Ea a fost construită la ordinele împăratului Traian pentru familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice. Înainte de ridicarea centrului roman, pe locul respectiv, conform descoperirilor arheologice, că ar fi fost o aşezare getică, care poate fi localizată astăzi în zona centrală a cetății romane, în cel mai înalt punct de pe platou. Noua fortificație evoluează din punct de vedere demografic prin popularea sa constantă cu diverse elemente de origine romană și greacă. Deja, înainte de anul 170, există un centru urban înfloritor, ridicat sub împăratul Marcus Aurelius la rangul de municipium, condus de un senat și beneficiind de numeroşi magistraţi, respectiv un corp de preoţi ai cultului oficial.

Orașul a fost la începutul secolului al IV-lea p.Chr. reconstruit din temelii, conform unei inscripții datată în anul 316 p.Chr., de către împăratul Constantin cel Mare. Distrugerile provocate anterior de goți au fost înlăturate prin înzestrarea cu noi ziduri de apărare masive. Actualul zid de incintă cunoaşte mai multe faze de construcţie şi anume: o fază preconstantiniană de la sfârşitul secolului al III-lea p.Chr. şi una constantiniană care urmăreşte forma neregulată a platoului, având o grosime de 2,60-3,70 m şi o lungime de cca. 1200 m. Câte două turnuri în formă de U mărgineau cele două porţi principale (de est şi de vest), care marcau şi capetele străzii axiale (via principalis). Poarta de vest avea o boltă masivă în formă de arc de cerc (cu o lăţime de 4,40 m). Poarta de est deţinea un sistem de închidere în canaturi, fixate cu un drug de fier (cu o lăţime de 4 m). Alte două porţi, de nord şi sud, erau încadrate de bastioane patrulatere masive. Toate porţile, dar mai ales cea de vest, asigurau legătura cu drumul imperial ce străbătea Dobrogea romană de la nord la sud. Oraşul dispunea de aducţiuni de apă curentă şi de canalizare, precum şi de băi publice. I s-a adăugat, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, o anexă fortificată la S-E. Via principalis, orientată est-vest, avea o lungime de 300 m şi o lăţime de 14 m, era pavată cu dale mari de piatră și deținea o parte carosabilă lată de 7 m, cu portice pe laterale pentru circulaţia pietonilor. În partea centrală a străzii există un canal colector al apelor pluviale, în interiorul său păstrându-se conducta de olană pentru transportul apei potabile.

O ultimă perioadă de dezvoltare se înregistrează începând cu sfârşitul secolului al V-lea şi până în a doua jumătate a secolului al VI-lea, când cetatea devine, pe lângă un important centru civic, un important centru religios. O dovadă a rolului religios jucat ca centru episcopal în Dobrogea o constituie multitudinea de basilici construite în cetate, cinci în interior şi două la exterior. Ultimele sunt ridicate pe platoul din partea de nord a cetăţii, respectiv nu departe de poarta de vest. Prima a avut două faze de funcționare (cimiterială și apoi parohială). A doua bazilică a funcţionat în a doua jumătate a secolului al IV-lea ca biserică cimiterială, iar din a doua jumătate a aceluiaşi secol şi mai ales spre sfârşitul secolului al V-lea devine biserică parohială. În interiorul cetăţii cele cinci basilici sunt cea „de marmură”, cisternă, forensis, cu transept şi A sau simplă.