Când ne plimbăm prin Peninsulă, localnici sau turiști, suntem inevitabil încântați de bijuteriile arhitecturale moderne care ne înconjoară. Din păcate, puțini dintre noi cunosc numele arhitecților care ne-au lăsat moștenire aceste edificii emblematice cu care ne mândrim. Ei sunt mai mulți, este drept, dar astăzi ne-am decis să prezentăm portretul celui care și-a adus cea mai importantă contribuție la înfrumusețarea urbei, la început de secol XX, și care merită, dacă nu o statuie în centrul orașului vechi, cel puțin o placă memorială care să amintească realizările sale. Numele acestui om este Victor G. Ștefănescu (Stephanesco) (1877-1950), un artist care s-a născut la București, pe data de 4 mai (și nu pe 14 martie – cum s-a scris greșit mult timp) și care a oferit Constanței edificii extraordinare.

Fiul unui reputat compozitor și dirijor (George Ș., membru fondator al Operei Române), Victor Ștefănescu a studiat la Liceul Sfântul Sava, apoi la Institutul Politehnic din Dresda și la Școala Specială de Arhitectură din Paris, pe care a absolvit-o cu brio, fiind medaliat cu aur pentru lucrarea sa de licență. Membru al Societății Artiștilor Francezi, a preferat să se întoarcă în România ca profesor la Școala de Belle Arte și arhitect-scenograf la Teatrul Național. Timp de peste 30 de ani a fost membru în Comisiunea Monumentelor Istorice și un promotor înfocat al stilului arhitectural neo-românesc. (sursa informațiilor biografice – arhivadearhitectura.ro, respectiv – arh. Radu Cornescu).

Victor Ștefănescu a creat numeroase edificii, în capitală și în alte orașe, dar astăzi enumerăm doar câteva reprezentative: Catedrala Încoronării și Palatul Episcopal de la Alba Iulia, Palatul Artelor, Biserica Anglicană, Poșta și Centrala Telefonică (bulevardul Dacia, București), Gara Cotroceni, Institutul  Geologic, Arcul de Triumf (în colaborare), extinderea Gării de Nord etc.

În mod intenționat, am lăsat deoparte realizările sale de la Constanța, pentru că acestea sunt numeroase și deosebite. În primul rând, când te afli în orașul lui Ovidiu și rostești numele lui Victor Ștefănescu, gândul trebuie să te ducă imediat la Palatul Comunal, primăria orașului de altădată – astăzi Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Un edificiu-bijuterie, simbol al urbei și al Pieței Ovidiu, acesta a fost construit între anii 1912-1921, o perioadă lungă, explicabilă nu doar din prisma dificultății lucrării, ci și prin contextul istoric. Astfel, deși demarată devreme, lucrarea a fost întreruptă de Primul Război Mondial și de ocupația germano-bulgară din Dobrogea, survenită în intervalul 1916-1918. Finalizat după război, Palatul Comunal este și astăzi un exemplu al talentului extraordinar al lui Victor Ștefănescu și un edificiu reprezentativ pentru stilul arhitectural neoromânesc.

Când te afli în Piața Ovidiu, te mai impresionează o altă clădire ce poartă amprenta sa: Moscheea Carol I (a Regelui), cu al său minaret de 47 de metri înălțime și cu prima cupolă din beton armat proiectată vreodată în România. Construită între anii 1910 și 1913, din ordinul regelui Carol I, pentru supușii săi musulmani (turci și tătari) din Dobrogea, moscheea a fost realizată după planurile lui Ștefănescu și ale unui alt arhitect, Gogu Constantinescu. Este interesant că Ștefănescu a realizat două lăcașuri de cult importante pentru două religii deosebite, cea creștină – Catedrala Încoronării de la Alba Iulia și cea musulmană – Moscheea Carol.

Ștefănescu s-a ocupat, în anul 1907, și de restaurarea Geamiei Hunchiar (de pe Bulevardul Tomis) și tot el a realizat, în 1909-1910, planurile pentru Cuibul Reginei (Pavilionul Reginei Elisabeta), din Dana 0 a Portului Constanța.  Tot în port a fost ridicată, după planurile sale, și Bursa Nouă, în perioada 1937-1940. O altă clădire pe care o admiri astăzi în Peninsulă este Casa Damadian, din Piața Ovidiu. Construită inițial, la finele secolului al XIX-lea, de familia Wegener, ea a fost cumpărată de o familie de armeni și refăcută în anii ’20 după planurile lui Ștefănescu, cel care și-a pus tușa sa, prin accentele neoromânești.

Când spui Ștefănescu, spui automat și Casa prefectului Constantin Pariano, astăzi Muzeul de Sculptură Ion Jalea, de pe Bulevardul Elisabeta. În 1920-1921 a fost realizată această clădire impresionantă. Se spune că arhitectul a venit din Marea Britanie cu idei de implementare a stilului victorian, dar Pariano l-a temperat și i-a cerut să îi facă casa în stilul tradițional românesc. L-a lăsat însă pe arhitect să proiecteze și o casă în stilul britanic, iar aceasta este astăzi Casa de Piatră, aflată în imediata vecinătate a Muzeului Jalea.

Tot pe Bulevardul Elisabeta se află o altă clădire în stil victorian proiectată de Ștefănescu: Casa lui Titus Cănănău (fost primar al urbei), fost Consulat al Chinei, astăzi un restaurant.

Așa cum a afirmat în spațiul public arhitectul Radu Cornescu este foarte posibil ca Victor Ștefănescu să fi proiectat și celebra Vilă Dalas, fostul sediu al Alianței Franceze Constanța, de pe Bulevardul Ferdinand. Această clădire are elemente specifice stilului Ștefănescu, cum ar fi placajul de piatră de la parter și elemente eclectice (combinații de stiluri) de la etaje. Mult timp s-a crezut că planurile casei au fost realizate de Anghel Saligny, dar această teorie nu are nicio acoperire reală. Încheiem prezentarea creațiilor lui Ștefănescu cu altă nestemată, Cazinoul din Mamaia cu a sa Pasarelă Regală (Debarcaderul), realizate în 1934-1935.

Acestea nu sunt, probabil, toate edificiile proiectate de arhitect la Constanța, dar sunt, de departe, cele mai reprezentative. Victor Ștefănescu ne-a lăsat moștenire clădiri emblematice, cu care ne mândrim și, de aceea, avem datoria de a-i onora, din când în când, memoria…

Reclama zilei –Podgoreni, Pomicultori, Horticultori! Stropiți viile, pomii fructiferi, florile și grădinile de zarzavat cu RUSCA (polysulfură combinată), recomandată de Ministerul de Agricultură. Suveran contra Oidiumului și tuturor bolilor. Ploile nu o spală, vântul nu o risipește! Pentru prospecte și comenzi vă adresați la SP Mavrojani Sori, strada Negru Vodă 5, Constanța. (1933)

Sursă foto: arhivadearhitectura.ro

Astăzi, 3 mai 2026, ne-am decis să prezentăm aspecte din cotidianul urbei, așa cum era acest trai în urmă cu aproximativ un secol. O posibilitate de a vedea acest lucru este și studierea anunțurilor de mică publicitate din ziarele vremii. Prin intermediul lor aflăm amănunte extrem de interesante, din diverse domenii.

Redăm câteva astfel de anunțuri publicate în ziarul „Dacia”, în ziua de 3 mai, în intervalul de timp 1925-1933:

„Din cauza plecărei mele în alt oraș desfac cafeneaua din strada Ștefan cel Mare no.13. Se găsesc de vânzare la prețuri de ocazie, scaune, mese de lemn și de marmură, biliarduri și alte obiecte de cafenea ca pahare, cești, lungurițe, etc.”

„Cursuri de întărire la limba latină, franceză și română, cu începere de la 4 mai anul curent. A se adresa: profesor G. Toma, str. Brătianu no.31.”

„De vânzare moară sistematizată modernă, deosebit de moară țărănească. Amatorii se vor adresa d-lui Haralambie N Mangoianu din Constanța, str. Traian no.15.”

„Se caută doică pentru copil de două luni. A se prezenta între orele 2 și 4, după-amiaza, pe strd Lascăr Catargiu no.19. Familia Radvaner.”

„Femeie săracă și lipsită de orice ajutor omenesc, de abia putându-și agonisi existența sa și a celor doi copilași, roagă pe oamenii de bine și cu suflet generos să îi ușureze sarcina adoptându-i unul dintre copii. Elena Marinof. Str. Durostor 33.”

„Se caută băiat de birou, etatea 10-12 ani, pentru a se angaja imediat la administrația ziarului nostru.”

„Casa de Împrumut pe Gaj vinde automobil Lancia 45, în bună stare. A se adresa la Banca Națională Constanța.”

„De închiriat camere frumos mobilate, eventual cu pensiune, pe strada Remus Opreanu 6, la dna Manolescu.”

„Pierdut geantă de catifea neagră, conținând acte diferite, o verighetă și o fotografie precum și suma de 200 de lei. Găsitorul este rugat a-și opri banii și să o aducă la Librăria Socec, din strada Carol, unde va primi o bună recompensă.”

„Ouă de găină rasa Plymouth Rock, orice număr, se găsesc de vânzare la Camera de Agricultură Constanța, în orice zi. Preț 3 lei bucata.”

Reclama zilei – Splendidul și luxosul pavilion Bristol oferă constănțenilor Joia, Duminica și de sărbători cele mai frumoase distracții familiare. Mari matineuri dansante. Consumațiile cele mai alese și stilat servite. Prețuri excepțional de reduse. Intrarea liberă. (1926)

Viața economică a Constanței interbelică era marcată de tensiuni și dezechilibre, generate de efectele războiului și de creșterea prețurilor la produsele de bază. În acest context, autoritățile locale încercau să impună reguli stricte pentru a limita abuzurile din comerț.

Un articol publicat în ziarul „Dacia” relatează despre întrunirea Sfatului Negustoresc Secția Constanța – o asociație profesională a comercianților locali, al cărei președinte era Ion Miga – din 2 mai 1923, în cadrul căreia membrilor le-au fost aduse la cunoștință măsurile dispuse de Prefectura Constanța prin „publicațiunea” 1775 din 27 aprilie 1923 pentru stoparea „speculei neomenești”. 

Se atrăgea atenția tuturor comercianților, dar în special celor care puneau în vânzare zahăr și care „fără nici o justificare, acaparează și vând pe ascuns acest articol cu un preț ce reprezintă aproape de două ori prețul de cost”. Specula cu zahăr în perioada interbelică poate fi explicată prin faptul că, în anii care au urmat Primului Război Mondial, producțiile agricole și industriale erau afectate, iar transporturile erau instabile, astfel că zahărul devenise un produs greu de găsit. Comercianții îl țineau ascuns până la creșterea prețului sau îl vindeau pe sub mână, la prețuri exorbitante.

Noile măsuri le impuneau comercianților să respecte reguli clare privind transparența prețurilor. Aceștia trebuiau să afișeze în magazine, în loc vizibil, atât prețul de achiziție al mărfurilor, cât și pe cel de vânzare, care nu trebuia să depășească un adaos de 30% față de costul de achiziție. „Tablourile cu prețuri” trebuiau să poarte semnătura proprietarului magazinului, iar un exemplar al acestora se depunea la Inspectoratul Comercial din localitate.

Pentru descurajarea acestor practici abuzive, autoritățile au prevăzut sancțiuni severe, de la amenzi usturătoare până la pedepse cu închisoarea, în special pentru cei care acaparau mărfurile sau depășeau limitele legale de profit. Dintre sancțiuni, menționăm: amenzi între 100 și 5.000 de lei pentru neafișarea prețurilor, amenzi între 100 și 10.000 de lei pentru depășirea câștigul legal de 30%, închisoare de 60 de zile pentru „acaparatorii de mărfuri”, precum și amendă triplată și închisoare de șase luni și o zi, în caz de recidivă. Documentul emis de Prefectura Constanța, în fruntea căreia se afla Nicolae T. Negulescu, stipula în mod expres că cei găsiți vinovați nu puteau invoca circumstanțe atenuante pentru a scăpa de sancțiuni.

În întrunirea din 2 mai 1923, comercianții din Sfatul Negustoresc al Constanței au hotărât aplicarea imediată a noilor reguli, stabilind ca listele de prețuri să fie afișate în magazine până la 7 mai 1923.

Acest episod ilustrează eforturile autorităților interbelice de a face ordine în viața economică locală, iar măsurile adoptate reflectă nu doar nevoia de control, ci și o preocupare reală pentru protejarea consumatorilor.

Reclama zilei: „Nu comandați HAINE până nu VIZITAȚI HĂINĂRIA CEHO-SLAVĂ str. ȘTEFAN CEL MARE no. 71 Constanța. Unicul magazin din oraș care cu mare sacrificii s-a asortat cu tot felul de îmbrăcăminte, costume de bărbați, băeți, copii, uniforme școlare, impermiabile, trenscoriuri, pardesiuri și orice atingător de de branșa îmbrăcăminte. Stoc mare de STOFE străine și indigene. Având specialiști execută orice comandă după ultimul jurnal în mod prompt, conștiincios și eftin. NOTAȚI BINE ADRESA (Dobrogea Jună, 1930)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

Ziua de 1 Mai este dedicată sărbătoririi muncii și solidarității celor care contribuie, prin activitatea lor, la funcționarea societății. Cunoscută astăzi drept Ziua Internațională a Muncii, această celebrare își are originile în mișcările muncitorești din anul 1886, din Statele Unite ale Americii, când revendicarea pentru o zi de muncă de opt ore a declanșat proteste de amploare și confruntări violente. În această filă de calendar istoric ne oprim asupra modului în care celebrarea zilei de 1 Mai este reflectată în presa constănțeană interbelică.

Originile acestei sărbători sunt prezentate pe larg în paginile ziarului „Dobrogea Jună”. Astfel, în ediția din 1 mai 1930 se arată: „Istoria omenirii ne spune că prima manifestație a muncii stropită cu sânge a fost la 1 Mai 1886 în Statele Unite, unde au izbucnit simultan mii de greve parțiale, ale căror parole au fost: opt ore de muncă, opt ore de odihnă și opt ore de educație”. Același articol urmărește și parcursul spre recunoașterea oficială a acestei zile, subliniind că proclamarea ei ca „simbol al muncii” a avut loc la Bruxelles în anul 1891, apoi treptat în restul statelor europene, în timp ce în România a fost consacrată abia în anul 1920. Tonul articolului este unul explicativ și, în același timp, mobilizator, sugerând că această zi nu este doar comemorativă, ci și încărcată de semnificații sociale. Totodată, se sugerează că 1 Mai nu trebuie privit doar ca o zi a revendicărilor, ci și ca un moment de reflecție asupra echilibrului social: „Ziua de 1 Mai trebuie să fie o ocazie de meditare și revizuire a raporturilor dintre Capital și Muncă, Intelectual și Analfabet, Nobil și Mojic, Stăpân și Slugă, Creștin și Păgân”. Mesajul transmis este că, dincolo de diferențe, această zi ar trebui să invite la dialog și la căutarea unui echilibru.

O imagine concretă a modului în care era marcată această zi la nivel local apare în articolul „Serbarea muncitorească de eri”, publicat în ediția din 3 mai 1924 a aceluiași ziar. Aflăm că muncitorii și meseriașii „obișnuiau să serbeze ziua de 1 Maiu întâi printr-o întrunire în sala sindicatelor din strada Ștefan Mihăileanu, de unde cu toții plecau înspre Vii”. Autoritățile au intervenit, iar printr-un ordin al Ministerului de Interne a fost interzis „dreptul la întrunire și manifestațiuni”. Astfel de restricții nu erau izolate; autoritățile se temeau de revolte și alte tulburări sociale, motiv pentru care limitarea sau interzicerea adunărilor urbane erau o practică frecventă a epocii.  

Cu toate acestea, interdicțiile nu au reușit să anuleze spiritul de solidaritate. După cum consemnează același articol, muncitorii au găsit soluții pentru a se reuni: „muncitorimea constănțeană și-a dat punct de întâlnire lângă halta Medeea din afara orașului și de acolo în număr destul de mare, s-a îndreptat spre platoul parapetului, obișnuitul loc de petrecere. Aci, muncitorii, într-un antrenament și o veselie generală, și-au spus cuvântul și opiniile în aer liber, nestingheriți de nimeni. S-a cerut: libertatea sindicalizării, dreptul la întruniri și organizare, etc. Muncitorii tineri au jucat football. Toată această petrecere muncitorească a decurs în cea mai perfectă liniște”.

Relatarea surprinde capacitatea muncitorilor de a se adapta contextului: schimbă locul, dar nu renunță la întâlnire. În același timp, presa insistă asupra caracterului pașnic al manifestării, contrabalansând discursul autorităților, care asocia adesea astfel de adunări cu riscul de conflict, în contextul temerilor față de influența ideilor sociale și comuniste.  

O perspectivă diferită, chiar critică, asupra modului în care era marcată această zi apare în articolul „1 Mai la Constanța”, publicat în ziarul „Dobrogea Jună” în anul 1928. Autorul notează încă din debut că „sărbătoarea așa zisă «a muncii» a produs o impresie detestabilă în localitate. Critica se concentrează asupra caracterului contradictoriu al măsurilor administrative: ziua este declarată sărbătoare legală, dar nu sunt suspendate toate activitățile. Astfel, fabricile, magazinele, brutăriile și măcelăriile au fost închise, dar școlile nu. La fel, „adunările muncitorești n-au fost permise”, iar tribunalele judecă procesele: „O anomalie mai mare nu se putea. Întâi Mai este o zi de repaos – și atunci trebuie generalizată – sau nu e sărbătoare legală – și atunci bine este să fie desființată. Copiilor fiindu-le impus cursul școlar, negreșit că părinții – muncitori în special – n-au putut serba la câmp, după uz, această sărbătoare a muncii. Singurul bine pe ziua de eri l-a adus tot natura. Vremea urîtă i-a pironit în casă pe toți – astfel că sărbătoarea muncii n-a fost decât o zi de lene, impusă de lege și de poliție deci”.

Reclamă: Vera Violette-Pallace – Constanța – Galați – strada Carol 29. Singura Cassă franceză de galanterie. Lei 2,50 gramul din cele mai renumite și durabile parfumuri. Pudre: Coty, G. Freres, Houbigant, Germandre. Apă de colonia L’origan și Zambile cu Lei 80 litrul. Truse de maniquri – Genți – Portofeuilleuri de piele veritabile – Raion special de cămăși dela 245 – 450 lei.

N.B. Cu Extrasul de Follie Bergere dispar orice pete sau piestrui de pe figură și fața devine albă și fină.

În aprilie 1925, jurnalistul Constantin N. Sarry, directorul ziarului „Dobrogea Jună”, a avut inițiativa creării unui supliment bilunar de literatură, care avea să apară timp de doi ani, până în aprilie 1927. Din comitetul de redacție făceau parte numeroase personalități al Constanței culturale, printre acestea numărându-se și scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955). Ne-am propus ca în fila de calendar de astăzi să o prezentăm pe cea care ne-a lăsat lucrări deosebite precum romanele din Ciclul Halipilor („Fecioare Despletite„, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”, „Rădăcini și Străina”) sau „Femeia în fața Oglinzii”, „Romanță provincială” sau „Balaurul”. Se știe însă mai puțin faptul că scriitoarea a trăit timp de 12 ani la Constanța, între anii 1921-1933, perioadă în care a scris trei dintre cărțile sale („Fecioare despletite”, „Balaurul” și „Romanță Provincială”). Hortensia Papadat-Bengescu a ajuns în orașul lui Ovidius după ce soțul său, cu 16 ani mai în vârstă, magistratul Nicolae Papadat, a devenit consilier la Curtea de Apel Constanța.

Așa cum a consemnat Octavian Grigorescu în „Analele Dobrogei” (1995-1996), ea a locuit într-o casă din centru, pe strada Ion Bănescu nr. 8, o stradă cu copaci bătrâni, aflată în apropierea mării. A iubit Constanța, dovadă stând rânduri precum următoarele: „Am locuit apoi ani mulți și buni în orașul Constanța. Aproape în fiecare zi, la un ceas al ei, mă purta spre port, spre dig și far, spre mare, ca spre un minunat oficiu… cerul căpăta o ceață violetă de o nuanță unică. Vapoarele calme, sigure pe destinul lor, intrau și ieșeau din radă”.

S-a implicat în viața literară a urbei, iar din cercul său de apropiați făceau parte poetul, publicistul și avocatul Ioan N. Roman (politician și fost primar), sonetistul Al. Gherghel, istoricul Oreste Tafrali, biograful Marin Ionescu-Dobrogianu sau pictorul Marius Bunescu.

La 15 mai 1925, în nr. 4 al revistei „Dobrogea literară” a scris articolul „Pentru Ovidiu”, cu ocazia sărbătoririi Bimileniului Ovidius. Feministă convinsă, ea a făcut parte la începutul anilor ’30, dintr-un cenaclu feminin, alături de Maria Dimitriu-Castano, Zoe Verbiceanu și Aida Vroni. În perioada petrecută la Constanța a colaborat cu ziarele „Marea Neagră” și „Plaiuri Dobrogene”.

Mulți istorici literari consideră că anii petrecuți la Constanța au contribuit decisiv la maturizarea sa ca scriitoare. A părăsit urbea în 1933, după pensionarea soțului, când familia s-a mutat la București. În urma sa au rămas amintirile unor constănțeni care au văzut-o dezinvoltă și energică pe străzile orașului, în magazinele sale sau în cinematografele de cartier.

Reclama zilei – Întrebuințați Lama Pierre, cea mai bună lamă de ras. Se găsește în permanență la noul Magazin Solingen, Str. Carol no. 51, vis-a-vis de Poștă (Dacia, 1925)

Pe 29 aprilie 1923, ziarul „Dacia” relata despre un flagrant delict recent consumat, într-un incident petrecut la Poarta 3 a Portului Constanța, care includea fapte grave precum contrabanda, darea de mită și vătămarea corporală. Un italian pe nume Giuseppe, stabilit în Constanța fără forme legale, l-a contactat pe agentul I. Postolea, a cărui misiune era de a supraveghea mărfurile care intrau sau ieșeau din acel perimetru. Străinul i-a propus agentului o mită de 7.000 de lei, pentru a-i permite să treacă prin vamă, fără control, cinci lăzi de stofă aduse de vaporul italian „Graz”. În aceste lăzi, sub câteva materiale licite, trecute în acte, se aflau însă mari cantități de mătase de cea mai bună calitate.

Postolea s-a prefăcut că acceptă și i-a spus contrabandistului să aducă mita. După plecarea acestuia, agentul a chemat doi colegi funcționari, care s-au ascuns sub o masă. Când italianul a revenit cu banii, Postolea i-a cerut noi detalii privind modul de operare. În momentul în care a considerat că are suficiente informații, a făcut un semn, iar martorii la flagrant au ieșit de sub masă. Disperat și furios, Giuseppe a sărit la Postolea, l-a strâns de gât, după care a reușit să se elibereze de strânsoarea celor doi funcționari și a fugit din punctul vamal. Individul a fost prins câteva zile mai târziu și predat Parchetului pentru a fi cercetat și apoi judecat.

În aceeași zi, 29 aprilie 1923, un grav și neobișnuit incident s-a petrecut pe holurile Tribunalului Constanța. Zeci de persoane se aflau acolo, așteptând să le vină rândul pentru a intra în sălile de judecată, în procese civile sau penale. Numeroși avocați erau, de asemenea, prezenți în incintă, așteptând momentul pledării în instanță. Agenții de pază erau concentrați mai ales pe menținerea ordinii în săli și mai puțin pe ceea ce se întâmpla pe holuri.

Printre civilii ce își așteptau rândul la judecată se aflau și doi soți, părți într-un proces de divorț cu partaj. Femeia fusese părăsită după aproape douăzeci de ani de căsătorie de către soțul infidel, care urmărea să obțină domiciliul conjugal și cât mai multe avantaje materiale, fără să îi pese că fosta consoartă va rămâne pe drumuri. Tulburată de toate aceste lucruri, femeia a adus cu ea, ascunsă într-un manșon, o cutie de tinichea în care se afla sodă caustică. S-a apropiat de fostul partener și a încercat să îl stropească pe față cu substanța chimică. Acesta s-a ferit parțial, însă soluția caustică s-a împrăștiat în zonă, stropind mai multe persoane din jur, printre care și avocați.

A urmat un haos de nedescris și o larmă care au dus la suspendarea ședințelor de judecată în toate sălile Tribunalului. Cei stropiți pe față sau pe haine s-au grăbit  la baie pentru a se spăla, speriați că vor ajunge la spital sau, mai rău, că își vor pierde viața. În același timp, soțul s-a repezit asupra femeii, încercând să o stranguleze, iar numai intervenția altor petenți a prevenit o tragedie. Jandarmii au intervenit, situația s-a liniștit și apoi s-a constatat că nicio persoană dintre cele stropite nu necesita transport la spital, întrucât soda caustică fusese diluată. Câteva arsuri minore au rămas însă, mai ales pe fața soțului infidel, ca aducere-aminte. Din păcate, tot femeia a fost cea care a suferit, ea fiind arestată și dusă la parchet pentru a răspunde pentru fapta sa necugetată.

Reclama zilei – Techirghiol Sat – Societate Anonimă – Sezonul, de la 15 mai la 15 septembrie al fiecărui an. Proprietățile societății sunt: Vila Păpușica, Speranța și Alexandrina  de lux, Adela și Maria – de categoria I și Zori de Zi – de categoria a II-a, toate cu peste 200 de camere, iluminate cu lumină electrică și complet mobilate. Două stabilimente de băi, Speranța și Alexandrina, cu peste 30 de cabine înzestrate cu căzi de majolică. În stațiune există diverse restaurante de clasa I și a II-a, Oficiu Poștal, Farmacie, Cinematograf, diferite jocuri de distracție, Muzică Militară, etc.Dr. IN Dona, în fiecare sezon, dă consultațiuni la Vila Păpușica. Sediul societății, la Constanța, este la Banca Agricolă. Președinte CA – Vasile G Nicolau, fost deputat. (1925)

Mențiuni: Teckirghol – Sat este actualul oraș Techirghiol. Denumirea se folosea în epocă pentru a se diferenția de stațiunea Tekirghiol – Movilă, viitoarea Carmen Sylva și actuala localitate Eforie Sud.

Majolica este faianță italiană de inspirație renascentistă, cu smalț metalic.

Astăzi, fila de calendar este dedicată uneia dintre cele mai interesante inscripții antice descoperite la Constanța și care, de mai bine de un veac, se află într-un depozit al prestigiosului British Museum din Londra.

Se cunoaște faptul că piesa a fost descoperită în jurul anului 1860, în Valul de piatră (unul din cele trei valuri ce traversează Dobrogea de la vest la est), la aproximativ 5 kilometri de Constanța, de către medicul englez William Henry Cullen. Acesta a găsit stela de marmură cu inscripție în limba greacă, piesa fiind ulterior datată de către specialiști în secolul II d.H., în epocă romană. Artefactul a fost ridicat și trimis la British Museum. La acea vreme, firma britanică DBSR (Danube Black Sea Railway and Kustendjie Harbour) obținuse de la Imperiul Otoman concesiunea pentru construirea căii ferate Kustenge – Bogazchioi (Constanța – Cernavoda), precum și concesiunea asupra portului Kiustenge. Cele două concesiuni și exploatarea lor a fost efectuată de către DBSR între anii 1857 -1882, iar dr. Cullen, un pasionat de arheologie, era medicul comunității britanice ce opera aici. Vorbim despre o perioadă în care supușii Regatului Unit, aflați în diverse zone ale lumii cu diverse afaceri, au „rechiziționat” numeroase vestigii antice, pe care le-au trimis în patrie. De la Tomis, pe lângă monumentul la care ne referim astăzi, britanicii au mai ridicat câteva inscripții, printre care și dedicațiile în cinstea sponsorilor de lupte de gladiatori, membri ai familiei Priscius, despre care am vorbit într-o mai veche filă de calendar.

Să vedem însă la ce se referă efectiv monumentul înstrăinat, așa cum a fost el tradus de epigrafiștii români în lucrarea „Inscripțiile din Scythia Minor Grecești și Latine,vol II – Tomis și Teritoriul său”. Iată traducerea: „Eram copil al lui Iulianus și al Reginei, eu, Agathrandos, când am părăsit în vârstă de 17 ani lumina soarelui. Am murit în frumoasa Smyrna, unde m-am grăbit să merg pentru a învinge la Jocurile Pythice și a obține pentru patria mea coroana întrecerii. În locul coroanelor mele, rudele și patria au numai oasele mele, închise sub această piatră funerară. Salutare, trecătorule!”

Aparent, doar câteva rânduri despre o moarte prematură, dar studierea lor aduce o bogăție de informații! În primul rând, inscripția este în greacă, iar tristul ei erou poartă de asemenea un nume grecesc, Agathrandos. Surprinzător, părinții săi au nume romane, latinizate: Iulianus și Regina. Părinții nu au însă tria nomina (cele trei nume), ceea ce ne arată că nu erau cetățeni romani în sensul juridic al cuvântului, ci doar supuși ai marelui Imperiu. Vorbim despre locuitorii unui Tomis, vechi oraș grecesc, care însă, în secolul II d.H., se afla în plină epocă romană. Părinții au nume latine, ceea ce arată că grecii de pe coasta vest-pontică se aflau, alături de băștinașii geți și de traci, în plin proces de romanizare. Dar de ce fiul unor greci romanizați poartă un nume clasic elen? Poate că tânărul Agathrandos a fost numit astfel după unul dintre străbunii lui (poate după un bunic), pentru a-și arăta astfel originea. Este o supoziție, dar una destul de probabilă.

Inscripția ne dezvăluie că Agathrandos a murit la Smyrna, în timpul Jocurilor Pythice, dar că osemintele sale au fost aduse la Tomis și inhumate aici. În acea perioadă, în ritualul funerar al lumii romane se foloseau deopotrivă inhumarea și incinerarea. Cum și-a pierdut viața Agathrandos, un tânăr sportiv de numai 17 ani? Acest mister nu ne este dezlegat de către rândurile scrise în piatră. El a plecat, probabil, împreună cu mai mulți tineri ce formau o delegație a Tomisului. Cetatea a trimis deci un sportiv sau mai mulți la Smyrna, vechi polis grecesc din Asia Mică (azi Izmir, Turcia). Agathrandos, probabil un campion al urbei sale natale, a plecat să participe la Jocurile Pythice ce se desfășurau și în acel oraș de pe coasta Mării Egee.

Jocurile acelea presupuneau, în primul rând, desfășurarea unor competiții sportive, însă tot în cadrul lor se organizau și întreceri de artă și de dans. Presupunem, totuși, că tânărul tomitan a mers la Smyrna pentru a participa la întrecerile sportive. Poate că a murit în urma unui accident, în timpul unei întreceri. Nu este însă imposibil ca el să fi decedat și din alte motive, poate naturale, de vreo boală anume, contactată pe timpul călătoriei.

Jocurile Pythice erau celebre în lumea greacă și se organizau la doi ani după Jocurile Olimpice. Se desfășurau în primul rând la Delphi, dar în epocă romană mai multe polisuri grecești au organizat și ele astfel de întreceri, sub titulatura de Jocuri Pythice. În lumea întreagă au fost descoperite mai multe inscripții care atestă acest lucru și este foarte probabil ca ele să fi avut loc și la Smyrna. Această localitate a fost mai întâi un polis ionian grecesc de epocă arhaică, extrem de important în secolul VI î.H. Două veacuri mai târziu, orașul a fost mutat de Alexandru cel Mare într-o nouă locație, fiind învecinat la nord cu Pergamum (Pergam, Pergamon) și la sud cu Ephesus (Efes). Era un oraș foarte bogat, care exporta în toate colțurile lumii smirnă, mir…

Se știe că în secolul al II-lea, în timpul împăratului roman Hadrian (117-138 d.H.), la Smyrna a fost construit un mare gymnasium, instituție de educație a tinerilor, unde aceștia se antrenau și pentru jocuri sportive publice. Acest gymnasium a făcut probabil ca Smyrna să devină o gazdă normală pentru desfășurarea unor etape regionale a Jocurilor Pythice. Smyrna și orașul vest pontic aveau categoric strânse relații culturale. Agathrandos din Tomis a mers astfel la Smyrna, cel mai probabil după ridicarea acestui gymnasium.

Campionii jocurilor pythice primeau ca recompense cununi de laur (laurul, mirtul era plantă sacră a zeului Apollo), iar acest premiu și-l dorea și tânărul nostru, așa cum se vede și în inscripție („a obține pentru patria mea coroana întrecerii”). La jocurile pythice aveau loc concursuri de alergare, de lupte, de pankration (un precursor al boxului modern) și de pentathlon, o competiție complexă ce se desfășoară și astăzi în cadrul Jocurilor Olimpice Moderne. Victoria la Jocurile Pythice, la Delphi sau într-un alt mare oraș elen, era visul oricărui tânăr al epocii greco-romane. Era și visul lui Agathrandos din Tomis, dar speranțele și viața lui s-au sfârșit în mod nedrept și mult prea timpuriu. Inscripția lui ne vorbește despre speranțe, despre familie, despre oraș, despre soartă…

Agathandros a fost un luptător. Foarte probabil, abia trecut de juniorat, a vrut să își măsoare forțele cu adversari mult prea experimentați, înainte de a fi pregătit (unde m-am grăbit să merg). Luptele erau foarte dure, antrenamentele la fel, fiind consemnate în epocă multe decese ale unor luptători, așa că ne putem imagina că tânărul tomitan a sfârșit în arenă, sub privirile a mii de spectatori.

Deși au ajuns să se desfășoare și la Smyrna și în alte orașe, ideea Jocurilor Pythice pornea de la Delphi. Vechii greci credeau că aici este centrul pământului, Omphallos, buricul Pământului. Numele jocurilor nu vine însă de la celebrul oracol, de la preoteasa Pythia ale cărei vorbe stranii erau interpretate de către muritori în fel și chip. În spatele numelui stă o legendă legată de zeul luminii, al Soarelui și al artelor, Apollo. Potrivit mitului, mama lui Apollo, frumoasa zeiță Leto era însărcinată cu Artemis, viitoarea zeiță a vânătorii. Atât Apollo – fiul cel mare, cât și Artemis erau copii făcuți de Leto cu Zeus, Marele Stăpân al Olimpului, Zeul Suprem. Soția lui Zeus, geloasa Hera, s-a hotărât să o pedepsească pe Leto și l-a trimis asupra ei, ca să o chinuiască, pe Șarpele Python, un monstru uriaș, un dragon. Auzind asta, Apollo a decis să își salveze mama și a pornit în urmărirea lui Python. L-a prins pe muntele Parnasus (Parnas) și l-a săgetat de moarte. Apoi, pentru că Python fusese animalul sacru al Herei, Apollo a trecut printr-un ritual de purificare, iar la finalul acestuia a decis să instituie Jocurile Pythice și Templul din Delphi… 

Reclama zilei – Cristalul Dobrogei – Fabrica de Sticlărie Gh Caropol, Z. Zamfirescu & Co, Biroul de desfacere al produselor fabricei – Str. Carol no. 37, Telefon fabrică 59.3. Se execută imediat orice comandă de sticlă de tot felul și de toate mărimile. Se șlefuiesc geamuri și oglinzi de cristal. (Anuarul General al Dobrogei – 1925)

Fila de calendar de astăzi o dedicăm educației, în general, și unei anume instituții emblematice de învățământ, în special. Mulți dintre noi trecem adesea pe lângă Colegiul Național „Mihai Eminescu” din municipiul Constanța, un vechi și reputat liceu al urbei, însă povestea sa, felul în care a luat naștere și a evoluat de-a lungul timpului, este, din păcate, nu atât de cunoscută pe cât ar trebui să fie. Din acest motiv ne-am propus să prezentăm istoria Liceului de Fete „Domnița Ileana”, numit ulterior „Ana Ipătescu” (între anii 1948-1962) și apoi „Mihai Eminescu”. Informațiile de față au drept surse lucrări ale unor specialiști reputați (Aurelia Lăpușan, Constantin Cheramidoglu, Marian Moise etc), dar mai ales „Anuarul Liceului de Fete Domnița Ileana 1919/1920 – 1936/1937)”, disponibil online pe site-ul Bibliotecii Județene Ioan N. Roman Constanța și site-ul https://www.cnmecta.ro/ al Colegiului Național Mihai Eminescu.

Pentru a ne face o imagine corectă despre istoria acestui liceu, trebuie să ne întoarcem în timp până în anul 1897. Constanța era de aproape două decenii o urbe românească. Unități de învățământ erau destule, multe aparținând comunităților etnice, însă școli primare românești erau doar două, una de băieți, iar cealaltă, de fete. Orașul se dezvolta neîncetat, populația creștea și ea într-un ritm accelerat, mai ales după ce numeroase familii de români din provincii diverse s-au stabilit în urbea lui Ovidiu. Era, așadar, nevoie de educație și de unități de învățământ de înaltă calitate. Ministrul de Instrucțiuni de la acea vreme, Take Ionescu, era un susținător înfocat al orașului pontic și își dorea ca acesta să devină un centru de cultură românească și de românizare a populației dobrogene. Cu ajutorul ministrului, la 1 septembrie 1897 a luat ființă Școala Profesională de Fete, condusă de la bun început de directoarea Valentina Boteanu. Aceasta era una dintre fiicele muzicologului ieșean Gavril Musicescu, o pianistă desăvârșită și profesoară de limba franceză. Ea a ajuns la Constanța după ce s-a căsătorit cu tânărul Cristea Georgescu – judecător, avocat și primar al Constanței, în trei mandate, între anii 1901 și1908. Ulterior, la câțiva ani după moartea prematură a soțului său (22 mai 1908), Valentina s-a recăsătorit cu Gheorghe Boteanu, judecător și politician.

În 1897, la scurt timp după venirea la Constanța, Valentina Georgescu (la acea vreme) a preluat conducerea Școlii Profesionale de Fete, care a funcționat doi ani într-o clădire de pe strada Mahomedană nr.2 (astăzi strada Arhiepiscopiei), pentru ca apoi să se mute în casa Calcef, de pe strada Călărași (astăzi strada Cristea Georgescu). În anii săi de început, școala fost vizitată de două ori de către Regina Elisabeta a României, care și-a dat acordul ca unitatea să îi poarte numele. Alteța sa a scris chiar în cartea de onoare a școlii cuvintele: „Să fie orice lucru izvor de bucurie!”

În 1919, Școala Profesională a fost transformată în Liceul de Fete, iar în 1931 s-a mutat în localul bine-cunoscut din strada Traian, unde până atunci funcționase Liceul de Băieți „Mircea cel Bătrân” (mutat apoi în noua clădire ce există și astăzi).

În timpul Primului Război Mondial, între anii 1916 și 1918, Dobrogea și Constanța s-au aflat sub ocupație germano-bulgară, motiv pentru care mulți români s-au refugiat în Moldova. Asta a făcut și Valentina Boteanu, care s-a întors însă imediat după sfârșitul conflagrației. În timpul războiului, sediul școlii fusese mai întâi cazarmă, iar apoi spital, și fusese devastat. Valentina Boteanu a povestit chiar ea (în Anuarul liceului sus-menționat) că nu a mai găsit nimic – mobilier, arhivă – și că a făcut curățenie, scoțând din unitate 11 furgoane de gunoi. Directoarea a mărturisit că, pentru a reface mobilierul școlii, a rechiziționat scaune și mese abandonate de soldații nemți în grădina fostei case a lui Mihail Kogălniceanu, de pe strada Elisabeta. Cu ajutorul acestui mobilier a putut redeschide cursurile în primăvara anului 1919, la acestea participând, din motive obiective, doar 15 eleve, în toate clasele. Copii dornici să învețe erau destui, însă erau vremuri grele, iar multe familii afectate de război nu aveau posibilitățile necesare de a-i trimite la școală.

Orașul și-a revenit însă treptat, iar nevoia unui liceu de fete era stringentă. În urma rapoartelor primite din Constanța, Ministerul Instrucțiunii Publice a aprobat prin Ordinul nr.137813/1919, ca Școala Profesională să devină Școala Secundară nr.1 Domnița Ileana (Liceu), după numele principesei, fiica regelui Ferdinand I și al reginei Maria. Deschiderea cursurilor a avut loc la 1 decembrie 1919, fiind înregistrate 138 de eleve (64 – clasa I, 42 – clasa a II-a, 19 – clasa a III-a și 13 – clasa a IV-a). Din anul următor de învățământ au fost înființate și clasele a V-a și a VI-a, iar unitatea a devenit secundară de gradul II. În anii următori s-au completat și alte două clase, a VII-a și a VIII-a. Școala Profesională de Fete „Regina Elisabeta” a continuat să funcționeze, dar separat de Liceul „Domnița Ileana”.

Pentru a se observa evoluția școlii, oferim câteva date statistice preluate din Anuarul liceului, un tablou general al elevelor înscrise pe clase și total, din perioada 1919-1937. Astfel, dacă în 1919/1920 au fost 138 de eleve, în anii următori s-au înregistrat 224 eleve (1920/1921), apoi 328 eleve (1921/1922) și 406 eleve (1922/1923). Începând cu anul 1923/1924, timp de cinci ani, liceul era frecventat de peste 500 de eleve, la toate cele opt clase. În anii ’30 numărul s-a mai redus, dar în fiecare an erau înscrise peste 350 de fete.

Pentru a ne face o idee despre nivelul ridicat de educație oferit de unitate, enumerăm materiile studiate, la toate cele opt clase: Religie, Română, Filozofie, Educație, Franceză, Germană, Istorie, Istoria Artei, Geografie, Matematică, Chimie, Fizică, Științe Naturale, Drept, Caligrafie, Desen, Muzică, Gimnastică, Lucru, Gospodărie. Elevele erau implicate și în activități intrașcolare, de cercetare, și participau la excursii oferite de liceu, în țară și în străinătate. Făceau parte din unități de cercetașe, se implicau în activități umanitare, participau la șezători literar-artistice, ateliere, serbări, spectacole, concursuri etc. Liceul își avea propriul muzeu, un atelier de legătorie și arhivă bine întreținută. Cadrele didactice erau venite din întreaga țară, profesori de o valoare deosebită și cu o înaltă pregătire.

După o activitate didactică prodigioasă de 40 de ani, directoarea Valentina Boteanu s-a retras la data de 21 noiembrie 1937, în cadrul unei ceremonie care a avut loc la Sala Ligii Culturale „Tranulis” (viitorul Fantasio); sala a fost arhiplină, iar directoarea a fost întâmpinată cu flori și îndelung ovaționată. I s-a acordat astfel recunoașterea meritată pentru eforturile sale deosebite, depuse de-a lungul unei perioade îndelungate.

Liceul „Domnița Ileana” și-a continuat povestea și după pensionarea ctitorului, Valentina Boteanu. A fost rebotezat, în 1948, „Ana Ipătescu”, apoi „Mihai Eminescu”. A trecut prin diverse forme de organizare: a fost Școală Medie, Liceul Nr.2, Liceu de Cultură Generală, de Științele Naturii iar din 1990, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”. Începând cu anul 2005, instituția se numește Colegiul Național „Mihai Eminescu” și continuă să fie un reper important pentru educația tineretului de aici, din minunatul nostru oraș Constanța…

Reclama zilei – Atențiune! Aparat de Radio Mende, model nou 1930, tipul Mende 38. Funcționează fără nicio baterie, direct la priză. Recepționează în difuzor toate stațiunile europene. Depozit permanent la magazinul “Lumina”. Strada Carol no.15. (1930)

Patru dintre piesele Tezaurului de Sculpturi de la Tomis îl reprezintă pe Cavalerul Trac, Erou Salvator și divinitate adorată în Dobrogea antică romană, atât de către autohtoni, cât și de militarii romani sau de reprezentanți ai altor etnii, realitate atestată prin dovezi epigrafice (inscripții). Cavalerul Trac concretizează, sub imaginea unui erou vânător, un concept religios tracic suprem. Motivul călărețului, ca și epitetul de Heros, au fost împrumutate din lumea greacă. Monumentele Cavalerului Trac sunt numeroase mai ales pentru secolele II-III d.H.

Cultul Cavalerului Trac se lega de credința înfrângerii răului de către întruchiparea binelui, de victoria împotriva dușmanului, precum și de vegetația solului. Era zeitatea cea mai importantă pentru localnici, venerată mai des decât ceilalți zei aduși de civilizația greco-romană. Foarte adesea, reprezentarea Cavalerului Trac apare pe morminte, ca protector al acestora.

Cavalerul Trac simbolizează binele și curajul; animalul vânat (de cele mai multe ori un mistreț) este reprezentarea răului, pomul este simbolul vegetației și al rodniciei; câinele – prietenul de încredere al Cavalerului, iar șarpele – paznic al locurilor sfinte și al altarului.

Cea mai interesantă piesă din cele patru este o placă de marmură pe care el este reprezentat, în relief, în galop. În fața sa se află pomul cu șarpele, iar sub cal, fragmentar, un mistreț, din care nu se văd decât capul și picioarele din față. În partea ruptă era figurat, probabil, și un altar. Capul șarpelui se confundă cu frunzele pomului pe care este încolăcit. Imaginea este surprinzător de similară icoanelor creștine ulterioare, care îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul (în locul căruia aici apare mistrețul). Potrivit specialiștilor, începând cu secolul IV d.H. iconografia creștină a preluat unele elemente din imaginile cultelor păgâne, pentru a îmbogăți imaginea unor mucenici și sfinți. Basorelieful  a fost datat în prima jumătate a secolului al III-lea d.H, în timp ce Sfântul Gheorghe, cavaler roman, a fost martirizat în anul 303 (începutul sec. IV d.H.), în timpul persecuțiilor anticreștine inițiate de împăratul Dioclețian.

În toate reliefurile sale din Tezaur, eroul se află la vânătoare, galopând spre dreapta, îmbrăcat într-o tunică scurtă și purtând pe umeri hlamida (mantaua), care flutură în vânt. El este reprezentat cu o mână ridicată, în care ține o lance cu care urmează să atace animalul sălbatic. Două dintre reliefuri sunt mai rudimentar realizate (naive și cu disproporții vădite), iar aici lancea lipsește sau este schematizată.

Am început prezentarea cu relieful deosebit, este similar imaginii Sfântului Gheorghe, așa că încheiem prezentarea cu un al patrulea relief, de asemenea foarte interesant. Este un basorelief de marmură, descoperit fragmentar, dar care, din fericire, a putut fi reîntregit. Imaginea este una complexă, bine realizată, și conține numeroase elemente specifice cultului Eroului. Cavalerul galopează spre dreapta, iar sub cal un câine se pregătește să înfrunte un mistreț. În fața calului se află altarul rectangular și pomul cu șarpele încolăcit. În spatele calului, ţinîndu-1 cu dreapta strâns de coadă, se află un slujitor (acolit).

Cavalerul Trac este îmbrăcat în tunică până la genunchi, repliată la mijloc, cu cute verticale în partea de jos. Mantaua, înnodată pe piept, flutură la spate. Vârful lăncii, triunghiular, este redat destul de clar. Datarea reliefului este secolul III d.H.

Cele patru reliefuri ale Cavalerului sunt dovezi ale popularității de care el s-a bucurat în Dobrogea romană (provincia Scythia), în urmă cu aproximativ 1800 de ani.

Reclama zilei – În prima zi de Paște se va deschide Terasa La Leul și Cârnatul, Niță Pravat, str. Moldovei nr.8. Delicioși mititei și patricieni, neîntrecuți până astăzi, șiorice friptură la grătar, zilnic proaspete. Vinuri alese superioare din pivnița proprie. Toate acestea, cu prețurile cele mai reduse. Nu ezitați a vizita acest local unde se mănâncă mai eftin și mai bine ca oriunde. (1924)

Pe data de 25 aprilie 1923, știrea zilei în ziarele Constanței era legată de un mare scandal de contrabandă cu aur și argint, în valoare de peste un 1 milion de lei. Din gazeta „Dacia” aflăm că poliția din localitate a primit un denunț care descria comiterea faptei și oferea detalii interesante. S-a aflat astfel că cu doar câteva zile înainte, un anume Moses Kilinski din București a sosit și s-a îmbarcat pe Regele Carol, unul din vasele Serviciului Maritim Român (SMR), cu destinația Constantinopol. Bărbatul avea asupra sa monede de aur și argint pe care i le furnizase un bancher din capitală. Kilinski nu a declarat averea pe care o purta asupra sa și a trecut nestingherit de vamă. Vaporul a părăsit Portul Constanța, a ajuns la Constantinopol, iar contrabandistul a dispărut, cu tot cu milionul său, în agitația metropolei turcești.

Denunțul a fost tardiv, statul a fost prejudiciat, iar autoritățile nu au avut ce face altceva decât să roage poliția din Constantinopol să dea de urma individului. Din câte cunoaștem până în prezent, acesta nu a mai fost găsit vreodată.

Pe data de 25 aprilie 1924 cotidianul „Dacia” anunța iminenta plecare a vaporului „Patris” pe ruta Constanța – Marsilia, cu escale la Constantinopol, Mitilene și Pireu. Vasul urma să ridice ancora chiar a doua zi, pe 26 aprilie. Interesant este că nu vorbim de o cursă întâmplătoare, ci de o linie directă, rapidă și bilunară, care transporta în porturile mediteraneene pasageri și mărfuri. Spre exemplu, un alt vas al aceleiași companii, Andros, avea să plece din Constanța, pe același traseu, pe data de 11 mai. Agenția constănțeană Embiricos era cea care deservea această rută, iar biletele puteau fi achiziționate de la sediul din strada Lascăr Catargiu, nr. 28 (astăzi strada Nicolae Titulescu). Această companie de navigație era condusă de frații Leonidas și Mihail Embiricos, greci originari din insula Andros (numele unuia dintre vase).

Pe data de 25 aprilie 1924 s-a consemnat un incident în Portul Constanța. Un ofițer al vaporului francez Jacques Frassinet l-a insultat pe șeful Vămii locale și a proferat și grave injurii la adresa statului român. Ziariștii orașului au aflat că francezul s-a supărat după ce vameșii portuari au interzis urcarea la bord a unor femei de moravuri ușoare, chemate de către marinarii străini. Conflictul a fost aplanat iar ofițerul turbulent a fost pedepsit de către comandantul navei din Hexagon.

Începând cu data de 25 aprilie 1924, la restaurantul Bristol din Piața Independenței (Ovidiu), constănțenii se puteau delecta ascultând celebra Orchestră Filarmonică din Cernăuți, sub bagheta reputatului maestru dirijor, profesorul Karl Zimbler. Orchestra făcuse parte din cunoscuta companie de operă și operetă Leonard, cântase în mari orașe ale lumii și avea în componență artiști deosebit de valoroși. Patronul de la Bristol, Panait Decica reușise performanța de a contracta această orchestră, cu mari sacrificii financiare, începând de la finele lunii aprilie și până în luna octombrie. Publicul format din cei mai pretențioși și mai fini cunoscători ai muzicii de bună calitate era invitat, așadar, la Bristol pentru a asista la recitaluri de excepție.

La finele lui aprilie 1923, iubitorii de filme erau poftiți în sălile de cinema ale urbei pentru a vedea cele mai cunoscute producții străine. La Cinema Grand rula premiera L’Empire du Diamant  (Imperiul de diamant), cu actorii Mathat și Lucy Fox, la Modern, rula filmul american Cuceritorii Vestului Sălbatic, cu Art Acord, iar la Cinema Bristol putea fi vizionat zguduitorul Omul cu râsul încremenit, după Victor Hugo.

Încheiem fila de calendar de astăzi cu două evenimente legate de problemele traiului cotidian. Pe 25 aprilie 1923 la primăria municipiului a fost depus un memoriu înaintat de locuitorii din cartierul Piața Kiliei. Aceștia protestau că li se percep taxe de gunoi și apă, dar ei nu au deloc apă, iar gunoiul nu este ridicat de către municipalitate. Oamenii se plângeau că furgonetele serviciului municipal depozitau gunoaiele în mijlocul străzii, făcând imposibilă circulația. În aceeași zi, mai mulți locuitori de pe strada Decebal atrăgeau atenția primăriei (prin intermediul ziarului „Dacia”) că existau foarte multe bălți mari pe drum, create de ploaie, apa fiind adunată în adevărate gropi apărute pe stradă.

Reclama zilei – O mare afluență de cumpărători se observă zilnic la Magazinul Londra care a primit pentru Paști un nou și mare transport de costume bărbătești și de copii, croială modernă, chic. Se vinde la prețuri mai eftine ca oriunde. Veniți și vă veți convinge. Magazinul Londra, str. Ștefan cel Mare 28, viz-a-vis de Hotel Londra. (1924)

Sursa foto: anticariat-unu.ro