Constanța și-a dorit multă vreme tramvaiul electric. Atât de mult, încât înainte să apară pe străzile urbei, a „circulat” ani buni prin declarații oficiale, proiecte ambițioase și paginile presei locale.

În ziarul „Adevărul” din 14 mai 1912 era publicat un amplu interviu cu primarul Titus Cănănău, sub titlul „Constanța în 1912”. Printre marile planuri edilitare avute în vedere de primar apăreau două promisiuni moderne și sonore pentru epocă: lumina electrică și tramvaiul. Titus Cănănău explica faptul că urbea avea nevoie urgentă de o nouă uzină electrică, iar concesionarea iluminatului public către o societate particulară venea la pachet cu obligația construirii unei rețele de tramvai, „care pentru oraș va fi mai mult un lux decât necesitate”.

Planurile erau impresionante. Linia principală urma să pornească „din dosul catedralei, str. D.A. Sturdza, Piața Independenței, strada Carol I până la satul Anadolchioi. O altă ramificație pornită de pe bulevardul Principesa Maria va lega stațiunea Mamaia cu orașul, iar o a treia linie va traversa calea Ștefan cel Mare, până la oborul de cereale”, potrivit declarațiilor primarului. 

Un astfel de proiect era semn că autoritățile doreau să țină pasul cu marile centre urbane ale vremii. Numai că între dorință și realitate au trecut ani buni, iar „chestiunea a pasionat mult opinia publică constănțeană”, cum remarca presa. Problema ajunsese să fie la fel de menționată în știri precum politica sau activitatea din port.

În anul 1923, ziarul „Dobrogea Jună” ironiza cu talent situația. Jurnaliștii constatau că oficialitățile discutau despre tramvai electric într-o localitate care abia avea energie electrică pentru câteva ore pe zi. Și totuși, anunța sarcastic gazeta, Constanța avea, în sfârșit, tramvai! Numai că era tras de cai:

„Incontestabil că surprizele cele mai frumoase ne-au fost rezervate întotdeauna de actuala administrație, în momentele în cari le așteptam mai puțin și cu o ingeniozitate fără seamăn. Astfel, de-o pildă, toată lumea ridiculiza discuția asupra tramvaiului, acum când nu avem lumină nici barem un ceas pe zi. Pentru că – și foarte logic se spunea: cum o să se înființeze tramvai când nu sunt uzine electrice?

Ei bine, împotriva tuturor zâmbetelor, împotriva tuturor uneltirilor viclene -fără zgomot și animată de cea mai curată modestie, primăria a înzestrat Constanța cu tramvai. Așa se fac toate faptele mari, cari rămân evenimente în omenire. Avem tramvai? Da, avem. Și, cum nu se aștepta nimeni – tramvaiul nostru e cu cai (iată ingeniozitate).

Dar unde? De-a lungul străzii Mangalia (Ștefan cel Mare), și anume dela grădina publică până la malul mării (iată și modestia; -‘a lucrat în tăcere, fără reclamă). Astfel, astăzi două puncte însemnate din oraș, grădina cu marea, sunt legate printr-un tramvai. E drept că deocamdată vagoanele sunt cam rudimentare și puțin incomode – pentru că se cară cu ele numai pământul scos dela lucrările noului liceu – dar n-are a face: începutul este făcut după puterile finanței comunale, atât de secătuite. E greu până pornești din loc, că pe urmă treaba merge bine. Și noi am pornit: primul tramvai circulă. Halal să ne fie, bună primarie avem.”

Dincolo de tonul satiric, articolele de presă făceau referire la faptul că la Constanța funcționau încă din 1905 tramcarele — vehicule trase de cai, utilizate în special pe ruta Constanța–Techirghiol. Acestea au reprezentat, de altfel, primele forme de transport public organizat din localitate și un pas important în dezvoltarea legăturilor dintre oraș și stațiunile din jur.

Nici umorul epocii nu a ocolit subiectul. În ziarul „Dacia” apărea, în martie 1925, un catren mucalit:

           „Dac’o fi s’avem tramvai,

                Din Octombrie până’n Mai,

Trebui-vor telegari

        Ori destoinici marinari,

         Spre a cârmi tramvaiele

     Prin toate noroaiele.”

Tramvaiul electric adevărat avea să ajungă mult mai târziu. Primele vagoane au fost aduse abia în 1943 și au circulat pe traseul Poșta Veche – bulevardul Tomis – bulevardul Mamaia – Spitalul Militar și retur.

Reclama zilei: RABAT 15% RABAT La toate cumpărăturile ce trec de 20 lei Acordă LIBRĂRIILE ALBANIA CONSTANȚA – Str. Traian No. 16-20-CONSTANȚA LA TOȚI ELEVII ȘI ELEVELE ȘCOALELOR PRIMARE ȘI SECUNDARE – Profitați de această ocaziune de a vă procura toate requisitele școlare pentru ultimul trimestru școlar, dela librăriile noastre, cari pe lângă prețurile extrem de avantajoase, mai acordă și rabat, aceasta în vederea marelui stoc de mărfuri cu cari suntem aprovizionați SUCURSALA Str. Mangaliei No. 28 Cereți prețul curent la cerere gratuit (Dobrogea Jună, 14 mai 1927)

Sursa foto: CTbus

În primele sale veacuri de existență, nu se poate vorbi despre Tomis ca despre un oraș (polis), în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă despre un emporion, un mic târg de escală unde negustorii Eladei acostau adesea pentru a face comerț cu băștinașii din zonă. Treptat, acest emporion s-a dezvoltat, populația sa – mixtă, formată din indigeni și coloniști – a devenit tot mai numeroasă, iar portul, magaziile, casele și edificiile publice au fost înconjurate de ziduri.

          Prima mențiune scrisă a existenței Tomisului o avem de la Memnon, un istoric ce a trăit în secolul al II-lea d.H.r., în Heracleea Pontica, oraș situat în sudul Mării Negre. Într-o istorie a cetății sale natale, Memnon face câteva referiri la emporionul vest-pontic Tomis și la un important moment din evoluția acestei așezări.

          Episodul tomitan menționat de Memnon s-a petrecut undeva la jumătatea secolului al III-lea î.H., cel mai probabil în intervalul 256-254 î.H., după cum vom arăta mai jos. Heracleeanul oferă detalii importante, chiar dacă incomplete, însă chiar și așa, grație lor, putem să reconstituim o parte din povestea Tomisului antic.

          Memnon numește episodul descris „Războiul pentru emporionul Tomis”, iar acesta este extrem de important pentru înțelegerea evoluției așezării. După încheierea  acestui conflict, emporionul avea să devină polis și să intre într-o epocă de continuă dezvoltare.

          Mai întâi să dăm citire textului lui Memnon, preluat din volumul I „Fontes, Izvoare privind istoria României, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus”, p. 511:

„… Nu mult după aceea a izbucnit un război pe care-l porniseră bizantinii împotriva calatienilor (n.a. Callatis era colonie a Heracleei Pontice) și totodată împotriva istrienilor (n.a. locuitorii Histriei), pentru emporiul de la Tomis, care se afla în vecinătatea calatienilor. Aceștia (calatienii) se gândeau să facă acolo un monopol al lor. Și unii (n.a. Bizanțul), și alții (Callatis), trimiseră solie heraclioților ca să le vină într-ajutor, dar aceștia nu acordară sprijin militar nici unora, nici altora, ci trimiseră în ambele părți solii ca să îi împace, fără însă ca strădania lor să fi ajuns la vreun rezultat… Locuitorii din Callatis suferiră multe pierderi din pricina dușmanilor și mai târziu au început tratative de pace, dar nu au mai putut să se refacă din această nenorocire“.

          Din textul lui Memnon și ținând cont de studiile de specialitate privind contextul istoric se pot desprinde câteva concluzii. Astfel, știm că la mijlocul secolului al III-lea î.H.r., Tomisul, mic, dar important emporion, era disputat atât de Callatis, cât și de cetatea greacă Bizantyon (n.a. colonie a orașului Megara; Bizanțul de mai târziu, viitorul Constantinopol, astăzi Istanbul). Mai ales Callatisul era interesat să pună monopol asupra tranzacțiilor tot mai înfloritoare de la Tomis.

          Histria s-a aliat cu Callatis în acest conflict, sperând probabil să obțină împreună avantaje comerciale importante sau anumite câștiguri teritoriale.

          Este clar și faptul că atât Callatis, cât și Byzantionul au cerut ajutorul militar al Heracleei Pontice, cetate care avea un cuvânt greu de spus în Liga Nordică a coloniilor elene. Heraclioții însă nu au vrut să se implice militar de partea vreunei tabere și au încercat să rezolve situația pe cale pașnică, diplomatică, trimițând soli către ambele tabere. Planul Heracleei a eșuat, iar războiul a continuat. Callatisul a fost cel mai afectat, cu atât mai mult cu cât era chiar o colonie întemeiată de către heraclioți.

          Memnon spune că cetatea Callatis a suferit pierderi considerabile în conflictul cu Byzantionul, ieșind învinsă din acest război și fiind nevoită să ceară pace. Byzantionul a câștigat conflictul, însă se pare că interesul său nu era acela de a impune controlul asupra Tomisului, ci mai degrabă de a împiedica instaurarea monopolului altor cetăți. Așa se face că din acest război Tomisul a ieșit cel mai câștigat. În deceniile următoare, a reușit să devină cetate autonomă, beneficiind și de numeroase alte avantaje. Astfel, tot în secolul al III-lea î.Hr., la puțin timp după acest război, Tomis a început să își bată propriile monede de bronz.

          Nici Memnon și nici cercetările specialiștilor nu ne ajută să înțelegem pe deplin amploarea acestui conflict militar. Nu știm dacă a durat o lună sau doi ani, ce lupte s-au purtat, ce forțe militare au fost implicate ori ce pierderi au existat. Cu siguranță însă a fost un război între două puteri ale Pontului Euxin și, implicit, un moment istoric extrem de important.

          După acest război, Tomisul și-a început ascensiunea, ajungând ca, veacuri mai târziu, să devină cel mai important oraș al litoralului vestic, capitală a Scythiei Minor, „prea strălucită metropolă a Pontului Stâng“.

Reclama zilei – A sosit Untură de Pește proaspătă, veritabilă, de morun, calitate garantată, importațiune directă din Norvegia, la Drogheria Medicinală Heldenbusch (sub Hotel Regal). (1906)

Sursă foto: Harta cetăților antice din Dobrogea, în perioada romană, ISM VI, 2

Astăzi continuăm calendarul nostru istoric cu prezentarea unor noi aspecte ale credințelor religioase antice. Cui se rugau locuitorii Tomisului în urmă cu două milenii? Ce zei le protejau casa și familia? Cui cereau ajutor atunci când întâmpinau probleme în viața de zi cu zi? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care încercăm a găsi răspuns.

          O categorie specială de divinități adorate pe atunci era cea a spiritelor nenumite ale strămoșilor, cărora li se închinau, cu precădere în secolele I-III d.H., cei mai mulți dintre locuitorii anticului Tomis. Este vorba despre Di Manes, Zeii Mani, protagoniștii unui cult personal și domestic, originari din vechea religie romană tradițională. Ei reprezentau spirite protectoare, suflete ale străbunilor, umbre ale morților din neam.

Numele lor provine din adjectivul latin arhaic manus, care se traduce prin „bun”. Romanii credeau că, după moarte, sufletele celor decedați se pot transforma în spirite bune și protectoare, precum Zeii Mani, larii sau penații, ori în spirite demonice, precum lemurii (sau larvae).

Pe multe dintre monumentele funerare antice descoperite în Dobrogea, inscripțiile încep cu două litere majuscule, D și M. Aceste reprezintă abrevierea dedicației Dis Manibus, indicând faptul că altarul respectiv era închinat Zeilor Mani, spirite familiare și binevoitoare ale strămoșilor, spre protecția eternă a celui dispărut.

          Tomisul veacurilor I-III d.H. era o importantă urbe de provincie romană, unde s-au stabilit coloniști din imperiu, veterani și soldați ai legiunilor. Treptat, din dorința de a deveni cetățeni romani cu drepturi depline, se romanizează (în nume și mod de trai) și populația grecească, tracă sau getică băștinașă. Locuitorii orașului credeau că spiritele Manilor îi vor proteja pe lumea cealaltă, iar în acest sens există numeroase dovezi.

          Astfel, un monument găsit în Peninsulă, poartă inscripția: „Zeilor Mani! Marcus Ulpius Longinus, fost decurion, veteran, consilier al tomitanilor, în viață fiind, și-a făcut monument, pentru sine și pentru soția sa Ulpia Aquilina, pe moșia sa” (ISM II, 180 (16)).

Din acest text aflăm că, în secolul II d.H., acest Longinus a fost ofițer de cavalerie (decurion al unei unități numită ala), foarte probabil Ala II Hispanorum et Aravacorum, care își avea sediul la Carsium (Hârșova). După satisfacerea stagiului militar, el s-a stabilit la Tomis, unde, în calitate de proprietar de moșie, a avansat până la funcția civilă și administrativă de Membru al Sfatului Tomisului (un fel de Consiliu Local de astăzi).

          Pe un alt monument, provenit tot de la Tomis, dar descoperit la Cumpăna, întâlnim următoarea poveste scrisă în piatră: „Zeilor Mani! Lui… Aemilius, secretarul legatului legiunii a V Macedonica, care a servit în armată… de ani, 4 luni și 15 zile… Aemilius, fiul său, a ridicat acest monument” (ISM II, 184 (20)).

Aemilius a fost secretar al celui care conducea legiunea ( legatul de legiune) și după satisfacerea serviciului militar s-a așezat la Tomis, unde și-a întemeiat o familie. Fiul său, care poartă tot numele de Aemilius, îi dedică monumentul funerar și se roagă Zeilor Mani să îi protejeze, și pe lumea cealaltă, părintele decedat.

          Un alt veteran al legiunii de la Troesmis se roagă pentru protecția acelorași zei mani: „….Dis Manibus! P. Valerius Pacatus a făcut serviciul militar în Legio V Macedonica, beneficiar consular duplicarius (n.a. cu soldă dublă) a trăit… (n.a. nu s-au păstrat cifrele) ani.” (ISM II, 193, (29))

Zeii Mani vegheau asupra tomitanilor atât în această lume, cât și în cea de dincolo, iar amintirea lor a rămas scrisă în piatră, supraviețuind până în zilele noastre…

Reclama zilei – Frumusețea și disparațiunea complectă a oricărei afecțiuni a pielei, puncte negre, roșiața feței, coșuri, pistruie, nu se poate obține decât prin întrebuințarea zilnică a renumitului Săpun Lapte de Crin de la Marea Fabrică Cal de Lemn. Se găsește la magazinul fraților Lascaridis și la Drogheria Medicinală Heldenbusch. (1906)

Sursă foto: ISM II

Cititorii calendarului istoric sunt invitați să își oprească atenția asupra unui artefact de sticlă spectaculos și rar, care ne poartă în urmă cu aproape două milenii: o cupă în formă de cap uman, aflată în prezent în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Piesa a fost descoperită în anul 1966, la Neptun, în timpul unor lucrări de construcție, când au fost scoase la iveală vestigiile unei necropole romane. Dintr-un mormând de inhumație datat în secolul I p.Chr. au fost recuperate mai multe obiecte funerare, printre care și acest vas deosebit. Cupa a atras atenția specialiștilor, atât datorită aspectului său neobișnuit, cât și pentru că aparține categoriei sticlăriei romane realizate prin suflare în tipar, categorie pentru care există relativ puține descoperiri pe litoralul vestic al Mării Negre.

O descriere detaliată a vasului, care măsoară 10 cm în înălțime, este oferită de Laurențiu Cliante și Alexandra Țârlea în studiul „The early roman glass head-shaped cup from Callatis (România): a reassesment”:

„Vasul reprezintă capul unui personaj masculin cu trăsături africane. Personajul are o expresie facială rigidă, cu maxilar pătrat și bărbie cu gropiță, nas lat, obraji plini, sprâncene înalte și arcuite, frunte încrețită și ochi înguști. Globii oculari, rotunzi și proeminenți, nu prezintă pupile sau irisuri marcate. Gura este întredeschisă, lăsând vizibile ambele rânduri de dinți. Personajul poartă cercei emisferici și are perciuni scurți, formați din câte două șuvițe de păr fiecare. Părul este împletit în împletituri scurte verticale dispuse pe patru registre, iar pe cap poartă o cunună alcătuită dintr-o ramură cu frunze în formă de inimă și, posibil, fructe, legată la spate”. Se cuvine menionat că în cercetările anterioare dedicate piesei, Constantin Iconomu și Mihai Bucovală au considerat că figura reprezentată este una feminină, cu trăsături orientale.

Dincolo de frumusețea sa, cupa descoperită la Neptun este importantă și pentru povestea pe care o spune despre lumea romană. Ea amintește de circulația mărfurilor, a ideilor și a influențelor culturale într-un imperiu care lega teritorii foarte diferite. În același timp, piesa oferă o imagine asupra gusturilor și obiceiurilor oamenilor care au trăit în Dobrogea romană acum aproape două milenii.

Reclama zilei: Vreți să mâncați fripturile cele mai bune! Vreți să beți un vin bun! Vreți să fiți bine serviți și curat! Mergeți la restaurantul „Ovidiu”! Debarcaderul lacului Movilă – Tekirghiol (Dobrogea Jună 1924)

Fila de calendar de astăzi o dedicăm prezentării ineditelor anunțuri de mica publicitate, apărute în paginile ziarului „Dacia” în perioada interbelică, în luna mai, care contribuie la reconstituirea unor secvențe din viața cotidiană a orașului Constanța.

„Domnișoară cultă, din familie bună, etate 18 ani, dorește căsătoria cu persoană bine situată. Discreție absolută. Anonimelor nu le răspund. Reflectanții sunt rugați a se adresa la ziar, la rubrica Căsătorie.

„Mulțumire publică – Aduc viile mele mulțumiri domnișoarei dr. Elise Gheorghiu, din strada Plevnei, care prin priceperea și amabilitatea Domniei Sale, mi-a scăpat soția de la o gravă boală. Ștefan Petrescu, tipograf.

„Caut asociat pentru exploatarea a două cariere de piatră și o moșie, în apropiere de Constanța, la 3 km. Doritorii se pot adresa Locotenentului Petre Anghene, din Târgu Mureș, domiciliat pe str. Călărași, no.4.

„Pierdut un portmoneu cu diferite acte precum și două polițe în alb, una de 4500 de lei și alta de 3000, semnate de Persefonia Mihai și Ioan Mihai, pe care le declar nule în mâinile oricui s-ar găsi.

„VÂND o mașină mare de bucătărie, un grătar și un bufet mare de stejar și în schimb CUMPĂR un pian și un biliard mare. Berăria Luther, Piața Independenței.

„Salonul de coafură Lambru, strada Carol no.11, angajează de urgență coafeze și maniquriste.

„CHILIPIR – De vânzare teren 200 metri pătrați, poziție bună, cătunul IC Brătianu (1925).

„Maestru mecanic agricol caut post pe tot timpul sezonului,  pe o moșie. Repar și conduc una sau două garnituri de treierat. Adresați  pe strada Daciei 24, Petreanu”.

„Se caută un lucrător bărbier ori eventual un tovarăș de atelier frizerie. A se adresa strada Rahovei 65”.

„Diplomată în studii franceze predă limba franceză cu conversații precum și cursuri de desen și pictură. Strada Păcii no.2”.

„Automobil Ford, aproape nou, cu toate rezervele sale, se vinde de ocazie. Detalii, la administrația ziarului”.

Reclama zilei –Portocale de Iaffa -Casa de export -Kahanoff și Hilmann, Jaffa (Palestine) a început să importe cele mai frumoase PORTOCALE – Toți engrosistii din țară și din străinătate se pot adresa reprezentantului Gad Moche, la biroul d-lui M.Mulțeanu. Strada Petru Rareș, no.5 (1925)

La începutul anilor ’30, Constanța era un oraș dezvoltat, cu o viață tumultoasă. Sezonul estival începea la 1 mai, iar turiștii veneau deja pe litoral în număr mare. Făceau plajă ziua, iar seara se distrau la petrecerile organizate în restaurantele și saloanele din Orașul Vechi. Puteau alege să participe și la numeroase și variate evenimente culturale sau chiar la activități sportive.

Mulți dintre vilegiaturiști erau deja fani ai fotbalului, disciplină sportivă care se dezvoltase mult în ultimul deceniu, mai ales în Capitală, la Ploiești și în orașele Transilvaniei. Însă acești iubitori ai sportului-rege puteau avea parte de meciuri palpitante și în urbea lui Ovidiu.

Așa se face că stadionul municipal a fost arhiplin pe 9 mai 1931, vilegiaturiști și localnici deopotrivă umplând tribunele pentru a urmări meciul de fotbal dintre Tricolorul Ploiești (una dintre cele mai bune echipe ale țării) și formația Elpis Constanța, echipa comunității grecești. Meciul făcea parte din competiția Liga de Sud. Era un adevărat derby, astfel că și trăirile și orgoliile erau pe măsură, așa cum aflăm și din cronica sportivă publicată ulterior în ziarul „Dacia”:

„Pe fețele tuturor, atât a jucătorilor, cât și a spectatorilor, se citește o vie enervare, nesiguranță. Primul mitan se scurge intens, cu deschiderile largi ale albaștrilor (n.n. ploieștenii) obișnuiți altădată ca în trei minute să marcheze două goluri. Dar acum, nicio lovitură transformată. Pauza îi găsește pe tricoloriști, clătinându-se în încrederea lor…În a doua repriză, din pass-ul lui K. Ludovic, Criticos reușește să trimeată mingea în plasă…”

Scorul era 1-0 pentru Elpis, echipă considerată fără șanse reale la victorie. Tricolorul Ploiești se aruncă în atac și, în doar câteva minute, reușește să egaleze și chiar să preia conducerea cu 2-1. Timpul se scurge, iar partida capătă accente dramatice: Elpis rămâne în zece după ce Grecu primește cartonaș roșu pentru un fault. Chiar și în inferioritate numerică, constănțenii reușesc să egaleze, Mamudi marcând cu „o magistrală lovitură de cap”, în urma unui corner.

Spre deliciul suporterilor locali, chiar în ultimele minute de joc, Elpis dă lovitura: Japoni profită de o greșeală a apărării ploieștene și marchează golul victoriei: 3-2! Un succes neașteptat, care îi aduce la extaz pe fanii formației de pe litoral. Ziariștii de la „Dacia” scriau că, învingând Tricolorul, Elpis a demonstrat că este cea mai bună echipă a Constanței, mai bună chiar decât Victoria, campioana en titre a orașului. Afirmația se baza pe faptul că Victoria jucase și ea cu Tricolorul Ploiești, cu doar câteva zile înainte, dar pierduse partida cu 0-1:

„Pentru victoriștii campioni a început declinul, steaua le-a apus, pe când Elpisul,  cu forțe noi și tinere, călăuzită de emblema Tot mai înspre ideal, cu pași gigantici, cu victorii peste victorii, se îndreaptă spre culme…”.

Optimismul gazetarilor avea acoperire: în acel an, Elpis a câștigat Cupa Provinciei iar în anul 1932 a cucerit Cupa Comandor Vladimir Georgescu, după 2-1 cu Victoria. În anul 1933 a obținut un nou trofeu, după scorul 4-0 cu aceeași rivală locală. La acea vreme, se disputau numeroase competiții regionale, prima ediție a Campionatului Național de fotbal al României având loc în sezonul 1932-1933.

În final, merită să prezentăm și echipa Elpis care, în acea zi de mai 1931, a reușit să câștige partida cu Tricolorul Ploiești: Patis, Grecu, Duma, Ionescu, Alexandrescu, Japoni, Dragon, Ialina, Mamudi, Critico, K. Ludovic.

Reclama zilei –  Magazinul “La Eftinirea Traiului” – Sosindu-mi direct de la producători articolele de mai jos le vând cu următoarele prețuri: Unt proaspăt de vacă calit. I – cu lei 100, Brânză proaspătă de vacă – 28 lei kg, Ouă proaspete 2 lei bucata, Smântână lei 40. Se găsește la Ghereta Mică, lângă Măcelăria Dragon, din Piața Carol. (1925)

Divinitate a fertilității, frumuseții și a iubirii, Venus-Afrodita a fost adorată în epocă romană și în ipostaza de „Venus Genetrix” (Fondatoarea Familiei), fiind considerată protectoare și străbună a poporului roman. Ținând cont de aceste aspecte, este evidentă popularitatea divinității în toate provinciile imperiului. În Moesia Inferior, Venus este, de asemenea, des reprezentată, iar muzeul din Constanța se mândrește cu mai multe astfel de piese de artă sculpturală. Vom prezenta astăzi doar trei dintre acestea.

Bineînțeles, cea mai cunoscută și mai frumoasă statuie este cea cunoscută sub numele de „Venus din Tomis”. Statuia de marmură albă, translucidă (înaltă de 0,827 m, cu tot cu soclu) are o poveste uimitoare. Capul ei a fost descoperit în 1973, în timpul unor lucrări din Piața Ovidiu, în timp ce restul (corpul și brațul drept) a fost descoperit 31 de ani mai târziu, în aceeași zonă. Foarte interesant este și faptul că cele două fragmente au fost găsite de același arheolog, regretata Zaharia (Zizi) Covacef.

Statuia, datată la mijlocul secolului II d.Hr., aparține tipului „Afrodita Anadyomene”, o ipostază inedită ce înfățișează momentul în care zeița iese din baie, cu veșmântul lăsat la picioare și își prinde brățări la glezne. Peste veșmântul căzut se află un delfin.

O altă reprezentare a zeiței este „Venus cu Eros în brațe”. Realizată din marmură de culoare albă, translucidă, descoperită în 2006, statueta se păstrează fragmentar. Lipsește partea superioară, de deasupra ombilicului. De la Eros se păstrează piciorul stâng și punctele de contact pe pântecul și șoldul zeiței. Lungimea totală a artefactului este de 0,255 m. Această figurare seminudă sugerează mai degrabă maternitatea, ipostaza fiind aceeași menționată anterior, Venus Genetrix, strămoașa Romei.

O a treia piesă este statueta „Venus cu Eros pe delfin”. Este tot o piesă fragmentară, realizată din marmură gălbuie, bine șlefuită, descoperită în 2005. Lungimea totală este de 0,23 m, din care Venus are 0,193 m iar Eros 0,09 m. Lipsesc capul zeiței, brațul stâng de la umăr, antebrațul drept, partea de jos, laterala stângă a mantiei, picioarele, de sub genunchi până la glezne. Zeița este reprezentată nud, iar în dreptul ei se află Eros, așezat pe delfin. Zeul iubirii, cunoscut și sub numele de Cupidon, este văzut din față, stând cu ambele picioare spre exterior. Statuia a fost datată în sec.II d.Hr.

Reclama zilei – PODOL – Mijlocul ideal contra asudărei picioarelor. După prima, cel mult a doua întrebuințare,, asudarea piciorului încetează, mirosul neplpcut dispare. Vindecă pcioarele rănite și întreține piciorul moale, nu-l usucă și nu întărește pielea. De vânzare la farmacii și drogherii.  Preț 35 lei. Fabricant: Farmacia Osânda, Oradea. (1926)

În anul 1956, săpăturile arheologice efectuate la marginea de nord a orașului Cernavodă, în punctul Columbia D, scoateau la iveală două figurine de lut care sunt considerate astăzi capodopere ale artei universale: cuplul „Gânditorul și femeia șezând”. Pentru a marca, în mod simbolic, împlinirea a 70 de ani de la această remarcabilă descoperire, dedicăm această filă de calendar cuplului de statuete, care a adus o contribuție esențială la înțelegerea ”Vechii Europe” și la aprofundarea cunoștințelor despre o etapă importantă din evoluția spirituală a omenirii – neoliticul.

          Cu doar câțiva ani înainte, Dumitru Berciu, reputat arheolog al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” București, identifica o nouă cultură arheologică între Dunăre și litoralul Mării Negre: cultura Hamangia. După cum menționa în lucrarea „Cultura Hamangia” (1966), aceasta a fost „numită astfel după numele gării Hamangia de pe linia de cale ferată dintre Medgidia și Babadag – care deservește comuna Baia”.

„Cultura Hamangia din Dobrogea dezvăluie începuturile foarte vechi ale neoliticului din România și aruncă o lumină nouă și surprinzător de clară asupra omului însuși, cu posibilitățile sale de a se cunoaște pe sine și lumea înconjurătoare”, sublinia arheologul. Noua etapă arheologică avea să schimbe perspectiva asupra comunităților de agricultori și crescători de animale din neolitic, cunoscute astăzi mai ales prin realizările lor remarcabile în domeniul ceramicii și plasticii antropomorfe.

          În 1956, la doar patru ani de la identificarea acestei culturi, echipa Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, condusă de Dumitru Berciu (1907 – 1998) și Sebastian Morintz (1927 – 1997), descoperea cele două statuete din lut, atribuite culturii Hamangia. Acestea aveau să devină, în timp, un simbol al civilizației neolitice, fiind considerate unele dintre cele mai expresive creații artistice ale preistoriei.  

          Cuplul „Gânditorul și femeia șezând” s-a numărat printre numeroasele piese de inventar funerar descoperite în necropola Cernavodă – punctul Columbia D, situată la nord de oraș, în vecinătatea șoselei Cernavodă – Capidava. În campaniile arheologice din anii ’50, în zona respectivă au fost identificate peste 400 de morminte, alunecările de teren ducând la distrugerea și dislocarea multor morminte.

Cele două statuete au fost găsite în stare fragmentară, în apropierea unui schelet, deranjat de aceste procese naturale.  Ulterior, piesele au fost reconstituite, păstrându-și expresivitatea inițială. Deși de dimensiuni reduse (Gânditorul are înălțimea de 11,5 cm, iar figura feminină – 11,4 cm), ele impresionează prin simplitatea și forța expresivă a formelor. Prima statuetă înfățișează un bărbat așezat pe un scăunel, cu coatele sprijinite pe genunchi și capul susținut de palme, sugerând o stare de reflecție profundă. Statueta feminină completează scena printr-o postură calmă și echilibrată, exprimând aceeași interiorizare.

Cuplul „Gânditorul și femeia șezând” întruchipează ideea universală a complementarității dintre masculin și feminin – două principii unite într-un echilibru tăcut. Prin aceste figurine, artistul neolitic nu a redat doar forme, ci a surprins o stare profund umană, apropiată de esența însăși a existenței. Fără podoabe sau detalii, figurinele par să comunice dincolo de timp, sugerând o liniște încărcată de sens și o legătură subtilă între om și misterul creației.

O interpretare plină de sensibilitate este oferită de cercetător dr. Valentina Voinea, în volumul „Centrul Hamangia – Muzeul Axiopolis Cernavodă”, a cărui lansare oficială va avea loc miercuri, 13 mai 2026, în cadrul Simpozionului Internațional „Zorii civilizației străvechi europene. Fragmente din lumea Gânditorului”: „Deși suntem departe de a descifra mesajul religios transmis de cele două figurine, simpla lor vizualizare sau atingere ne transpune într-un alt plan, pe cât de incitant, pe atât de ermetic. Genialitatea realizării plastice rezidă tocmai în crearea acestei «stări» nedefinite prin minimum de mijloace, simplitatea formelor amintind de capodoperele lui Brâncuși. Marele artist român, după cum însuși mărturisea, a căutat să redea stări dincolo de limitele materiale, precum starea de a iubi sau de a zbura, ignorând principiile academice ale artei. (…) Sculpturile «Cumințenia pământului» și «Rugăciune» amintesc de aceleași forme, transmit aceleași idei ca și cuplul divin «Gânditorul și femeia șezând» – starea de a fi într-o conexiune cu transcendentul”.

Reclama zilei: „Veste Bună – În curând se va deschide cea mai frumoasă grădină – Teatru-Cinema Popular – str. Ștefan cel Mare colț cu Mircea – sub direcția d-lui D. Vartolomeu și d-na T. Komet. Filmele cele mai frumoase și artiștii cei mai renumiți vor debuta pe scena teatrului „Popular” – Director artisic M Komet” (Dacia, 7 mai 1925)

Pe data de 6 mai 1930 a fost inaugurată Școala de Țesătorie și Industrie Casnică a Județului Constanța, unitate de învățământ înființată din inițiativa administrației județene. Sediul școlii, pus la dispoziție de municipalitate, se afla pe Șoseaua Viilor, în localul fostului Orfelinat „Generalul Dragalina”.

Imobilul a fost reamenajat pentru a funcționa ca școală, iar în fruntea unității a fost numită ca director doamna Alexandrina Duly, profesor de gospodărie. Având experiența conducerii unei școli similare la Pitești, doamna în cauză a acceptat invitația urbei tomitane de a repeta isprava și la malul Mării Negre.

La inaugurarea din 6 mai, ea și-a prezentat și asistentele, maestra pentru covoare Feldioreanu și maestra de țesătorie Tache. Școala a început să funcționeze cu o singură clasă, formată din 25 de eleve. Dintre acestea, 15 erau bursiere ale județului și locuiau la internatul școlii. În general, cursantele erau fiice de țărani săraci, absolvente de școală primară, dornice să învețe o meserie.

La inaugurarea școlii au participat numeroase personalități ale urbei: președintele Delegațiunii Județene, Victor Fiacescu (viitor primar al Constanței, în 1932), chestorul de poliție Leon Panaitescu, decanul Baroului, Constantin Irimescu, deputatul Lepădatu, Valentin Popescu – președintele Camerei de Comerț – și mulți alții.

Încă din primul an de funcționare, școala a înregistrat performanțe deosebite. Astfel, în aprilie 1931, unitatea din Constanța a câștigat premiul întâi la Expoziția de covoare românești, organizată de Asociația Națională „Țesătoarea” la Casa Femeii din București, în prezența Regelui Carol al II-lea. Această asociație,  „Țesătoarea”, fusese înființată în 1905 sub patronajul Reginei Elisabeta, cea care îi alesese și deviza: „Viitorul țării îl țese femeia”.

La concursul din aprilie 1931, câștigat de Școala de Țesătorie și Industrie Canică din Constanța, au participat 22 de echipe din întreaga țară, care au expus nu mai puțin de 83 de scoarțe românești.

Reclama zilei –Vizitați Bodega Roata Lumii, din strada Moldvei no.1. Renovată după ultimele cerințe moderne. Bufet și Grătar Special. Vinuri din cele mai renumite podgorii. Bere zilnic proaspătă, adusă din București. Prețuri mai ieftine ca oriunde. Încercați și vă veți convinge. Antreprenor: Ștefan Moscu. (1925)

În perioada interbelică, centrul turistic al urbei era, evident, Peninsula – Orașul Vechi -, locul unde funcționau cele mai de seamă restaurante și hoteluri și unde se găseau magazinele și prăvăliile de lux, care ofereau o gamă diversă de mărfuri, la prețuri piperate. Zona comerțului cu amănuntul, cu prețuri mai mici, se afla însă dincolo, în așa-numitul Oraș Nou, dincolo de Bulevardul Ferdinand. Cele mai multe magazine erau pe strada Ștefan cel Mare, arteră comercială extrem de importantă. Negustorii și meseriașii de aici își aveau magazinele la parter, iar locuințele proprii, la etaj.

Pe această stradă s-a consemnat, în noaptea de 5 spre 6 mai 1931, un incident deosebit de grav, care a ținut apoi, zile în șir, prima pagină a ziarelor constănțene. A fost vorba de un mare incendiu izbucnit la imobilul de la numărul 95, identificabil astăzi la aproximativ 10 metri de intersecția străzii Ștefan cel Mare cu strada Atelierelor, pe sensul cum vii dinspre mare. Imobilul în cauză aparținea Comunității armeano-bulgare din Șumla (Bulgaria), care îl închiriase unor negustori. Aici funcționau magazinul de sticlărie, fierărie și coloniale al lui Cristu Vasiliu, cizmăria lui Armenac Berzachian și brutăria lui N. Pughis.

În acea noapte, în timp ce negustorii și familiile lor dormeau în camerele de la etaj, undeva în spatele imobilului a izbucnit focul. Surprinși de flăcări, locatarii au încercat să iasă din camere, dar casa scării era deja blocată. Disperați, oamenii s-au refugiat în balcoane, iar de acolo au sărit. Vecinii au asistat îngroziți la gesturi extreme: părinți aruncându-și copiii de la etajul întâi, convinși că așa au șanse mai mari de supraviețuire decât dacă ar fi înfruntat flăcările.

Ironia sorții: socoteala oamenilor disperați s-a dovedit a fi corectă. Distanța până la sol nu era foarte mare, astfel că locatarii, adulți și copii, s-au ales cu mâini și picioare betege, dar au scăpat cu viață. Au fost preluați de personalul medical și duși imediat la Spitalul Comunal. Deși pompierii au sosit rapid la locul incendiului, focul a distrus, într-o singură oră, toate cele trei magazine, precum și locuințele de la etaj. Din fericire, pompierii au reușit să evite propagarea focului la imobilele învecinate. Pagubele totale (mobilă și mărfuri) s-au ridicat la aproximativ 10 milioane de lei, o sumă uriașă pentru acea vreme. Comerciantul Vasiliu și meșteșugarul Berzachian erau asigurați, așa că și-au recuperat o parte din pagubă. Nu același noroc l-a avut brutarul Pughis, care nu avea asigurare. Ancheta a stabilit că incendiul a izbucnit de la o instalație electrică.

Peste un timp, clădirea de la numărul 95 a fost reparată și închiriată din nou unor familii de negustori. Viața și-a reluat cursul, iar amintirea tragediei din 5 mai 1931 a rămas consemnată doar în paginile ziarelor vremii.

Pe data de 4 mai 1929, pe lacul Siutghiol, la numai 300 de metri depărtare de insula Ovidiu, a avut loc un accident aviatic în urma căruia și-a pierdut viața locotenentul Alexandru Săvulescu. Ofițerul, în vârstă de 25 de ani, absolvent al Școlii Navale Constanța, făcea parte din Grupul de Hidroavioane al Marinei Române.

În dimineața respectivă, la ora 8:50, acesta a decolat la bordul hidroavionului nr.4 Savoia, pentru a efectua un zbor de antrenament. Vremea era bună, iar lacul extrem de liniștit. După ce a survolat băile Mamaia, pilotul a încercat să amerizeze și a efectuat un viraj obișnuit. Din păcate, atunci s-a produs tragedia, cauzat de fenomenul cunoscut de piloți drept „mirajul apei liniștite”.

Luciul apei l-a indus în eroare pe tânărul pilot, care a apreciat greșit distanța față de apă. Hidroavionul s-a lovit violent de apă, aparatul s-a sfărâmat la impact și s-a scufundat imediat, trăgându-l în adâncuri și pe Săvulescu. În urma anchetei efectuate s-a stabilit că pilotul nu a avut nicio șansă de salvare. Trupul său nu a mai fost recuperat. Accidentul a rămas unul din momentele negre ale anului 1929.

Reclama zilei – Pentru casă, grădină, câmp și stradă se preferă bunii și eftinii Pantofi de pânză cu talpă de Cauciuc D’orco. Pentru Domni, Doamne, Domnișoare și Copii. Se găsesc în toate magazinele de încălțăminte. Observați marfa depusă, Dorco (1931)