Nu trecuseră decât vreo patru ani de la integrarea Dobrogei în România, iar plajele litoralului începuseră deja să fie luate cu asalt de sute de persoane, în ciuda faptului că transportul de la Bucureşti la Constanţa era unul anevoios. „Turiştii de plăcere” sau „plaisir-iştii”, cum li se spunea, nu ţineau însă seama de cele două zile de drum şi veneau în bătrânul Kiustendge (Kiustenge) pentru a face băi de mare. Numărul din ce în ce mai mare de turişti şi construcţia portului modern au obligat Primăria Constanţei să creeze un nou amplasament pentru băi.

Aşa a apărut în 1883 Plaja de la Vii, la circa 3 kilometri de Port. Plaja de la Vii era amplasată la baza malului abrupt al Văii Portului, undeva în apropierea actualei Gări, sau mai bine zis, în dreptul zonei cunoscute azi ca Abator (n.r. Poarta 5 Port Constanţa). I s-a spus aşa întrucât era situată într-o zonă verde de la marginea urbei, unde se aflau numeroase grădini şi plantaţii de viţă de vie. În această zonă erau doar câteva clădiri: Fabrica de Bere Gruber, Casa Beiului şi plăcintăria căpitanului Creangă (fiul lui Ion Creangă).

Primăria Constanţa a construit o cale ferată care făcea legătura între oraş şi Plajă, traseul fiind făcut de un “tren de plăcere, cu viteză de promenadă”. În 1886, cu un an înaintea inaugurării Statuii lui Ovidiu, vine pentru câteva zile, la Constanţa şi tânărul ziarist Barbu Ştefănescu Delavrancea, viitorul mare scriitor. Misiunea sa,  ca ziarist la Românul, era aceea de a afla mai multe despre viitoarea amplasare a statuii poetului latin. El scrie despre faptul că statuia creată de italianul Ettore Ferari stă într-un depozit din port (nu se achitase încă taxa vamală). Delavrancea mai cercetează și disputa dintre Mihail Kogălniceanu  (care voia să pună statuia lui Ovidiu în zona Bulevardului Elisabeta, pe malul mării) și Remus Opreanu (adeptul instalării statuii în Piața Independenței. Știm că învingătorul disputei a fost, în final, fostul prefect Opreanu, cel ce și avusese ideea unei statui a lui Naso la Constanța.

Delavrancea profită de ocazie pentru a merge des la Plaja de la Vii. Iată ce scria Delavrancea despre această locaţie: “Azi dimineaţă am fost la băi, plage sau cum îi spun dobrogenii, la hatia mării (!). La finele scării se fac două drumuri – la stânga băile doamnelor, la dreapta, ale domnilor. Pentru ce la stânga doamnele şi nu bărbaţii? Pentru că la stânga este inima, zicea cineva. Pentru ce această despărţire, ce nu se vede pe nicăieri în străinătate? Mister oriental? Sau este oare spaima tradiţională care a rămas de la Ovidiu cu femeia goală. Căci, spun unii că Ovidiu a fost exilat la Tomis pentru că a văzut-o goală în baie pe Livia, împărăteasa Romei”. Delavrancea a fost indignat de despărţirea pe sexe a plajei. Mulţi marinari aflaţi pe navele din rada Portului nu erau însă deranjaţi de acest “detaliu”. Mai multe doamne au reclamat Primăriei că bărci de marinari se apropiau de plajă şi că mulţi mateloţi se aruncau în apă pentru a veni mai aproape de plaja doamnelor pudice, pentru a le admira formele (nu goliciunea, întrucât erau costumate până la gât). Drumul cu trenul de la Constanţa la Plaja de la Vii era o adevărată distracţie pentru turişti. În 1898, Revista Familia menţiona: “Turiştii găsesc multă plăcere de a face de două ori pe zi o plimbare cu trenul la Vii, unde sunt băile. O baie cu spesele drumului nu costă mai mult de 1 lei transportul şi 10 bani bacşişul”. Plaja de la Vii a fost principala plajă a Constanţei la sfârşit de veac XIX, .dar odată cu modernizarea Portului și cu instalarea unei stații de petrol în apropiere, a devenit poluată. A pierdut astfel “lupta” cu nou apărutele şi mult mai accesibilele plaje din oraş, precum Duduia, Trei Papuci, Tataia şi evident, cu Plajele staţiunii Mamaia. A dispărut în cele din urmă, înghiţită de lucrările edilitare şi portuare ale unui oraş în ascensiune. Povestea sa însă a rămas…

Reclama zilei – Citiți ziarul Dobrogea Jună – cel mai vechiu și răspândit ziar dobrogean. Apare zilnic la Constanța, cu ultimele știri telegrafice și telefonice. Director proprietar – CN Sarry. Redacția și Administrația – Str. Scarlat Vârnav no.23. (1924)

Sursă foto: boemasiloisir.ro

În anii ’20, Constanța (cu a sa Mamaia) era supranumită „perla Mării Negre”, fiind localitatea dobrogeană care atrăgea anual mii de turiști din întreaga țară. Nu era însă singura atracție turistică de pe litoral. Proprietățile curative ale lacului Techirghiol începuseră deja să atragă, de ani buni, vilegiaturiștii dornici să încerce celebrul nămol din lacul vărgat.

După Primul Război Mondial, turismul din jurul Techirghiolului se dezvoltă și mai mult. Există două localități ce își împart același nume. Prima este Tekirghiol – Movilă, viitoare Carmen Sylva (din anul 1929) și apoi Eforie Sud (din anul 1962). Cea de-a doua localitate este așa-numitul Tekirghiol-Sat, Techirghiolul istoric, atestat ca așezare încă din Evul Mediu, din secolul al XVI-lea, din vremea sultanului Soliman Magnificul. La jumătatea anilor ’20 (1924-1925), Tekirghiol-Sat era o comună care avea în componență două sate, Tekirghiol și Musurat (Movilița).

Tekirghiol era o localitate balneară (oficial va deveni stațiune în anul 1928), deja celebră în țară și chiar în străinătate. Personalități marcante ale culturii și istoriei României se îndrăgostesc de pitoreasca așezare și își cumpără terenuri și vile în zonă sau, pur și simplu, își petrec toate vacanțele în vile închiriate. Vorbim despre Mihail Kogălniceanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu sau Mircea Eliade. Actorul Constantin Tănase va ridica aici Vila Scena și Sanatoriul pentru Artiști și se va autoproclama „conte de Techirghiol”.

Ghidul turistic din 1924, „Constanța și Tekirghiolul” ne oferă informații extrem de prețioase despre turismul de pe malul lacului vărgat și despre amploarea acestuia. Sezonul la Tekirghiol-Sat începea la 15 mai și se încheia la 1 octombrie. Exista o perioadă de vârf, din 15 iunie până pe 15 august, când prețurile atingeau pragul maxim. Nu exista încă un hotel de dimensiunile celui de la Băile Movilă (Tekirghiol-Movilă), ridicat de Movilă, însă funcționau deja numeroase hoteluri și vile împărțite pe categorii, pentru toate gusturile și buzunarele.

Și în urmă cu un secol, turiștii veneau la Tekirghiol pentru nămolul sapropelic recomandat de medici și considerat eficient în tratarea a numeroase afecțiuni. Se făceau băi de nămol, băi sărate (calde și reci) și de soare, așa-numita helioterapie. Multe stabilimente de băi și vile aparțineau Societății de Stat Tekirghiol Sat, cum erau Vila Păpușica (situată în centrul localității, înconjurată de parc), Speranța (cu băi în curte), Alexandrina, Maria sau Adela (unde erau și birourile societății). Privații se lăudau cu hoteluri precum Cernat – Cretzu, Vornicu, Vidrighin etc.

În centrul localității funcționa un birou de informații. În fiecare dimineață, în două locații (unul dintre ele fiind în fața Vilei Păpușica), fanfara Regimentului 89 Infanterie interpreta muzică militară, pentru a-i destinde pe turiști. Pentru a ajunge la Tekirghiol-Sat trebuia să scoți din buzunar 250 de lei, dacă veneai cu trăsura de la Constanța, sau 50 de lei, dacă alegeai să călătorești cu autobuzul. În Tekirghiol existau patru stații de autobuz: la Vidrighin, la Primărie, la Zori de Zi și la Vila Georgian.

Tarifele unei băi cu nămol erau mai ieftine la stabilimentele de stat, adică 60 de lei inclusiv „lengeria”, după cum era consemnat în epocă. O „bae caldă cu nămol” ajungea la 90 lei, cu tot cu „lengerie”.

Locațiile de cazare erau împărțite pe patru categorii. La categoria lux se regăseau Vilele Păpușica și Speranța, la cat. I vilele – Alexandrina, Adela, Maria, Crețu Cernat, Pițigoiu, Lucia, Vidrighin, Sănătatea etc. La categoria a II-a regăsim vile precum G. Sarry, Pax, Zori de Zi, Maior Ceaușescu, Theiler, Trei Frați etc. Existau, de asemenea, o sumedenie de vile de ultimă categorie a căror enumerare nu își găsește însă, acum, rostul. În perioada de vârf a sezonului o cameră cu 2 paturi ajungea la 220 lei – la lux, 180 lei – cls. I; 140 lei – cls.II și 100 lei – cls. III.

Stațiunea dispunea de farmacii, de oficiu poștal, telefonic și telegrafic, precum și de numeroase restaurante, în care turistul putea găsi o varietate de produse și de specialități. Celebru era restaurantul Zori de Zi, iar amatorii de dulciuri nu puteau rata cofetăria de la Villa Adela.

Tarifele restaurantelor variau și ele în funcție de categorie. Un pahar de lapte costa între 3 și 5 lei, 2 ouă fierte între 6 și 7 lei, o supă între 8 și 10 lei, mâncărurile gătite de la 14 la 16 lei, iar fripturile de la 14 la 22 lei. Regulamentele impuse de stat erau stricte, comercianții nu aveau voie să depășească prețurile maximale acceptate de autorități.

Aceasta era situația turismului din Techirghiol la jumătatea anilor ’20. Localitatea va continua să se dezvolte și va deveni oficial stațiune balneoclimaterică în 1928. În 1930  existau 23 de hoteluri, 318 vile și un sanatoriu. În 1931 este construit și Monumentul Eroilor, emblematic pentru actualul oraș, ridicat în cinstea celor 176 de eroi, fii ai localității, căzuți în luptă în timpul Primului Război Mondial.

Reclama zilei –Compania Frassinet – Serviciu regulat de navigație la fiecare 15 zile între Marsilia și România. Agenția Constanța, Str. G Cantacuzino no 20. Reprezentant – Jean Mavrochefalo (1924)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

La 8 iunie 1905, ziarul „Adevărul” publica articolul „Activitatea unei Camere de comerț”, o amplă prezentare a activității desfășurate de Camera de Comerț din Constanța în anii 1903 și 1904, pe baza unei broșuri redactate de George Christodorescu, secretarul instituției.

Articolul apărea într-un moment aniversar important: Camera de Comerț din Constanța împlinea 25 de ani de existență, fiind continuatoarea instituției înființate în 1880 sub denumirea de „Camera de Comerciu a Circumscripțiunei XV”, cu jurisdicție asupra județelor Constanța și Tulcea. „La început avea 5 membri, iar de la 1886 încoace are 15 membri, 8 aleși de patentarii din județul Constanța și 7 de cei din Tulcea. În 1904 numărul comercianților cu dreptul de alegători la Camera de comerț a fost de 1570, din cari 765 din Constanța și 805 din Tulcea”, este menționat în ziar.

Materialul jurnalistic evidenția atât realizările, cât și dificultățile cu care se confrunta instituția. Una dintre principalele probleme era lipsa resurselor financiare. Din cauza unui an agricol slab, veniturile provenite din vânzarea timbrelor de bursă scăzuseră considerabil. În acest context, George Christodorescu propunea majorarea unor taxe percepute comercianților și crearea unui fond comun pentru toate camerele de comerț din țară.

Un succes important menționat în articol îl reprezenta hotărârea adoptată la Congresul Camerelor de Comerț de la Pitești, prin care se solicita egalizarea tarifelor și taxelor aplicate în porturile Constanța, Brăila și Galați.

Deosebit de relevante sunt însă intervențiile prin care Camera încerca să rezolve probleme concrete ale economiei dobrogene. Instituția a susținut desființarea târgului de cereale de la Murfatlar, despre care se afirma că prejudicia comerțul din Constanța și Medgidia, și a elaborat un amplu studiu privind comerțul cerealier. De asemenea, a solicitat înființarea de antrepozite în port, reducerea taxelor de magazinaj, alocarea unui număr suficient de vagoane pentru transportul cerealelor și extinderea infrastructurii feroviare de la Constanța, Medgidia și Murfatlar.

Camera a pledat și pentru transportul rapid al peștelui proaspăt, fructelor și zarzavaturilor cu trenurile de persoane, pentru îmbunătățirea relației comercianților cu C.F.R., pentru ridicarea interdicției de export a ovăzului și pentru facilitarea activității agenților maritimi din port. Toate aceste demersuri reflectă preocuparea instituției pentru modernizarea transporturilor, dezvoltarea Portului Constanța și stimularea comerțului dobrogean.

„ • Peștele proaspăt, fructele și zarzavaturile, ce se trimit din Constanța în țară, pe cale ferată și cu mare viteză, să se expedieze cu trenurile de persoane, iar nu cu trenurile mixte;

• Să se stabilească dozele probelor de mărfuri ce trebue să fie prezentate pentru facerea expertizelor chimice, spre a se evita cu chipul acesta abuzul ce se făcea, cerîndu-se cantități mai mari decît cele necesare.

• Să se afecteze pentru comercianții de cereale, în permanență și în timpul sezonului de activitate, pe linia Cerna-Voda – Constanța, un stoc de vagoane, determinat mai dinainte de o comisiune compusă din reprezentanții C.F.R. și o delegație a comercianților.

• Direcțiunea C.F.R. să înființeze la Constanța un serviciu de inspectorat, la care comercianții să se poată adresa, în cazul când li s-ar face dificultăți de manipulațiune de către funcționarii C.F.R.

• Să se construiască noi linii de garaj la Medgidia, Murfatlar și Constanța și să întreție în bună stare cele existente.

• Să se ridice prohibirea exportului de ovăz.

• Să se respecte legea Camerilor de comerț cu privire la numirea secretarilor lor.

• Să se rezerveze, în port, agenților de vapoare cu curse regulate, locuri anumite pentru acostarea vaselor și depozitarea mărfurilor.

• Să se permită ca analizarea cafelei importată prin Constanța să se facă chiar în localitate”, este o parte din lista de probleme cuprinse de secretarul Camerei de Comerț în broșura transmisă către ziarul „Adevărul”.

Reclama zilei: „Doriți costume elegante? Cercetați noua Croitorie de prim rang  TIVOLI deschisă pe strada Carol la No. 126 vis-à-vis de Restaurantul ZECE MAI care sub conducerea priceputului maestru IONEL DASCĂLU execută cele mai moderne croleli de costume civile și militare cu prețuri în raport cu vremurile.”

În noaptea de 7 spre 8 iunie 1912, pe Dunăre a avut loc una dintre cele mai dramatice catastrofe navale petrecute în Dobrogea dinaintea Primului Război Mondial. Tragicul eveniment a fost consemnat în presa vremii, iar în fila de calendar istoric de astăzi îl evocăm prin intermediul articolelor publicate în „Adevărul” și „Universul literar”.

„Astănoapte pe la orele 12, vaporul unguresc de pasageri «Ersebeth Kirale» s-a aprins mai sus de Hîrșova, din ce cauze nu se știe încă. Flăcările s-au întins de la bucătărie și au cuprins restul, carbonizînd pe mecanic care dormea alături de cabina pasagerilor, a căror viață era în primejdie grozavă. Pasagerii o parte au scăpat sărind în apă și în bărci, iar de restul nu se știe nimic. Nu se cunoaște încă numărul victimelor. În acest moment, «Ersebeth Kirale» plutește pe Dunăre arzînd. Au plecat în ajutorul lui vaporul «Norma», o canonieră de războiu și autoritățile din localitate”, se relatează în ediția din 8 iunie a ziarului „Adevărul”.

În aceeași ediție sunt oferite și primele informații privind bilanțul tragediei: „S-au înecat peste 40 de persoane, între care Dumitrescu, directorul fabricei «Azuga», 2 cadeți și o studentă. Vaporul «Norma» a salvat și a dus la Cerna-Voda 57 de bărbați și 30 de femei. Același vapor a mai adus două cadavre carbonizate: al mecanicului și al noului șef de ocol silvic din Ostrov. Între salvați se află generalul Ivan Saraioi, din Sofia, un profesor din Odessa, împreună cu soția sa și mulți alții, aproape toți dezbrăcați”.

Peste câteva zile, mai precis în ediția din 18 iunie 1912, „Universul literar” publică pe prima pagină o impresionantă ilustrație dedicată tragediei, înfățișând momentele de panică de la bordul vaporului cuprins de flăcări și lupta disperată a pasagerilor pentru supraviețuire. În articolul intitulat „Catastrofa vaporului «Erzsebet Kiralyne» pe Dunăre”, revista adaugă detalii suplimentare privind desfășurarea evenimentului, precizând că vaporul unguresc plecase de la Sulina, în susul Dunării, iar nenorocirea s-a produs în dreptul localității Rasova, în apropiere de Cernavoda. „Mecanicul și un chelner au fost carbonizați. Pasagerii care au scăpat, și-au pierdut întreg avutul. Între cei înecați se află și Marin Dumitrescu, voiajorul fabricei de bere din Azuga și Bacruban, șeful oculului silvic din Ostrov.

Pasagerii salvați au intentat proces societății ungare de navigațiune cerând despăgubiri”.

Vaporul „Erzsébet Kiralyna” („Regina Elisabeta”) aparținea Societății Regale Ungare de Navigație Fluvială și Maritimă și efectua curse regulate pe ruta Budapesta – Constantinopol, cu escală la Tulcea.

Reclama zilei: „Linie regulată și rapidă bilunară transatlantică Constanța – New York. Transatlanticul de lux „Byron” sosește 6 și pleacă la 7 iunie cu escale la Cospoli, Pireu, Palermo și New York. Pentru orice informațiuni a se adresa la reprezentanții generali M. Embirico & Co. Constanța str. Lascăr Catargiu 28” (Dacia, 7 iunie 1924)

Sursă foto: Universul literar, 18 iunie 1912 – colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga Cluj-Napoca

Este anul 1895, iar Podul de la Cernavodă, numit după Regele României, Carol I, a fost terminat şi dat în folosinţă. A sosit şi momentul ca Dobrogea să intre pe harta transportului feroviar internaţional. Lumea bună a Bucureştilor visează ca  deja celebrul Orient Express să treacă prin capitala României, apoi să coboare în Dobrogea şi, de acolo, spre Constantinopol. CFR-ul, prin directorul general Gheorghe Duca şi Regia Monopolurilor Statului Român, prin directorul G.N. Manu înaintează această propunere Companiei Internaţionale de Wagons Lits (CIWL), dar se lovesc de un refuz categoric.

România se oferea chiar să asigure transportul maritim cu propriile nave cu aburi ale nou-înfiinţatului Serviciu Maritim al României, dar, chiar şi aşa, Europa nu pare interesată de includerea Dobrogei în acest sistem. Orient Express-ul care pleca din Paris nu putea să treacă prin Dobrogea (motivul invocat de CIWL fiind că transferul prin Bosfor s-ar fi făcut noaptea, ceea ce era interzis de legea Imperiului Otoman), însă românii nu se lasă şi insistă pentru aducerea unui tren internaţional.

În cele din urmă, CIWL cedează şi decide ca prin Dobrogea să treacă expresul Oostende – Constantinopole. Acesta pleca din Londra (fie din gara Victoria, fie din Charring Cross) şi ajungea la Dover, apoi pasagerii erau transferaţi peste Canalul Mânecii până pe continent, în staţiunea de lux belgiană Oostende, extrem de populară la finele secolului XIX şi preferată de casa regală a Belgiei.            Artizanul Podului de la Cernavodă, inginerul Anghel Saligny, este între timp numit, la 7 octombrie 1895, director general al CFR, fiind cel care acordă o marte atenţie inaugurării acestui tren internaţional. Se bucură şi de sprijinul Regelui Carol I, care insistă, la rândul său, pe căi diplomatice, pentru aducerea acestui tren în Dobrogea. Acesta începe să circule regulat pe ruta Oostende – Bruxelles – Koln – Frankfurt – Wurzburg – Nurnberg – Passau – Viena – Westenbahnhof – Budapesta – Vârciorova – Bucureşti Nord – Constanţa Port.

Expresul pleca marţi din Londra, la ora 10.05 şi ajungea la Constanţa joi, la ora 20.00. Pasagerii şi poşta erau aici îmbarcaţi pe vase şi ajungeau la Constantinopol vineri la ora 9.00, după un parcurs total de 70 de ore şi 55 de minute. În sens invers se pleca din Constantinopole vineri la 12.00, apoi trenul pornea din Constanţa sâmbătă la 3 dimineaţa şi ajungea la Londra, luni la 16.48.

Succesul acestui “Oostende Constantza Express” i-a făcut pe cei de la CIWL să accepte ca din 1896 Dobrogea să devină ţintă a mai celebrului Orient Express. Treptat, importanţa lui „Oostende Express” a scăzut.

În 1899, pe la Constanţa ajunge, în afara celebrului Orient Express, şi un al treilea tren internaţional: Berlin – Lemberg – Constanţa. Trenul berlinez mergea zilnic până la Bucureşti şi doar de două ori pe săptămână ajungea şi până în Portul Constanţa.    Cu timpul, în sec.XX, trenurile internaţionale care ajung la Constanţa nu mai sunt ceva neobişnuit… Ostende – Constantza Express, numit la un moment dat Oostende – Orient Express a fost însă primul…

Reclama zilei – Costume, Pardesiuri, Tailleuri pentru doamne. Croială elegantă execută Croitoria d-lui Nicolae M Bonef. Serviciu conștiincios. Str. Miron Costin no.18. (1924)

Sursa foto: Theo Van Rysselberghe – “Oostende Constantza Constantinopole Express”

Fila de calendar de astăzi vă aduce în atenție o piesă arheologică deosebită, aflată în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța (MINAC).

Este vorba despre o reprezentare a lui Hercule, cel mai  reputat erou al antichității, expresia forței fizice. Unii împărați romani, precum Commodus, s-au folosit de imaginea acestui erou în campaniile lor de propagandă. Astfel se explică multiplicarea imaginilor cu el în perioada romană.

Pe această piesă este reprezentat ultimul episod din acțiunea de prindere a mistrețului de pe muntele Erymanthus, cea de a patra muncă a eroului, din totalul celor 12. Hercule apare nud,  cu un corp atletic bine proporționat, cu barbă și păr cârlionțat. Este sculptat din față, în mers, purtând pe umeri mistrețul. Blana leului din Nemeea, ucis într-o muncă anterioară, se află pe umărul stâng. Personajul din fața sa, probabil regele Eurysteus (căruia eroul i-a îndeplinit cele 12 munci legendare), se află cu fața spre Hercule și are o mână ridicată în semn de implorare. Eroul se pregătește să arunce mistrețul viu într-un pithoi (vas de mari dimensiuni, similar unui butoi) în care regele se ascunsese de frică. Pe coloană, la depărtare de eroul care are pe umeri mistrețul, se află și ghioaga sa, element de identificare.

Coloana cu această reprezentare a făcut parte cel mai probabil dintr-un templu de mari dimensiuni, dedicat eroului cu 12 coloane pe care erau figurate toate cele douăsprezece munci ale sale. În aceeași zonă unde a fost găsită piesa respectivă a mai fost găsită o coloană reprezentând o altă muncă, anume îmblânzirea iepelor lui Diomede. Monumentul a fost datat în sec.II-III p.Chr.

Reclama zilei – Magazinul de manufactură și galanterie Nicolae Ghioca, strada Carol no.80 Constanța. Bogat asortiment de: cămăși bărbătești albe și în culori, gulere moi și tari, ciorapi de toate culorile pentru bărbați și copii, de tot felul. Pălării Borsalino, cravate, batiste, bretele și mănuși fine. Apă de colonie, săpunuri fine de toaletă. Mare asortiment de tricotage. (1924)

Constanța, la începutul veacului XX, devenise un oraș foarte vizitat de către marii oameni de cultură ai României. Ion Luca Caragiale avea mulți prieteni în vechea urbe a Tomisului, iar unul dintre aceștia era inginerul Zossima, la care trăgea peste noapte de cele mai multe ori.

Într-o zi toridă de vară a anului 1902, scriitorul se plimba pe străduțele ce dădeau în Piața Ovidiu, printre tarabele și magazinele pestrițe, unde stăruiau încă farmecul și aromele Levantului și unde se vorbeau de-a valma toate limbile Dobrogei, de la româna celor mai mulți, la turcă, tătară, armeană, greacă sau evreiască…

S-a oprit în fața unui lustragiu bătrân, un tătar plin de ani și de nevoi, pe care îl mai salutase în diverse rânduri, în plimbările sale. Cu chef de glumă, cocoțat pe scăunelul moșneagului, Caragiale începu să își lanseze tirada de întrebări menite să îl încolțească și să îl pună în dificultate pe tătar, care răspundea, de fiecare dată, molcom, în româna sa cu accent specific:

„ – E frumos la voi, dar spune-mi Marea asta Neagră e mare, Osmane?

– E mare, bre boierule.

– Dar Dunărea asta, ce nu-i departe, e mare Osmane?

– E mare, bre.

– Păi stai că nu înțeleg. Dacă Marea e mare, cum să fie și Dunărea Mare? Care e mai mare și cum e Dunărea? Că Dunărea nu are cum să fie și Mare, și mare…”.

Derutat de schimbul de replici, neștiind ce să mai răspundă, bătrânul lustragiu tăcu dintr-o dată, își grăbi lucrul și după ce termină pantofii boierului, luă banii, își strânse scăunelul și se porni să plece acasă, după ce salută politicos. Făcu însă doar doi-trei pași, apoi se întoarse spre Caragiale și cu năduf și ironie, își zise ultima replică, punând punct discuției anterioare, într-un final:

„- Boierule, Marea e Mare, Dunărea e mare, dar și mata ești Mare… Pezevenghi!”

Osman plecă apoi aproape fugind, fără să mai aștepte vreo replică a scriitorului. Caragiale zâmbi amuzat, își aranjă mustața și porni spre casa Zossima, unde povesti, la prânz, fiecare replică purtată între el și bătrânul lustragiu Osman…

Reclama zilei – Afișe, Reclame, Liste de Masă și tot felul de imprimate artistic executate puteți găsi doar la Tipografia Dacia. (1932)

La 3 iunie 1939 s-a născut, în comuna bulgară Gargalâc, arheologul Mihai Bucovală (1939 – 2000), unul dintre veteranii mișcării arheologice și muzeistice din această parte de țară, după cum îl descria Zaharia Covacef în articolul omagial publicat în revista „Pontica”, volumul XXXII.

          Al patrulea copil al țăranului colonist Ion Bucovală, s-a mutat la Constanța împreună cu familia, în anul 1940. A urmat cursurile Liceului „Mircea cel Bătrân”, apoi pe cele ale Facultății de Istorie din cadrul Universității București, unde a optat pentru specializarea istorie veche și arheologie, efectuându-și practica pe șantierele de la Histria și Păcuiul lui Soare.

În anul 1963, imediat după terminarea facultății, a fost repartizat la Muzeul Regional al Dobrogei, devenit ulterior Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, instituție căreia i-a rămas dedicat timp de aproape patru decenii. A participat la organizarea și dezvoltarea colecțiilor muzeale și a contribuit esențial la cercetarea, conservarea și valorificarea patrimoniului arheologic dobrogean. De numele său se leagă cercetări importante desfășurate la Tomis (inclusiv la Edificiul Roman cu Mozaic), Callatis, Carsium, Ostrov, Păcuiul lui Soare, iar din anul 1979, la Ovidiu, unde a fost descoperită prima fortăreață romano-bizantină de pe limes-ul vest-pontic.

În contextul studierii materialelor arheologice recuperate din necropole, a acordat un interes aparte materialului vitric, iar teza „Sticla de epocă romană în România”, elaborată sub îndrumarea științifică a academicianului Constantin Daicoviciu, i-a adus titlul de doctor în istorie, la 2 iunie 1977.

Activitatea de cercetare a lui Mihai Bucovală a fost variată, dar orientată cu precădere spre necropolele tomitane și sticlăria antică, cu precădere cea romană, iar studiile sistematice și aprofundate i-au adus afirmarea în lumea științifică din țară și de peste hotare.

Dintre lucrările științifice care poartă semnătura reputatului arheolog se impun a fi menționate „Necropolele elenistice la Tomis”, volum publicat în 1967 și „Vase antice de sticlă la Tomis”, apărut în 1968.

Cercetător exigent, pasionat și profund atașat de patrimoniul Dobrogei, Mihai Bucovală a lăsat în urmă o moștenire științifică de mare valoare.

Reclama zilei: „Cu începere de la 10 Mai s-a redeschis Terasa și Saloanele Cazinoului Comunal în fiecare seară Dans acompaniat de jazzul „Tivoli”. Intrare Liberă. Bufet bine asortat cu prețuri modeste”. (Dobrogea Jună, 1932)

Se cunoaște faptul că, în Antichitate, cei mici foloseau nucile sau alte fructe rotunde drept jucării, fie pentru a arunca la țintă, fie pentru a construi, similar modului în care copiii moderni folosesc bilele sau cuburile. În Roma antică, expresia „lasă-ți nucile” (nuces relinquere) era utilizată pentru a arăta faptul că cineva crește, își punea deoparte jucăriile și lasă în urmă copilăria.

Vârsta adultă la romani era considerată a fi de 12 ani pentru fete și de 14 ani pentru băieți, ceea ce coincidea și cu vârsta căsătoriei, deși logodna putea avea loc la vârste mai fragede. La pubertate, băieții treceau printr-un ritual care marca tranziția către vârsta adultă. Ceremonia avea un caracter simbolic și implica scoaterea medalionului de tip bulla și a tunicii pe care copilul le purtase în copilărie, urmată de îmbrăcarea unei toga bărbătească. Apoi, însoțit de părinți și de familia extinsă, tânărul le depunea în mod ceremonial pe altarul zeilor.

În general, se consideră că un ritual asemănător exista și în cazul fetelor, odată cu atingerea vârstei adulte. Acestea își depuneau păpușa preferată pe altarul zeilor casei la împlinirea vârstei de 12 ani sau înaintea căsătoriei legitime.

Și de aici încolo începea viața de adult!..

Reclama zilei: „Biciclete de curse Tour de France și de curse – la Zenith Yervant Beyazdjian – str. Ștefan cel Mare (Mangaliei) 48 – Constanța” (Dacia, 2 iunie 1928)

Suntem siguri că, de multe ori, ați auzit expresia „mamă este cea care te crește”, încetățenită, de altfel, în cultura noastră, însă cu siguranță că nu i-ați dat prea multă atenție. De Ziua Copilului, Muzeul de Arheologie și Istorie Națională dorește să vă reamintească faptul că toți copiii cresc cu dragoste și că cea mai mare iubire este cea purtată cei care ne dau viață și ne cresc și noi, copiii mici și mari, de ieri și de astăzi, le suntem recunoscători.

Vă propunem, așadar, o incursiune în lumea antică, prin intermediul unui cunoscut monument votiv, descoperit la Callatis și aflat în colecția Muzeului de Arheologie și Istorie Națională Constanța.

Pentru perioada antică, nu știm foarte multe despre relația dintre mame și copii, însă, cu siguranță, maternitatea era mai degrabă o activitate comună, iar mamele beneficiau de o rețea mai largă de sprijin din partea rudelor, a prietenelor de sex feminin sau a sclavilor casei. Familiile din clasa superioară aveau sclavi care contriuiau la îngrijirea și educația copiilor, iar grija pentru nou-născut sau pentru copilul mic era adesea delegată servitorilor ori sclavilor. Astfel, rutina primelor zile devenea un tipar în toate familiile. Copiii erau spălați, înfășați și apoi hrăniți la sân sau cu ajutorul unui recipient special, din ceramică sau sticlă, numit guttus, iar de la o anumită vârstă, erau hrăniți cu lingurița. Însă nu întotdeauna era posibil ca mama să-și alăpteze copilul. Pe de altă parte, în cazul femeilor din elita societății romane, eticheta impunea ca locul ei să fie luat de o sclavă sau de o femeie liberă angajată – doica de lapte ( nutrix, nutrices la plural) – care îl hrăna și îl îngrijea. Familiile care își permiteau această comoditate angajau, în mod ideal, o doică provenită din lumea greacă, tânără și cu un caracter bun. Caracterul doicii era foarte important, deoarece romanii credeau că acesta se transmite împreună cu laptele matern.

În casele romane, doica era una dintre cele mai prețuite persoane, având un loc important în economia relațiilor de familie. Chiar dacă era sclavă, recunoștința purtată de copilul pe care îl îngrijea o putea scoate din anonimat. Grăitor este un pasaj din opera scriitorului care spune în secolul I d.Chr, că „secundus est a matre nutricis dolor”, ceea ce se traduce prin: „durerea doicii este a doua doar după cea a mamei”.

De cele mai multe ori, relațiile dintre cei doi se încheiau doar odată cu marea trecere, iar numeroase exemplele de astfel de doici au devenit celebre datorită devotamentului lor. Un prim exemplu este Claudia Ecloge, o sclavă care a fost doica lui Lucius Domitius Ahenobarbus, sau așa cum îl cunoaște toată lumea, împăratul Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus. După sinuciderea acestuia, cele care s-au îngrijit de ridicarea corpului celui ajuns urât de toată lumea, de săvârșirea ritualurilor necesare și de așezarea cenușii lui în mormânt au fost doica sa și fosta iubită, Claudia Acte. Tot de la Roma se cunoaște și un altar funerar, datat în secolul al II-lea, care pomenește că cea pentru care este dedicat altarul este Volusia Tertulla, iar dedicantul și, prin urmare, persoana care a cumpărat monumentul este doica acesteia, Eutychia. Ea a așezat inscripția spre amintirea cele mai dulci fetițe. Volusia a murit la o vârstă fragedă, iar doica îi onora astfel amintirea.

Importanța doicilor în lumea romană, în care laptele matern făcea diferența pentru supraviețuirea copiilor, se reflectă și în cultul dedicat acestora, reprezentant prin diferite ipostaze iconografice. Una dintre ele este cultul dedicat zeităților numite Nutrices Augustae, cu rădăcini preromane și originar, sub această denumire, din Pannonia. În urmă cu aproximativ zece ani, erau cunoscute în jur de 40 de monumente dedicate acestora, în tot Imperiul Roman.

În orașul roman Poetovio, unde pare să fi fost centrul acestui cult, deoarece acolo sunt descoperite majoritate monumentelor asociate cu acestea, ele se află în fața multora dintre divinitățile din panteonul greco-roman. Nutrices Augustae sunt divinității din categoria zeităților protectoare ale nașterii, nou-născutului și a mamelor, dar și a familiei. În această calitate, ele sunt înfățișate întotdeauna în număr de trei, așezate și ținând în brațe copii mici, chiar nou-născuți, precum și ofrande de băutură și mâncare.

După cum se poate observa din cele de mai sus, o raritate arheologică pentru lumea romană este reprezentată de monumentul descoperit la Callatis, pe care figurează imaginea zeităților Nutrices Augustae, așa-numitele doici divine, deoarece monumente dedicate acestor divinități au fost descoperite rareori în alte provincii, în afara Pannoniei. Basorelieful a fost lucrat în calcar și poate fi datat, în contextul descoperirilor din Pannonia, la finalul secolului al II-lea și prima jumătate a secolului al III-lea.

Tuturor copiilor, de toate vârstele, vă dorim o zi minunată, pe care să o împărțiți cu părinții și cu cei care veghează să aveți o copilărie lipsită de griji!

Reclama zilei: „De la 1 iunie Fabrica de Mănuși de Piele Monopol a înființat un depozit pentru desfacerea en-detail cu prețuri fixate de fabrică la Casa Ciorapilor vis a vis de Hotel Grand” (ziarul Dacia, 1 iunie 1932)