Strada Arhiepiscopiei nr. 7, Piața Ovidiu, Constanța
Alee Edificiul roman cu mozaic - Lapidarium
Lapidariumul este un spațiu muzeal dedicat expunerii vestigiilor din piatră descoperite în urma cercetărilor arheologice, precum inscripții, steli funerare, fragmente de coloane, basoreliefuri și elemente de arhitectură sau sculptură antică. Aceste colecții valoroase, adesea amplasate în aer liber sau în săli special amenajate, oferă vizitatorilor ocazia de a descoperi mărturii autentice ale trecutului și de a înțelege mai bine arta și civilizațiile vechi.
Apeductele și Termele
Relegat la Tomis la începutul sec. I p.Chr., poetul latin Publus Ovidius Naso s-a plâns în opera sa de calitatea apei din acest oraș, care era sălcie și deloc bună la gust. Ani mulți mai târziu, romanii au rezolvat această problemă construind o rețea extraordinară de apeducte care să aducă apă bună de băut de la aproximativ 10 km distanță.
Galeriile sistemului de alimentare cu apă potabilă au putut fi identificate în subsolul orașului antic și la baza falezelor, cu intrări care pot fi observate la Plaja Modern, Portul Tomis, Școala 2, Tribunal, Edificiul Roman cu Mozaic și Bulevardul Termele Romane. În urma cercetărilor efectuate în anii `80-90 ai secolului XX de către regretatul arheolog Ghiorghe Papuc, s-a putut reconstitui traseul apeductelor ce aduceau apă la Tomis. Specialistul sus-menționat a descoperit în apropierea fortificației romano-bizantine de la Ovidiu (Canara) un apeduct de zidărie, de tip canalis structilis.
Rețeaua pleca de la Canara din zona vechii cișmele turcești, ajungea pe la Pescărie și apoi continua pe țărm până în partea de răsărit a orașului Tomis. Aici, apeductul trecea prin galerii aflate la o adâncime de peste 20 de metri față de nivelul actual al orașului, fiind săpate în roca de calcar a promontoriului tomitan. Un tronson al apeductului pornea din zona actuală Portul Turistic Tomis, trecea pe sub Piața Ovidiu, pe sub actualul Muzeu de Istorie și pe sub Edificiul Roman cu Mozaic și se termina în fața acestuia. Apa era scoasă prin puțuri amplasate în apropierea termelor. Au fost găsite de către arheologi bazine zidite și tencuite cu var hidraulic, bazine care foarte probabil erau cisterne de acumulare a apei. Apa era folosită pentru uzul zilnic al populației, dar și pentru băile publice ale orașului, întregul sistem având și menirea de a proteja apa potabilă în cazul unor atacuri sau asedii prelungite.
Termele Tomisului, ale căror ruine se văd (parțial) și astăzi în apropierea Porții 1 Port, erau monumentale. S-a descoperit doar o parte din marele complex termal (restul a fost fie distrus, fie se află sub clădirile moderne), respectiv o încăpere vastă de aproximativ 300 metri pătrați, numită Lentiarion. Numele acesteia a fost cunoscut datorită unei inscripții descoperită deasupra uneia dintre intrările clădirii. Lentiarion-ul îndeplinea rolul unui vestiar, locul de unde cei ce veneau la băi își luau cearșafuri de in. Pentru datarea Termelor, specialiștii au propus sfârșitul sec. III p.Chr., probabil în timpul lui Dioclețian, sau începutul de sec. IV p.Chr., în timpul lui Constantin cel Mare, când a fost construit și Edificiul Roman cu Mozaic.
Cecilia Artemisia
O altă inscripție în greacă aflată pe aleea ce duce către Edificiul Roman cu Mozaic ne spune povestea adevărată și tragică a unei tinere, Caecilia Artemisia, ce a trăit la Tomis în sec.II-III p.Chr. Textul de pe altarul funerar ne relevă, încă de la început, faptul că acest monument a fost pus în memoria tinerei femei de către soțul ei îndurerat, Perinthos. Aflăm apoi câteva date despre defunctă:
„… Iar dacă vrei să știi, drumețule, cine și a cui sunt, ascultă: la 13 ani m-am iubit cu un tânăr, demn de noi, apoi m-am căsătorit cu el și am născut trei copii, un fiu mai întâi, apoi două fiice leit chipul meu.”
Cuvintele de mai sus ne oferă informații prețioase. Acel “demn de noi” este dovada că Caecilia făcea parte dintr-o familie tomitană de vază (care și-a permis și un monumentt funerar scump) și că alesul ei nu era nici el mai prejos. De asemenea, faptul că fata s-a căsătorit la doar 13 ani nu trebuie să șocheze dacă ținem cont de realitățile acelor vremuri și de contextul istoric. Într-o lume bântuită de epidemii și molime, durata medie de viață era una foarte scurtă, speranța de a ajunge la senectute – destul de mică, așa că fetele se căsătoreau foarte devreme, de la 13-14 ani.
Aflăm apoi datele tragediei, ale morții tinerei: “… În sfârșit, am născut pentru a patra oară, deși nu mai trebuia să nasc. Căci a murit mai întâi copilul și după puțin timp, și eu. Am părăsit lumina soarelui în vârstă de 30 de ani…”
Așadar, tânăra mamă a decedat la puțin timp după o naștere complicată, în urma căreia nu a supraviețuit nici copilul. Din păcate, astfel de cazuri erau numeroase în epocă iat tânăra din Tomis a fost o astfel de victimă.
Epifania
Multe femei ale Tomisului antic au rămas în istoria locului grație acțiunilor lor de binefacere și a modului în care au contribuit la viața și dezvoltarea cetății. Este și cazul unei femei de la Tomis, Epifania, care a trăit în sec.II-III p.Chr.
Din inscripția sa funerară, scrisă în limba greacă, aflăm că era născută în Grecia, din mamă ateniană și tată din Hermione, oraș din sudul provinciei elene Argolis. A avut o viață plină de aventură, cel puțin un timp: “Am văzut multe ținuturi și am plutit pe tot întinsul mării, căci îmi erau armatori și tatăl și soțul, pe care, după moarte, i-am așezat, cu mâini curate, în mormânt. Cu adevărat fericită îmi era înainte viața”. Potrivit epigrafiștilor care au studiat inscripția, moarte prematură a celor doi bărbați din viața Epifaniei ar fi putut fi provocată de pirații care bântuiau în acele vremuri coastele Pontului Euxin și ale Mediteranei.
După tragedie, Epifania s-a stabilit la Tomis și s-a implicat în binefacerea sărmanilor: “…m-am născut între muze și m-am împărtășit din bunurile înțelepciunii. Ca femeie, unor femei am dat mult ajutor soțiilor părăsite, stăpânită fiind de sentimente pioase. De asemenea, am ajutat mult pe cea reținută pe patul de suferință…”.
Ce se mai cunoaște este faptul că la Tomis, Epifania și-a refăcut viața, căsătorindu-se cu un bărbat născut în Ancyra (astăzi Ankara, Turcia) și care i-a supraviețuit ei: “Hermogenes, ancyrianul și tomitanul, din tribul Oinopes, plin de recunoștință față de soția sa a consacrat acest monument, ca amintire.”
Numele grecesc Epifania vine din termenul epifanie care reprezintă o revelație a unei realități sacre sau a unei lumi mistice.
Lilas
Altarele funerare de la Tomis fac adesea referire la soartă și la faptul că aceasta nu poate fi nicidecum știută sau schimbată de către muritori. O frumoasă stelă funerară (probabil din sec.IV p.Chr.) ce face o astfel de referire este cea dedicată copilului Lilas, de către tatăl său Bassianus. Este o epigramă sub formă de dialog: trei versuri îi aparțin copilului defunct, trei părintelui îndurerat, iar ultimul este salutul către trecători. Textul ne spune următoarele:
“Amintire. Nimic nu depinde de oameni, toate se învârtesc sub puterea destinului. Căci și eu m-am străduit să îmi cresc un copil și să îl îndrum spre realizarea speranțelor. Dar voinței mele i-a luat-o înainte hotărârea destinului, prin acest mormânt.
După cum e hotărârea destinului, dragii mei, mi-am plătit soarta ce era cuvenită înainte de a ajunge la vârsta maturității și a intra în rândul bărbaților. Fiind eu copil, mic și tânăr, mă numeam Lilas. Căruia i-am ridicat acest mormânt, așa cum trebuia, eu Bassianus, tatăl, împreună cu soția mea Ianuaria, cea prea mult înlăcrimată, jelind împreună nașterea fără suferință a copilului.
Salutare, trecătorule, și iarăși sănătate pentru ceilalți” (sursă text – ISM II, 384 (220)).
Sarcofagul cu simboluri
Mormântul marelui Ovidius nu a fost descoperit încă… Se știe că poetul latin a fost înmormântat cu mare fast, lângă una dintre porțile orașului Tomis, “ante oppidi portam“, așa cum scriau umaniștii medievali italieni din sec XV, citând la rândul lor surse antice. Poate că a fost înmormântat lângă poarta ale cărei ruine se găsesc astăzi pe strada Dragoș Vodă, într-o epocă în care Tomisul de sec I p.Chr, nu depășea, potrivit specialiștilor, limita de nord a Pieței Ovidius.
Nu se știe nici dacă Ovidius a fost inhumat sau incinerat, pentru că în vremea sa ambele rituri funerare coexistau. S-au vehiculat numeroase variante legate de locația posibilă a mormântului său, dar taina nu a putut fi deslușită.
Cert este că mereu, această enigmă a mormântului lui Naso a trezit maxim interes, spiritele s-au înflăcărat creând fel și fel de povești, mai mult sau mai puțin adevărate, dar care i-au menținut vie amintirea lui Ovidius.
Unul din sarcofagele aflate în lapidariumul de lângă Edificiul Roman cu Mozaic are legătură cu dorința orașului de a afla taina morții lui Ovidius. Este Sarcofagul cu Simboluri, un monument impresionant, care poate fi admirat și astăzi. Artefactul are și o poveste foarte interesantă, pentru că în anii 30 s-a crezut că ar fi sarcofagul marelui Ovidius, lucru ce a declanșat un mare scandal al vremii…
În vara anului 1931, în capătul străzii Avram Iancu, la intersecția cu drumul ce ducea spre Vii și chiar lângă Spitalul Municipal (astăzi Spitalul de Boli Infecțioase) s-au efectuat lucrări de întărire și terasare
Cu ocazia acestor lucrări a fost descoperit acest sarcofag uriaș de marmură, care cântărea cam 8 tone și jumătate. Descoperirea sa a atras imediat atenția publicului. Lumea era impresionată de monumentul de marmură grecească, albă-vineție, lung de 2 metri și 70 de centimetri, lat cam 1,5 m și înalt de 2 metri și 40 de cm. Sarcofagul a atras din prima și grație simbolurilor cu care era împodobit.
La nivelul anului 1931, acest monument era unul dintre cele mai mari descoperite vreodată în Europa iar desenele sale misterioase au incitat din prima publicul. Nu exista o inscripție care să lămurească identitatea celui ce fusese depus în acel mormânt. Era o descoperire inedită mai ales grație celor 7 simboluri misterioase, frumos lucrate în relief : În dreapta fațadei – o balanță cu 2 talere, un cap de taur, legat pe frunte cu o panglică, o secure și o suliță; În stânga fațadei – alte trei simboluri; un bici șerpuit, un clopot iar sub ele, un clește. Un alt element foarte interesant este reprezentarea pe lateralul sarcofagului a Medusei, ființa legendară a cărei privire împietrea orice muritor și care a fost decapitată de eroul Perseu.
Toate elementele prezentate mai sus au servit de minune entuziaștilor care de mult timp așteptau descoperirea mormântului lui Ovidius. Nu se știe cine a fost primul care a vehiculat ipoteza că sarcofagul ar fi al poetului exilat. Cert este că ideea a prins din prima clipă și a fost îmbrățișată cu mare entuziasm de multă lume. Profanii spuneau că simbolurile ar fi avut legătură cu meseriile și calitățile pe care le-ar fi avut Ovidius, balanța fiind pusă în legătură cu activitatea sa juridică. În zadar au încercat unii să tempereze majoritatea: acești sceptici erau reduși la tăcere sau chiar luați la rost dacă aveau tupeul să afirme că sarcofagul nu îi aparține marelui poet.
Arheologii români au început să cerceteze cu atenție monumentul, aceasta fiind singura soluție pentru a pune capăt extazului general. Pe fir au intrat și specialiștii din Vest. Problema devenise una continentală: așa zisa veste a descoperirii mormântului Ovidius atrăsese atenția întregii Europe și nu numai… Italienii din Sulmona, orașul natal al poetului, erau și ei foarte interesați…
Treptat, devine tot mai clar că sarcofagul cu simboluri trebuie datat cu cel puțin un veac mai târziu după Ovidius (sec.II). Mai nou, arheologii au stabilit că defunctul inhumat în acest uriaș monument de marmură a trăit chiar undeva în perioada secolelor 3-4 p.Chr. Cercetarea laborioasă a specialiștilor din România și din alte țări europene a lămurit în mai puțin de un an problema datării sarcofagului. Cu părere de rău, entuziaștii și vânătorii de senzații tari au trebuit să accepte, într-un final, că acel monument nu avea nicio legătură cu locul de veci al lui Ovidius.
Astăzi, specialiștii înclină să creadă că Sarcofagul cu Simboluri i-a aparținut, foarte probabil, unui archigal, mare preot al zeiței Cybele, Marea Mamă a Zeilor, divinitate adorată de mulți locuitori ai Tomisului antic.
Enigma mormântului lui Publius Ovidius Naso nu a fost nici astăzi dezlegată, dar nu putem știi niciodată ce ne va oferi viitorul…
Sarcofagul lui Alexandros
Chiar lângă Sarcofagul cu Simboluri, în micul Parc din vecinătatea Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța se găsește un alt monument impozant, un sicriu de marmură cu inscripție în limba greacă. Este așa numitul Sarcofag al tomitanului Alexandros, descoperit în anul 1959 pe strada Cuza Vodă. A fost spart încă din antichitate, astfel că astăzi se poate vedea doar relieful ce îl reprezintă pe defunctul ce i-a dat numele. Inscripția aflată pe latura lungă frontală a fost tradusă astfel: „Salutare, trecătorule! Alexandros, fiul lui Zmaragdos, din tribul Oinopes, binefăcător, a făcut sarcofagul, pentru el și pentru soția lui Kyrilla, fiică a lui Philocles…”.
Monumentul a fost datat în timpul dinastiei Severilor, undeva la finele secolului II – începutul sec.III p.Chr, o perioadă de dezvoltare a urbei, care a ajuns să dobândească supranumele de “prea strălucită metropolă a Pontului Stâng”. Se prespune că în latura stângă, opusă reliefului lui Alexandros, s-a aflat bustul soției Kyrilla. Pe monument se regăsește și imaginea Meduzei, simbol al metamorfozei și protectoare a mormintelor.
Fără îndoială, Alexandros a fost un om de seamă al cetății, bogat și implicat în viața orașului (“binefăcător”),și care făcea parte din tribul Oinopes, unul din triburile Miletului, identificate la Tomis. El și-a permis luxul de a comanda un sarcofag impresionant, realizat pe bani grei, din marmură de cea mai bună calitate, adusă din Grecia mama.