Cetatea Capidava

CAPIDAVA

Cetatea

Cetatea Capidava

Istoria Dobrogei a fost determinată în mare parte de poziția ei geografică, la răscruce de drumuri. Principalele căi care traversează Dobrogea sunt drumul mării, drumul Dunării și drumul care străbate acest teritoriu prin centru, de la nord la sud. Deși romanii ajunseseră la Dunăre încă din anul 14 p.Chr., abia în timpul împăratului Domitian Dobrogea a fost inclusă în planurile strategice ale Imperiului, Scythia Minor devenind bază a expedițiilor peste Dunăre împotriva dacilor.

Istoria Dobrogei a fost determinată în mare parte de poziția ei geografică, la răscruce de drumuri. Principalele căi care traversează Dobrogea sunt drumul mării, drumul Dunării și drumul care străbate acest teritoriu prin centru, de la nord la sud. Deși romanii ajunseseră la Dunăre încă din anul 14 p.Chr., abia în timpul împăratului Domitian Dobrogea a fost inclusă în planurile strategice ale Imperiului, Scythia Minor devenind bază a expedițiilor peste Dunăre împotriva dacilor.

Traian este însă cel care reușește organizarea durabilă a limesului scitic, construind castre și castele pe malul drept al Dunării și în punctele de trecere, așa cum este și cazul cetății Capidava. Cu rare excepții, limesul scitic astfel organizat a asigurat pacea provinciei pentru mai bine de un secol.

Fortificația este situată la o distanță egală – de 18.000 pași (adică 27 km) – de Axiopolis (dealul Hinog, lângă Cernavodă) spre sud și de Carsium (Hârșova) spre nord, în marginea satului care poartă din nou numele antic al locului. În epoca otomană este consemnat aici un sat de graniță care mărturisește implicit asupra existenței unor ruine vizibile (Kalakioi).

Fortificația are forma unui patrulater cu laturile lungi de la NV spre SE - 105 m x 127 m, cu ziduri groase de peste 2 m și înalte de 5-6 m, cu 7 turnuri de peste 10 m, din care 3 turnuri dreptunghiulare, 2 turnuri în sfert de cerc și 2 turnuri intermediare în formă de potcoavă (U), o poartă lată de 2,50 m situată pe latura de SE care făcea legătura cu restul teritoriului și o ieșire strategică pe latura de SV a turnului dinspre Dunăre, unde era amenajat portul.

Cetatea ocupa un loc important în sistemul defensiv roman făcând parte din seria de castre și fortificații ridicate în timpul Împăratului Traian, la începutul secolului al II-lea, în cadrul măsurilor de organizare a limes-ului dunărean. Locul era deosebit de potrivit caracterului construcției oferind o vastă arie de supraveghere: un masiv stâncos care se înalță între piciorul pantei ce coboară dinspre NE și Dunăre. Masivul prezenta un avantaj din punct de vedere strategic și anume un șanț natural care pornea din Dunăre, îl ocolea pe partea de NE, până aproape de colțul de est al cetății. De altfel, forma masivului a impus forma și orientarea castrului.

Importanța strategică a locului a determinat instalarea unei stațiuni militare precum și amplasarea și dezvoltarea unui centru civil în epoca romană. Castrul, situat lângă un vad de trecere a fost construit de detașamente din Legiunea V Macedonica și Legiunea XI Claudia. Tabula Peutingeriana ne oferă date exacte privind distanțele dintre Axiopolis, Capidava si Carsium. Aceste distanțe coincid cu distanțele dintre localitățile actuale Hinog – Capidava și Capidava – Hârșova. În verificarea tabulei vine descoperirea unui stâlp miliar în localitatea Seimenii Mici care dă distanța de 18000 de pași de la Axiopolis la Capidava adică 27 de km.

Toponimul getic inițial confirmă nu doar existența, dar și însemnătatea locuirii preromane. Fără să fi fost identificată în teren și posibil rasă din temelii prin chiar ridicarea primului castru roman, Capidava getică se va fi bucurat de o poziție strategică privilegiată, jucând un rol important pentru contactele dintre geții dobrogeni și cei din Câmpia Munteană. Aici localiza Vasile Pârvan sediul nefericitului dinast dobrogean Dapyx, conducător local dispărut în confruntările din 28 î. Hr. cu proconsulul Macedoniei – Marcus Licinius Crassus, despre care ne povestește Cassius Dio în Istoria romană, LI, 26, 1-4.

Castrul de epocă traianee a fost dotat și cu o instalație portuară, magazii și alte anexe pe terasele superioare, cu terme – băi publice – în afara zidurilor de incintă, spre sud-est. Acestea din urmă deserveau mai întâi militari, dar și populația civilă care locuiaîn jurul cetății sau în teritoriul acesteia. Dublul rol, militar și comercial al Capidavei, reiese și din mențiunile epigrafice ale unui conductor, iar apoi a unui procurator care se ocupau sau chiar funcționau pe lângă biroul vamal din cetate statio pentru publicum portorium Illyrici. De aici trupa încartiruită în garnizoană, în colaborare cu subunități ale flotei moesice, controla din punct de vedere militar artera fluvială, deopotrivă cu un teritoriu întins din barbaricum.

Tot la Capidava este semnalat și un beneficiar consular, subofițer însărcinat cu întreținerea drumului strategic de limes și asigurarea ordinii publice locale. Spre est și nord-est de cetate se întindea cimitirul tumular iar mai spre sud, un cimitir plan, cu morminte mai modeste. Capidava epocii Principatului (sec. II-III p. Chr.) reprezintă sediul administrativ al unui întins și bogat territorium agricol dobrogean, fapt atestat epigrafic prin inscripțiile care amintesc numeroși vici (sate) și magistri ai acestora, divinități agreate și proprietari bogați ai unor villae rusticae. Lângă puternica comunitate locală din așezarea civilă dezvoltată în jurul castrului, formată din autohtoni, veterani, cetățeni romani, aflăm, mai ales pe parcursul secolului al III-lea un număr important de alți greco-romani.

Fortificația traianee inițială, reparată probabil după raidul devastator al costobocilor consemnat de sursele literare în anul 170, va fi refăcută din temelii (a fundamentis) abia în a doua jumătate a secolului următor, după încheierea cumplitului bellum Scythicum. Cetatea fusese, alături de mai toate orașele dobrogene, grav afectată de atacurile gotice de la mijlocul secolului al III-lea. Pe baza unor monumente epigrafice mai noi sau mai vechi, este de presupus că refacerea generală (faza II) este de plasat în vremea împăraților Aurelian sau Probus (270-75, respectiv 276-282), poate prelungindu-se în epoca marilor reforme administrativ-militare și mai ales a reconstrucției sistemului de fortificații de pe Dunăre din vremea lui Dioclețian (284-305). Cu reparații succesive în cursul secolelor următoare (fazele constructive III-IV), ocazionate de distrugerile atribuite goților sau hunilor din secolele IV-V p. Chr., noua cetate va dăinui până la începutul secolului al VII-lea, ultima monedă descoperită datând din anul 614.

Depunerile arheologice ulterioare fazei constructive IV – adică ultima fază romană – sunt mult mai târzii, după o întrerupere de două secole, locuirea se va relua în cea mai mare parte a întinderii cetății de altă dată. Astfel, începând cu sec. IX p. Chr., Capidava este reintegrată sistemului defensiv danubian, iar noua locuire de bordeie, precară în comparație cu epocile anterioare, va adăposti până în secolul al XI-lea comunitatea de stratiotai (grăniceri) bizantini. La jumătatea aceluiași secol așezarea este definitiv abandonată. Ipotezele existente se concentrează asupra a două momente încărcate de dramatism: atacul pecenegilor din anul 1046 sau marea migrație a uzilor din 1064 curmă aproape un mileniu de istorie la Capidava. În această perioadă zidurile cetății urmează traseul incintei romane târzii și romano-bizantine și constituie în fapt o supraînălțare din piatră cu pământ și de o mai slabă calitate. Conturul noii cetăți este dublat în această ultimă fază de un șanț de apărare ale cărui urme pot fi regăsite în distrugerea parțială a turnurilor fazelor III-IV.

Ruinele de la Capidava au fost cunoscute folcloric încă de mult, satul turcesc întemeiat în sec. XVIII – o colonie militară, purtând numele de Kale-köy, adica “satul cetății”. Primii exploratori științifici ai pământului dobrogean, de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. XX – căpitanul Mihai Ionescu-Dobrogeanu și Grigore Tocilescu au semnalat fortificația și au adunat antichități din zona ei. Într-o periegheză arheologică din anii imediat premergători primului război mondial, Vasile Pârvan o identifică și pune pe Pamfil Polonic să ridice un plan de situație sumar al ruinelor. Imediat după război, Pârvan intenționa să pună în aplicare un amplu proiect de cercetare arheologică în Dobrogea în care să angreneze pe toți elevii săi de la București și Iași.

Cercetările arheologice au fost inițiate în anul 1924 de către Grigore Florescu, asistentul lui Vasile Pârvan, care a condus cercetările de la Capidava până în anul morții sale, 1960. Săpăturile arheologice au fost întrerupte până în 1965, când au fost reluate de Radu Florescu cu sprijinul Muzeului de Arheologie al Dobrogei (azi Muzeul de Istorie Națioanlă și Arheologie Constanța) și au continuat fără întrerupere până în prezent.

Desfășurate pe întinderea a trei generații, cercetările de la Capidava sunt departe de a se apropia de sfârșit. Între timp, datorită descoperirilor deosebite, multe având caracter unicat, Capidava și-a dezvăluit importanța printre fortificațiile dunărene ale Imperiului Roman, oferind un exemplu tipic – în planul organizării militare, administrative și eclesiastice – de trecere de la Imperiul Roman timpuriu la faza târzie a acestuia, apoi la perioada romano-bizantină și în sfârșit la cea medio-bizantină.

Șantierul arheologic de la Capidava a avut un rol important în formarea viitoarelor generații de arheologi. El a funcționat încă din 1967 ca un șantier-școală, primind inițial un număr mai redus de studenți, iar apoi, începând din 1988, oferind posibilitatea unei participări semnificative în practica arheologică. În prezent, la Capidava își pun bazele în arheologie studenți de la patru universități din țară: Universitatea București, Universitatea creștină “Dimitrie Cantemir” din București, Universitatea “Ovidius” Constanța și Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu.

Începând cu anul 2015, la cetatea Capidava a fost demarat un amplu proiect de restaurare, conservare și punere în valoare a monumentului. Astăzi, în circuitul de vizitare sunt cuprinse edificiul termal, plasat în exteriorul cetății, zidul de incintă și turnurile intermediare, poarta principală situată la sud, comandamentul militar, cartierul economic, basilica din colțul de nord – est, ieșirea secundară de la nord precum și instalația portură amenajată pe malul Dunării.

Termele (sec. II-III p. Chr.): Termele au fost construite în exteriorul cetății, spre sud-est, în aceeași vreme cu fortificația romană inițială, în zona cunoscută sub numele de sectorul X. Materialul de construcție utilizat, cărămida romană, poartă ștampilele legiunilor V Macedonica (LEG V MAC) și XI Claudia pia fiedelis (LEG XI C PF, sau LEG XI CL). Refaceri constuctive cu modificări de plan, cuprinzând transformarea unei încăperi cu hipocaust în bazin de apă rece (rezervor), sunt atestate în cursul secolelor II-III, ultima fiind de epocă severică, așa cum atestă și ștampilele Legiunii XI Claudia Ant(oniniana). Existența ansamblului se încheie către mijlocul secolului III p. Chr. poate cu prilejul marelui cutremur din anul 239 sau în urma atacurilor gotice amintite mai sus.

Zidul de incintă și turnurile intermediare: Zidul apare robust și masiv – lat de 2-2,5 m – și nici o dată mai scund decât 2,50 m, în unele porțiuni atingând chiar 6 m înălțime. Este compus din unsprezece curtine și nouă turnuri, care urmăresc aproape 5/8 din perimetrul cetății. Zidul este construit în opus ciclopaeum, cu două fețe de parament între care a fost turnat un miez – emplecton – format din pietre neregulate înecate în var de mortar cu nisip. La curtine, parmenții sunt din bolovani de carieră – opus incertum; la turnuri paramentul exterior este totdeauna din blocuri mari, în unele cazuri monumente – funerare dar și inscripții, fragmente de statui sau blocuri mari de la edificii monumentale – refolosite ca material de construcție, în refaceri grăbite. La colțurile cetății sunt amplasate simetric mari turnuri în sfert de cerc, tip evantai, cu o pilă masivă centrală la interior; gangurile boltite de acces erau din cărămidă și au fost documentate arheologic până la nașterea bolților. Pe latura de nord-est, între turnurile de colț și cel central patrulater, se mai păstrează resturile foarte joase a încă două turnuri intermediare (3 și 5), în formă de U (potcoavă); în anul 2015 a fost decoperit un al treilea turn asemănător (nr. 9), la jumătatea curtinei G, în imediata apropiere a porții principale de sud. Cu prilejul primei refaceri a zidului de incintă – începutul celei de a doua faze romane târzii – aceste turnuri mici, în formă de potcoavă, au fost abandonate și retezate la nivelul primelor asize din elevație.

Poarta de sud a cetății, turnul de poartă nr. 7: O particularitate a Capidavei este poarta mare flancată cu un unic turn pe partea dreaptă. Deschiderea singurei porți directe este de 2,5 m, adică standardul antic pentru trecerea unui car, suficientă dar și mai ușor de apărat. Această poartă conduce vizitatorul spre interiorul fortificației, fiind probabil reamenajată exact pe locul unde funcționase porta decumana a castrului inițial. Dispoziția neobișnuită cu un singur turn care flanchează poarta se datorează poziției speciale a fortificației, apărată la exterior de un șanț triplu și care lăsa posibil accesul doar dinspre colțul de ESE al cetății. În interiorul turnului au apărut urmele primei faze constructive a Capidavei câteva resturi de zidărie aparținând unui turn de poartă din castrul original, la baza turnului 7 roman târziu. Turnul porții de sud de la Capidava înseamnă alte trei turnuri și tot atâtea faze constructive ale porții în secolele IV-VI p. Chr., fidele mai mult sau mai puțin unuia și aceluiași plan. Fiecare fază din cele trei târzii este suprapusă de următoarele pe cel puțin trei din cele patru laturi.

Turnul nr. 1 și poterna de pe latura sa de SV: Dispus pe latura de nord-vest a cetății, turnul 1 are o poartă mică – poternă – prevăzută cu o deschidere arcuită – din care s-a documentat arheologic doar nașterea arcului. Aceasta se închidea cu o ușă solidă de lemn, zăvorâtă cu un drug masiv ce luneca într-un canal orizontal amenajat în grosimea zidului și se fixa într-un locaș din șpaletul opus al ancadramentului porții. În interior, turnul are două pile masive centrale, simetrice ce susțineau un planșeu din șarpantă. În peretele de sud-est al turnului, colinear cu curtinele A și B, se distinge întreruperea zidăriei, acolo unde se făcea accesul spre cetate, pe o scară de lemn. Cândva, în secolele V-VI, poterna este blocată cu un zid de piatră cu pământ, într-un moment în care turnul este colmatat la interior, ceea ce naște întrebări asupra funcționării acestuia în această vreme. Despre cele două turnuri patrulatere ale Capidavei (de tip phrourion) știm că adăposteau la partea superioară platforme de artilerie cu baterii de ballistae, care țineau la distanță atacatorii pentru cele două laturi pe care fuseseră ridicate. Asemenea turnuri masive patrulatere reprezintă elemente defensive specifice arhitecturii militare de pe frontiera Dunării de Jos, fiind cunoscute în Moesia Secunda și, mai ales, în provincia Scythia.

„Corpul de gardă” din sectorul de sud al cetății: Edificiul reprezintă, prin dimensiuni și deschidere, cea mai impunătoare construcție romană la Capidava. Săpăturile începute încă din 1943, au identificat o clădire de plan bazilical, cu trei faze constructive în imediata apropiere a porții principale, de sud, a cetății, adosat curtinei H a acesteia. La interiorul acestuia au fost identificate două rânduri de câte 7 pile, cu rol de susținere a acoperișului; alte șase pile au fost adosate zidului de incintă. Porticul era dotat și el cu pile de zidărie, ușurând accesul spre strada principală a cetății. În primele două faze de funcționare (sec. IV, sec. IV-V), edificiul a fost acoperit unitar, cu o șarpantă masivă, sprijinită pe zidurile perimetrale și pe pilele din cele două șiruri interioare, ca și pe pilele porticului exterior. În această etapă, funcția edificiului era, probabil de antrepozit – horreum. A doua fază marchează și o refacere parțială, când sunt amenajate și trepte pentru acces la drumul de strajă. A treia fază constructivă înseamnă modificarea sensibilă a planului (sec. VI), prin amenajarea unei curți interioare deschise, locuirea desfășurându-se doar în navele laterale. Acestea sunt compartimentate cu ziduri ușoare de chirpic, pentru locuire, respectiv magazii. Funcția edificiului pare să fi fost aceea de antrepozit și eventual cazarmă, în uzul garnizoanei de limitanei. Pe baza materialului numismatic, s-a putut stabili încetarea utilizării edificiului în timpul atacurilor barbare din ultima parte a secolului al VI-lea, spre sfârșitul domniei lui Iustin II (565-578 p. Chr.) sau în vremea succesorilor săi, Tiberius II Constantin și Mauricius Tiberius.

Sectorul de est: Reluate în anul 1975 și continuând până astăzi, cercetările au dus la descoperirea mai multor constucții bogate și resturi de barăci romane suprapuse și parțial folosite drept fundații pentru construcții din perioada romano-bizantină. Aceste barăci (contubernia) țineau seamă planimetric de rețeaua stradală existentă și aveau probabil formă dreptunghiulară cu laturile paralele zidului de incintă al cetății. Barăcile prezintă mai multe faze distincte, primele stabilimente de lemn fiind înlocuite ulterior de construcții mai trainice, din piatră, urmare a eforturilor militarilor cantonați aici. Ultima fază, vizibilă și astăzi în forma conservată este cea mai amplă și cea mai bine documentă. Până în prezent au fost cercetate două edificii distincte – E1 și E2 precum și o serie de alte construcții anexe. Tehnica de construcție utilizată, opus mixtum, alternează asizele de piatră legate cu mortar cu brâuri de cărămidă. Conform cercetărilor arheologice s-a constatat faptul că la partea superioară clădirile erau prevăzute cu acoperiș în două ape, realizat din țigle îmbinate cu olane, toată structura fiind susținută de grinzi solide de lemn. Perimetrul a fost amenajat cu zone pietonale de pasaj precum și cu instalații de drenaj și scurgere a apei pluviale, evacuarea acesteia realizându-se prin canale orientate spre zidurile de incintă ale fortificației atât spre est către curtina F, cât și spre sud către curtina G. Locuirea încetează în mod violent spre sfârșitul secolului al VI-lea, totul fiind mistuit într-un incendiu puternic ale cărui urme pot fi vizibile și astăzi pe zidurile perimetrale ale curtinelor. Câteva secole mai târziu, amenajarea bordeielor din ultima fază de existență a cetății afectează ruinele edificiilor incendiate, amprenta locuințelor semiîngropate fiind conservată și astăzi pe traseele zidurilor edificiilor menționate.

Basilica din colțul de nord al cetății este unicul edificiu de cult creștin descoperit până acum la Capidava. Prin caracteristicile sale planimetrice, biserica datează din prima jumătate a secolului al VI-lea p. Chr. și a fost direct inspirată de arhitectura religioasă din spațiul syro-palestinian. Ridicarea sa în cel mai înalt și totodată cel mai vizibil punct din întreaga cetate suprapune un edificiu mai vechi și mai modest ca dimensiuni, construit spre sfârșitul secolului al IV-lea, posibil cu aceeași destinație. Către NNV, i-a fost adosată altă mică construcție: o încăpere – anexă din stânga altarului care ar putea constitui una dintre cele două anexe specifice liturghiei în Orient (diaconicon și prothesis), fie cu funcție de baptisterium. În zona centrală a absidei, în altar, a fost identificată o mică „criptă” sau mai degrabă „lăcaș” pentru moaște (lat. loculus, gr. enkainion), sub pavaj, amenajată din zidărie de mortar și cărămidă. Ea reproducea la scară redusă planul bisericii și în mod sigur adăpostea cutia cu moaștele unui martir, conform obiceiului răspândit în epocă, dar a fost golită încă în antichitate.

Zidul medio-bizantin: Din secolul IX p. Chr. Capidava renaște. Incinta va fi refăcută perimetral și extinsă după întoarcerea bizantinilor la Dunăre sub Ioan Tzimiskes. Capidava este reintegrată sistemului defensiv danubian, iar noua locuire de bordeie, precară în comparație cu epocile anterioare, va adăposti în secolul al XI-lea comunitatea de stratiotai (grăniceri) bizantini. La jumătatea aceluiași secol așezarea este definitiv abandonată. Ipotezele existente se concentrează asupra a două momente încărcate de dramatism: atacul pecenegilor din anul 1046 sau marea migrație a uzilor din 1064 curmă aproape un mileniu de istorie la Capidava. Zidurile cetății urmează în secolul al XI-lea traseul incintei romane târzii și romano-bizantine și constituie în fapt o supraînălțare din piatră cu pământ și de proastă calitate a celor romane, durabile, din zidărie de piatră cu mortar. Pentru amplificarea efectului defensiv, prin înălțarea sumară a zidului de piatră, conturul noii cetăți este dublat în această ultimă fază de un șanț de apărare, ale cărui urme pot fi regăsite în distrugerea parțială a turnurilor fazelor III-IV (turnurile 1, 2, 4, 6).

Portul cetății: Încă de la început cetatea a fost prevăzută cu o instalație portuară proprie. Acesta a funcționat în epoca romană până în secolul VII iar apoi sub bizantini în secolele X-XI. Instalația cuprindea un cheu jos la apă, magazii și alte anexe pe terasa imediat superioară. Acest cheu simplu, dispus paralel cursului Dunării (orientat SE-NV) deservea stația flotei militare classis Flavia Moesica cu baza principală la Noviodunum (Isaccea), fiind utilizat, deopotrivă, pentru scopuri comerciale. Cheul se prezintă sub forma unei bare de zidărie cu mortar hidraulic lungă de peste 51 m și lată de 2,5 m, paralelă cu țărmul, ale cărei capete se sprijină pe doi pinteni de stâncă. În antichitate zidul era permanent scăldat de apa fluviului. Legătura dintre port și cetate, care trebuie să se fi făcut pe o poartă specială situată pe flancul dinspre Dunăre este astăzi ireparabil distrusă; aceste evenimente dramatice s-au petrecut recent, mai precis la începutul secolului XX. Atunci întreaga parte de vest a cetății a fost literalmente aruncată în aer, în perioada exploatării industriale a masivului de calcar care îi asigura poziția dominantă.

La mai bine de un secol de la debutul cercetărilor arheologice în 1924, Capidava reprezintă astăzi una dintre cele mai cunoscute, intens cercetate și masiv păstrate cetăți ale Dobrogei antice. Alături de Istros (Histria) – vechea colonie milesiană din Pontul Stâng care dăinuie până în sec. VII p. Chr. – sau Tropaeum Traiani (Adamclisi), acolo unde Traian obține o răsunătoare victorie împotriva dacilor și aliaților acestora în iarna lui 101-102, construind mai apoi un oraș și un monument comemorativ, Capidava poate fi considerată, prin specificul său eminamente militar, drept cetatea iconică pentru secțiunea dobrogeană a limesului Dunării de Jos. Pentru o atare poziționare pledează amploarea curtinelor și detaliile constructive ale turnurilor, succesiunea stratigrafică, quasi-milenară (între secolele al II-lea și al XI-lea), bogăția tematică a descoperirilor arheologice și nu în ultimul rând frumusețea locului, ascuns într-un cot împădurit al fluviului.