În anul 1926, după o pauză de doi ani în care jocurile de la Cazino fuseseră interzise, administrația locală dăduse din nou undă verde acestei activități, așa că sezonul estival se anunța unul foarte încărcat și generator de mari profituri pentru comunitate.

Odată cu dezvoltarea orașului și cu asaltul estival al turiștilor, la Constanța înflorise și o activitate mai puțin dorită, care implica cea mai veche meserie din lume, prostituția. Aceasta nu era ilegală la acea vreme, dar statul impusese norme pentru desfășurarea ei în anumite condiții și sub un control atent. Femeile care prestau oficial aceste servicii se aflau sub controlul atent al Serviciului Sanitar, însă, din păcate, existau numeroase alte tinere care practicau clandestin această meserie și nu puteau fi monitorizate. Această situație reprezenta una dintre marile probleme ale administrației locale constănțene și a fost amplu dezbătută și în ședința Primăriei din data de 24 aprilie 1926.

Consilierul Dimitrie Rizescu a semnalat faptul că multe dintre casele de toleranță ale orașului se aflau în zone deloc potrivite, foarte aproape de centrul urbei. Aceste stabilimente fuseseră create cu ani buni înainte, pe când orașul era mai mic, iar la acea vreme se aflaseră oarecum la margine. Între timp însă, Constanța crescuse mult ca suprafață, iar vechile lupanare se regăseau acum în zone considerate centrale, pe străzi paralele sau perpendiculare pe bulevardul Ferdinand. Pe aceste străzi se construiseră în ultimii ani numeroase case noi, iar  multe familii respectabile se mutaseră acolo. Aceste familii erau tot mai deranjate de vecinătatea „caselor de perdiție”, de petrecerile și de scandalurile din acele locuri.

Ținând cont de aceste plângeri, consilierul Rizescu solicită Delegațiunii Permanente „mutarea caselor de toleranță undeva într-o zonă mai puțin populată, la marginea orașului”. Rizescu propune chiar închiderea definitivă a stabilimentelor, însă primarul Alexandru Pilescu spune că această măsură ar înrăutăți și mai mult situația. Edilul spune că, astfel, sute de prostituate și-ar desfășura activitatea în locuri neînregistrate, scăpând de controlul Serviciului Sanitar și devenind propagatoare ale bolilor venerice, fără putință de controlat. De aceea, Pilescu și membrii Comisiei consideră că varianta mutării este cea mai bună soluție: „Preservarea celor sănătoși este o mare obligațiune și deci să priveghem ca să nu scadă coeficientul de vigoare al rasei”,se arată în procesul-verbal al ședinței. Comisia decide ca în următoarele săptămâni să se identifice posibile locații unde casele de toleranță să poată fi mutate pe viitor. Se mai dispun următoarele: „Până atunci (n.a. până la mutarea stabilimentelor) să se ia măsuri ca actualele localuri să-și facă garduri înalte pentru a nu se vedea în ogrăzile lor, iar poliția să-și facă mai serios datoria în această privință, prin nepermiterea șederii prostituatelor și a oamenilor fără căpătâi pe străzile din vecinătate”.

Problema lupanarelor din zona centrală a persistat mulți ani, iar nicio administrație locală nu a reușit să o rezolve integral. Mare parte dintre regulile impuse erau respectate, însă fenomenul nu putea fi eliminat într-un oraș-port interbelic, care era, în același timp, o înfloritoare stațiune turistică.

O altă problemă a Primăriei conduse de Alexandru Pilescu era cea a… parcărilor! În ședința din 2 mai 1926 se discută despre parcarea aglomerată din zona Gării. Gara Veche (1860-1960) se afla vizavi de Palatul Justiției (actuala Judecătorie Constanța), la capătul sudic al grădinii publice numită Parcul Gării. În ședința Delegațiunii Permanente este supusă analizei petiția unor localnici: “Proprietarii de automobile, stabiliți în oraș, solicită să li se fixeze un loc la Gară, unde să staționeze deosebit de celelalte automobile venite pentru sezon, din alte părți”. Luând act de aceste cereri, Primăria decide ca „automobilele locale să staționeze pe platforma din fața Gării și pe strada Scarlat Vârnav (astăzi strada Răscoalei 1907), iar cele venite din alte părți să se așeze în susul stradei Vârnav, după cele locale. Timpul de staționat va fi o oră înainte de sosirea și o oră după plecarea oricărui tren”. Problema era că, din mai și până în octombrie, în fiecare an, Gara Constanța devenea foarte aglomerată. Existau, în primul rând, cele cinci trenuri zilnice permanente, de pe rutele București – Constanța și retur, respectiv Constanța – Medgidia – Bazargic (Cadrilater, astăzi Dobrici, Bulgaria) și retur. Acestora li se adăugau zeci de trenuri suplimentare estivale care circulau spre și dinspre plajele Mamaia Băi și Tataia, Constanța – Tulcea și Constanța – Mangalia.

Pentru rezolvarea problemei, Primăria a dispus ca Prefectura Poliției să supravegheze respectarea regulilor. Doar parțial s-a reușit acest lucru pentru că în sezonul 1926 și în următorii ani au continuat să existe plângeri ale localnicilor (în special ale celor de pe strada Traian), legate de parcarea automobilelor în zona Gării…

Reclama zilei – Zaharia Zamfirescu, str. Carol no. 225 – Închirieri și vânzări de saci, mușamale, țeluri și cântare. Pânzeturi groase și subțiri, pânză de cismari, croitori, uniforme școlare. Pânză de Manillal. (Dobrogea Jună, 1913)

Ziua de Sfântul Gheorghe a reprezentat, în Dobrogea sfârșitului de secol al XIX-lea, nu doar o sărbătoare religioasă importantă, ci și prilej pentru serbări câmpenești, târguri și alte manifestări cu caracter agrar. În acest context se înscriu cursele de cai, devenite în epocă un eveniment emblematic pentru regiunea noastră. Prin urmare, dedicăm fila de calendar a zilei de 23 aprilie acestor întreceri, care au îmbinat spiritul de competiție cu tradițiile locale și au contribuit la animarea vieții sociale și economice a Dobrogei.

          Presa locală, în special ziarul „Constanța”, oferă mărturii valoroase despre serbările câmpenești, cursele de cai și, în special, despre modul în care au reușit acestea să atragă turiști din întreaga țară, astfel încât hotelurile din Constanța deveneau neîncăpătoare.

          Una dintre cele mai timpurii atestări jurnalistice apare în numărul din 16 aprilie 1895, într-un articol prin care sunt anunțate cursele de cai ce se vor desfășura, la 23 aprilie, la moșia lui Constantin Pariano de la Hasancea (Valu lui Traian de astăzi). Articolul prezintă premiile ce vor fi acordate: câștigătorul trofeului cel mare va primi „un cal bun” din herghelia lui Pariano, iar ocupanții locurilor II și III vor primi 60 și respectiv 40 de lei. Articolul surprinde un detaliu interesant pentru epocă, anume intenția de a fotografia evenimentul, „spre marea plăcere a concurenților și a publicului asistent”, semn al modernizării și al faptului că publicul larg era interesat de aceste evenimente.

Se impune să ne oprim atenția asupra lui Constantin Pariano (1846-1930) și să reamintim faptul că acesta a fost una dintre personalitățile marcante ale Dobrogei și a fost prezentat în calendarul nostru istoric în fila din 14 ianuarie. Stabilit în regiunea în jurul anului 1893, pe moșia de la Hasancea, el a fost un pionier în agricultură și zootehnie, implementând concepții moderne pentru acele vremuri. A fost prefect al Constanței, senator și un susținător activ al drepturilor dobrogenilor. Iar implicarea sa în organizarea curselor de cai trebuie înțeleasă într-un context mai larg, nu doar ca divertisment, ci ca instrument de stimulare a creșterii cailor, precum și a agriculturii și a economiei locale, în general.

Într-un interviu dat pentru ziarul „Conservatorul” și publicat în ediția din 7 august 1916, pe care îl găsim în volumul „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878 – 1947)”, semnat de istoricul Stoica Lascu, Pariano povestește despre începuturile curselor de cai în Dobrogea și despre atracția publicului pentru ele: „Atât era atunci de vie și de răspândită iubirea de cai în populațiune, că în zilele de curse câmpul din Asancia era acoperit de vizitatori. Faima fondului calului dobrogean, originalitatea curselor și entuziasmul locuitorilor pentru dânsele, ajungând la auzul Ministerului de Domenii (…), ministerul a amenajat hipodromul dela Anadalkioi și a strămutat acolo cursele, unde având disponibile și grajdurile fostului târg de vite, a putut organiza și expoziții pentru premierea celor mai buni produși”, se arată în interviul menționat.

Momentul de cotitură al mutării curselor de cai de la Hasancea la Constanța este prezentat pe larg într-un articol din ziarul „Constanța” din 20 aprilie 1897. Pentru susținerea acestei idei, este lăudat Petre S. Aurelian, fost premier și ministru al agriculturii, descris ca „un om cu vederi largi”. Condițiile existente la Constanța sunt descrise drept „superioare” și este salutată inițiativa de a amenaja un hipodrom și de a construi „un cochet pavilion” pentru membrii juriului și pentru societatea aleasă. De remarcat că autorul articolului face referire și la faptul că orașul devine un punct de atracție turistică în ziua de 23 aprilie, prin aceste curse de cai, căci „deja se prevede o mare aglomerație pentru ziua de Sf. Gheorghe, judecând după numărul cel mare de rețineri de camere ce s-a făcut pe la hoteluri”.

Studiind articolele publicate în anii următori, aflăm că aceste curse nu au reprezentat mereu aceeași atracție pentru public. În anul 1898, s-a întârziat cu publicarea programului, iar numărul spectatorilor a fost mai redus; în anul 1900, cursele au fost decalate, fiind organizate pe 7 mai, iar în anul următor o epidemie de răpciugă a pus în alertă autoritățile locale. Anul 1913 a adus suspendarea serbărilor câmpenești și a curselor de cai, din cauza războiului mondial, pentru ca în 1916 Pariano să militeze pentru reluarea acestor întreceri, atât pentru distracția publicului, cât și pentru dovedirea calității cailor.

Reclama zilei: Biciclete – mărcile cele mai renumite – Jean Louvet și Auto-Moto – precum și Biciclete de copii și Accesorii se găsesc în depozit la Magazinul LIMBIDI – str. Carol 33, Constanța (Dobrogea Jună, 1928)

Sursa foto: Florentina Bozîntan

În perioada 17-22 aprilie 1986, pe bulevardul Ferdinand – numit la acea vreme bulevardul Republicii – din municipiul Constanța, cu ocazia executării fundațiilor pentru noi blocuri de locuit, regretatul arheolog Constantin Chera cerceta unul dintre cele mai valoroase morminte de epocă romană, cunoscut astăzi drept „mormântul doamnei de pe bulevardul Ferdinand”.

Mormântul de inhumație conținea un bogat inventar funerar, compus din aproape 200 de piese, dintre care peste o 100 erau realizate din aur și pietre semiprețioase și prețioase. Alături de defunctă au fost depuse și numeroase vase de sticlă, care păstrau uleiuri parfumate sau produse cosmetice, opaițe din ceramică și bronz, precum și un suport-candelabru din bronz, menit a-i lumina drumul spre lumea de dincolo. Inventarul mai cuprindea un platou mare din bronz, multe și diverse obiecte din bronz, plumb sau fier, casete cosmetice sau de bijuterii, frumos ornamentate cu aplice din os, instrumente de cusut și țesut – indispensabile pentru o femeie din eșalonul superior al societății provinciale romane și, mai ales, pentru o mamă de familie. Nu în ultimul rând, mormântul adăpostea numeroase podoabe din aur.

Pe baza încadrării cronologice a acestor obiecte, specialiștii au putut data înmormântarea în secolul al II-lea d.Chr. Studiul inventarului funerar mai relevă și informații importante cu privire la viața și moartea membrilor elitei tomitane în secolul al II d.Chr., dar și despre viața de zi cu zi din acest important oraș roman, capitală provincială și port bogat la Marea Neagră.

Povestea doamnei de pe bulevardul Ferdinand începe în al doilea secol al stăpânirii romane la Tomis. Născută, cel mai probabil, într-o familie bogată și influentă, dintre cele mai vechi ale orașului, ea a fost căsătorită într-o altă familie de vază din urbe. O alianță benefică din punct de vedere social și economic pentru ambele părți. Am spune că, până acum, povestea doamnei noastre este una fericită. Însă soarta avea alte socoteli cu această tomitană! Destinul crud a răpit-o când încă era în floarea vârstei, iar familia îndoliată a trebuit să o conducă pe ultimul drum. Soțul, poate și copiii rămași orfani, au petrecut-o cu plânsete și jale, ca pe o soție și mama iubită. Părinții și frații, dacă mai erau în viață, s-au prăbușit și ei sub povara durerii. Triști, cei apropiați s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic în lumea de dincolo și au înconjurat-o cu lucrurile dragi din timpul vieții, precum și cu obiecte trebuincioase, târguite anume din piața cetății pentru ritualul îngropăciunii.

După perioada de doliu și pregătiri, înconjurată de familie, plânsă de toți cei cunoscuți, defuncta a fost condusă pe ultimul ei drum pământesc. Procesiunea funerară a pornit încet din casa familiei, a urcat pe străzile în pantă ușoară și a ieșit pe una dintre porțile sudice ale vechii cetății, pe drumul care ducea de la Tomis la Callatis, acolo unde familia îndoliată cumpărase un lot funerar.

Mormântul era deja pregătit cu mult înainte, iar celor vii nu le-a mai rămas decât să o așeze în locul de odihnă, împreună cu toate bunurile considerate trebuincioase pentru lumea de dincolo. Au fost puse în mormânt casetele pline cu parfumurile, cosmeticele și fardurile atât de îndrăgite de tânăra soție, iar ustensilele de cusut, atât de trebuitoare unei mame de familie, pentru a coase veșmintele soțului și copiilor săi, au urmat-o și ele. Toate acestea au devenit martori tăcuți ai tragediei care i-a lovit pe cei dragi.

Alături de ea au fost puse și casetele pline de bijuterii din aur, pietre prețioase și semiprețioase, demne de o familie importantă și grăitoare pentru puterea financiară a acesteia dar și pentru importanța ei printre concetățeni.

Trebuie precizat că o parte dintre aceste podoabe sunt mai vechi decât înmormântarea în sine, fiind, probabil, o moștenire de familie sau achiziții personale ale defunctei, indiciu al originii sale într-o familie la fel de puternică și bogată. Obiecte rafinate și scumpe au fost cumpărate special pentru această zi, pe bani mulți. Printre ele se numără și un candelabru cu picior din bronz, menit să asigure o ultimă lumina pentru întunericul veșnic.

Și totuși, după sigilarea mormântului și stingerea ultimei lumini, întunericul s-a așternut, iar timp de aproape 2000 de ani nimeni nu a mai șoptit numele celei îngropate acolo, pierdut pe vecie în stihiile timpului.

Astăzi însă, ea continuă să trăiască, pentru că orice locuitor al cetății moderne o cunoaște pe „doamna de pe bulevardul Ferdinand”, a cărei memorie este păstrată vie la Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța.

Iar pentru tine, privitorule, povestea doamnei trebuie să fie plină de învățăminte și speranță! Ea ne învață pe toți că moartea nu este finalul, ci începutul poveștii, iar dragostea…

Dragostea rămâne și ne însoțește pretutindeni! Chiar și în întuneric!

Reclama zilei: Doctor E. Locar – Medic al Sanatoriului maritim de Tuberculoze – Specializat la Paris – Plămâni, inimă, stomac – Tratamentul tuberculozei pulmonare prin Pneumothorax artificial – Tratamentul modern al varicelor – str. Carol 90 (alături de Cinema Tomis), consult 9 – 11 dim., 3-7 p.m. (Dobrogea Jună, 22 aprilie 1928)

Sursă foto: „Aurul și Argintul Antic al României” – Catalog de expoziție MNIR (2014)

Continuăm astăzi cu prezentarea orașului Constanța de la finele secolului al XIX-lea. La început, în primii patru ani ai administrației românești, primăria urbei a funcționat laolaltă cu instituția prefecturii în fostul Konak turcesc, sediul administrativ otoman, aflat pe locul unde astăzi se găsește Colegiul Național „Mihai Eminescu“. Clădirea respectivă a fost distrusă în 1882 de un incendiu, astfel că, în următorii 14 ani, edilii Constanței au lucrat în sedii închiriate. Abia în 1896 a fost terminat Palatul Comunal, actualul Muzeu de Artă Populară, aici funcționând primăria orașului timp de 10 ani, până în 1906.

Constanța anilor 1885-1890 era un oraș iluminat cu lămpi de petrol și avea în continuare probleme serioase legate de alimentarea cu apă potabilă. Existau multe fântâni în interiorul așezării, dar apa era sălcie, la fel de proastă ca în vremea lui Ovidius. Să nu uităm că, în urmă cu două milenii, poetul latin scria chiar că apa din oraș era atât de proastă, că nici păsările nu mai puteau cânta frumos după ce o beau. Și atunci, și în 1890, singura soluție pentru a avea apă bună de băut rămâneau izvoarele de la Canara, Cișmea și Palazu. Romanii aduseseră apa cu ajutorul apeductelor, acum… la 1890, apa era adusă de sacagiii musulmani.

În urmă cu aproximativ 130 de ani, cosmopolitul oraș Constanța avea deja diverse lăcașuri de cult, de religii și confesiuni diferite, fapt deloc surprinzător într-o urbe multietnică. Biserica greacă Metamorphosis fusese terminată în 1867 (pe frontispiciul ei este trecut anul 1868). Tot din 1867 data și Geamia Hunchiar, iar lângă Piața Independenței (Ovidiu), oarecum pe locul unde ulterior s-a construit Moscheea Carol I (Moscheea Regelui, Marea Moschee – inaugurată la 1913), funcționa Geamia Mahmudie, veche din 1822.

Comunitatea armeană își avea biserică proprie încă din 1880, lăcaș care există și astăzi. Biserica armenească fusese ridicată prin subscripții și la inițiativa președintelui comunității, Nazareth Torosian (cel care ulterior va ridica în Piața Ovidiu așa-numitele Case Torosian). Aceasta fusese construită pe locul uneia mai vechi și mai simple, pe care armenii din Kiustenge o avuseseră încă din secolul al XVIII-lea. Catolicii aveau și ei o capelă în locul unde, în secolul al XX-lea, în anii ’30 se va ridica actuala Biserica Sfântul Anton de Padova.

Templu israelit era chiar în mahalaua comunității evreiești, în apropiere de Casa Alleon (azi încadrată de străzile Rosetti, Sulmona și Canarache) și în zona în care, ani buni mai târziu (1911), se va construi Sinagoga Mare, de rit așkenaz.

Constanța avea deja Catedrala Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, construită începând din 1885 (n.a. piatra de temelie a fost pusă în 1883), dar care a mai suferit modificări și a fost pictată până la sfințirea sa, petrecută pe 22 mai 1895. Aceasta a fost singura biserică ortodoxă românească până în 1906, când a fost ridicată, în apropierea actualei străzi Ștefan cel Mare, Biserica „Adormirea Maicii Domnului”.

Orașul își mărea granițele de la an la an, extinzându-se tot mai mult spre nord. Cunoaștem faptul că în 1885 actuala stradă Cuza Vodă se numea 11 iunie și avea 56 de case cu câte un etaj. O altă stradă importantă, care avea să se dezvolte și mai mult pe viitor, era strada Mangaliei, actuala Ștefan cel Mare. Aceasta avea 62 de case cu un etaj și 3 cu mai multe etaje. Și, pentru că tot vorbim despre artere importante, nu putem să nu pomenim de strada Traian, al cărui nume s-a păstrat și astăzi. Extrem de importantă și grație vecinătății sale cu gara orașului (Gara Veche), strada Traian avea 27 de case particulare, dintre care opt aveau câte un etaj iar 19 câte două etaje.

Nu putem însă vorbi despre clădirile din acea perioadă fără a spune măcar câteva cuvinte despre cele din Piața Independenței, deja străjuită din 1887 de statuia lui Publius Ovidius Naso. Piața publică a urbei se numise până în 1878 Piața Italiană, dar apoi prefectul Remus Opreanu îi schimbase numele în Independenței, denumire pe care oficial o va purta până în anii ’60 ai secolului al XX-lea. În Piața Independenței existau nu mai puțin de 36 de clădiri, cele mai multe având la parter prăvălii și restaurante, iar la etaje locuințe personale sau locuri de cazare. Erau clădiri impozante: din totalul de 36, nu mai puțin de 32 aveau câte două etaje iar una chiar mai multe. Mai jos, spre mare, exista deja Hotelul Carol, inaugurat în 1882 și care era cel mai luxos hotel al orașului.

Se poate scrie o carte despre cum arăta orașul la finele secolului XIX. Ne-am limitat a oferi doar câteva informații, de natură să contureze însă o imagine solidă a urbei ce se dezvolta neîncetat.

Povestea Constanței moderne era însă abia la început…

Reclama zilei – Ceasornicăria de precizie OMEGA, proprietar Jaok Panioi – strada Carol, vis-a-vis de Hotel Comercial – Argintărie de artă, Bijuterie fină, Genți de Alpaca și Argint – Cadouri pentru nunți și logodne – Atelier de reparațiuni (1922)

Filele de calendar de astăzi și de mâine le dedicăm prezentării urbei noastre, așa cum era ea în ultimele două decenii ale veacului al XIX-lea. Pe 14 noiembrie 1878, după patru secole și jumătate de stăpânire otomană, Dobrogea redevenea românească, așa cum fusese și în vremea domnitorului Mircea cel Bătrân. Kiustenge devenea Constanța și intra pe drumul ascendent al dezvoltării economice. În acel moment, orașul avea doar 49 de străzi și 569 de case.

În 1879 a început realizarea bulevardului Elisabeta, arteră capitală creată aproape de țărmul mării și numită astfel în cinstea viitoarei regine a României (din 1881), soția lui Carol I. Lucrările de amenajare au durat aproape doi ani, fiind încheiate la finalul lui 1880. În deceniile următoare, bulevardul a cunoscut și alte modernizări și refaceri, fiind extins și prelungit.

În perioada 1885-1890, tot mai mulți turiști au venit în sezonul estival la Constanța, acceptând cu inima deschisă drumul lung făcut cu trenul (de două ori) și cu vaporul, pe ruta București-Giurgiu – Cernavodă – Constanța. Odată ajunși însă în orașul de la țărmul mării, vilegiaturiștii se bucurau de odihnă, băi și relaxare. Existau deja destule oportunități de petrecere a timpului liber. Funcționa chiar și un Cazino, de fapt un Cazin, primul dintre cele trei care s-au construit succesiv la Constanța.

Nu este vorba despre Cazinoul Comunal pe care îl cunoaștem bine astăzi, acesta fiind ultimul din serie, inaugurat în 1910. Primul cazinou al Constanței se numea Kursaal, nume nemțesc care se traduce prin „Sală de cură” sau „Sală de relaxare”. A fost construit în 1880 și a funcționat până în 1891, fiind amplasat în apropierea Farului Genovez, construit de compania britanică DBSR în anul 1860. Kursaal era un încântător loc de întâlnire, ideal pentru petreceri. Nu era nici pe departe o construcție impozantă, era făcut din lemn și paiantă, dar era vast și își îndeplinea cu brio rolul de a-i face pe turiști să se simtă bine la Constanța. La Kursaal exista o sală de dans (Salonul Guarracino, după numele antreprenorului său), dar și trei săli de lectură, unde doritorii puteau citi tot felul de gazete, de la cele locale la cele naționale și chiar din străinătate.

În serile de vară, la Kursaal cânta mereu fanfara, iar adesea primăria organiza baluri de binefacere. Era o desfătare să stai pe terasa generoasă a localului și să admiri apele Mării Negre în lumina amurgului. Aici, fără doar și poate, a stat în vara lui 1882 măcar un ceas sau două, și poetul Mihai Eminescu, venit la Constanța pentru a-și trata “beteșugurile”.

În acele vremuri nu exista faleza, cel puțin nu în forma pe care o știm astăzi, pentru că Saligny nu lărgise încă digurile și nu apăruse taluzul viitorului Cazinou Comunal. De la Kursaal, la câțiva metri distanță, începea coasta abruptă. Jos, acolo unde apele Pontului spălau pietrele și nisipul țărmului, erau legate bărci care își așteptau mușterii dornici de o călătorie pe valuri. Tot aici, în diverse ocazii, aveau loc jocuri marinărești, inedite și spectaculoase pentru turiștii veniți din diverse colțuri ale României.

Viața Kursaalului s-a încheiat după 11 ani de existență. Fusese șubrezit de furtunile de toamnă și de crivățul iernii, despre care chiar și Ovidius scrisese îngrozit, cu două milenii în urmă. Și, de parcă intemperiile nu îi făcuseră destul rău, în iarna lui 1891, Sala de Cură și-a pierdut și acoperișul, smuls de vântul unei furtuni îngrozitoare. Rolul Kursaalului a fost preluat, din anul următor, de cel de-al doilea Cazin al Constanței, amplasat însă mai departe de Far și mai aproape de locul Cazinoului de astăzi.

Constanța nu era încă un oraș mare, dar fața sa era în continuă schimbare. În fiecare an se construiau noi edificii, publice și private, tot mai mândre și mai sofisticate. Unele aparțineau unor localnici cu funcții importante, dornici să respecte moda europeană a marilor orașe și să se laude cu poziția și proprietățile lor. Fiecare stradă se transforma și se înfrumuseța. Apăreau tot mai multe hoteluri, restaurante, sedii de instituții…

În 1885, pe nou-creatul bulevard Elisabeta, chiar „în buza mării” și în vecinătatea Kursaalului, se ridicau șapte case impozante, patru dintre ele având câte două etaje. Aparțineau unor personalități, oameni cu funcții înalte în conducerea urbei. Una dintre arterele căutate era și strada Romană, cea care ulterior avea să se numească D.A. Sturdza (în anii 20-30) și care astăzi se numește strada Revoluției din 22 decembrie 1989. Această stradă pornea din Piața Ovidiu și ajungea în fosta piață Basarab, făcea dreapta, trecea prin spatele bisericii bulgare (astăzi Biserica Sf. Nicolae) și continua până spre mare, încheindu-se în bulevardul Elisabeta. Strada Romană avea, în 1885, un număr de 40 de case, din care 23 cu un etaj și 17 cu două etaje, precum și o „biserică română”.

O arteră foarte importantă atât atunci, cât și acum, era strada Carol, cunoscută nouă astăzi ca bulevardul Tomis. Avea 71 de case, dintre care 40 cu un etaj și 31 cu două etaje, plus o grădină publică. Aproape la fel de importantă era strada Mircea cel Mare (azi Mircea cel Bătrân), unde existau 78 de case dintre care 49 cu un etaj și 29 cu două etaje…

(Va urma)

Reclama zilei – Frații Stamate și Pandele Zainea, str. Costache Negri 29 – Mare depozit de vinuri din renumitele vii de la Odobești – Faraoane ale domnului Duiliu Zamfirescu – Orice cantități. Depozit de băuturi spirtoase. Preț de concurență (1919)

Ne-am obișnuit să trecem zi de zi pe lângă ruinele presărate de-a lungul orașului vechi și să ignorăm poveștile milenare pe care aceste „pietre” ni le pot împărtăși. Multe dintre ele păstrează frânturi din vechi inscripții grecești și latine, care odată traduse și interpretate, ne pot ajuta să reconstituim crâmpeie din viețile celor care au trăit la Tomis, în urmă cu aproape două milenii. Inscripții de acest fel se găsesc în patrimoniul MINAC, iar unele pot fi admirate chiar și în aer liber, pe aleea din fața Edificiului Roman cu Mozaic. Din studierea lor putem afla detalii extraordinare: bucuriile, necazurile lor, împlinirile profesionale și familiale ale tomitanilor.

Prima inscripție pe care o prezentăm astăzi este o inscripție funerară în limba latină, care datează din sec.I d.H. Textul tradus de către specialiști ne spune următoarele: „T. Valerius Germanus, fiul lui Titus, din tribul Collina, de fel din Pessinus, port drapel al legiunii VII Claudia Pia Fidelis, dăruit de două ori cu daruri militare, a trăit 57 de ani și este așezat aici. Moștenitorii săi – T Valerius Iulianus, I Valerius Germanus și Valeria Germana, împreună cu Claudia Iulia, prea nobila sa soție, i-au ridicat pe bun merit acest mormânt”.

Deasupra inscripției, defunctul este prezentat în relief, într-un banchet funerar la care ia parte alături de membrii familiei sale. Din cuvintele aparent simple ale inscripției aflăm numeroase informații prețioase. Astfel, știm că Germanus era un purtător de drapel (imaginifer – cel ce purta imaginea împăratului), un subofițer care a servit în legiunea VII Claudia Pia Fidelis, unitate care își avea baza la Viminacium (azi lângă orașul modern Kostolac, Serbia). Viminacium și Tomis făceau parte din aceeași mare provincie, Moesia, care ulterior, în 85-86 d.H., avea să fie împărțită de către împăratul Domițian în Superior (care a cuprins și orașul Viminacium) și Inferior (unde a intrat Scythia Minor și implicit, Tomisul).

La sfârșitul serviciului său militar, de 20-25 de ani (putea servi minim 20 de ani plus încă 5 ca evocatus), Germanus a primit pământ, ca recompensă pentru serviciul său. Fusese un militar destoinic și cu rang important, ieșit la termen (honesta missio) și recompensat de două ori cu „daruri militare”. A ales să se așeze pe un teren aflat în teritoriul orașului Tomis. Avea probabil mult teren agricol pe care îl lucra cu ajutorul forțelor de muncă locale.

Ținând cont de contextul istoric și informațiile din inscripție, specialiștii au concluzionat că piatra funerară a lui Germanus poate fi datată undeva între anii 55-56 și 85-86 d.H.

Inscripția sa funerară ne mai spune că a murit la vârsta de 57 de ani. Putem presupune că se înrolase la 17 ani, așa cum se obișnuia, și că își încheiase serviciul fie la 37 de ani, fie la 42 de ani. Devenit veteran, el se putuse căsători și își întemeiase o familie, alături de soția sa Claudia Iulia. Avuseseră împreună trei copii (doi fii și o fiică) menționați în text, după cum s-a putut vedea. Am mai aflat ceva foarte interesant despre acest militar roman și anume că era “din tribul Collina, de fel din Pessinus”. După cum arată istoricul Titus Livius, Collina era unul dintre cele patru triburi urbane ale Romei, nu foarte bogate cum erau cele 31 de triburi rurale și din care se trăgeau proprietarii de pământ și aristocrația.

Membrii familiei lui Germanus erau însă cetățeni romani, lucru ce i-a permis să intre în legiune. Cei ce nu aveau cetățenie romană nu puteau servi decât în unități auxiliare. Distincitiv pentru cetățenii romani era faptul că purtau trei nume, tria nomina.

Chiar dacă familia lui Germanus se trăgea dintr-un vechi trib al Romei, din inscripție știm că ea se stabilise de ceva timp în Asia Mică, în Frigia, la Pessinus/Pessinunt (azi Ballihisar – oraș în provincia Anatolia, Turcia). Pessinunt era în sec.I d.H un oraș important de pe râul Halys (azi Kizilrmak – Rîul Roșu), fie și pentru că fusese în trecut casa unei importante zeițe, Cybele, Marea Mamă a Zeilor, devenită divinitate națională și în panteonul roman.

Am lăsat la final problema numelui, chiar dacă ne-am referit anterior la tria nomina. Germanus era de fapt cognomenul, porecla militarului nostru, așa cum poetul Ovidius (Publius Ovidius Naso) avea porecla de Nasone – Năsosul. Prenumele lui Germanus este Titus, prescurtat mereu în inscripții printr-un simplu T. Numele, de familie cum spunem azi, al ginții, al clanului din care făcea parte era de Valerius, veche familie romană din timpul Republicii.

A doua poveste de astăzi o aflăm dintr-o stelă de marmură aflată, de asemenea, în patrimoniul MINAC. Pe aceasta este reprezentat un bărbat în picioare, între două coloane. Sub inscripție se află o corabie. Stela funerară a fost datată tot în epocă romană imperială, în sec.II d.H. Textul inscripției a fost tradus astfel de către epigrafiști: „Rufina, fiica lui Iason, a ridicat stela pentru fiul său Theocritos, fiul lui Theocritos, armator, zis și Regele, care a trăit 22 de ani și 9 luni. Salutare!”

În sec.II-III d.H, familiile grecești din Tomis se romanizează, mai ales numele lor. Mama defunctului este Rufina, nume roman, dar fiul și tatăl său poartă același nume grecesc, Theocritos. Este însă posibilă și ipoteza ca Rufina să fie efectiv romană iar soțul ei grec.

Corabia de pe monument ne indică foarte clar ocupația tânărului Theocritos. Nu este la fel de clar dacă porecla de Regele îi este atribuită lui, sau părintelui său. Probabil, Theocritos cel bătrân era armator și își luase ca asociat și pe fiul ce ar fi trebuit să îi continue afacerile. Din păcate, Theocritos a pierit de tânăr, la 22 de ani, fără ca motivul și împrejurările morții sale să ne fie dezvăluite.

Reclama zilei – O veste fericită! – Ultima noutate a sezonului! – Constănțeni, bucurați-vă!: În curând se va deschide în centrul Pieței Ovidiu la no.7 (fostul local al berăriei Bursa) SPELNDIDA BERĂRIE LUTHER – Local familiar cu bere specială blondă sau neagră – Bufet bogat și bine asortat – Zilnic, pește proaspăt preparat după cele mai moderne rețete – Seara, grătar special – Excelenți Crenviști cu hrean, din fabrici streine și salate de boeuf a la Bodega Mircea din București – Toate consumațiunile vor fi servite cu promptitudine, acurateță strictă și prețuri reduse. (1929)

Sursa foto: Muzeul Național de Istorie a României

Evoluția învățământului în Dobrogea a cunoscut atât perioade de dezvoltare accentuată – precum cea de după 1878, când în provincie au fost construite numeroase școli, în „frumoase și arătoase clădiri de cărămidă arsă, cu ferestre mari și luminoase” –, cât și momente marcate de greutăți, mai ales în anii interbelici. Aceste dificultăți erau generate atât de lipsa infrastructurii și a resurselor materiale, cât și de problemele de funcționare ale aparatului administrativ care coordona sistemul educativ.

O astfel de situație este surprinsă într-un articol publicat la 18 aprilie 1929 în ziarul „Dacia”, sub titlul „Când se cere imposibilul”. Autorul critică măsura Ministerului Instrucțiunii Publice de a reduce personalul revizoratului școlar din județul Constanța. Revizoratul școlar, instituție precursoare a actualului inspectorat școlar, avea atribuții esențiale: verifica starea și dotarea școlilor, activitatea cadrelor didactice, respectarea programelor și prezența elevilor la cursuri, raportând toate acestea către minister. Decizia criticată viza desființarea a două posturi de revizori școlari din totalul de cinci existente la nivelul județului Constanța, ceea ce urma să creeze probleme serioase de funcționare. Autorul admite că măsura ar putea fi justificată în alte județe, dar, în cazul Constanței, era inadecvată. Aici funcționau aproximativ 400 de școli și grădinițe, cu circa 900 de învățători, ceea ce genera anual în jur de 12.000 de documente administrative. Reducerea personalului la doar trei funcționari făcea imposibilă gestionarea eficientă a activităților, mai ales că revizorii nu aveau doar sarcini de birou, ci efectuau și inspecții în teren.  

          „Cine va face statele de salarii ale celor 900 de învățători, cine va întocmi rapoartele și situațiile și cine va purta corespondența cu inspectoratul școlar, cu ministerul și în general cu toate celelalte autorități ori persoane particulare?

Când revizorul școlar nu poate și nu trebuie să facă birocrație, dânsul fiind obligat a face 15 zile pe lună inspecții la școalele din județ și alte 2 la cele din municipiul de reședință – deci fiind obligat să lipsească 17 zile din 30 din cancelarie, în care timp este înlocuit de subrevizor, firește că nici unuia nici celuilalt nu îi mai rămâne timp de prisos spre a concura la expedierea afacerilor curente”, este menționat în articolul cu pricina. Concluzia autorului este clară: „se cere de către minister imposibilul”.

Importanța revizorului școlar devine și mai evidentă dacă privim evoluția învățământului dobrogean în secolul al XX-lea. Primul Război Mondial a surprins acest sistem într-o fază de dezvoltare intensă. Așa cum arată V. Helgiu în studiul său „Școala primară din Dobrogea în curs de 40 de ani (1879-1919)”, publicat în „Analele Dobrogei” (1920), după integrarea provinciei în granițele României „începe a se depăna firul învățăturii de carte”, iar în toate satele se construiau școli „mândre, încăpătoare și curate ca un gând bun, făcute de săteni numai pe cheltuiala lor”. Războiul a adus însă distrugeri masive. În 1918, multe școli erau „ruinate sau distruse până la pământ”, lipsite de mobilier, uși sau ferestre, iar puținii învățători rămași erau nevoiți să predea în case părăsite, unde „copiii stăteau pe scăunele sau turcește (…) având în loc de tabele de scris ușile sau podelele”. În aceste condiții, revizorii școlari aveau un rol crucial: ei evaluau situația din teritoriu, transmiteau informațiile către minister și contribuiau la reorganizarea rețelei școlare. Totodată, aveau misiunea de a încuraja oamenii să-și trimită copiii la școală, într-o vreme marcată de greutăți financiare majore.

Potrivit lui Traian Udrea, în studiul „Aspecte privind dezvoltarea învățământului din România în perioada interbelică”, după o serie de măsuri și proiecte adoptate între anii 1919 – 1923, în vara lui 1924 a fost promulgată prima lege generală și uniformă pentru învățământul primar. Ulterior, această lege a suferit modificări în mai multe rânduri în anul 1929, apoi în 1932, în timpul guvernării lui Nicolae Iorga, și în 1934. Deși contestată inițial, reprezenta „un vizibil progres în raport cu vechea legislație școlară antebelică”. De exemplu, prin legea din 1924 a fost introdus examenul de bacalaureat pentru toți absolvenții de liceu.

Se impune precizat că în anul 1928 orașul Constanța se putea mândri cu: două licee, unul pentru fete și unul pentru băieți, două școli normale, pentru băieți și pentru fete, două școli superioare de comerț, pentru băieți și fete, un seminar teologic și școli de marină.

Reclamă: Se aduce la cunoștința părinților și publicului constănțean că, în după amiaza zilei de Duminică, 21 aprilie, ora 5, va avea loc în sala liceului „Mircea cel Bătrân” din localitate, audiția muzicală dată de elevele și elevii d-nei profesoare Natalia Funducaș. Intrarea numai cu invitații. (Dacia, 18 aprilie 1929)

Sursa foto: Colecția de clișee pe sticlă a fotografului Virgil Nicolau, MINAC, clișeul nr. 267 – în Delia Roxana Cornea, Corina-Mihaela Apostoleanu – „Istoria pe un clișeu. Dobrogea multiculturală în colecția fotografului Virgil Nicolau”, MINAC, Editura City Walk Constanța, 2018

În prezent, telefonul este un dispozitiv indispensabil, nelipsit din viața de zi cu zi, care ne permite să comunicăm instantaneu, indiferent de distanță, să accesăm informații și să rămânem conectați în permanență. Fie că vorbim despre apeluri, mesaje sau internet, tehnologia a transformat comunicarea într-un gest firesc, rapid și aproape imperceptibil.

          În perioada interbelică însă, telefonia era în curs de dezvoltare, inclusiv în județul Constanța. Telefonul ajunsese în țara noastră încă din secolul al XIX-lea, dar inițial a fost un serviciu limitat, folosit mai ales de autorități și de elitele sociale. După 1918, rețeaua telefonică a început să se extindă, dar convorbirile interurbane au rămas dificile și puține. Sistemul funcționa prin centrale manuale, unde operatorii realizau legătura, ceea ce ducea frecvent la întârzieri.

          Aceste neajunsuri sunt surprinse sugestiv într-un articol publicat în ediția din 17 aprilie 1929 a ziarului „Dobrogea Jună”, intitulat „O calamitate dintre multele pe care nu le vede nimenea”. Într-un stil jurnalistic satiric, specific epocii, autorul descrie dificultățile întâmpinate de locuitorii din Hârșova care încercau să telefoneze în Constanța: ore întregi de așteptare pentru stabilirea legăturii, convorbiri în care interlocutorii nu se puteau auzi și, în final, plata unui serviciu care, în fapt, nu avea loc!

„Toate telefoanele la noi în țară merg prost – lucru mare. Ne-am obișnuit însă cu ele ca țiganul cu scânteia – și le trecem cu neobservarea la fel ca pe cele bune. Există însă chiar aci aproape, în județ, o localitate lângă Dunăre, pentru care, dacă telefoanele sunt expuse la peretele poștei respective, apoi ele stau fixate acolo numai pentru eventualele convorbiri cu Brăila – de pildă – nu însă și pentru o convorbire cu Constanța – în al cărei județ se găsește Hârșova – căci de ea este vorba!

          Când negustorul, funcționarul, avocatul sau ori care alt hârșovean are nevoie de a vorbi cu Constanța, apoi mai întâi așteaptă o oră până să se poată face legătura cu oficiul, apoi două până să răspundă și în urmă trei pentru ca să nu fie auzit. Negreșit că după aceasta bietul om, consumându-și toți nervii cu înjurăturile, pleacă după ce mai înainte plătește taxa unei convorbiri pe care … n-a avut-o.

          Cu poșta zilnică lucrurile nu stau mai altminteri. Ziarele – de pildă – cari se tipăresc luni sunt citite la Hârșova miercuri. Și știți din care pricină? Dintr-aceea că… avem legătură poștală zilnică cu Hârșova.

          Dar crede, oare, cineva că aceste lucruri nu le cunoaște și inspectoratul regional local care, de ce s-o ascundem, există cu numele la Constanța? Noi suntem siguri că da – însă în această provincie a lui Cremene sau a d-lui V.P. Sassu, cine să se mai ocupe și de poșta ori de telefonul de la Hârșova? Nădăjduim însă că actualul regim va găsi și aci un binevenit remediu”.

Textul, încărcat de ironie și observații acide, reflectă nu doar limitele tehnice ale vremii, ci și nemulțumirea oamenilor față de funcționarea defectuoasă a serviciilor publice. Privit din perspectiva prezentului, el oferă o imagine sugestivă a drumului parcurs de tehnologie și a modului în care ceea ce astăzi considerăm banal era, odinioară, o adevărată provocare.

Reclama zilei: Cunoscuta și apreciata croitorie Badea Constantinescu s-a mutat tot pe strada Carol însă la no. 117 (Cofetăria Adulis) peste drum de Chioșcul Regal al terenului sportiv din Grădina Publică. Cu ocaziunea mutării, d. Badea Constantinescu a adus un important stok de ștofe noui, din cele mai apreciate desenuri și culori, pentru costume și pardesiuri, satisfăcând pretenții după jurnalele celor mai noi mode din Paris.

Sursă foto: Florentina Bozîntan

16 aprilie 1923, ziarul „Dobrogea Jună” – știrea „N-avem șosele”:

          „Verificând corespondențele din întreaga provincie, apărute în ziarul nostru în cursul anului expirat, găsim oglinda adevărată a stărei de ruină în care zac toate șoselele din Dobrogea, devenite absolut impracticabile din cauza neglijenței serviciilor tehnice ale celor patru județe dobrogene, cari dela război încoace n-au întreprins nici un fel de lucrări de reparațiuni, pentru a evita scene ca cele de astă iarnă, când zeci de căruțe încărcate rămâneau pe drum zile întregi – multe din ele sfărâmate – neputând să iasă din gropi și băltoace, până când mureau caii de foame și de frig.

E timpul, credem, ca starea de dezorganizare a serviciilor de întreținere a șoselelor din Dobrogea, să înceteze.

E timpul când o intensivă campanie de lucru trebuie să readucă șoselele din provincia noastră în stare de normală practicabilitate, pentru ca la iarna ce vine să nu ajungem în halul drumurile siberiene din fosta Rusie țaristă”.

16 aprilie 1923, ziarul „Dobrogea Jună” – știrea „O măsură bine venită”:

          „Primăria locală, pentru a înfrumuseța orașul, a cumpărat un mare număr de pomi pe cari i-a plantat pe străzi; în același timp, toate parcurile din oraș, au fost înzestrate cu diferite plante și flori. Marele număr de râmători ce hoinăresc pe străzile orașului, a distrus cea mai mare parte de pomi și plante, și cu toate ordonanțele comunale în sensul că accesul râmătorilor pe străzi este cu desăvârșire oprit, totuși proprietarii acestor animale nu s-au conformat.

Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, d. primar al orașului a dispus ca cu începere chiar de astăzi, să fie împușcați toți râmătorii ce vor fi hoinărind pe străzi”.

16 aprilie 1926, ziarul Dacia –  știrea „Încă o deraiere”

„Din cauza terasamentului defectuos, cinci vagoane ale trenului de marfă 1116 au deraiat în stația Dâlga de pe linia Constanța – București. Circulația tuturor trenurilor pe această linie a fost întreruptă”

16 aprilie 1926, ziarul Dacia – știrea „Proprietar model”

„D. Florică Filip proprietar în str. Bogdan Vodă 18, profitând de faptul că chiriașul său Aurel Ștefănescu nu era eri după amiază acasă, i-a aruncat toate lucrurile în stradă. Ștefănescu venind la domiciliu pe la orele 9 și văzându-și bagajele în stradă s-a dus să ceară socoteală proprietarului. Acesta drept orice răspund și-a luat chiriașul la bătaie, lovindu-l în cap cu un ciomag. Cazul fiind adus la cunoștința poliției, Florică Filip a fost arestat și va fi înaintat astăzi parchetului.”

„D-na și d-l H. Lupescu Manon au plăcerea de a anunța prietenilor și cunoscuților nașterea fetiței lor Claire-Margot. Felicitările se primesc Duminică 18 aprilie în str. Remus Opreanu 20”

„Comitetul școlar al liceului „Mircea cel Bătrân” posedând în acest oraș o gheretă compusă din trei camere pe str. Scarlat Vârnav no. 5 actualmente închiriată d-lui Vanghele Nicolau (magazin de coloniale) al cărui contract expiră la 6 mai 1926, dispune următoarele: Doritorii de a închiria această gheretă vor depune oferte închise la cancelaria școalei până la 25 aprilie a.c. Taxele comunale se vor plăti de chiriaș. Alte relații se pot lua de la cancelaria școalei între 8 – 12 a.m.”

„O circulară către polițiile din țară spune că toți derbedeii și vagabonzii să fie trimiși la centrul de triaj din Capitală. O fi lipsă de așa ceva pe acolo?”

16 aprilie 1929, ziarul „Dacia” – știrea „Accident de automobil – un sătean grav rănit”

„Un grav accident de automobil s-a întâmplat sâmbătă la ora 1 d.a. pe strada Carol, la întretăierea acesteia cu str. Petru Rareș. Automobilul d-lui pretor din Caraomer, venind cu mare viteză, a derapat în dreptul magazinului de coafură „Lambru”, urcându-se pe trotuar, în momentul când conducătorul voia să-l oprească. Aripa mașinei a isbit pe locuitorul I. Ștefan Bogdășel, originar din jud. Vâlcea, producându-i leziuni grave. Victima a fost internată la spitalul «Dr. V. Sion».”

16 aprilie 1929, ziarul „Dacia” – știrea „Chelneri care servesc … bătaie”

„D. S. Ionescu din str. Mercur 6, a reclamat poliției că a fost grav bătut de către chelnerii varieteului „Carpați” din str. Scarlat Vârnav. Poliția anchetează cazul acestor chelneri, împotriva cărora s-au depus până acum numeroase reclamațiuni asemănătoare.”

Reclama zilei: Vizitați marele restaurant „Grand” – str. Carol no. 77 – zilnic mâncări de pește proaspăt – Bucătărie națională și franceză – Vinuri alese indigene și streine – Grătar special – Bere „Pilsen” și „Monopol” – Curățenie exemplară – Prețuri populare – Orchestră națională sub conducerea virtuosului Iancu Constantinescu. Cofetăria Grand – cele mai delicioase confeturi și prăjituri primește comenzi pentru nunți și logodne. (Dacia, 16 aprilie 1926)

Sursa foto: Biblioteca Digitală Națională

Monumentul pe care îl prezentăm astăzi este unul dintre cele mai frumoase artefacte din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, fiind și el parte a Tezaurului de Sculpturi de la Tomis. Este o aediculă, un mic templu, un altar de dimensiuni reduse, în care se află dublu reprezentată zeița răzbunării din panteonul greco-roman, Nemesis. Aceasta era, în același timp, și întruchiparea geloziei, a invidiei și a mâniei zeilor și se credea că ea pedepsește orice exces al muritorilor.

Nemesis era și cea care pedepsea crimele și aroganța muritorilor, conserva și supraveghea ordinea și menținea echilibrul în univers. Ea era cea care cântărea riguros fericirea și nenorocul, în acest sens apărând uneori însoțită de o balanță. Într-adevăr, Nemesis reprezenta justiția divină (la Homer), cea care împărțea echitabil binele și răul. În perioada Romei imperiale, ea era adorată și de către gladiatori, știut fiind faptul că aceștia i se închinau zeiței în templele ridicate în apropierea amfiteatrelor.

Micul templu din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța este foarte frumos executat din punct de vedere artistic și este realizat din marmură albă, fină, de foarte bună calitate. Forma micului templu (nefinisat și plat la spate) sugerează expunerea (rezemarea) piesei pe un perete ceea ce conduce la o posibilă existență la Tomis a unui templu închinat zeiței răzbunării.

Statuile ce o reprezintă pe Nemesis sunt încadrate de două coloane corintice. Piesa are un fronton artistic lucrat și o bază pe care se vede inscripția bilingvă, în latină și greacă. Inscripția este pe două rânduri, iar literele, îngrijit scrise în piatră, conțin o dedicație. Textul este același și se traduce: „C(aius) Herennius Charito și-a împlinit făgăduința” sau „a pus acest monument”. Fiecare reprezentare ține în mâna stângă câte un instrument de măsurare a faptelor oamenilor. Acest lucru arăta că zeița putea fi bună cu cei care o respectau și rea cu sfidătorii legilor, iar dubla reprezentare este simbol al dualității. Ea măsura faptele tuturor și putea decide cine trebuie pedepsit și trimis în infernul lui Hades – Pluto sau cine merită să meargă pe câmpiile edenice Eleusine.

Reclama zilei – La Orașul Londra – Atelier de croitorie bărbătească C Hagiopol, Str. Mircea no.5. Se execută orice fel de haine și uniforme, după ultimul jurnal (1924)

Sursă foto: MINAC