustrat Constanța și Tekirghiolul, 1924)

Mențiune – Hala de bere funcționa în clădirea de mai  târziu a Acvariului Constanța. Bulevardul menționat era General Averescu (în anii 20), astăzi Faleza Cazinoului.

O serie întreagă de scrieri dezvăluie faptul că, pe teritoriul actual al României, primii creștini au apărut în Dobrogea. De altfel, această provincie a fost numită „Bethleemul românesc”, fiind considerată unul dintre cele mai vechi spații de răspândire a creștinismului pe actualul teritoriu al României. Așa cum arată istoricul Virgil Lungu în volumul „Creștinismul în Scythia Minor în contextul vest-pontic”, „de la început religia lui Christos a avut o dezvoltare rapidă, atât orizontală (întinderea pe care a cuprins-o), dar și pe verticală în sensul câștigării unor largi straturi sociale ale timpului”.

Una dintre cele mai clare dovezi ale evoluției creștinismului pe aceste meleaguri o reprezintă basilicile paleocreștine, edificii religioase care marchează atât afirmarea noii credințe, cât și organizarea instituțională în primele secole. Construite în special în secolele V-VI d.Hr., aceste monumente reflectă transformarea orașelor în centre episcopale și comunități bine structurate. Basilici au fost descoperite în întreaga Dobroge, la Tropaeum Traiani, Callatis, Axiopolis, Sucidava etc, dar în această filă de calendar ne oprim atenția asupra celor de la Tomis și Histria.

În anticul Tomis au fost descoperite numeroase basilici, semn al unei vieți religioase intense. Două dintre cele mai importante se află în zona centrală a orașului, între bulevardul Ferdinand și strada Traian. Așa-numita „Basilică Mare”, cu o lungime de aproximativ 48 de metri și o lățime de peste 23 de metri, impresionează prin dimensiuni și complexitate. Edificiul era împărțit în trei nave și avea o absidă amplă (nișă semicirculară, unde este amplasat altarul) la răsărit. Sub altar a fost identificată o criptă în formă de cruce, compartimentată în mai multe încăperi, care adăpostea, cel mai probabil, relicve de martiri. Toate aceste elemente sugerează că basilica a avut, în secolele V–VI, rolul de catedrală a orașului, notează Virgil Lungu în lucrarea menționată.

În apropiere se află „Basilica Mică”, de dimensiuni mai reduse, dar construită după același plan. Alte edificii de cult au fost descoperite în diferite puncte ale orașului. În curtea actualului Colegiu Național „Mihai Eminescu” au fost descoperite fragmente din zidurile de la răsărit ale unei basilici, precum și un culoar cu scări care duc către cripta aflată la 2,5 metri sub nivelul pardoselii. „Acoperișul este boltit, pereții laterali fiind pictați cu figuri geometrice și florale în chenare mai mici sau mai mari. S-a emis ipoteza că această bazilică reprezenta, la sfârșitul secolului al IV-lea, episcopia orașului”, a mai arătat istoricul Virgil Lungu.

Alte basilici au fost descoperite în zona Porții 1 a portului Constanța, în apropierea hotelului Palace, pe faleza de nord-est a peninsulei și o alta, la intersecția străzilor Revoluției din Decembrie 1989 și 9 Mai. „Elementul care individualizează această bazilică este existența pe pereții de est, nord, probabil și sud, a unor nișe amplasate central și aflate la înălțimea de 0,78 m de la nivelul pardoselii. Nișa din peretele de est era acoperită cu o olană de ceramică, cioplită circular la partea de sus. Deasupra nișei era pictat cu vopsea roșie o «crux latina». După înlăturarea olanei s-a descoperit un vas de sticlă, tip ploscă, cu două toarte. Este un vas reliqvar, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de «ampoules a eulogie» sau «eulogies de Saint Menas» și care păstra probabil sfântul mir”, a descris Virgil Lungu.

Dacă Tomisul impresionează prin numărul basilicilor, la Histria se remarcă monumentalitatea uneia dintre ele. Basilica episcopală de aici este considerată cea mai mare descoperită în Dobrogea, având peste 60 de metri lungime și aproximativ 30 de metri lățime. Această construcție domină centrul cetății târzii și reflectă importanța orașului ca sediu episcopal. Studiile arheologice au arătat că sub această mare basilică se află urmele unei construcții mai vechi, databile în epoca împăratului Theodosius cel Mare, ceea ce indică o continuitate a vieții creștine. De asemenea, în apropiere au fost identificate și alte basilici, unele construite peste vechi spații sacre sau necropole, ceea ce ilustrează transformarea peisajului religios al orașului.

În articolul „Histria 1990 – 2000”, publicat în revista științifică Pontica 45, istoricul Alexandru Suceveanu plasa începutul construcției basilicii episcopale în vremea împăratului Anastasius: „În ceea ce privește bazilica episcopală, cercetată  de o echipă  formată  din subsemnatul, Octavian Bounegru şi Crişan Muşețeanu, a cărei construcție începe în vremea lui Anastasius, trebuie spus că  prin dimensiuni, amplasament și eleganță ea nu face decât să confirme informația din «Notitia Episcopatuum», potrivit căreia în perioada sus‐numitului împărat 12 cetăți dobrogene acced la rangul de episcopate, în vreme ce Tomis‐ul la cel de mitropolie.  Măcar la fel de importantă  se arată  a fi ipoteza ultimilor cercetători ai cartierului rezidențial de la Est de bazilica episcopală  (Oct. Bounegru  și Virgil Lungu), după  care acesta ar fi reprezentat un episcopium, desigur noul sediu al cartierului oficial din secolul al VI‐lea p. Chr.”.

Reclama zilei: Aviz negustori de la sate și orașe – Cărți poștale ilustrate de Paște – Articole de surpriză – Artifice, jucării – Depozit permanent din toate sorturile de hârtie – Găsiți cu prețurile cele mai convenabile la Depozitul de En gross – Papetăria Dobrogeană – strada Mangaliei, No 44 Librărie, Papetărie, Mărunțișuri.

Sursă foto: MINAC – reconstituire Basilica episcopală de la Histria

Sărbătorile de Paști, moment central al spiritualității creștine, erau trăite în Dobrogea interbelică printr-o îmbinare specifică de tradiții religioase, datini și manifestări urbane moderne. Prima zi de Paște, dedicată bucuriei Învierii, era marcată nu doar prin participarea la slujbe religioase și la mesele în familie, ci și prin ieșirea în comunitate, plimbări și întâlniri sociale. A doua zi continua această atmosferă festivă, fiind adesea asociată cu vizite, petreceri câmpenești și evenimente mondene. Presa vremii surprinde această alternanță între sacru și cotidian, între tradiție și modernitate.

În ediția din 28 aprilie 1927 a ziarului „Dobrogea Jună”, articolul „Paștele la Constanța” oferă o imagine vie a orașului în zilele de sărbătoare. Dis-de-dimineață, lăutarii și „bandele de muzicanți” începeau să cânte pe la casele oamenilor, urându-le petrecere frumoasă. Pe la ora 11, „poporul a început să coboare pe bulevard ca în fiecare duminică, când vremea este frumoasă”, continuând o tradiție urbană deja bine împământenită. Spre deosebire de sobrietatea și rigoarea descrise în cazul ceremoniilor religioase (prezentate în fila de calendar anterioară), atmosfera din centrul Constanței era una relaxată și uneori chiar nonconformistă. Astfel, cititorii află despre pățania unor tineri bucureșteni, petrecută pe strada Mangaliei (astăzi strada Ștefan cel Mare): „Câțiva tineri veniți din capitală au găsit acolo cel mai nimerit prilej să etaleze pantalonii «charleston» care la București atrăseseră atâtea huiduieli. La Constanța trebuia ceva mai mult: doi dintr-înșii plimbându-se pe strada Mangaliei au fost nu numai huiduiți, dar și bătuți, scăpând doar mulțumită unei trăsuri salvatoare, însă cu charlestonii rupți”. Pantalonii „charleston”, largi și evazați, la modă în anii ’20, erau considerați un simbol al stilului modern, dar erau adesea percepuți ca excentrici în mediile conservatoare.

În aceste zile, bulevardul devenea și loc de întâlnire pentru diverse personalități, între care sunt menționați Romulus Voinescu, director general al Siguranței, și Prințul Jean Calimach, prezențe care confirmă caracterul cosmopolit al Constanței interbelice.

          Atmosfera festivă era resimțită și în portul Constanța, unde toate vapoarele arborau pavoaza de sărbătoare, iar echipajele aveau parte de o masă tradițională românească:

 „În prima zi de Paște pe vaporul „Regele Carol” s-a servit echipajului o masă tradițională cu vin, cozonac și ouă roșii. D. Căpitan Bădescu, secundul vaporului, prezidând masa, a vorbit oamenilor despre importanța sărbătorii Paștelui.

Oaspeți – Cu vaporul „Regele Carol” au sosit la Constanța d-nii Forăscu, consul român la Ianina, prof. Mircea Djuvara și colonel Stratilescu.

Cu vaporul „Principesa Maria” au plecat aseară spre Constantinopol Prințul Jean Calimach, d. Livezeanu, șeful de cabinet al ministrului de finanțe și alte persoane cari au plecat în excursiune la Stambul”.

          Presa consemnează și dimensiunea socială a sărbătorii pascale, paginile ziarelor fiind pline de anunțuri de logodne: „Aflăm cu plăcere că în ziua de Paște a avut loc logodna Domnișoarei Erna Privache, fiica controlorului mecanic de la S.P.M., cu d. Friedrich Glețer. Urăm tinerilor toate fericirile”, dar și despre „logodna drăgălașei d-șoare Armavira Agopian, învățătoare, cu d. Alexandru Lalustian. Simpaticei perechi felicitările noastre”.

Oferta de divertisment era, la rândul ei, variată. Din ziarul „Dacia”, ediția din 18 aprilie 1925, aflăm de pe prima pagină că „Parcul Tataia, perla Constanței, se redeschide în prima zi de Paște”. Acesta este descris ca fiind singurul local familiar de petrecere a timpului liber, cu prețuri modeste și orchestră. În aceeași se redeschidea și Grădina Gruber, un restaurant situat în zona „La Vii”, frecventat pentru petrecerea timpului liber.  

Variată era și oferta cinematografică. Ediția din 19 aprilie 1925 a publicației „Dacia” anunța că la cinematograful „Majestic” se redeschidea în prima zi de Paște cu „monumentalul” film religios „I.N.R.I.” (film mut, producție germană). La Teatru Cinema „Regal”, constănțenii puteau viziona comedia „Ucenicia lui Zigoto”, iar la cinematograful „Trianon”, amplasat în peninsulă, rula „cel mai strălucit film românesc”, „Ciocoii (Cântecul Străinului)”, cu Ivan Dugan, Delicia Mendel, George Ștefănescu și C. Antoniu în rolurile principale.  

Reclama zilei: A doua zi de Paște – În localul fostei berării Peleș din piața Bisericii „Adormirea” se redeschide noua Berărie și Restaurant Derviș – Complet renovat și aprovizionat – Local familiar – Eftin și curat

Sursă foto: Florentina Bozîntan

Sfintele Sărbători de Paști, considerate temelia creștinismului, sunt reflectate de-a lungul timpului în presa dobrogeană ca un moment în care sacrul, viața publică și cotidianul s-au întâlnit într-un mod aparte. Articolele vremii surprind, deopotrivă, ceremonialul religios, organizarea oficială a sărbătorii, precum și dimensiunea lumească – spectacole și alte forme de divertisment care însoțeau zilele pascale.

În ediția din 1 mai 1932 a ziarului „Dobrogea Jună”, în articolul intitulat „Serbarea Sfintelor Paști”, este prezentat programul ceremoniilor, conform comunicatului Prefecturii Constanța. Astfel, în seara de Vinerea Mare, la ora 10 jumătate, P.S. Episcop Gherontie al Tomisului urma să oficieze Prohodul în Catedrala Episcopală, în prezența autorităților civile și militare. Onorurile militare erau, ca de obicei, parte integrantă a acestor manifestări, atât în noaptea Prohodului, când și în cea a Învierii. Momentul rostirii tradiționalului „Hristos a Înviat!” era marcat în întreg municipiul Constanța prin 21 de „lovituri de tun”.

În cultura populară românească, zgomotul din noaptea de Paști are o semnificație simbolică, fiind asociat cu alungarea spiritelor rele și a forțelor întunericului. În acest context, faptul că „la miezul nopții, când în biserici se anunță Învierea Domnului, tot orașul răsună de zgomot, muzică, lovituri de tun, șuerături de sirene, urletul geamandurei și pocnituri de arme” (cum este relatat într-o altă ediție a ziarului „Dobrogea Jună”, din aprilie 1927) ilustrează modul în care constănțenii integrau o tradiție străveche, cu rol apotropaic (de protecție), într-o manifestare colectivă de sărbătoare.

Revenind la programul menționat, aflăm că ceremonia religioasă din noaptea de Înviere era completată de una militară, întrucât „garda de onoare cu muzică și drapel va da onorurile militare”, fapt ce subliniază caracterul solemn și oficial al momentului.

În tradiția populară românească, Paștele este întâmpinat prin purtarea „straielor cele mai bune”, adesea haine sau costume populare nou țesute, ca semn al înnoirii și al bucuriei Învierii. Această datină se regăsește, într-o formă adaptată mediului urban, și în rigoarea vestimentară impusă la ceremoniile pascale din Constanța interbelică. Astfel, participarea la slujba religioasă presupunea ținute clar stabilite, care trebuiau să respecte sobrietatea doliului, în Vinerea Mare, și eleganța, în noaptea de Înviere: „Ținuta pentru persoanele ce vor asista la aceste ceremonii va fi: vineri: ținută de doliu. Pentru civili: frac, cravată albă, mănuși negre. Pentru militari: ținută de ceremonie fără cordoane, cu decorațiuni. Sâmbătă: ținută de gală. Pentru civili: frac, cravată albă și mănuși albe; decorațiuni. Pentru militari: ținută de ceremonie”.

Dincolo de solemnitatea ceremoniilor și de rigoarea manifestărilor oficiale, presa vremii surprinde și dimensiunea cotidiană a sărbătorii, reflectată în viața economică a orașului. De exemplu, în ediția din 28 aprilie 1927, ziariștii de la „Dobrogea Jună” punctează că Sâmbătă Paștelui, care obișnuia să fie „zi de dever pentru negustori”, a trecut fără animația caracteristică: „Starea generală economică s-a resimțit în toate straturile sociale. Cumpărături s-au făcut puține, rezultatul la care negustorimea se așteptare parcă pentru că și piețele erau sărac aprovizionate, iar magazinele puțin frecventate”.

          Într-un registru mai profund, presa vremii deschide și o dimensiune de reflecție asupra semnificației autentice a sărbătorii. Mesajul transmis în articolul „Christos a Înviat” este unul direct și tulburător: bucuria Învierii nu este doar comemorarea unui eveniment petrecut „acum 20 de veacuri”, ci temelia unei speranțe noi. Cititorii sunt invitați la introspecție sinceră asupra propriei credințe și asupra sensului jertfei lui Hristos: „Iubite cetitor, acum când Domnul este gata să vie cu mărire să judece viii și morții și să dea fiecărui om după faptele sale, iar după aceea se va începe o viață fără de sfârșit, cu cei drepți, este timpul nimerit să ne întrebăm: Ce înseamnă pentru mine că Mântuitorul s-a întrupat, a pătimit, a murit și a înviat? Cred eu din toată inima că El a făcut toate acestea din iubire pentru mine, ca să mă apropie de Dumnezeu, spălându-mă de toate păcatele în scumpul Său sânge?”

          Aceeași notă de meditație și adâncire spirituală este transmisă și prin poeziile care nu lipsesc din periodice în zilele de Paști. În ediția din 10 aprilie 1908 a aceluiași ziar, alături de articole dedicate Patimilor Mântuitorului, este publicată poezia „Cina cea de taină”, sub semnătura „Carmen Sylva” – pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României:

„Unul dintre cei cu mine

Mă va vinde!” – a zis Isus;

Și mesenii Sfintei Cine

Toți cu jale-n glas au spus:

Doamne, eu sînt?

Ion, mai blîndul din tovarăși,

Petru chiar – cu groază-n față,

Toți îngînă iar și iarăși

Un cuvînt ce buza-nghiață:

Doamne, eu sînt?

Ce să spun – că glas nătîng,

Suflet pus pe o schimbare,

Cînd cei sfinți și tari se frîng,.

Stînci cînd gem în clătinare:

Doamne, eu sînt?”

Reclama zilei: Vizitați parcul restaurantului „Bulevard” – D. Popovici – B-dul P.P.Carp 1 – la dreapta Sf. Episcopiii – Singurul local situat cu vederea generală spre mare – Aer curat – Orchestră specială delectează publicul (Constanța Teatrală și Cinematografică, 1926)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

Vinerea Patimilor, cunoscută și ca Vinerea Mare, ocupă un loc central în calendarul creștin-ortodox, marcând momentul răstignirii și morții lui Iisus Hristos. Este o zi de profundă reculegere, în care credincioșii rememorează judecata, condamnarea și drumul spre Golgota, culminând cu jertfa Mântuitorului. În acest context spiritual, simbolul crucii capătă o semnificație profundă, devenind expresia sacrificiului și a speranței în Înviere. Acesta este motivul pentru care dedicăm ziua de 10 aprilie din calendarul istoric „Astăzi la Constanța” unei piese arheologice de mare însemnătate din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța: o cruce din calcar cochilifer, datată în secolul al VI-lea d.Hr., descoperită la Callatis și devenită o importantă mărturie a organizării creștine din provincia romană Scythia Minor. 

Artefactul a fost descoperit în anul 1960, cu ocazia unor lucrări de sistematizare a orașului, în zona în care a fost construit noul spital balnear, în apropiere moscheii și a cimitirului turcesc. Crucea este ruptă în două bucăți, iar brațul inferior este incomplet. Piesa impresionează și prin caracterul său bilingv, întrucât pe o față este inscripționat un text în limba greacă, iar pe cealaltă, unul în limba latină.

Inscripția în limba latină poate fi tradusă prin „Aici s-a făcut rugăciune spre pomenirea episcopilor Ștefan…”. Studiile de specialitate subliniază importanța acestei inscripții, care atestă existența unor episcopi și în alte orașe din Scythia Minor, nu doar la Tomis. În volumul „Inscripții grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România” (1976), apărut sub îngrijirea lui E. Popescu, se menționează: „Rugăciunea este făcută de persoanele încă în viață, fie prin mijlocirea altora, în cazul în care primele au decedat. Rugăciunea (oratio) de care vorbește inscripția callatiană a fost săvârșită în amintirea episcopului Ștefan, singurul nume păstrat pe piatră, dar mai era menționat cel puțin încă unul. Episcopii defuncți erau pomeniți, în primul rând, în rugăciunile pe care biserica le făcea în amintirea morților, mai ales când ei, în timpul vieții, nu dăduseră semne de ezitare sau abatere de la dreapta credință. Locul unde s-a făcut pomenirea nu poate fi precizat. E de presupus însă că rugăciunea s-a făcut într-o construcție funerară, într-un oratorium sau cimitir. Pomenirea va fi prilejuită de aniversarea morții unui episcop sau de vreo sărbătoare. Acest eveniment a atras după sine și punerea crucii cu inscripție”.

De altfel, cercetările istorice consemnează că această provincie a avut un statut aparte din punct de vedere al organizării ecleziastice, fiind structurată în mai multe episcopii. De asemenea, este important de menționat faptul că pietrele funerare în formă de cruce încep să fie utilizate cu precădere din secolul al VI-lea d.Hr.

În acest context, crucea de la Callatis face parte dintr-un fenomen mai larg, specific epocii romano-bizantine, când simbolul creștin devine tot mai prezent în viața de zi cu zi și în practicile funerare. Ea nu este doar o piatră de mormânt, ci o dovadă a credinței comunităților de atunci și a modului în care își cinsteau înaintașii.

Reclama zilei: Haine gata de sfintele sărbători de Paști pentru bărbați și copii au sosit la magazinul „Concurența” lucrate după ultimele mode și din ștofele cele mai alese. Față de criza actuală prețurile de asemenea sunt cele mai convenabile. Încercați și vă veți convinge. La „Concurența” S. Belivan Strada Carol No. 60 (Dobrogea Jună, 1924)

Sursă foto: MINAC

Calendarul istoric „Astăzi la Constanța” vă invită să pășiți în universul fascinant al sticlei antice și să descoperiți povestea unui obiect aparent mic și fragil, dar care poartă în el mărturii vechi de milenii. Fila zilei de 9 aprilie este dedicată alabastronului – un vas mic, folosit în antichitate pentru păstrarea parfumurilor și a uleiurilor parfumate, exponent al rafinamentului anticilor.

Prezența obiectelor și a vaselor de sticlă în straturile de istorie indică „locul important pe care-l ocupa în viața de zi cu zi a antichității sticla, acest material cu calități deosebite, de transparență și fragilitate unică”, a punctat Mihai Bucovală în lucrarea de referință „Vase antice de sticlă la Tomis” (1968). Mai mult, „prin studierea acestor obiecte (…) ne putem da seama de volumul important al cunoștințelor tehnice pe care le posedau cei vechi în domenii variate de producție socială și, desigur, de nivelul remarcabil la care ajunsese acest domeniu meșteșugăresc, al fabricării sticlei, în antichitate”, a continuat reputatul istoric.

Despre începuturile prelucrării sticlei, tot Mihai Bucovală nota: „Printre puținele mărturii care au înfruntat vitregia timpului, ajungând până la noi, se înscrie relatarea lui Pliniu cel Bătrân, care atribuie inventarea sticlei, în mod întâmplător, unor corăbieri fenicieni – negustori de sodă – constrânși să-și pregătească masa pe o plajă pustie. Făcând focul pe nisip, reacția dintre acesta și bolovanii de sodă naturală aduși de pe corabie pentru a sprijini vasele puse la fiert, a avut ca rezultat prima bucată de sticlă din lume! Relatarea este frumoasă, dar pe drept cuvânt specialiștii sunt unanimi în a socoti pasajul respectiv drept rodul unei fantezii”.

Industria vitrică își are originea în ultima etapă a epocii Bronzului târziu, în Mesopotamia, consideră specialiștii, și s-a bucurat de popularitate de la bun început. „Sticla colorată a fost considerată drept un substitut artificial al pietrelor prețioase, în special lapis lazuli. De altfel, până la începutul epocii romane, sticla a fost asociată – datorită proprietăților sale remarcabile – pietrelor prețioase și semi-prețioase, după cum apare și în texte antice.”, scrie Sever-Petru Boțan în volumul „Vase de sticlă în spațiul dintre Carpați și Prut (secolele II a. Chr. – II p. Chr.)” (2015). Inițial considerate produse „de lux”, vasele de sticlă, „rod al măiestriei și creativității în domeniul tehnologic” au pătruns relativ repede în cadrul veselei de uz cotidian.

Înainte de inventarea suflării sticlei, meșterii antici realizau vasele prin mai multe procedee tehnice: modelarea pe miez de nisip sau pe verigă metalică, tăierea și prelucrarea la rece și altele. Cea mai răspândită dintre aceste metode a fost formarea pe miez de nisip (core-formed glass), utilizată și în cazul realizării vaselor alabastron.

Inițial, aceste vase erau realizate din alabastru, o piatră moale, de unde provine și numele lor, însă în timp au fost confecționate și din ceramică sau sticlă. Tehnica modelării pe miez de nisip presupunea realizarea unui miez din nisip și argilă, fixat pe o tijă, peste care era aplicată sticla topită, înfășurată sau modelată direct. Vasul era apoi încălzit și rotit pentru a obține forma dorită, iar ulterior erau adăugate detalii precum gura, toartele sau fire decorative. Miezul de nisip era îndepărtat după răcire și rămânea interiorul gol. Vasele astfel obținute aveau, de regulă, dimensiuni mici, pereți groși și decoruri în zigzag sau spirală, în culori intense, fiind folosite în special pentru păstrarea parfumurilor.

Un astfel de vas se află în colecția Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Descoperit la Vadu, la aproximativ 10 kilometri de Histria, alabastronul este un vas de mici dimensiuni, din sticlă groasă, cu aspect mat, având o lungime de aproximativ 12 centimetri. Exponatul prezintă urme de deteriorare în partea inferioară și la buză, iar una dintre toarte este spartă. Corpul vasului este decorat cu linii în zigzag, realizate în galben și verde, iar toartele mici sunt aplicate ușor asimetric. Piesa este datată în secolele VI – IV î. Hr. Este un exemplar unic, printre cele mai vechi din colecția muzeului, după cum sublinia Mihai Bucovală „aparținând seriei de balsamarii alexandrine și mediteraneene, abundente în tot bazinul Mării Mediterane încă de la sfârșitul secolului VII î.e.n”. Provine din import, cel mai probabil din Alexandria.

Reclama zilei: A sosit untură de pește proaspătă veritabilă de morun, calitate garantată, importațiune directă din Norvegia la Drogueria Medicinală Al. I. Heidenbusch, strada Carol (sub Hotelul Regal)

Sursa foto: MINAC

Astăzi, ca și ieri, copiii se joacă și visează în umbra ocrotitoare a părinților. Însă, spre deosebire de prezentul nostru, în Antichitate copiii erau considerați mici adulți, copii în miniatură ale părinților și purtători ai speranței de viitor a familiei și a societății. Viața de zi cu zi era organizată astfel încât să-i pregătească pentru rolul lor în societate și în statul roman.

Viața copiilor începea, simbolic, la 8-9 zile după naștere, când primeau un nume și astfel erau recunoscuți de tată, fiind primiți în sânul familiei și al colectivității. Apoi urma parcursul firesc spre majorat, care însemna vârsta de 12 ani pentru fete și de 14 ani pentru băieți, vârstă la care erau considerați adulți. Între cele două momente, copilăria era marcată de joc, educație și muncă, dar și de numeroase pericole care puteau curma viața fragilă a celor mici. La toate acestea vegheau adulții și statul, părinții având responsabilitatea să păzească copilul, să-l educe și să-l pregătească pentru intrarea în societate.

Însă cine îi păzea pe copii atunci când părinții nu erau prezenți? Răspunsul îl oferă o cercetare întreprinsă de regretatul arheolog Constantin Chera, în martie 1982, la Constanța, pe strada Progresul. Acesta a excavat și a documentat un mormânt care conținea, printre alte obiecte, două bijuterii, două pandantive lucrate din foaie de aur prin batere și lipire la cald. Unul dintre acestea este asociat, în literatura latină, cu copilăria.

Este vorba despre bulla, un mic pandantiv format din două părți suprapuse care creează un interior gol. În acesta puteau fi depuse elemente cu rol protector: o ofrandă de forma unei statuete, resturi de plante, dinți sau fragmente osoase de la animale sau oameni, șuvițe de păr din părul mamei, mărgele, miere, rășină, picături de lapte sau alte substanțe considerate a avea o valoare apotropaică, menită să alunge răul.

În primul rând, pandantivul avea rolul de a proteja copilul, dar avea și o funcție socială. Era numit simbolic și lictorul copiilor, prin analogie cu paznicii înalților magistrați. Bulla devenea astfel un semn distinctiv al copiilor născuți liberi și, totodată, un element de departajare al acestora în funcție de avere. Cei din familiile înstărite purtau bulla aurea, din aur, în timp ce copiii săraci aveau variante din materiale mai simple, precum pielea. Este știut faptul că orice încercare de a face rău unui copil din înalta societate ar fi fost urmată de o pedeapsă rapidă și exemplară.

Medalioanele de acest tip erau purtate la gât, prinse pe un material textil, un lanț ori fir din metal, de la primirea numelui până la ceremonia de majorat. Atunci era depus pe altarul zeilor casei sau în temple, ca parte a acestei sărbători personale, dar cu ecouri în societatea apropiată.

În cazul în care copilul nu ajungea la vârsta adultă, bijuteria cu valoare apotropaică (de protecție) își urma micul stăpân în bezna mormântului, pentru a-l proteja și a-i ține de urât și în lumea de dincolo. Anticii considerau că sufletele copiilor mici, morți înainte de vreme, rămân pe veci prinse între cele două lumi, veșnic la porțile infernului și, prin urmare, așa cum este de înțeles, cei dragi rămași în urmă încercau din răsputeri să-i ajute să treacă lin porta dintre cele două lumi și să le ofere protecție și amuzament pentru sumbra lume de dincolo. De aceea, mormintele de copii din perioada antică conțin adesea un inventar bogat din care nu lipsesc amuletele apotropaice, jucăriile îndrăgite și obiectele legate de viața de zi cu zi a acestora.

Unul dintre acești gardieni antici stă astăzi, în fața ochilor dumneavoastră! Micul lui stăpân a trecut demult în lumea de dincolo, însă bijuteria își păstrează misiunea pentru care a fost creată, să păzească și să protejeze în lumea noastră sau în cea de dincolo!

La întrebarea adresată în faimoasele satire ale lui Iuvenal, Quis custodiet ipsos custodes?/ Cine îi va păzi pe gardieni? (Iuvenal, Satire VI, 347-348), vă putem răspunde simplu: mica bulla din aur se află în depozitele Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, iar noi suntem gardienii poveștilor antice din vechiul Tomis!

Reclama zilei: Sticle Isometrop – Conservarea ochilor – Patentate în Europa și America – Cea mai clară vedere fără a osteni ochii – Se va cere această IS marcă pe fiecare sticlă – Evitarea Fluorescenței dăunătoare ochilor – Experiențe făcute cu Razele Roentgen – Sticle premiate de Academiile oculare din Europa și America (Dobrogea Jună, 1908)

În urmă cu aproape două milenii, viața tomitanului de rând era foarte mult influenţată de credinţa în zei şi de convingerea că omul este supus unui destin implacabil, căruia nu i se poate opune. Fie că era la origine grec, roman, asiatic, get, trac sau de alt neam, locuitorul era convins că drumul său în viaţă i-a fost stabilit încă dinainte de a se naşte. Om simplu sau persoană publică şi importantă a cetăţii, el se temea şi îi respecta pe zei, le oferea ofrande, le făcea sacrificii şi se ruga lor, încercând să îi îmbuneze pentru a-l ajuta să aibă o viaţă cât mai bună şi mai lungă.

Dincolo de cortegiul de divinități greco-romane, orientale și autohtone, fiecare cu puterile şi atributele sale, existau în imaginarul religios şi tot felul de spirite, de fiinţe supranaturale, în care tomitanul credea cu tărie. Astfel, pe numeroase altare funerare descoperite de arheologi în ultima sută de ani apar invocaţii sau referiri la demoni, spirite, genii funeste sau mici zeități legate de soartă.

O inscripție descoperită la Palazu Mare are următorul text: “Am fost unit mai înainte cu o soţie, dar de lângă ea m-a smuls un geniu funest, care m-a făcut să merg în Alexandria (Egiptului), pe pământ străin, unde soarta m-a reţinut. Iară rudele au cinstit pe Kantaros, pe mine, ca pe un erou, alături de strămoşi, după obicei” (ISM II, 285 (121)). În ce împrejurări a murit Kantaros în Alexandria, inscripţia nu ne spune. Observăm însă că epitaful său face referire la un geniu funest care l-a smuls din existenţa liniştită de la Tomis şi l-a determinat să plece într-o călătorie care avea să îi aducă moartea. Astăzi spunem că „l-a împins necuratul” sau „l-a pus dracul” să facă ceva ce îi va aduce neajunsuri, suferinţă sau chiar moarte.

Lumea greco-romană era puternic influențată de credința în zeiţele destinului, cele ce guvernează viaţa fiecăruia. Grecii le numeau Moire, iar romanii, Parce. Aceste Moire erau cele trei fiice ale lui Zeus şi ale zeiţei titanide Themis. În secolul al VIII-lea î.Hr., Hesiod scria în opera sa Theogonia că firul vieţii era tors de cea numită Cloto, apoi moira Lachessis îl depăna şi îl lăsa cât de lung dorea. Firul vieţii era apoi tăiat de cea de-a treia moiră, numită Atropos. Spiritul defunctului era apoi luat de Thanatos, zeul înaripat al morţii, zeu care, la rândul său, era văzut de către muritori ca un geniu funest.

O altă inscripţie interesantă, fragmentară din păcate, face de asemenea referire la Moire. Textul ne spune: „Totul devine cenuşă… Ursitoarele care urzesc totul au săvârşit mormântul, au maltratat tot ce era foarte scump…”. Ursitoarele, aici, trebuie văzute sub forma Moirelor antice, şi nu în cea a ursitoarelor moderne, zâne bune care vin la capătul nou-născuţilor pentru a le face daruri în noua lor viaţă. Moirele greco-romane sunt bătrâne, zbârcite şi răutăcioase, însă trebuie spus că ele au servit ca model în crearea Ursitoarelor moderne.

În multe dintre inscripțiile funerare din Tomisul roman precreștin se face referire la spirite și la influența lor nefastă, acestea fiind adesea acuzate de moartea prematură și nedreaptă a unor tomitani. Spiritele rele sunt menționate pe altare, dar foarte rar sunt numite explicit. În credința greco-romană existau numeroase spirite, fiecare cu atributul său îngrozitor, menit să inspire muritorilor teamă și chiar groază. Empusa era unul din spiritele considerate adesea vinovate de moartea tinerilor. Văzută adesea ca o fantomă (spectru) care avea un singur picior, de aramă (sau papuc de aramă), Empusa putea lua însă forma unei femei tinere și foarte frumoasă. Sub această înfățișare ademenea bărbați tineri, pe care, într-un final, îi omora și le sugea sângele. Legendele vampirilor moderni își au, în parte, originea și în mitul acestei ființe supranaturale, de care anticii erau pur și simplu îngroziți.

Un alt demon de care se temeau grecii și romanii de la Tomis era Lamia. Acesta era un spirit nocturn, un demon care adesea blamat pentru moartea nedreaptă a copiilor. Potrivit tradiției antice, ea chiar devora copiii. Lamia a fost inițial o muritoare frumoasă, amantă a marelui Zeus. Soția acestuia, geloasa Hera, a pedepsit-o ucigându-i copiii și transformând-o într-un monstru ce ucide pruncii.

Altarele funerare de la Tomis fac adesea referire la soartă și la faptul că aceasta nu poate fi nicidecum cunoscută sau schimbată de către muritori. O frumoasă stelă funerară (probabil secolul IV d.Hr.) ce face o astfel de referire este cea dedicată copilului Lilas, de către tatăl său Bassianus. Textul ne spune următoarele: “Amintire. Nimic nu depinde de oameni, toate se învârtesc sub puterea destinului. Căci și eu m-am străduit să îmi cresc un copil și să îl îndrum spre realizarea speranțelor. Dar voinței mele i-a luat-o înainte hotărârea destinului, prin acest mormânt. După cum e hotărârea destinului, dragii mei, mi-am plătit soarta ce era cuvenită înainte de a ajunge la vârsta maturității și a intra în rândul bărbaților. Fiind eu copil, mic și tânăr, mă numeam Lilas. Căruia i-am ridicat acest mormânt, așa cum trebuia, eu Bassianus, tatăl, împreună cu soția mea Ianuaria, cea prea mult înlăcrimată, jelind împreună nașterea fără suferință a copilului. Salutare, trecătorule, și iarăși sănătate pentru ceilalți” (sursă text – ISM II, 384 (220)).

O pagină tristă, care ne vorbește despre dramele din Tomis și despre credințele locuitorilor –  povești de viață și de moarte, vechi de peste 18 veacuri…

Reclama zilei – Ștefanidis & Metaxa, Str. Carol 21. Singurul magazin pentru desfacerea renumitei încălțăminte Bally din Elveția. Totdeauna, bine asortat. (Constanța teatrală și cinematografică, martie 1925)

Astăzi, îi dedicăm fila de calendar unei alte divinități antice, prezentă în Tezaurul de Sculpturi de la Tomis. Este vorba despre Hekate Triformis, zeița magiei și a vrăjitoriei și protectoare a răspântiilor și a drumurilor. Era temută și respectată la Tomis, fiind reprezentată pe nu mai puțin de cinci piese (două basoreliefuri și trei statuete) din totalul de 24 descoperite la Constanța în aprilie 1962. Într-unul dintre reliefuri, zeița este înfățișată frontal, în picioare, cu trei capete și trei perechi de mâini, în care, dintre simbolurile caracteristice, ține două făclii (torțe), un mănunchi de fructe, un pumnal, un bici și un vas plat.

Al doilea relief o înfățișează tot în picioare, în atitudine frontală, având în mâini simbolurile sale: făcliile, un șarpe, o cheie, un arc etc. Pe cele trei capete ale zeiței se află câte un calathos (coș) îngust și înalt. Corpul principal ține în fiecare mână câte o torță (făclie) cu flacăra îndreptată în jos, spre colțurile plăcii, unde se află, la stânga, un altar paralelipipedic, iar în dreapta, un câine. Figura din dreapta a zeiței ține în mâna dreaptă un șarpe, iar în cealaltă ceva nedeterminabil, poate un animal cu capul în jos, ori un simulacru de bici. Figura din stânga ține în mâna dreaptă o cheie enormă, iar în stânga, un arc.

Funcțiile zeiței Hekate erau multiple. Ea era o zeitate lunară, dar nu întruchiparea lunii strălucitoare, ci a lunii nebuloase. Era mai ales regina răspântiilor, apărând uneori binevoitoare, încurajând sau ocrotind călătorii rătăciți și arătându-le calea pe care trebuiau să o apuce la răscruce de drumuri. De cele mai multe ori însă, ea trimitea înaintea călătorilor fantome și monștri sau apărea ea însăși, cu mare zgomot, sub formă de diferiți monștri, însoțită de câini. Ca să o îmbuneze, credincioșii, mai ales la țară, așezau la răspântii statuile sale, depuneau ofrande și înălțau imnuri. De asemenea, Hekate era protectoare a orașelor marine și a marinarilor, asigurând traversarea mărilor în bune condiții. Ca inventatoare a năvodului, era și protectoarea pescarilor. Ea era văzută și ca zeitate htonică, a pământului și a lumii subterane, unde avea diverse îndatoriri. Alături de Hades și de Persefona, era gardianul ce avea cheile infernului, fiind însoțită de câinele cu trei capete Cerber. Pe pământ, în asociere cu Persefona, a ajuns să fie o zeitate a vegetației, care face să renască natura cu tot ce este viață și cu tot ce germinează. Era protectoarea turmelor de oi și de capre, ca și a cirezilor de boi. Legând-o de aceste funcții, tradiția populară făcea din ea o zeitate care cunoștea toate plantele și ingredientele necesare vrăjilor și băuturilor miraculoase. În acest fel, a devenit una dintre zeitățile principale în misterele orfice.

Cele trei statuete de marmură ale zeiței Hekate conțin aceleași simboluri ca și reliefurile. Una dintre piese se remarcă, fiind de o realizare superioară față de celelalte. Monumentul de marmură o înfățișează pe zeița Hekate în triplă reprezentare, cu cele trei corpuri lipite spate în spate. Uneia dintre imagini îi lipsește capul în întregime, precum și o parte din antebraţul drept. În toate cele trei imagini, zeița apare îmbrăcată cu două chitonuri.

Toate figurile poartă calathos-ul cilindric. Una dintre figuri ține în mâna stângă o făclie lungă, mai subțiată în jos și ajungând de la pământ până la umăr. Flacăra, care trebuia să fi fost îndreptată în sus, lipsește. În mâna dreaptă, zeița ține un vas din care toarnă apă în gura câinelui așezat pe labele dinapoi, la picioarele ei, și ținând botul întins spre vas, astfel încât firul de apă să i se prelingă în gură.

Prin finețea și siguranța cu care sunt tăiate liniile veșmântului, prin poziția capului cu privirea îndreptată înainte, această a cincea statuie a zeiței respiră multă severitate și prestanță, deosebindu-se de toate celelalte monumente cu Hekate ale depozitului de la Constanța. Este o lucrare de o calitate mai bună, executată cu mai multă artă și conștiinciozitate, atât în ceea ce privește tratarea elementelor anatomice, cât și reproducerea veșmintelor, care sunt redate cu minuțiozitate și eleganță. Atât această statuie deosebită, cât și celelalte reprezentări ale sale din Tezaur au fost datate în secolul III d.H., într-o perioadă de toleranță religioasă în Imperiul Roman. Piesele cu Hekate Triformis ne vorbesc despre credințele tomitanilor de acum 1800 de ani, despre speranțele și temerile lor și, evident, despre convingerea că viețile le sunt conduse de către zei…

Reclama zilei – Ideile geniale vin numai când bei la Cârciuma Ardelenească Ioan Suciu, Strada Tomis no.5. Restaurant ca la mama acasă! (Ghidul Ilustrat Constanța și Tekirghiolul, 1924)

Duminica Floriilor, celebrată astăzi de creștinii ortodocși, este considerată cea mai importantă sărbătoare din timpul Postului Mare al Paștelui. Întreaga săptămână dinaintea Săptămânii Patimilor stă sub semnul renașterii naturii, iar Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor sunt sărbători ale veseliei, marcate de obiceiuri în care protagoniști sunt, adesea, copiii. Dedicăm fila de 5 aprilie din calendarul istoric „Astăzi la Constanța” sărbătorii renașterii naturii și continuității unor tradiții vechi.

          Duminica Floriilor amintește de Intrarea Mântuitorului în Ierusalim, întâmpinat de mulțimea care își așternea hainele în calea lui și ridica ramuri înverzite, aclamând „Osana”. În tradiția românească, simbolul acestei zile este salcia, primul arbore care înverzește. În această zi, în biserici sunt sfințite ramuri de salcie și cele dintâi flori de primăvară, iar apoi sunt duse acasă și păstrate, existând credința că peste an vor oferi protecție, sănătate și belșug.

„Sărbătoare a renașterii naturii și a etalării splendorilor vegetale, a armoniei și iubirii, această zi cu incontestabile semnificații creștine a avut un corespondent festiv în Antichitate”, puncta Narcisa Alexandra Știucă în lucrarea „Sărbătoarea noastră cea de toate zilele. (vol II)  – sărbători în cinstea primăverii”. Este vorba despre Floralia, sărbătoare dedicată zeiței Flora, divinitatea plantelor înflorite, a fertilității, primăverii și a înmuguririi.

Flora le-ar fi dăruit oamenilor mierea și ar fi alinat mânia Junonei, ajutând-o să îl conceapă, din mireasma unei flori miraculoase, pe zeul Mars (Marte), patronul celei dintâi luni de primăvară. Figură minoră comparativ cu alte zeițe ale Imperiului, ea a fost introdusă în panteonul roman în timpul regelui sabin Titus Tatius. Potrivit unor relatări, ea era căsătorită cu Favonius, zeul vântului, cunoscut și sub numele de Zephyr, și, în unele credințe, era asociată cu Ceres, zeița romană a recoltei și a grâului.  

Despre Flora și sărbătoarea ce i-a fost dedicată, Floralia, a scris Atanasie Marian Marienescu în volumul „Cultul păgân și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi”: „Flora e zână de origine veche italică și a fost venerată între zeii lui T. Tati și îndeosebi în Italia de mijloc. Flora este zâna florilor și a înfloririi; oriunde pe câmp și pe munte înflorește ceva, toate sunt prin puterea Florei și pentru aceasta a fost mult venerată ca și Flora Mater, mama de primăvară, și născătoare de vegetațiune. Flora a fost și zâna înfloririi tinereților, a speranței bune a femeilor, asemenea Venerei. În înțelesul popular a fost asemenea zânelor pământului”.

Templele dedicate zeiței se aflau în locuri importante ale Romei, precum colina Quirinal sau în apropierea Circului Maxim. Sărbătoarea ei, Floralia, se desfășura inițial într-o singură zi, pe 29 aprilie, iar mai târziu timp de mai multe zile, între 28 aprilie și 3 mai. În cadrul acestor festivități, oamenii se împodobeau cu flori, își decorau locuințele și mesele, iar femeile purtau veșminte viu colorate, celebrând abundența, bucuria și libertatea naturii reînnoite.

Imaginea Florei a traversat secolele și a rămas prezentă în artă, unde apare ca simbol al grației, frumuseții și primăverii. Una dintre reprezentările celebre este o frescă descoperită în Villa Arianna (Vila Ariadna), reședință aristocratică din orașul Stabiae, situat lângă Pompei. Fresca este datată în secolul I d.Hr., iar în prezent este păstrată la Museo Archeologico Nazionale di Napoli. Această operă impresionantă, intitulată „Flora” și considerată una dintre cele mai elegante reprezentări feminine din arta romană antică, a supraviețuit erupției vulcanului Vezuviu din anul 79 d.Hr. Paradoxal, ceea ce a fost o tragedie pentru lumea romană a dus la conservarea acestei opere de artă, deoarece a fost acoperită de un strat gros de cenușă vulcanică.

Reclama zilei: Încântător este un obraz fin curat, o înfățișare fragedă și trandafirie, o piele albă, catifelată și un teint strălucitor. Toate acestea le produce Săpunul Lapte de Crin din Radebeul al Casei Bermann & C-ie. Bucata lei 1.50 (Constanța, 20 aprilie 1903)

Sursa foto: Fresca „Flora” din Stabiae