Continuăm astăzi cu prezentarea pieselor din Tezaurul de Sculpturi de la Tomis, descoperit pe 1 aprilie 1962, iar de această dată o aducem în prim-plan pe zeița Cybele. Statueta de marmură albă, fină, cu cristale mici, o înfățișează pe divinitate stând pe tron. Ea poartă pe cap calathos-ul (acoperământ de cap, înalt, cilindric, drapat de un văl), puţin supraînălţat faţă de spătarul tronului. Părul coboară la spate într-o succesiune de bucle simetric dispuse, însă sumar schiţate.

Cybele este o divinitate orientală, originară din Frigia. De timpuriu a fost asimilată de greci cu o divinitate a lor, cunoscută sub epitetul de „Marea Mamă” sau „Mama Zeilor”. La sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., este adoptată şi de către romani, care o numesc Marea Mamă a Zeilor (Magna Mater Deorum) și îi ridică un templu pe Palatin. Cybele era considerată zeiţă a pământului și a naturii, protectoare a vegetației și simbol al fertilității. Ea era imaginată ca trăind în adâncul codrilor sau pe crestele cele mai înalte ale munţilor, dominând natura în toată sălbăticiunea ei. Pretutindeni unde i s-a răspândit cultul, i s-au înălțat temple, statui și basoreliefuri.

Imaginea Cybelei figurează adeseori pe monede, iar numele ei este menționat în inscripţii. Pe monumentele obișnuite, Cybele apare șezând pe tron și purtând mai multe simboluri, cum sunt: calothos-ul aşezat pe cap şi închipuind un coş cu fructe, simbol al fecundităţii şi al abundenţei; tympanul (un fel de tamburină), ca acela care se folosea ca instrument muzical în timpul ceremoniilor legate de cultul ei; sceptrul sau cornul abundenţei, ţinut în mâna stângă; o pateră ori un mănunchi de spice sau de maci, în mâna dreaptă. Din monumentul de față lipsesc leii sau puiul de leu, simboluri al zeiței, care însă se regăsesc pe alte statuete ale Cybelei, descoperite în Dobrogea. Datarea piesei din Tezaurul de la Tomis este secolul III d.Hr.

Alegerea de a o prezenta astăzi pe Cybele nu este întâmplătoare. Potrivit tradiției, statuia zeiței a fost adusă de la Pessinunt (Frigia) la Roma pe 4 aprilie 204 î.Hr. iar prezența ei pe Palatin a pus capăt unei perioade grele, pline de nenorociri, din timpul celui de-al doilea război punic (dintre Roma și Cartagina). Considerată salvatoare a Romei și identificată cu Venus Genetrix, strămoașa Cetății Eterne, Cybele a fost apoi adorată în întregul imperiu. În toate orașele acestuia, inclusiv în Scythia Minor (Dobrogea), ea era celebrată prin festivalul public Megalensia (Megalesia) care dura din 4 aprilie (data venirii  la Roma) și până pe 10 aprilie. Megalensia era precedată, la sfârșitul lui martie ,de sărbători închinate partenerului (paredru) său Atis, iubitul său și în același timp, zeu al fertilității și al naturii reînviate. Zilele celebrării lui Attis erau însă întunecate, precum povestea sa (a murit și a reînviat), dar cele dedicate Cybelei erau pline de bucurie. De Megalensia aveau loc spectacole, banchete, ceremonii, parade publice, iar templul zeiței, închis profanilor, în tot restul anului, era acum deschis publicului. La Constanța și în întreaga Dobroge au fost descoperite numeroase statuete ale Cybeley, fapt ce îi confirmă popularitatea în ținutul istro-pontic. Reprezentările sale sunt astăzi în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța (MINAC). De asemenea, au mai fost descoperite monumente și inscripții care vorbesc despre cultul ei la Tomis și despre mari preotese ale credinței în Cybele. Statuia prezentată astăzi, celelalte piese dedicate zeiței și inscripțiile pomenite sunt dovezi clare că aici, la Tomis, a existat un templu închinat acestei divinități. El nu a fost descoperit încă însă viitorul poate aduce oricând o surpriză…

Reclama zilei –Fabrica de Pălării de Damă a Doamnei Serafim, Constanța, Strada Mircea no.2 – Pălării de Damă  – Garnituri – Pene – Flori. Transformări și Reparațiuni. Execuțiune ireproșabilă. Prețuri de reclamă. (Ghidul ilustrat Constanța și Tekirghiolul, 1924)

Nu poți vorbi despre Tezaurul de Sculpturi de la Tomis fără a face referire la una dintre piesele sale, numită în 1962 de către arheologul Vasile Canarache „Șarpele Fantastic”! Unică în lume prin dimensiuni și mai ales prin realizarea sa artistică deosebită, piesa îl reprezintă pe zeul-șarpe Glykon, protector al căminului, familiei și fertilității, extrem de popular în Asia Mică și în vestul Mării Negre.

Statuia de marmură, datată în a doua jumătate a secolului II p.Chr., înfățișează o creatură fantastică și stranie, care are trup de șarpe, bot de miel, urechi și păr uman și coadă de leu. Piesa are o înălțime de 0.66 m, fără soclu, iar în urma măsurătorilor efectuate s-a estimat că descolăcit, șarpele ar avea o lungime de 4,76 metri.

Cultul lui Glykon a apărut odată cu un așa-numit pseudo-profet, Alexandru din Abonoteichos, un oraș din sudul Pontului Euxin, care ulterior a fost rebotezat de către romani Ionopolis (astăzi Inebolu, Turcia). Considerat de unii autori antici (de exemplu, Lucian din Samosata) ca fiind un șarlatan care înșela oamenii cu ajutorul unei marionete, al unei simple păpuși, profetul Alexandru a convins multă lume că Glykon era o divinitate în carne și oase, un zeu al fertilității, iar el, marele preot, o reîncarnare a zeului medicinei Aesculap (Esculap). Despre zeul-șarpe Glykon se spunea că face minuni, poate prezice viitorul și că avea puterea de a vindeca bolnavii de epidemii.

Cultul a fost foarte popular timp de decenii bune, începând cu anul 145 și până în 171 p.Chr., anul morții pseudo-profetului Alexandru. Chipul lui Glykon a apărut pe monede emise în diverse provincii imperiale, ai căror guvernatori erau adepți ai credinței. Zeul a fost reprezentat statuar, menționat în inscripții și pe monumente ce îi erau dedicate, și, foarte probabil, era adorat în temple și sanctuare situate în marile orașe sud și vest-pontice. Nicio statuie găsită în zona Asiei Mici nu se compară însă, la nivel de realizare artistică, cu piesa de la Tomis. Intrat în declin după decesul lui Alexandru, survenit în jurul anului 171 p.Chr., cultul a dispărut definitiv în cursul secolului III p.Chr.

Statuia de la Tomis, extraordinar realizată de către un sculptor anonim, a fost expusă cu siguranță într-un templu al zeului, edificiu care însă nu a fost descoperit până în prezent.

Reclama zilei – Palace Hotel – Strada Remus Opreanu – Cel mai luxos și mai confortabil hotel din Constanța – 400 de camera, Ascensor, Bae, Lumină electrică, Splendidă Vedere spre mare. (Ghidul Ilustrat Constanța și Tekiroghiolul, 1924)

Sursă foto: MINAC

Ansamblul statuar Fortuna cu Pontos este un minunat monument de marmură, emblematic şi reprezentativ pentru oraşul Tomis, modernul Constanţa. Este o sculptură lucrată în marmură albă, fină, cu o înălțime de 1,5 metri. Fortuna este reprezentată având, într-o mână, Cornul Abundenței, semn al bogăției și fertilității, simbol al bunăstării pe care o oferea cetății. În cealaltă mână, distrusă probabil încă din antichitate, este posibil să fi ținut un sceptru – postură în care a fost adesea reprezentată în statuile dedicate ei în antichitate. Zeița, Tyche, cum o numeau grecii, este, într-adevăr, larg reprezentată în lumea greco-romană. Nu același lucru se poate spune însă despre micul zeu ce apare alături de  zeiță în ansamblul sculptural. Puține lucruri se știu despre această divinitate masculină misterioasă, practic necunoscută în afara vestului pontic. Foarte probabil, de la acest zeu enigmatic vine și numele antic al Mării Negre, numită de către greci Pontos Euxeinos, „Marea Ospitalieră”.

Această divinitate marină este, în fapt, una dintre cele mai vechi prezenţe ale mitologiei universale. Cultul său era venerat înaintea celebrului Neptun-Poseidon şi a frumoasei sale regine, Amfitrite. Pontos este un titan, un zeu preolimpian, fiu al zeiţei pământului, Gaia (Geea), şi al lui Aether, zeul aerului pur, în care trăiau doar nemuritorii. El este părintele a numeroase divinităţi marine, cum sunt Nereus – Bătrânul Mării – sau Thamas – marea înfuriată – , zei adorați în întreaga antichitate. În afara relaţiei sale incestuoase cu Gaia, Pontos a fost soţul zeiţei mării, Thalassa, mereu invocată de-a lungul mileniilor, în literatură și artă.

Personaj mitologic iubit de marinarii Pontului Euxin, bătrânul zeu preolimpian a pierdut cu timpul, pe nedrept, lupta pentru primul loc în posteritate, în faţa deja celebrului Neptun şi a devenit doar un zeu local, al Euxinului.

În reprezentarea de la Constanța, Pontos apare în stânga frumoasei zeiţe, ieşind nud dintr-un soclu de frunze de acant, ce pot fi interpretate şi ca valuri ale mării. Cu mâna dreaptă se sprijină de un trunchi de arbore, iar cu stânga ţine prora unei corăbii. Are părul şi barba cârlionţate şi ude, iar trupul său este musculos, aşa cum se cuvine unui zeu puternic şi preţuit. Poartă pe cap coroana murală, un zid de cetate cu o poartă având două intrări arcuite, mărginite de turnuri.

Această coroană demonstrează că el era protector al Tomisului antic (alături de Fortuna) şi că îşi avea, cu siguranţă, în oraş un templu maiestuos, unde era venerat de navigatori, comercianţi, soldaţi sau de simpli locuitori ai cetăţii. Ansamblul statuar ce îi reprezintă pe cei doi a fost realizat undeva spre sfârșitul secolului al II-lea p.Chr., poate la începutul celui de-al III-lea, în plină dominaţie romană în Dobrogea. La Tomis, lui Pontos i se aduceau zilnic ofrande, pentru ca el să vegheze binevoitor asupra destinelor marinarilor ce străbăteau valurile mării. Pontos avea grijă să le asigure ape liniştite, iar Fortuna le asigura Norocul în călătorii.

Reclama zilei – Federala Cooperativelor Sătești, Sucursala Constanța, Strada Ștefan cel Mare (Mangaliei) no.41 – Vinde mai eftin ca oriunde diverse mărfuri țărănești precum și Pânzeturi, Stofe, Ghete, Haine – Tot felul de articole de îmbrăcăminte – Covoare românești. (Ghidul ilustrat Constanța și Tekirghiolul,1924)

Sursă foto: MINAC

Ziua de 1 Aprilie are o însemnătate aparte pentru Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în această zi a anului 1962 a fost descoperit așa-numitul Tezaur de sculpturi de la Tomis.

Cu prilejul unor săpături efectuate pentru construirea unui bloc de locuințe pe terenul fostei gări, a apărut, într-o groapă, capul unei statui de marmură. Oamenii de la fața locului au anunțat telefonic conducerea muzeului. Inițial, specialiștii instituției au crezut că este doar o păcăleală de 1 aprilie, dar insistența celor care au făcut descoperirea a determinat deplasarea arheologilor la locul săpăturii, confirmându-se astfel spectaculoasa descoperire.Specialiștii de la muzeu au început imediat săpătura sistematică de salvare.

În cadrul acestei operațiuni, pentru a înlesni înregistrările stratigrafice prin obținerea profilelor necesare, a fost marcat un spațiu de 6×4 m, având în centru capul statuii inițial descoperite (zeița Fortuna). Aceasta părea, în acel moment, să se afle pe vechiul său loc de așezare (in situ), fapt care, dacă s-ar fi adeverit, ar fi constituit un caz excepțional în țara noastră.

Singura observație arheologică pozitivă, de ordin stratigrafic, a fost existența unui fragment de zid executat din piatră nefasonată, legată cu pământ, datând probabil din secolele V-VI d.H., zid care tăia groapa cu statui și care fusese construit ulterior îngropării monumentelor. Pe măsura adâncirii gropii au început să apară alte sculpturi de marmură, toate așezate astfel încât să se sprijine unele pe altele, pentru ca grupul să reziste presiunii pământului și să nu se disloce. În total au fost descoperite 24 de sculpturi, care, evident, fuseseră adunate și îngropate în mod organizat.

Piesele scoase la iveală reprezintă și astăzi valori inestimabile de patrimoniu, unice în România, recunoscute și apreciate pe plan internațional. Ele au fost toate datate în secolele II-III d.H., și aparțineau unor divinități diverse din panteonul religios greco-roman, oriental și autohton. Tezaurul se află și astăzi în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța (MINAC), iar de-a lungul a aproape șapte decenii a atras milioane de vizitatori, din țară și din străinătate.

Unele dintre artefacte sunt piese din marmură de foarte bună calitate, realizate la un nivel artistic înalt. Altele sunt din materiale de o calitate mai modestă, în general calcar friabil extras din cariere locale, iar în unele cazuri și execuția artistică lasă de dorit. Chiar dacă între obiecte există diferențe calitative, acestea, privite în ansamblu, reușesc să contureze imaginea unui Tomis cosmopolit, cu un univers religios divers.

Potrivit unei ipoteze a specialiștilor, Tezaurul de Sculpturi de la Tomis a fost ascuns, cel mai probabil, la sfârșitul secolului IV d.H., într-o perioadă în care creștinismul devenise singura religie oficială a Imperiului Roman, iar celelalte culte, considerate păgâne și idolatre, fuseseră scoase în afara legii. O altă teorie propune ca ascunderea tezaurului să fie datată în epoca modernă, cel mai probabil în secolul XIX.

Din piesele de înaltă calitate artistică se remarcă ansamblul statuar Fortuna cu Pontos, zei protectori ai orașului Tomis, Șarpele Glykon, dubla reprezentare a zeiței Nemesis și bustul marii divinități egiptene Isis. Celelalte piese din tezaur reprezintă zeități precum Cybele, Bacchus (două basoreliefuri), Mercur, Diana, Selene, Hekate (trei statuete și două basoreliefuri), Grațiile, Dioscurii, patru basoreliefuri ale Cavalerului Trac și reprezentarea zeului Mihtras.

Tezaurul a fost publicat de către specialiștii MINAC în două cataloage: primul, la scurt timp după descoperire, în 1963, iar cel de-al doilea, la sfârșitul anului 2024, o prezentare complexă și actualizată conform noilor informații de specialitate. De asemenea, tezaurul și piesele sale au fost foarte des subiectul a numeroase lucrări științifice, semnate de reputați autori din țară și din străinătate.

Pentru a celebra senzaționala descoperire din 1962, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța va prezenta, în prima parte a lunii aprilie, piesele care compun Tezaurul de Sculpturi. Cu ajutorul acestora, dar și al altor piese din patrimoniul instituției noastre, vom putea recrea universul multireligios al cetății Tomis, din perioada de toleranță religioasă a secolelor I-III d.H, în plină stăpânire romană.

Reclama zilei – Hotel Bristol – Deschis la 1 iunie 1924 – Casă modernă cu tot confortul, în centrul orașului și în apropiere de Mare – 30 de camera bine mobilate și spațioase. Prețuri reduse. (1925)

Sursă foto: MINAC

Pe data de 31 martie, în trei ani diferiți, au trecut în nemurire trei mari personalități. Contribuțiile lor deosebite au ajutat la dezvoltarea culturii constănțene și la buna înțelegere a elementelor inedite ce definesc spațiul dobrogean.

Primul portret de astăzi este cel al pictorului Marius Bunescu (1881-1971), un artist oltean din Caracal, care a iubit cu pasiune Constanța, marea și țărmul dobrogean, evocându-le în numeroase creații ale sale. Născut cu un deosebit talent artistic, Bunescu a fost mai întâi doar un bun desenator tehnic, în slujba armatei, și din această postură a ajuns la Constanța în anul 1904. Aici l-a cunoscut însă pe pictorul și profesorul Dimitrie Hârlescu (1872-1932) care, impresionat de calitățile sale, l-a încurajat să meargă pe drumul penelului. După doi ani petrecuți la Constanța, Bunescu pleacă la Munchen, unde urmează cursurile Academiei Regale și unde învață secretele picturii de la eminentul profesor Herman Groeber. Deși, la început, tânărul artist este atras de impresionismul german, treptat ajunge să își creeze propriul stil și alege să picteze mai ales peisaje, natură statică și portrete. Îndrăgostit de mare el va evoca de-a lungul carierei țărmurile dobrogene, pictând peisaje din Cadrilater, de la Sulina și, bineînțeles, din Constanța. Golful Pescarilor (actualul port turistic Tomis), Faleza sau Portul Constanța sunt surprinse în pânzele sale, iar marea lui Bunescu impresionează prin culoarea albastru turcoaz, cu accente misterioase. O parte dintre aceste creații pot fi astăzi admirate în colecția permanentă a Muzeului de Artă Constanța.

Debutul său ca pictor a avut loc în 1911, la Salonul Oficial din București, unde a expus cinci dintre pânzele sale, iar apoi a avut și o primă expoziție personală, la librăria Minerva din București. A avut și o carieră administrativă în domeniul artei, fiind la conducerea Muzeului „Anastase Simu” și apoi la casa memorială a acestuia. În 1938 a primit Premiul Național de Pictură, iar în 1939-1940, două dintre tablourile sale au fost expuse la Expoziția Universală de la New York, alături de creațiile altor mari pictori români, precum Nicolae Grigorescu, Aman, Petrașcu, Izer, Palady, Shirato, Tonitza etc. În 1940 a primit și distincția Meritul Cultural în grad de cavaler, clasa I. În 1949 a preluat conducerea Pinacotecii Naționale a Muzeului de Artă al RPR, pentru ca după 1950 să se ocupe de amenajarea Galeriei Naționale de Artă. Prin picturile sale ce evocă urbea tomitană și frumusețile acesteia, Marius Bunescu își merită cu prisosință locul în selecta galerie a artiștilor care au contribuit la dezvoltarea culturii dobrogene.

Tot pe data de 31 martie, dar în anul 1998, a încetat din viață scriitorul, istoricul de artă și clasicistul Mihai Gramatopol (1937-1998). Sibian prin naștere, acesta a urmat studiile Facultății de Filologie din București, Secția limbi clasice. A fost timp de doi ani (1961-1962) șef de Secție la Muzeul Regional de Arheologie din Constanța, apoi a devenit, la București, profesor universitar (dr. docent) la Institutul de Istoria Artei, traducător și angajat al Direcției Patrimoniului Național Cultural. A contribuit prin operele sale la promovarea și înțelegerea istoriei antice a Dobrogei, scriind numeroase articole, studii și cărți referitoare la antichitatea istro-pontică. Dintre cărțile sale enumerăm: Moira, mythos, drama, Artă și arhitectură dacică și romană, Civilizația elenistică, Enciclopedia civilizației romane, Morfologia dezastrului, Gustul eternității, Arta imperială a epocii lui Traian, Amphora stamps from Callatis and South Dobrudja (în colaborare cu Gh. Poenaru Bordea) etc. A descris și interpretat istoria marilor cetăți Histria, Callatis, Tomis și a prezentat de nenumărate ori elementele inedite ale Monumentului Triumfal de la Adamclisi.

Pe 31 martie 2011 a încetat din viață, la numai 56 de ani, filologul Liliana Lazia, directorul Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța din perioada 1997-2011. Născută în orașul lui Ovidiu, pe data de 21 iulie 1954, a urmat studiile la Școala Generală nr. 5, Liceul Teoretic nr. 4, Institutul Pedagogic, iar apoi cursurile Facultății de Limbi Germanice (Secția Engleză – Română) și pe cele ale Facultății de Biologie și Știința Informării din București. În anul 2002 a devenit doctor în filologie la Universitatea „Ovidius” Constanța, cu teza „Antroponimie dobrogeană. Considerații dinamice”. În 1980 s-a angajat la Biblioteca Județeană, activând pe diverse secții, iar în 1997 a câștigat concursul pentru postul de director. S-a remarcat ca un intelectual de înaltă clasă, un filolog rafinat și un administrator extrem de eficient. A fost autoarea a numeroase articole și studii științifice și a scris volumele: Strada Mării, Mătăsuri, ploi, nisipuri, Antroponimie dobrogeană, Nume de persoane din Dobrogea. A colaborat cu prestigioasele reviste de cultură Tomis, Metafora și Agora. În 2012, după dispariția sa prematură, Editura Ex-Ponto a publicat volumul omagial In memoriam Liliana Lazia. Astăzi, la Biblioteca Județeană pe care a condus-o există o sală care îi poartă numele.

Reclama zilei – Cofetăria Furnica – Petre Postelnicu – Str. Carol no.144. De sărbătorile Paștelui oricine se poate aproviziona cu cei mai buni Cozonaci, Cornuri cu nucă și mac, cuglufi și pasci moldovenesci – OUĂ DE CHOCOLATĂ ȘI MĂTASE – Toate foarte frumoase și conținând 30% bonuri ce dă gratis norocoșilor. Diferite articole din cofetărie. Champagne eftină și bună -Patiserie, bombonerie, Chocolată din diferite fabrici.Cacao, fruits confits și tot ce ține de cofetărie. Primește și execută la timp comenzile pentru Logodne, Nunți, Botezuri, etc. Prețuri eftine și lucru curat (1906)

Mențiune–  Cugluf (Guguluf) este o prăjitură tradițională pufoasă, originară din Austria, Alsacia și Germania de Sud, recunoscută după forma sa de turban cu o gaură în mijloc. Preparat cu aluat dospit de stafide sau chec. Copt uniform într-o formă specială, el capătă o formă circulară și se servește preparat cu zahăr pudră. Numele provine din germanul Gugelhupf sau Gugelhopf, gugel însemnând scufie (cagulă) iar hopf, drojdie.

Sursă foto: artnet.com

Marius Bunescu – Constanța veche

La data de 30 martie 1914, ziarul „Dobrogea Jună” publica un interesant material intitulat „Populațiunea din județul Constanța”, care conținea date statistice obținute de autorități în baza unui recensământ oficial. Am aflat, astfel, că județul avea în acel moment o populație de 270.440 de locuitori, din care 111.589 erau de sex masculin, iar 95.860 de sex feminin. Orașul Constanța, comună urbană reședință de județ, avea 25.375 de locuitori, de șase ori mai mult decât în 1877, când, înaintea Războiului de Independență (ruso-româno-turc), erau înregistrate 4.700 de persoane. Este o creștere demografică extraordinară, considerată de gazetari drept un „progres nimicitor”.

În anul 1914, Constanța românească cunoștea o dezvoltare deosebită, portul modern inaugurat în 1909 fiind, așa cum  visase regele Carol I, poarta României către restul lumii și un adevărat plămân economic al țării. Din păcate, urmau să vină vremuri tulburi, deoarece în luna iulie avea să înceapă Primul Război Mondial. România a rămas doi ani în stare de neutralitate (până în 1916), apoi a intrat în conflagrație, alături de Antantă și împotriva Puterilor Centrale. În toamna anului 1916, după dezastrul de la Bătălia de la Turtucaia, Dobrogea a căzut sub ocupație germano-bulgară până în 1918.

Norii negri ai războiului păreau însă foarte departe la 30 martie 1914. Constanța era o localitate înfloritoare, superioară tuturor celorlalte orașe ale județului, în toate domeniile de activitate. Acest lucru se observă și în comparația demografică: Medgidia avea 6.382 de locuitori, Cernavoda 6.382, Hârșova 3.987, Ostrov 3.410, Mangalia 1.990, iar Cuzgun 1.603 de locuitori.

Ultimul nume, al unei comune urbane din județ, ne-a determinat să cercetăm un aspect inedit: denumirea localităților (sate și orașe din județ) în anul 1914. Multe aveau încă denumiri turcești și abia în anii ’20-’30 statul român avea să le schimbe, nu pe toate, dar o mare parte dintre ele. Faptul că numeroase localități aveau nume turcești nu trebuie să ne mire, din moment ce Dobrogea s-a aflat sub stăpânire otomană timp de peste 450 de ani, din 1417 (1418/1421 – după alte surse) până în 1878. Existau însă și localități cu nume românești, vechi centre de pe malul dobrogean al Dunării (precum Ostrov, Oltina, Dăeni etc.) sau sate noi, înființate după 1880 de către români veniți din alte provincii. În alte cazuri, așa-numiții coloniști veniți din Moldova, Muntenia sau Ardeal s-au așezat în vechi sate otomane, cărora le-au schimbat numele prin traducere.

Să încercăm să vedem cum se numeau în 1914 câteva dintre așezările județului Constanța (cel de azi), care era originea denumirilor și cum au fost ele, ulterior, transformate.

Sus-amintitul Cuzgun din 1914 ne este astăzi cunoscut sub numele de Ion Corvin, comună în raza căreia se află obiectivul religios Peștera Sfântului Andrei. Termenul „cuzgun / kuzgun”, în limba turcă, înseamnă „corb”. Atunci când administrația românească interbelică a modificat numele așezării, a ales denumirea   Ion Corvin, după numele marelui voievod al Transilvaniei – Ioan / Iancu de Hunedoara, membru al familiei Corvineștilor. Corbul, care potrivit legendei i-a furat lui Iancu un inel de preț și l-a îndrumat apoi pe calea eroismului militar, este și astăzi parte a blazonului Huniazilor. În latină, corb se traduce drept vulpes corvum!

Un alt exemplu de transformare al vechiului toponim este cel al actualului oraș Negru Vodă. Se spune că numele provine de la Radu Negru Vodă, semi-legendarul domnitor originar din Țara Făgărașului care ar fi întemeiat în 1290 Țara Românească. Numele acesta de Negru Vodă se pliază însă excelent și pe mai vechea denumire a localității. În 1914, Negru Vodă se numea Kara Omer (n.a. formă coruptă – Cara-Omer), în traducere Omer cel Negru. În spatele acestui nume, avem atât legendă, cât și adevăr istoric! Pe 22 iulie 1595, în campania sa antiotomonă, Mihai Viteazu a trecut și în Dobrogea, unde a învins, în zona Pârâul Caprei, o armată turcească condusă de Omer Pașa, supranumit Cel Negru, întrucât avea un ten foarte închis la culoare. Comandantul otoman a fost rănit mortal și a decedat într-un sat de cerchezi. Acesta a dispărut în câțiva ani, dar ulterior a fost reîntemeiat de etnici turci și tătari care au denumit așezarea Kara Omer, în amintirea pașei turcești.

În 1914 o altă localitate a județului Constanța era Alakapî, nume ce se poate traduce ca Poarta, Arcada și chiar Bolta lui Allah. După câțiva ani, administrația românească avea să îi schimbe numele în Poarta Albă.

O altă așezare importantă era Bulbul (Biulbul, Bulbuler), cunoscută astăzi de noi sub numele de Ciocârlia. Numele își are originea într-o legendă care ne vorbește despre iubirea dintre un turc și o româncă ce cânta extrem de frumos. Cei doi au avut două fete care au moștenit talentul mamei. Tinerele s-au căsătorit în două așezări vecine, numite azi Ciocârlia de Jos (Bulbul cel vechi) și Ciocârlia de Sus. Interesant este însă că Bulbul se traduce ca „privighetoare”, nu „ciocârlie”! Explicația este următoarea: mulți români s-au stabilit la începutul sec. XX în Bulbul, au aflat legenda fetelor ce cântau frumos și au tradus greșit vechiul nume, folosind termenul mult mai cunoscut lor, acela de „ciocârlie”. Administrația românească a oficializat denumirea în perioada interbelică.

În 1914, în vecinătatea Constanței exista Laz Mahale, adică Mahalaua Lazilor, astăzi Lazu. Numele vine de la lazi, musulmani emigrați din sud-estul Mării Negre, unde erau persecutați de către ruși. Întemeietori ai localității Laz Mahale, ei au fost ulterior asimilați de către turci.

În 1914 exista și satul tătăresc Pazarlia (Pazarli sau Pazarlîk), adică Târgul sau Satul cu Târg, pentru că aici se organizau periodic astfel de târguri, într-o zonă la răscruce de drumuri. Numele a fost  transformat în perioada interbelică într-un logic Târgușor.

În sudul județului avem și satul Hagieni. Până în 1938 s-a numit Hagilar (Hacilar), știut fiind faptul că exista sub acest nume încă din 1824. Sat inițial doar tătăresc, el era „satul hagiilor”, adică în care locuiau numeroși hagii, credincioși musulmani care fuseseră în pelerinaj la Mecca.

Acestea sunt doar câteva dintre localitățile județului care în 1914 păstrau încă numele turcești sau tătărești, modificate ulterior în perioada interbelică. În cursul anului, în acest calendar istoric, vom prezenta periodic și alte localități constănțene, originea numelor lor și felul în care au fost transformate.

Reclama zilei – Negustori de la țară! Nu cumpărați produse de librărie înainte de a vizita noul magazin Papetăria Românească, Str. Carol 91, Constanța (1924)

Sursa foto: www.ziarulamprenta.ro

Harta Dobrogei – Dicționarul universal de istorie și geografie, editat de profesorii francezi M. N. Bouillet și A. Chassang,

ediția 27, din 1880.

În anii ’30 ai secolului trecut, în România se înregistrează evoluții și o continuă dezvoltare în numeroase domenii de activitate. Potrivit specialiștilor, anul 1938 este considerat apogeul economic al perioadei interbelice. România Mare se dezvoltă și devine un stat modern în perioada sus-menționată, iar Dobrogea cunoaște, la rândul său, o evoluție fără precedent. Constanța, poarta maritimă a statului, este privilegiată.

Potrivit recensământului din decembrie 1930, provincia dintre Dunăre și Mare avea o populație de 811.000 de locuitori. Dintre aceștia – 249.914 locuiau în județul Constanța, 183.391 în județul Tulcea, iar restul în Cadrilater (județele Durostor și Caliacra).

Progresul a adus numeroase lucruri bune, dar existau și multe aspecte negative, a căror rezolvare era fie anevoioasă, fie chiar imposibilă. În mediul rural, traiul omului obișnuit era extrem de dificil, iar populația suferea de boli și de sărăcie. Împroprietăriții din anii ʼ20 se confruntau cu credite mari, pe care nu reușeau să le achite anual, acumulând debite. În mediul urban, lucrurile stăteau ceva mai bine, însă în centrele important, costul vieții era din ce în ce mai ridicat.

Spre exemplu, în anul 1934, județul Constanța ocupa locul 9 în topul celor mai scumpe zone administrative ale României. Cinci ani mai târziu, același județ se afla pe locul al treilea în clasamentul național. Tulcea, la rândul ei, în același interval de timp, a urcat de pe poziția 69 (n.a. existau 71 de județe în România Mare) și până pe locul 55, un salt de 14 “pași”.

Realizăm în continuare o scurtă “radiografie” a costului lunar al vieții în reședința de județ Constanța, raportând și comparând cifrele din anii 1933-1934 cu cei din intervalul 1938-1939.

În 1933, costul lunar al vieții în orașul Constanța era de 8.729 lei, pentru ca în 1939 să ajungă la 12.302 lei, orașul ocupând locul trei pe țară. Cea mai scumpă era, evident, capitala București, cu 14.194 lei. Pe locul al doilea se situa Brașovul, pe al patrulea Clujul, pe al cincilea Timișoara, iar pe al șaeselea Chișinău. Iașiul era abia cel de al zecelea cel mai scump oraș, Craiova era pe locul 14, Tulcea pe 55 iar Vaslui pe 67. Ultima poziție, a 71-a în clasamentul costului lunar în reședințele de județ, era ocupată de Huși.

În 1939, costul lunar al vieții la Constanța era așadar de 12.302 lei, ceea ce însemna un total anual de 147.626 lei, împărțit pe categorii de cheltuieli. Din acest total anual, 32.912 lei erau alocați alimentelor de origine animală, 19,022 lei alimentelor de origine vegetală, 4.370 de lei fructelor, 13.819 lei îmbrăcămintei și încălțămintei, 6.300 lei pe confecțiilor. De asemenea, 15.037 lei erau cheltuieli pentru lumină, apă și combustibil, 6.600 lei pentru transport, 2.976 lei pentru spectacole, 42.000 lei pentru chirii, iar 4.590 lei pentru diverse.

Traiul în oraşul lui Ovidius era unul foarte scump. Existau numeroşi oameni cu stare, care îşi permiteau să trăiască în lux, să se îmbrace după ultimele cataloage occidentale, să conducă maşini scumpe sau să joace sume mari la jocurile de noroc ale Cazinoului Comunal. Aceştia nu formau însă majoritatea, mulţi dintre locuitorii urbei trăind la cumpăna dintre mediu şi sărăcie, visând însă ca la un moment dat să scape de nevoile şi lipsurile ce îi măcinau. Rata inflaţiei era mare, preţurile foarte ridicate, salariile mici, iar inechităţile sociale, des întâlnite.

Vom încerca să vedem ce preţuri aveau diversele bunuri şi produse ce puteau fi găsite în prăvăliile, magazinele şi oboarele orașului.

În 1939, la Constanţa, preţul mediu pentru un kilogram  de carne de vită de gătit era de 18, 25 de lei. În comparaţie, acelaşi produs valora la Bazargic 27 de lei, la Silistra 24, iar la Tulcea 23 de lei. Kilogramul de carne de porc calitatea 1, care la nivel mediu naţional era de 33,10 lei, precum am arătat mai sus, la Constanţa era mult mai scump, ajungând la 39,25 de lei. În comparaţie, acelaşi produs putea fi achiziţionat la Silistra cu 29 de lei, la Tulcea cu 30 de lei, iar la Bazargic cu 34,35 lei. Laptele costa 7, 25 lei pe litru la Constanţa şi 6,45 la Tulcea. Un kilogram de peşte din soiul crap era foarte ieftin la Tulcea (26,25 lei), dar foarte scump, 40 de lei, la Constanţa.

O găină ajungea la 60 de lei bucata la Constanţa, 61 de lei la Tulcea şi doar 46 de lei la Silistra. Un kilogram de pâine albă varia în Dobrogea de la minimum de 8,15 lei, la 9,95 lei la Constanţa şi până la maximul de 10,10 lei la Bazargic. Un kilogram de făină de grâu, calitatea 000, putea fi cumpărată cu 11 lei la Tulcea, cu 13 lei la Constanţa şi cu 14 lei la Silistra. Un kilogram de cartofi vechi costa la Constanţa 6,45 lei, iar la Tulcea – 4,70 lei.

Considerate delicatese, citricele de import erau mai ieftine la Constanţa, unde erau adesea descărcate cantităţi importante. Aşa se face că un kilogram de portocale costa în oraşul lui Ovidius 5,80 lei, în timp ce la Silistra ajungea la 9,30 lei, iar la Tulcea chiar 10 lei.

Lăsăm de o parte preţurile în detaliu la alimente pentru a ne referi la cele de articole de îmbrăcăminte, încălţăminte şi confecţii. Evident, existau, ca şi astăzi, variaţii legate de calitatea produsului sau de renumele producătorului şi firmei, dar statisticile fixează media anuală pentru un produs de calitate, să îi spunem, normală sau bună.

Astfel, în 1939, un metru de stofă de haine costa în oraşul Constanţa 596 lei, o pereche de pantofi bărbăteşti 640 lei, o pereche de pantofi de damă valora tot atât. O pereche de ciorapi bărbăteşti era mai ieftină la Constanţa (unde ajungeau multe confecţii de import), în speţă 41 de lei şi mai scumpă la Bazargic – 52 de lei. O pereche de ciorapi de damă costa în jur de 98 de lei la Bazargic, Silistra şi Constanţa şi 102 lei la Tulcea.

Salariile erau mici în raport cu preţurile pieţei. Costurile erau ridicate în mediul urban nu doar la alimente sau confecţii, ci în absolut toate domeniile. O dovadă în acest sens o reprezintă statisticile privind valoarea combustibilului şi al altor articole să le spunem industriale.Astfel, o tonă (1.000 de kg) de lemn de stejar costa la Constanţa 1.129 lei. Mult mai ieftin era acelaşi produs la Tulcea, unde tona valora în medie 967 lei.

Un kilogram de mangal valora 3,35 lei la Tulcea, 3,80 la Constanţa, 4,50 lei la Silistra şi 5,10 la Bazargic. Un litru de petrol lampant se cumpăra în urbea lui Ovidius cu aproape 4 lei, în timp ce la Bazargic era cu 80 de bani mai ieftin. Benzina uşoară avea acelaşi preţ, 106 lei pe litru, în toate cele patru reşedinţe de judeţ din Dobrogea.

Interesante sunt şi preţurile produselor de igienă. Un tub de pastă de dinţi putea fi cumpărat cu 14-15 lei la Tulcea şi Constanţa, în timp ce la Bazargic era cu cinci lei mai scump. Un kilogram de săpun de rufe  era 35,50 la Constanţa şi 31 de lei la Tulcea, în timp ce preţul mediu la o bucată de săpun de toaletă era 14-15 la Constanţa şi Tulcea, respectiv 20 de lei la Bazargic.

Dăm şi câteva exemple de salarii primite la jumătatea anilor ʼ30, mai exact în intervalul de raportare 1934-1935. Astfel, un şef de post primea aproximativ 3.400 de lei, un mecanic de locomotivă, între 3.000 şi 3.800 de lei, un portar (uşier) 2.400 lei, un vizitiu – între 600 şi 2.000 de lei (în funcţie de urbe şi de starea atelajului), un învăţător cu trei gradaţii 3.700-4.700 de lei, un ucenic – între 300 şi 1.850 de lei, în funcţie de domeniul de activitate şi de locaţia atelierului, un lăcătuş, 2.600 de lei, un grădinar 1.300-2.750 de lei, un judecător 9.250-19.150 lei, iar un medic, între 8500 şi 12.000 de lei.

La nivelul oraşului Constanţa, în 1930 erau 1.989 de întreprinderi din varii domenii, însumând 6.966 de angajaţi. Comerţul era dominant: 426 de firme erau în domeniul comerţului alimentar (cu 936 de salariaţi permanenţi), 321 erau firme ce gestionau hoteluri, restaurante, cârciumi şi cafenele (cu 1036 de angajaţi), iar 153 firme specializate pe  articole de îmbrăcăminte şi confecţiuni. Alte 99 se ocupau de comercializarea materialelor de construcţii şi a mobilei, 80 de firme vindeau produse de igienă şi sănătate publică (farmacii, parfumerii etc.), iar 42 furnizau maşini şi diverse aparate…

Toate aceste statistici și comparații ne ajută să înțelegem realitățile economice ale orașului Constanța și ale Dobrogei interbelice.

Reclama zilei – De vânzare un scafandru complect – mașina în bună stare, cămașa puțin uzată, prețul forte convenabil. Doritorii să se adreseze doamnei Eliza, str. Mircea cel Mare no.50, în Cernavoda. (ziarul Constanța, martie 1896)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

În urmă cu 1800 de ani, începând cu luna martie, cetățenii Tomisului se adunau să asiste la cele mai importante spectacole ale cetății: jocurile de gladiatori. În secolele II-III d.Hr., instituţia gladiatorului avea un regim cu totul special. Plebea imperiului, fie ea de la Roma sau din provincii, își dorea cu ardoare „pâine şi circ” şi aştepta cu nerăbdare toate festivalurile şi spectacolele prevăzute în calendarul religios roman. Serbările cultului imperial – în cinstea caesarului şi a familiei sale, celebrarea diverselor zeităţi, schimbarea anotimpurilor – toate acestea erau prilej de organizare de jocuri.

Gladiatorii erau vedete comparabile cu starurile din fotbalul actual. Bineînţeles, un campion de la Tomis nu putea fi comparat cu unul de la Roma sau Capua, dar, pe plan regional, se bucura de o mare popularitate. În perioada imperială romană, tot mai mulți luptători erau oameni liberi, intrați de bunăvoie în această profesie pentru a dobândi avere, faimă și statut. Înfruntările erau supravegheate de un arbitru, aveau reguli stricte și nu se încheiau mereu cu moartea învinsului, ci cu declararea înfrângerii sale. Uneori însă, autoritățile puteau decide ca o luptă să fie sine missione, fără iertare, și atunci finalul era clar: învinsul unei confruntări trebuia să moară!

Adevărate sărbători ale cetății, luptele de la Tomis aveau loc în Amfiteatrul ale cărui ruine au fost identificate pe țărmul estic al orașului vechi, în zona Esplanada-Modern, lângă Poarta cea Mare a cetății.

Descoperit în 1989, cu ocazia construirii unui hotel, edificiul s-a păstrat parţial, iar în prezent se află în stare de conservare, nefiind inclus în circuitul turistic. Specialiştii care au cercetat situl arheologic au stabilit că edificiul a funcţionat până în sec. IV d.Hr., când peste el a fost ridicată o basilică creştină.

Era un amfiteatru de dimensiune medie, cel mai probabil elipsoidal, de aproximativ 100 de metri lungime, lat de circa 80 şi cu o arenă de aproximativ 60 pe 30 metri. În ceea ce priveşte înălţimea sa, una dintre ipotezele plauzibile indică valori de 20-25 de metri. Perioada sa de glorie, dovedită şi susţinută de vestigiile descoperite, a fost în secolele II şi III d.Hr. Foarte probabil, avea o capacitate de aproximativ 2.000 de locuri. În tribunele sale se adunau tomitanii pentru a-i admira și aplauda pe luptători, oameni liberi și voluntari aflați în căutarea gloriei și a câștigului bănesc.

Cunoaștem numele și o parte dintre poveștile acestor sportivi grație monumentelor antice cu inscripții ce îi menționează, artefacte descoperite de către arheologi în ultimul secol.

Argutos (Vicleanul) a fost un reţiar (retiarus), tipul de gladiator care lupta folosindu-se de o fuscina (trident sau furcă) şi de o plasă (reţea de la care vine şi numele tipului de gladiator), cu care încerca să îşi prindă, împiedice sau imobilizeze adversarul. Inscripţia de pe stela sa funerară (descoperită în 1935, pe strada Cuza Vodă și aflată astăzi în patrimoniul MINAC) a fost tradusă de specialişti astfel: „Aici, zac eu, Argutos, retiarul, cel care am învins în luptă de şase ori; m-a înmormântat Orestes, spre amintire. Salutare trecătorule”.

O dovadă clară că, în secolele II-III d.Hr., gladiatorii Tomisului erau, în general, oameni liberi este stela funerară a lui Attalos, aflată astăzi în lapidariumul Muzeului Național de Istorie a României din București. Monumentul îi prezintă în relief pe gladiator şi pe soţia sa, ceea ce arată că era un om liber, deoarece sclavii nu aveau voie să se căsătorească. Attalos a trăit în sec. III d.Hr. şi era un bestiarius, un tip de gladiator specializat în lupte contra animalelor sălbatice. Și-a găsit sfârșitul în arenă, fiind ucis de un taur sau poate bour sau zimbru.

Un alt luptător a fost Amarantos, poreclă care se traduce prin „Nemuritorul”. Stela acestuia, fragmentară, a fost găsită în anul 1900, la Constanţa. Inscripţia dedicată memoriei sale spune următoarele: „Pe Amarantos, care a murit în lupte de eroi, l-a înmormântat Ophellis Longos, ca amintire, a ridicat această stelă, scrisă cu îngrijire, Sophon. Salutare trecătorule“. Aceste lupte de eroi, despre care se menţionează în stelă, erau des întâlnite în jocurile din Imperiu. Gladiatorii erau costumaţi în personaje mitologice celebre – Ahile, Hector, Ajax sau Ulise – și erau puși să se lupte între ei, spre deliciul publicului. Amarantos a murit aşadar, foarte posibil, în timpul unui astfel de spectacol.

Cel mai cunoscut gladiator tomitan a fost însă Skirtos Dacul, al cărui epitaf menționează: „Eu, Skirtos Dakesis, de condiţie liberă, încununat cu şase victorii, părăsind viaţa înainte de vreme, zac la Tomis, având drept locuinţă mormântul. Vă urez sănătate”. Relieful îl arată pe Skirtos în costum de raetiar, înarmat cu trident (fuscina) şi pumnal în mâna stângă iar în mâna dreaptă având un gladius. În dreapta sa a fost sculptat şi un câine de talie mică, foarte probabil animalul său preferat.

Un alt star al arenei tomitane era Agroicos. Armele sale erau propriii pumni, pentru că el era un „provocator“, un fel de boxer antic care îşi înfăşura pe mâini fâşii din piele, pe care monta ţinte de metal pentru a provoaca răni grave adversarului. Despre el nu există însă alte detalii. Un alt gladiator tomitan este personajul unui relief de marmură care datează tot din sec. II-III. Piesa este fragmentară şi, pentru că nu există inscripţie (s-au păstrat doar 3 litere), numele luptătorului este Necunoscut. Anonimul este însă prezentat în poziţie de luptă, spre dreapta. Pe cap poartă o cască rotundă, braţul îi este înfăşurat în benzi de curele, iar în dreapta are un pumnal.

Inscripţiile funerare ale gladiatorilor nu sunt singurele dovezi ale jocurilor de la Tomis. Astăzi, la prestigiosul British Museum din Londra există două monumente descoperite în anul 1860 la Kiustenge (Constanța) de către angajații unei companii feroviare britanice. Sunt două dedicații făcute de conducerea orașului Tomis (Sfatul și Adunarea Poporului) în cinstea a doi cetățeni, sponsori și editori ai unor astfel de jocuri de gladiatori. Ei se numeau Aurelius Priscius Isidorus și Aurelius Priscius Annianus (probabil tată și fiu), care, în calitatea lor de oficiali ai orașului (pontarhi), au finanțat, „au dat cu larghețe lupte de gladiatori și fiare, timp de șase zile în șir, în mod strălucit”.

Poveștile acestor gladiatori și finanțatori de jocuri, atât cât au putut fi ele deslușite, vin să întregească și să îmbogățească povestea orașului antic. Dovezile acestui spectacol continuă însă să apară, iar în ultimii ani arheologii Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța au descoperit și alte artefacte (opaițe cu desene, fragmente de relief) care amintesc de aceste lupte din arena orașului Tomis…

Reclama zilei  – Fabrica de Bere Frații Gruber furnizează: Bere în sticle și butoaie, Acid carbonic. Aparat de debitat bere, Ghiață artificială. (1924)

Pe data de 27 martie 1927, ziarele urbei tomitane au publicat darea de seamă pe anul 1926 a Adunării Generale a Crucii Roșii Constanța, organizație puternic implicată în acțiuni umanitare, de întrajutorare a familiilor sărace, a copiilor sărmani și a orfanilor de război. Potrivit documentului publicat în cotidianele orașului, filiala locală a Crucii Roșii număra, la data de 1 ianuarie 1926, 791 membri înscriși, având un capital de 267.375 lei. În cursul anului au fost primiți noi membri, iar capitalul social a crescut la 406.246 lei, sumă depusă la Banca de Scont.

În contul filialei s-au strâns sume importante de bani, provenite din donații. Partener de încredere al Crucii Roșii, Banca de Scont a donat ea însăși 3.900 de lei, exemplul său fiind luat și de filialele constănțene ale altor instituții financiar-bancare, cu diverse sume: Societatea Creditul, Banca Maritimă și Banca Crissoveloni – cu câte 2.000 de lei, respectiv Banca Comercială Română, Banca Generală a Țării Românești, Banca Românească și Marmorosh Blanc – cu câte 1.000 de lei. De menționat un aspect: Marmorosh Blank funcționa la Constanța în clădirea fostului hotel antebelic Mercur, în Piața Independenței, iar clădirea aparține astăzi Băncii Naționale a României, filiala Constanța. Sume generoase au fost donate și de persoane fizice, precum domnii Theodoriade, Grimberg și Psolshis – câte 1000 de lei – și, bineînțeles, de către membrii cotizanți ai filialei.

În întreaga țară, în anul 1926, s-a sărbătorit aniversarea a 50 de ani de la înființarea societății Crucii Roșii Române (1876), prilej de organizare a numeroase evenimente. În perioada 17-24 octombrie, filiala Constanța a organizat un adevărat festival la Cazinoul Comunal (baluri, ceaiuri dansante, serate artistice, încheiate cu donații substanțiale din partea participanților. În același timp, voluntarii organizației au făcut chetă pe străzile orașului, în biserici și în cinematografe, strângând la rândul lor sume importante de bani. La sfârșitul anului, filiala a înregistrat un beneficiu de 176.389 de lei, în condițiile în care cheltuielile înregistrate au fost de 25.156 de lei.

De Paște și de Crăciun au fost distribuite câtorva sute de copii săraci cutii cu jucării – donații de la Crucea Roșie a Tinerimii Americane, organizație înfrățită cu cea din România. De Crăciun, cu suma de 2.000 de lei au fost cumpărate și distribuite elevilor sărmani 62 de metri de barchet (țesătură de bumbac) și 50 de metri de americă (pânză de bumbac de calitate inferioară), pentru a fi folosite la confecționarea hainelor. Cu aceeași ocazie, doamnele din comitetul de conducere al organizației au împărțit copiilor ciorapi, bomboane, portocale și alte produse.

Filiala a intervenit și a obținut internarea în mod gratuit în sanatoriile statului trei tinere eleve, bolnave de tuberculoză pulmonară, iar uneia dintre ele i-a fost oferit și un ajutor de 1.000 de lei. În vara acelui an au fost trimise în Colonia Școlară a Crucii Roșii șapte eleve de la Externatul de fete din Constanța, două dintre fete primind din fondurile filialei și ajutoare de 5000 de lei pentru întreținere. În urma solicitării primite de la Centrala din capitală, filiala a acordat din fondurile sale 1.000 de lei sinistraților din Ardeal.

În afara acestor acțiuni, Crucea Roșie Constanța și-a mobilizat membrii și voluntarii în ample acțiuni de propagandă privind necesitatea igienei, a educației etc. Au fost editate și distribuite în județ mii de broșuri, pliante, albume și rechizite școlare. În comunele rurale au fost trimiși reprezentanți care au susținut conferințe în diverse școli pe teme sociale, culturale, educaționale și religioase.

Anul 1926 a fost unul dintre cei mai buni ani ai Crucii Roșii Constanța din întreaga perioadă interbelică, darea de seamă mai sus reprezentată fiind de natură să probeze eforturile organizației, precum și interesul crescut al societății civile în ceea ce privește actele de caritate din timp de pace.

Reclama zilei – Atențiune! C. Papană – “La doi cumnați” – mare magazin de coloniale, Cătunul IC Brătianu – Debit de Tutun – Brutărie, covrigărie sub conducerea specialistului brutar și covrigar. (1924)

Sursa foto: crucearosie.ro

În anul 1920, Crucea Roșie a inițiat un program de combatere a malariei. Echipe sanitare formate dintr-un medic și mai multe asistente voluntare au străbătut localitățile din județele grav afectate și au acordat, gratuit, asistență medicală și medicamente.

Pe data de 26 martie 1923, într-o zi de luni, la Baroul Constanța s-au desfășurat alegeri pentru ocuparea funcției de decan al instituției, precum și pentru alegerea membrilor Consiliului de Disciplină. Evenimentul reprezintă un prilej pentru noi de a putea menționa câteva personalități ale orașului, avocați iluștri care au avut contribuții deosebite în domeniile juridic și administrativ. Pentru postul de decan al Baroului au existat mai multe persoane interesate, dar multe dintre ele s-au retras din cursă până la data alegerilor. În cele din urmă, au rămas în luptă doar doi. A fost însă o confruntare echilibrată, care s-a decis la o distanță de doar câteva voturi. Astfel, învingător și nou decan al Baroului Constanța a fost ales George Benderli, cu 39 de voturi, urmat de Alexandru Gherghel, cu 32 de voturi. S-a decis și componența Consiliului de Disciplină, din care făceau parte mulți avocați de seamă. Enumerăm doar câțiva dintre aceștia: Vintilă Berberianu, Bucur Constantinescu, Aurel Vulpe, Constantin Irimescu, Nicolae Roșculeț, Ion Theodorescu-Valahu etc.

George Benderli, învingătorul alegerilor de la decanat, a trăit între anii 1865-1932 și a ocupat funcția de decan în anii 1925-1926, fiind al doilea avocat ce ocupa acest post la Constanța, după Nicolae Simionescu. Era fiul lui Dumitru Benderli, vechi român dobrogean, viceconsul onorific al Prusiei și apoi al Belgiei, la Constanța. Fiul, George Benderli, a copilărit în Peninsulă, locuința familiei sale fiind situată pe strada D.A. Sturdza, astăzi strada Revoluției din 22 decembrie 1989. Casa Benderli, un imobil superb în stil Seccesion, se afla chiar la intersecția (scuarul, fosta Piață Basarab), vizavi de Hotel Bulevard și la foarte scurtă distanță de Biserica Bulgară. Edificiul familiei nu mai există astăzi, fiind distrus de bombardamente în iunie 1941, în cel de al Doilea Război Mondial. Cu studii de drept absolvite la Paris, Benderli a fost un avocat strălucit și un politician important, el ocupând chiar postul de primar în intervalul septembrie – decembrie 1904.

Învinsul din alegerile din 26 martie 1923, Alexandru Gherghel (1879-1951), a fost un avocat și poet simbolist, originar din Pitești dar stabilit la Constanța în 1911. El a fost decanul baroului imediat după Benderli, între anii 1926-1930. A studiat Dreptul și Literele la Universitatea București, fiind elev al lui Titu Maiorescu și coleg de clasă cu viitorul mare arheolog Vasile Pârvan și cu scriitorul Panait Cerna. Prieten cu poetul Alexandru Macedonski, el s-a remarcat din tinerețe ca un om al slovelor scrise, fiind autorul mai multor volume de poeme: Cântece în amurg, Insula Uităriii, Raze și Umbre, Solitare, etc. În paralel cu avocatura a colaborat la numeroase ziare și reviste precum Analele Dobrogei, Viață Nouă, Românul Literar. A editat împreună cu Ion Minulescu revista Luceafărul. S-a remarcat și ca director al publicației România de la Mare iar în 1931 a inițiat la Constanța un salon literar.

Al treilea portret prezentat astăzi îi aparține lui Ion Theodorescu-Valahu (1889-1957), decan al Baroului Constanța între anii 1932-1942. A fost primar al orașului în două mandate (noiembrie 1921-1922, respectiv iulie 1931-iunie 1932) și a fost și prefect al județului la începutul anilor 30. Președinte al Curții de Conturi și al Camerei pentru Agricultură, a fost și membru al Comitetului Pro-Eminescu, militând pentru ridicarea bustului de pe faleza Cazinoului. Ion Theodorescu-Valahu a decedat în 1957, la Penitenciarul Râmnicu Sărat, unde era încarcerat ca deținut politic.

***

Pe 26 martie 1923, în Marea Neagră s-a consemnat o tragedie navală. Vasul britanic Grodno, în drumul său de la Sulina la Constantinopole, a reperat o barcă ce rătăcea pe valuri. În aceasta se aflau doi marinari epuizați și aflați la un pas de moarte prin inaniție. Salvați la timp, aceștia au povestit ulterior că erau membri ai echipajului de pe Ural, un vas sub pavilion sovietic care mergea pe traseul Batumi (Georgia) – Odessa. Vasul a luat foc și s-a scufundat în largul mării, trăgându-i în adâncuri pe 38 dintre marinari, cei doi naufragiați fiind norocoșii care s-au salvat in extremis.

***

Pe 26 martie 1924, funcționarii Vămii Port Constanța au descoperit un grav caz de contrabandă cu valută, în valoare de peste 1 milion de lei. S-a întâmplat în timp ce făceau un control de rutină printre pasagerii ce se îmbarcau pe vasul Împăratul Traian, programat să plece la Constantinopol. Un individ pe nume Iani Vongles, fost comerciant, avea asupra sa, nedeclarate, următoarele valori: 33 de piese dolari din aur, 250 de dolari în bancnote, 20 de franci de aur, o obligațiune SUA de 50 de dolari și alte numeroase bancnote din Franța, Serbia și Grecia. Vongles le adusese de la Brăila și intenționa să ajungă cu ele în portul grecesc Pireu. S-a ales cu marfa confiscată și a fost deferit justiției.

Reclama zilei – Constanța – Marsilia, Linie directă și rapidă bi-lunară deservită de vapoarele Patris și Andros. Patris pleacă cu pasageri și mărfuri Vineri 28 martie 1924, DIRECT pentru Constantinopole, Mitilena, Pireu și Marsilia (eventual, Varna). Doritorii se vor adresa agenției Embiricos&Co, str. Lascăr Catargiu no.28. Plecarea vaporului Andros, la 11 aprilie.