Strada Arhiepiscopiei nr. 7, Piața Ovidiu, Constanța
Cetatea SACIDAVA
În partea de sud-vest a județului Constanța, pe malul Dunării, zona Rasova – Aliman cuprinde un mare și variat număr de situri arheologice: segmentele de început ale celor 3 valuri transdobrogene (valul mare de pământ, valul de piatră și valul mic de pământ), cetăți de pământ, tumuli, așezări, fortificații, castre, necropole, care se pot data începând din neolitic și până în evul mediu târziu. Dintre acestea se remarcă, din punct de vedere al situării, importanței istorice și conservării, cetatea romană Sacidava.
Cetatea Sacidava e situat pe malul drept al Dunării între Lacul Dunăreni şi Balta Vederoasa, pe Dealul Muzait, în dreptul Ostrovului Fermecatul şi a extremităţii de vest a Ostrovului Luna (sau Uzunda), la cca 5 km NE de satul Dunăreni. Dealul Muzait cuprinde, pe lângă cetate, o așezăre getice, dar și o așezare de epocă medieval-timpurie. Astfel, complexul arheologic de aici dovedește o continuitate de locuire din perioada pre-romană și până în secolul XI p.Chr, păstrând date științifice valoroase despre evoluția zonei. Cele trei situri sunt înscrise în Lista Monumentelor Istorice 2015, la pozițiile 202, cod: CT-I-m-A-02654.01– așezarea medievală timpurie; 203, cod: CT-I-m-A-02654.02– cetatea romană; 204, cod: CT-I-m-A-02654.03– cetatea getică, pentru județul Constanța, iar cetatea Sacidava este înscrisă și în lista indicativă UNESCO, ca parte a limes-ului danubian
Primele informații privind existența Sacidavei sunt transmise de izvoarele antice: o hartă întocmită pe la sfârșitul secolului III p.Chr., păstrată printr-o copie târzie (Tabula Peutingeriana), menționează existența fortificației sub numele de Sagadava, iar altă sursă, Notitia Dignitatum. Pars Orientis, XXXIX şi XL, amintește existența unei formațiuni militare de pe limes, cantonată la Sacidava (Cuneus equitum Scutariorum, începând din primul sfert al sec. IV p. Chr), ulterior Procopius din Caesareea menționând același punct sub numele de Σκεδεβα (De aedificiis, IV, 11, 20). În timp, informațiile literare au fost confirmate de descoperirile epigrafice din zonă.
Cercetările arheologice sistematice au început în anul 1969, putând fi identificate, până în prezent, trei etape de lucru: 1969-1979, 2014-2016, 2019-2022. Aceste cercetări au dovedit faptul că cetatea, o fortificație a limes-ului danubian și cu rol important în sistemul defensiv care proteja marele complex urban de la Tropaeum Traiani, a avut mai multe faze de dezvoltare, cu o evoluție neîntreruptă de la începutul secolului al II-lea p.Chr. până în primul sfert al secolului al VII-lea p.Chr.
Au fost identificate mai multe niveluri de distrugere prin incendiu, dar unele nu acoperă întreaga fortificație, ci numai părți din ea. Un mare incendiu și o distrugere masivă sunt documentate arheologic pentru secolul al III-lea, dar sudul fortificației nu a fost atins, cauza probabilă fiind atacurile gotice de la mijlocul acestui secol, care au avut loc în toată regiunea.
În secolul IV a avut loc o refacere a incintei pe latura vestică și o extindere a cetății spre sud, prin ridicarea unei noi incinte, Sacidava dobândind cu acest prilej un plan rectangular, cu laturile lungi de 125 m, care închideau o suprafață de aproximativ 4 ha. Zidurile aveau grosimea de circa 2 m, iar turnurile erau rectangulare.
În fortificație și-au avut garnizoana o serie de unități militare, în secolul al II-lea Cohors IV Gallorum și, probabil, din vremea lui Hadrian, Cohors I cilicum sagittariorum milliaria, iar mai târziu o vexillatio din Legio II Herculia de la Troesmis (Iglița); ulterior, în secolele IV-V a campat aici o cuneus equitum scutariorum.
La sfârșitul secolului al IV-lea se constată o nouă incendiere masivă, secolul al V-lea fiind marcat de repetate reconstrucții, arheologic constatându-se straturi puternice de arsură și cenușă. Este vremea când pe teritoriul provinciei Scythiei au loc raiduri ale triburilor germanice și hunice.
Refacerea și dezvoltarea cetății de la începutul secolului al VI-lea sunt întrerupte de un mare incendiu, legat cel mai probabil de atacul kutrigur din anul 559, iar refaceri pe latura sudică a incintei sunt datate în a doua jumătate a secolului VI.
Documentarea arheologică arată o ultima etapă de viețuire între zidurile Sacidavei între anii 602-620, chiar după dezafectarea incintei constatându-se o locuire sporadică de tip romano-bizantin, care dispare prin părăsirea acestor locuri de către ultimii locuitori, puținele urme de locuire din secolul VIII (descoperite în cursul ultimelor campanii de cercetare arheologică sistematică) neputând stopa declinul ireversibil al cetății.
În prezent, se fac eforturi pentru continuarea cercetării sistematice în acest sit, iar prin colaborarea Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța cu Primăria Rasova și aportul Facultății de Arhitectură din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București, este în curs de amenajare, în comuna Rasova, un punct expozițional dedicat prezentării istoriei locale și a descoperirilor arheologice efectuate la Sacidava.
