Strada Arhiepiscopiei nr. 7, Piața Ovidiu, Constanța

Strada Arhiepiscopiei nr. 7, Piața Ovidiu, Constanța

Category: Astăzi la Constanța

15 mar

15 martie – Teatru, medicină și poezie în istoria Constanței

Oraș-port aflat în plină dezvoltare în anii ’20 ai secolului trecut, Constanța a devenit și un puternic centru cultural, aici având loc numeroase evenimente de înaltă ținută artistică. Și acest lucru nu se întâmpla doar în perioada estivală, când urbea era luată cu asalt de zeci de vii de vilegiaturiști, ci și în restul anului.

Așa cum am arătat și în alte file anterioare ale acestui calendar, marii actori ai țării și-au făcut un obicei din a da reprezentații pe litoral, în primele luni ale fiecărui an. Așa s-a întâmplat și pe data de 15 martie 1928, când în Sala Ligii Culturale (Teatrul Tranulis, viitorul Fantasio), cu începere de la ora 20:30, a fost pusă în scenă piesa de teatru Pavilionul cu umbre, dramă modernă în trei acte, de Gib I. Mihăescu (1894-1935). Capul de afiș al piesei era marea actriță română Maria (Marioara) Ventura (1886-1954), o veritabilă regină a scenei europene. Vedeta a venit la Constanța cu o trupă de actori, de asemenea consacrați: Gaby Danielopol, Eugenia Zaharia, Olga Țăranu, Romald Bulfinsky, A. Pop-Marțian, Orendi, Polizu și Romano. Direcția scenică a piesei era semnată de reputatul regizor Soare V. Soare.

Maria Ventura juca rolul principal, Liana, o tânără ajunsă la vremea măritișului și al cărei destin este urmărit de umbrele și păcatele făcute anterior de propria-i mamă. Piesa Pavilionul cu umbre era proaspăt publicată, iar Gib Mihăescu era destul de puțin cunoscut în acel moment, având la activ doar volumul de nuvele Grandiflora (debut). El avea să devină celebru în anii ’30, când va publica romanele Brațul Andromedei, Rusoaica, Femeia de Ciocolată, Zilele și nopțile unui student întârziat și Donna Alba. Actorii din trupa Mariei Ventura au dat greutate piesei lui Mihăescu și au fost un adevărat magnet pentru publicul constănțean, dornic să îi vadă jucând pe acești monștri sacri. Sala a fost arhiplină, piesa a fost excelentă, iar actorii au fost ovaționați și aplaudați la scenă deschisă.

Gazetele locale anunțaseră evenimentul cu zile bune înainte și îi invitaseră pe constănțeni să vină să o vadă pe marea Marioara Ventura, cea “care poartă peste graniți, cu atâta grație, faima geniului românismului”. Localnicilor li se recomandase “să vină la data sus-indicată la gară (la 2 și jumătate p.m), spre a o primi cu flori și urale, așa cum merită”.

Româncă cu origini evreiești, Maria (Marioara) Ventura era deja un nume mare al scenei continentale. Fiică a dramaturgului Grigore Ventura, ea studiase la Conservatorul din Paris și jucase acolo alături de legendarii Sarah Bernhardt și Eduard de Max, care o influențaseră puternic. După sfârșitul Primului Război Mondial jucase la Comedia pariziană și avusese roluri în piese de Racine, Moliere, Cehov, Shaw și Mauriac. Actriță cu o voce impresionantă, capabilă să joace atât dramă, cât și comedie, Ventura nu și-a uitat o clipă țara natală și a jucat în numeroase piese autohtone, dând un mare imbold dramaturgiei românești. De altfel, la un an după rolul de la Constanța, cu ajutorul unei subvenții a statului român, ea a înființat la București Teatrul Maria Ventura. În 1938 avea să devină prima femeie care punea în scenă o piesă la Comedia Franceză, Ifigenia, de Racine. A jucat și în câteva filme la Paris, printre care și Les Miserables (1913), după Victor Hugo.

Prezența Mariei Ventura la Constanța și piesa Pavilionul cu umbre reprezintă momente deosebite din calendarul cultural al urbei lui Ovidius, evenimente care trebuie rememorate și apreciate.

***

Pe 15 martie 1957 se năștea, în localitatea brașoveană Zărnești, prof. univ. dr. Octavian Dumitru Unc. Chirurg de vocație și profesor universitar respectat, acesta și-a desfășurat activitatea medicală și didactică în Constanța și s-a remarcat prin introducerea unor tehnici moderne în chirurgia sânului și prin contribuții semnificative la perfecționarea tratamentului cancerului mamar.

Dincolo de bisturiu și de sutele de lucrări științifice publicate, Octavian Dumitru Unc a păstrat mereu o latură profund artistică și sensibilă. Membru al Uniunii Scriitorilor filiala Constanța, autor al mai multor volume de poezie, precum „Elegii euxine”, „Reverii”, „Prea dor de mamă” sau „Versuri pictate”, a transmis în creațiile sale preocuparea constantă pentru găsirea liniștii interioare.

Reputatul chirurg s-a stins din viață la 24 octombrie 2020, după o existență care poate fi privită ca un dialog permanent între două lumi: cea a științei, precisă și disciplinată, și cea a poeziei, liberă și sensibilă. În ambele a lăsat o amprentă puternică, fiind un exemplu de intelectual complet, pentru care medicina și literatura au fost două moduri complementare de a înțelege viața.

Reclama zilei – Federala Cooperativelor Sătești – Sucursala Constanța -Str. Ștefan cel Mare (Mangaliei) No.41 – Vinde mai eftin ca ori-unde diverse mărfuri țărănești, precum și Pânzeturi – Stofe – Ghete – Haine – Tot felul de articole de îmbrăcăminte -Covoare Românești (1924).

Read More
14 mar

14 martie – Afacerile cu sturioni, denunțul domnului Antipa și alte evenimente

Pe data de 14 martie 1922, ziarul Constanța a publicat articolul Reorganizarea pescăriilor, în care se anunța că noul ministru al Domeniilor, avocatul Alexandru Constantinescu, a demarat campania de organizare pe noi baze a acestui domeniu. Pentru ca soluțiile alese să fie unele corecte, s-a cerut avizul specialiștilor, dintre aceștia remarcându-se biologul și naturalistul Grigore Antipa (1867-1944). Acesta condusese Serviciul Pescăriilor de Stat și înregistrase rezultate excelente. Ziarul constănțean a evidențiat însă faptul că, odată consultat, Antipa a uimit pe toată lumea prin virulența declarațiilor sale, el acuzând (într-un veritabil denunț) numeroase nereguli în activitatea desfășurată de funcționarii statului. Principala problemă ridicată de omul de știință era legată de modul deficitar de valorizare a sturionului și a icrelor negre de către organele statului. În declarațiile sale, Antipa spunea că un singur morun cu icre negre are o valoare egală cu cinci perechi de boi, drept pentru care ar putea fi exportat cu mare succes în străinătate.

Redăm din ziarul Constanța:

“Sturionii! Această imensă bogăție pe care o reprezintă pescăriile noastre ar trebui să dea statului venituri foarte mari, cu atât mai mult că sunt pești de lux și cu icre negre… Cu toate acestea, statul nu îi ia în considerare… Prețurile sunt fixate din birouri… În loc a se vinde cega, morunul, nisetrul și icrele la licitație, pentru ca prin prețurile mari ce s-ar obține pe ele, să se sporească veniturile statului și să se dea și pescarilor posibilitatea de a-și cumpăra unelte, Statul fixează prețuri foarte mici…”

Această atitudine curioasă a statului (de a nu profita de situație pentru a-și mări veniturile) avea o altă explicație: corupția și contrabanda. Statul încuraja apariția unor intermediari și traficanți de pește, care obțineau pe sume mici (și adesea prin mită dată unor funcționari) bonuri pentru comercializarea sturionului și a icrelor negre. Ulterior, ei revindeau peștele și icrele la un preț de 7-8 ori mai mare decât cel inițial.

Antipa era de părere că aceste produse trebuiau trimise direct la export, întrucât, fiind de lux, ele nu puteau fi achiziționate de românul obișnuit. În denunțul său, biologul menționa că 1 kilogram de icre negre se vindea pe piața străină cu minimum 100 de franci elvețieni, în condițiile în care România avea o producție anuală de 35.000 kg de icre negre, ce ar fi putut aduce un profit de 3,5 milioane de franci elvețieni.

Tocmai acest export ar fi putut aduce rezultate benefice, în sensul că profitul rezultat ar fi putut fi folosit de stat în reorganizarea pescăriilor. Denunțul lui Antipa a ținut capul de afiș al ziarelor românești luni bune. O parte dintre propunerile lui au fost acceptate, dar nu toate. Corupția și intermediarii au continuat să existe, de parcă statul dorea să își facă singur rău, fiind parcă orb la posibilitatea de a câștiga venituri deosebite…

***

Pe data de 14 martie 1930, în Portul Constanța a avut loc un incident inedit. Aflăm din ziarul Dacia următoarele: În urma unui denunț, funcționarii vămii au făcut o cercetare la bordul vasului SMR România, sosit în cursă de la Alexandria (Egipt). Într-un ventilator de la pupă s-a descoperit un pachet în greutate de 4 kg de hașiș, a cărui proveniență nu a fost încă stabilită. După toate probabilitățile, stupefiantele urmau să fie introduse în țară, însă deținătorul lor, fiind în pericol de a fi surprins, le-a abandonat. La Alexandria a fost arestat un comerciant arab care a debarcat de pe SMR România iar asupra sa s-a găsit o mostră de hașiș pe care intenționa să o negocieze”. Informația de mai sus este doar un exemplu care ne arată că traficul de stupefiante luase deja amploare în Portul Constanța, la începutul anilor ’30.

Reclama zilei – Vreți să fiți frumoase? Întrebuințați renumitele preparate de frumusețe: Seva Si – preparate din suc de plante și glicerină neutră; Pudra Si – albește și catifelează fața; Săpunul Si – excelent pentru întreținerea tenului delicat. Rouge de buze Si și Rouge de theatre Si – De vânzare pretutindeni. (1925)

Sursă foto: Biblioteca Digitală Națională

Read More
13 martie

13 martie – Despre fotbalul interbelic, trofee, o vizită princiară și un meci internațional

Pe data de 13 martie 1925, la sediul vechi al Liceului „Mircea cel Bătrân”, de pe strada Traian, a avut loc tragerea la sorți a meciurilor (matchurilor) din cadrul competiției Cupa Eliminatorie de fotbal Asociație “N. Razis”. S-au înscris mai multe echipe ale unor asociații sportive locale, fiecare având obligația de a plăti o taxă de participare de 30 de lei. Din presa vremii aflăm că această cupă fusese pusă în joc de câțiva ani de către clubul Venus din Constanța și că, în 1924, trofeul fusese câștigat de echipa Victoria.

Fotbalul devenise deja o tradiție la Constanța. Se pare că primele matchuri avuseseră loc pe un tăpșan din port încă din a doua jumătate a sec. XIX, când în oraș exista o comunitate britanică formată din angajații companiei Danube Black Sea Railway and Kustendjie Harbour (DBSR). În anul 1857, acest consorțiu a primit de la Imperiul Otoman (când Dobrogea se afla încă sub stăpânire turcească) o dublă concesiune: explotarea portului Kustendjie și construcția căii ferate Kustendjie – Tchernavoda (inaugurrată în 1860). Inginerii, intendenții și muncitorii DBSR încingeau în timpul liber meciuri de football, așa cum se obișnuiseră în tinerețea petrecută în Insulă.

Fotbalul în Constanța românească (din 1878) a început însă, cu adevărat, în primele două decenii ale veacului al XX-lea. Din seria de articole semnate de jurnalistul Marian Bocai, Istoria sportului constănțean (2012-2013), aflăm detalii extrem de interesante. Astfel, primele echipe ale orașului au apărut după 1910, în 1913 fiind înființat primul club, Victoria, ai cărui membri erau în general reprezentanți ai administrației locale. În 1914 a luat naștere clubul comunității elene Elpis, iar un an mai târziu, clubul Izvor, devenit după câțiva ani Slavia.

În anii ’20 au continuat să apară asociații sportive, cluburi și echipe precum cea a Liceului Mircea, Ovidius, AF Săgeata (formată din elevi ai Școlii Superioare de Comerț), Tricolor (prima echipă portuară de fotbal) și Artiv (ulterior devenită Vulturul și apoi EFA), echipa comunității armene (sursă informații – Marian Bocai – Istoria sportului constănțean). În 1923 au apărut și echipe filiale ale unor cluburi din București, Venus și AS Prietenii Naturii, pentru ca peste câțiva ani să ia naștere și AS Marina Militară (1927) și Chiazim (1928), o echipă cu sediul în Piața Griviței și formată din etnici turci și tătari.Deși vorbim încă despre fotbal amator, competițiile erau acerbe în acești ani ’20, fiecare întrecere, precum Cupa N.Razis, având parte de o participare numeroasă.

Dintre toate aceste echipe, în perioada de referință, se distingea totuși echipa Victoria, care își adjudeca cele mai multe dintre trofeele puse în joc cu diverse ocazii.

Despre valoarea acestei echipe aflăm dintr-un eveniment petrecut în 1927, tot în martie, luna în care începea sezonul. În a doua jumătate a lunii martie 1927, în portul Constanța se afla în vizită o escadră de nave militare franceze, prilej pentru numeroase activități comune, dineuri, banchete, baluri și alte solemnități. Și prilej de jocuri sportive. Astfel, pe 24 martie 1927 a avut loc meciul internațional de fotbal dintre campioana Constanței, Victoria, și echipa flotilei din Hexagon. Din ziarul Dacia (nr. din 25 martie) aflăm că Victoria s-a impus cu un scor categoric, 6-1 (4-1 la pauză), într-un meci arbitrat de M. Costea și disputat “pe terenul din port” (se pare că acesta a existat undeva în zona actualei Porți 3). Echipa locală a fost formată din următorii jucători: Sibiceanu, Roșculeț, Aligardi, Ciutacu, Bârzan, Vartolomeu, Șoșoiu, Petru Gh., Cristea V., Petru V. și Pamfilescu. Din cronica meciului, publicată de Dacia aflăm și care au fost marcatorii: Petru V. – 3 goluri, Cristea V. – 2 goluri și Pamfilescu – 1 gol.

În ziua meciului internațional, la Constanța au sosit principele Nicolae și principesa Ileana. Cei doi au vizitat construcțiile Palatului Regal din Mamaia și un teren pe care Primăria Constanța i-l donase lui Nicolae pentru ca acesta să își construiască propria locuință de vacanță. Evident, seara, cei doi principi s-au întâlnit și cu oaspeții din Franța, ofițerii flotilei venite în port. Mai întâi, cei doi prinți ai României au participat în salonul vaporului SMR România la un dineu intim, alături de amiralul Bouis, ministrul de externe Mitilineanu, ambasadorul francez Clinchant, amiralii Scodrea și Gavrilescu și alți câțiva înalți ofițeri români și francezi. La dineu au participat și civili locali, prefectul Andrei Popovici și primarul Ion Bentoiu. Dineul s-a încheiat la ora 23:00, după care s-a mers la Cercul Militar, unde a avut loc un bal organizat de Divizia a 9-a.

O zi mai târziu, pe 25 martie, prinții Nicolae și Ileana au mers pe crucișătorul francez Duguay-Trouin unde a avut loc un ceai dansant. Pe 26 martie 1927, după un dejun de adio la bordul vasului-amiral, escadra franceză a părăsit Constanța. Atmosfera a fost una caldă, singurii francezi supărați fiind, probabil, cei pasionați de fotbal, care zile bune n-au putut uita înfrângerea suferită în fața echipei Victoria Constanța!

Reclama zileiModern – Salon de coafură pentru doamne și domni, situat în piața Ovidiu 17 Constanța (fosta cafenea Chinezul), telefon 722. Localul, mărit și renovat, după ultima expresie a confortului și esteticei. Onorata cleintelă este invitată a se convinge de modul ireproșabil în care va fi servită, având la dispoziție un select personal specializat în arta tăerii părului și bărbei. Salon special pentru doamne (Separat). Se execută coafuri moderne pentru nunți, baluri, serate, etc, tincturi pentru păr și orice altceva pentru păr. Raion special de parfumerie. (1926)

Sursa foto: Ziua de Constanța

Read More
12 martie

12 martie – Comercianți, meșteșugari și meseriași de acum un veac

Reședință de județ și capitală a provinciei pontice, Constanța a înregistrat o continuă dezvoltare economică în prima jumătate a anilor ’20 ai secolului XX. Populația creștea de la an la an, orașul se extindea constant, iar comerțul devenea din ce în ce mai înfloritor. Constanța era un oraș cosmopolit, atât datorită multietnicității istorice tradiționale, cât și grație portului și activităților sale comerciale. Orașul devenise un magnet pentru comercianți, un loc prosper și sigur unde puteai face ușor avere, fie că erai mare industriaș, mic comerciant sau simplu meșteșugar. Era loc pentru toți…

Astăzi ne vom referi la câțiva dintre comercianții, negustorii și meșteșugarii orașului, unii dintre ei specializați în domenii care în prezent ne par inedite. Erau anii ’20, într-un oraș prosper și modern, în care au început să circule numeroase automobile. Vehiculele cu tracțiune animală erau însă încă majoritare, iar cei mai mulți dintre vizitatorii urbei alegeau să se plimbe cu trăsurile și birjele. În același timp, caii și vitele erau folosite intens în agricultură, iar Constanța era înconjurată de terenuri agricole. Am făcut această scurtă prezentare pentru a înțelege mai bine importanța unor meserii. Astfel, în oraș își aveau ateliere meșteri în curelărie și hamuri. Taic Abduraman și asociatul său Bacvarof își aveau atelierul pe strada Miron Costin, la numărul 17, Nicolae Macri activa pe strada Mercur, la numărul 3, Dumitru Tănase putea fi găsit în Piața Griviței, în timp ce Ștrul Vladigher lucra pe strada Ștefan cel Mare.

Memet Cadâr Emin era unul din cei mai căutați rotari din oraș, în timp ce Simion Covaci și Constantin Pălimen erau meșteri caretași, cei care confecționau carete (n.n. careta era o trăsură închisă, un cupeu, cu patru roți). Astăzi, pe strada Atelierelor găsim numeroase service-uri auto, spălătorii și magazine de piese auto. În urmă cu o sută de ani, pe aceeași stradă își aveau ateliere fierarii Constantin Plângu, Anton Fritz, Constantin Lazăr, Mustafa Suliman sau Boris Șașoi. Dintre tinichigiii cu ateliere în oraș îi menționăm pe Toma Dobrescu, pe Enghezi, Rubin, Iosif, Macaropulos, Samiotis sau pe Iosif Lazăr, Nisim Ravona și Iani Șcreta, ultimii trei având magazine pe strada Ștefan cel Mare. Tot pe strada comercială Ștefan cel Mare se găseau fabrici de lumânări deținute de Iosif Atanasiu și Al. Săndulescu, în timp ce Gheorghe Teodor avea un magazin în același domeniu pe strada Cuza Vodă. Familia Calogheros deținea o tăbăcărie, iar asociații Ptrof și Nicolof o alta, cu sediul în strada Ștefan cel Mare, la numărul 30. Printre cei mai căutați zugrafi (zugravi) din oraș se numărau Dumitru Cotis, Fabiani Gentilim, Moriț Finkelstein sau Nicolae Popler.

Cei mai de seamă cojocari erau Mihail Harduc (cu atelier pe strada Mihăileanu), P. Niculescu și Nicolae Stroe, amândoi cu magazine pe Ștefan cel Mare. Meșteri în călđărărie erau Eftimie Beioghi, Iason Iasomitis, H Haralambide, Ion Tomescu sau Otto Henkel.

Surprinde numărul mare al cizmarilor prezenți pe lista comercianților înregistrați în anul 1925 la Camera de Comerț Constanța. Enumerăm o parte dintre ei: Chiriac Andriomenos, Costi Aristide, Hagi Asadurian, Ștefan Blănaru, Dumitru Bărsănescu, Pavel Dumitrescu, Iani Elefterie, Nicu Eustațiu, H. Foundoukas (strada Carol numărul 43), Azuf Garabetian (strada Ștefan cel Mare numărul 55) Levon Ihtarian (strada Scarlat Vârnav numărul 11), Vasile Macovei, Iani Petas, Eufrosina Popescu, Artin Suchiaz, Gheorghe P. Enache, Eduard Kugasian, Constantin Lupu etc.

Pe strada Ștefan cel Mare îi găseai pe cei mai mulți dintre ceasornicari: Abibula Ismail, Gheorghe Biciola, S. Bringer, Abram Garabetian, Merigian Calpaccian sau pe Evant Calpaccian, care mai avea o ceasornicărie și pe strada Carol – actualul Bd. Tomis. Tot pe strada Carol lucrau ceasornicarii Merlaub, Panici, Spiru sau Mogârdici.

Iubitorii de articole orientale puteau intra în magazinele deținute de Hazar Avedisian (pe strada Chiliei numărul 30), Mascut Pelula (strada Ștefan cel Mare), Iani Pascalopol (strada Carol) sau Pincus Șapira (strada Carol și Piața Independenței).

Dintre croitorii foarte căutați (de localnici sau de turiști) îi menționăm pe următorii: Iacob Acrivopoulos (strada Traian) Stela Albahari (strada Carol numărul 18) Filip Albert (strada Alecsandri numărul 28), Amet Ibraim (strada Gen. Lahovari numărul 7), N Banef, Petre Cindrea, Aneta Dumitriu (Piața Independenței numărul 24), Hagiopol (strada Alecsandri numărul 7), Iani Hasapidi, Ștrul Herșcovici (strada Carol), Radu Nedelcu (strada Griviței numărul 25) Pelichidis și Cazrichian (strada Carol numărul 28), Aristotelio Efstațiu Sgwides etc.

Vremurile începeau însă să se schimbe. Constănțenii gustau tot mai mult produsele erei moderne.  Lumea circula pe biciclete și asculta muzică la gramofoane și patefoane. Apar implicit ateliere unde poți repara astfel de vehicule sau de aparate. Este cazul magazinului de pe strada Mercur numărul 8, proprietatea lui Traian Periețeanu. Pălării create după ultima modă se puteau achiziționa de la magazinele Panaitescu, Spiliades sau Weinstock (Osias și Avram).

Indiferent de anotimp, ușile acestor magazine, prăvălii, ateliere erau mereu deschise publicului. Afacerile aduceau venituri pe măsură, iar orașul se dezvolta în fiecare zi. Constanța trăia una dintre cele mai prospere perioade din istoria sa…

 Reclama zileiFabrica de lumânări T Săndulescu-Focșani – Sucursala Constanța – Aduc la cunoștință onorabilei clientele că pot găsi orice asortiment de lumânări mari și mici, cu prețuri reduse cu 5%. Prețuri avantajoase. Lumânări poleite cu aur veritabil. Se mai efectuează orice formă de lumânări pentru Paști ca: Coșulețe, Fructe, Turte, etc. T Săndulescu. Str. Ion lahovari, nr.69. Constanța (1921).

Sursa foto: Biblioteca Digitală Națională

Read More
11 mar

11 martie – Tezaurul de la Sucidava – Izvoarele. Artă și credință

În cadrul calendarului „Astăzi la Constanța”, dedicăm ziua de 11 martie uneia dintre cele mai importante descoperiri arheologice din spațiul dobrogean, precum și din România: Tezaurul de la Sucidava-Izvoarele. Ansamblul excepțional, alcătuit din 17 obiecte, este „produsul unei descoperiri ocazionale”, „așa cum s-au făcut numeroase altele pe teritoriul dintre Dunărea de Jos și Marea Neagră, ținut recunoscut, de altfel, printr-o bogăție arheologică inegalabilă”, au subliniat cercetătorii Adrian Rădulescu și Traian Cliante în articolul „Tezaurul de la Sucidava – Izvoarele (jud. Constanța)”, publicat în revista științifică Pontica 19 (1986).

Descoperirea întâmplătoare a fost făcută în primăvara anului 1984, „în ruptura unui mal al Dunării, în apropierea localității Izvoarele (Pîrjoaia), în cetatea alăturată, identificată mai demult cu antica Sucidava”. Cercetătorii au mai precizat că „prin valoarea lor artistică și cu precădere documentară, piesele componente vin să întregească un patrimoniu de epocă – și așa foarte valoros – al monumentelor romano-bizantine, descoperite în această parte a Imperiului (roman)”.

          În componența Tezaurului de la Sucidava – Izvoarele sunt șase lingurițe, șase boluri, o cană de dimensiuni relativ mari, o căniță trilobată (n.a. cu trei lobi, asemănătoare unor petale), o pateră (n.a. vas ritual, asemănător unei farfurii decorative, folosit în ceremonii religioase), o strecurătoare și un reliquarium (n.a. recipient destinat păstrării relicvelor). Lingurițele, la prima vedere identice, prezintă diferențe subtile de dimensiune și decor, fiind ornate cu caneluri longitudinale, iar unele dintre ele păstrând porțiuni de inscripții, precum BIKT sau NAZ. Bolurile sunt lucrate cu mare finețe și decorate cu cercuri concentrice și caneluri, iar pe patru dintre ele apare o ștampilă cu o cruce în relief, înconjurată de o inscripție parțial păstrată.

          În cazul pieselor de dimensiuni mai mari se remarcă bogăția decorativă. Cana mare prezintă capete de grifoni la extremitățile toartei și „a fost decorată în partea superioară prin frapare, în forma unui vrej de viță de vie”. Cănița trilobată înfățișează motive geometrice și vegetale, alături de brâuri în relief și câmpuri decorative complexe, în timp ce patera are în centrul cupei un medalion cu un kantharos (n.r. cupă antică, cu două toarte) din care beau doi porumbei, iar mânerul este împodobit cu o ghirlandă de viță de vie. Una dintre cele mai spectaculoase piese, strecurătoarea, poartă simboluri creștine gravate, reprezentând doi păuni care se adapă dintr-un kantharos, alături de pești și alte perforații decorative.

Întregul ansamblu de argintărie reflectă puternice influențe ale artei paleocreștine, aspect evidențiat de decorurile simbolice și de prezența reliquarium-ului, recipient ornat cu motive geometrice, vegetale, cruci stilizate și o hristogramă (n.a. simbol creștin alcătuit din literele numelui lui Hristos), elemente specifice creștinismului timpuriu.

„Adunate deci într-un singur lot, în condiții istorice și pe căi greu de determinat, ele au alcătuit tezaurul sucidavens pentru folosințe liturgice. Unele piese sunt grupate prin scop funcțional, cum ar fi cutia reliquar, sau ansamblul format din cănița trilobată cu patera care formează așa-numitul charnibozeston; sunt scrijelate cuvintele de esență creștină pe câteva vase: phos, zoe – lumină, viață.

Este o practică a vremii ca în bisericile episcopale (mitropolitane) să se concentreze, prin danii de la credincioși, obiecte necesare practicilor liturgice, folosite de preoți și ierarhi superiori la sărbătorile religioase, la marile aniversări etc., așa după cum este cazul cu cel de la Sucidava, localitatea devenită reședința uneia dintre cele 14 eparhii episcopale ale Sciției”, se punctează în „Istoria Dobrogei” (1998), sub semnătura istoricilor Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu.

Această descoperire, alături de altele de o mai mică amploare, a conferit cetății Sucidava Moesica „imaginea unui puternic bastion al creștinismului situat la limita Imperiului cu lumea barbară”, tezaurul aparținând „uneia dintre bisericile puternice și bogate ale orașului, sprijinită – așa cum ne arată chiar piesele în discuție – de o comunitate creștină bine constituită”, după cum au evidențiat istoricii Rădulescu și Cliante.  

Cât privește Sucidava Moesica, istoricii au notat: „Indiferent de momentul apariției unei episcopii a sucidavensilor, cel puțin până la sfârșitul veacului al V-lea dar și în cel următor, orașul va rămâne pentru întreaga zonă un puternic centru de răspândire nu numai a creștinismului, dar și a spiritualității în general. Rolul său va fi din ce în ce mai greu de îndeplinit către sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea e.n. Tot mai desele atacuri barbare, grefate pe fondul frământărilor interne vor avea urmări nefaste pentru toată regiunea Dunării de Jos. Odată cu prăbușirea sistemului defensiv din această parte a Imperiului, viața orășenească atât de înfloritoare cândva, se va stinge treptat, populația vechilor centre ruralizându-se sau retrăgându-se în locuri mai izolate, dar mai sigure. Când anume a fost depozitat tezaurul de la Sucidava nu putem preciza anume; însă acest proces se leagă cu siguranță de vreunul dintre numeroasele atacuri petrecute în perioada amintită”.

Tezaurul de la Sucidava – Izvoarele se află în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, iar o parte dintre piesele sale componente pot fi admirate în cadrul expoziției itinerante „ARS SACRA. Primul mileniu al erei creștine în Dobrogea”, găzduită de Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad până la jumătatea lunii mai 2026.

Reclama zilei –  Vreți să beți un vin bun și natural? Nu-l căutați la cârciumile din centru ci alergați cu toți la Cârciuma Națională a lui C.  Georgescu din strada Mangaliei 105 (1925).

Sursă foto: MINAC

Read More
10 mar

10 martie – Femeile în viața publică și religioasă a cetății Tomis

Timp de mai bine de 13 veacuri, din secolul al VII-lea î.H și până în secolul al VII-lea d.H, Dobrogea (Scythia Minor) s-a aflat sub influența marilor culturi ale antichității: greacă, romană și romano-bizantină. Colonie a Miletului începând din secolul al VI-lea î.H., Tomisul (Constanța de astăzi) a avut o poveste extraordinară, plină de momente deosebite de dezvoltare și prosperitate, dar și perioade tulburi. Nu vom vorbi însă astăzi despre evenimentele militare prezente în istorie orașului, ci despre un aspect inedit, și anume rolul pe care l-au jucat femeile în antichitatea cetății Tomis.

Începem mai întâi cu societatea grecească… Deși vorbim despre Grecia – patria democrației – trebuie să spunem că, la început, la vechii elini, femeia nu a avut deloc un rol privilegiat. În  perioada arhaică a civilizației grecești (până în 490-480 î.H.), ea era total exclusă din viața publică și trebuia să fie supusă soțului, dedicată exclusiv rolului domestic, având atribuții strict casnice. Situația începe să se schimbe treptat în epoca elenistică (secolul IV î.H. – secolul I d.H.) când apar consemnări despre unele femei (din familii ilustre și bogate) ce dețin anumite funcții publice. Este vorba despre sacerdoții, despre funcții de mari preotese ale unor culte religioase din panteonul grecesc.

În epoca stăpânirii romane situația se modifică și mai mult. Pentru femeia romană, grija față de familie și supunerea față de soț nu mai sunt de ajuns. Multe tinere, educate și provenite din familii sus-puse, încep să își dorească accesul la funcții publice. Așa se întâmplă și în Scythia Minor, unde ele încep să se implice în viața religioasă a cetății, preoția fiind în continuare singurul domeniu public unde li se permite accesul. Nu este însă puțin lucru, pentru că pe această cale femeile antichității dobrogene reușesc să obțină influență și să joace roluri extrem de importante. Le regăsim în inscripții fie preotese ale unor diverse culte și temple, fie conducătoare sau membre de seamă ale unor asociații și colegii religioase, care se ocupau de organizarea unor evenimente publice.

Un prim exemplu este Sossia Africana, o persoană care a trăit în secolele II-III d.H, perioada în care orașul este descris ca marea metropolă a Pontului Vestic. Sossia Africana a supraviețuit timpului nu printr-o singură dovadă, ci prin două, aspect inedit. Primul monument este o bază de calcar care mai păstrează și un fragment dintr-o statuie astăzi dispărută. Inscripția de pe soclu ne spune că Sfatul și Poporul Tomisului au ridicat o statuie în cinstea unui anume Quietus, fost veteran roman (“care și-a îndeplinit serviciul militar cu cinste”), și fost agoranom (magistrat ce se ocupa de controlul pieței/agorei și în general, de viața economică a orașului). Bărbatul a fost onorat de către conducerea orașului, dar aflăm din inscripție că statuia sa a fost ridicată de soția sa, Sossia.

În cel de al doilea caz, Sossia nu apare ca soție dedicantă, ci ca personaj principal. Și aici avem o bază de statuie pusă tot de către “Sfatul și Poporul Tomisului”. Inscripția de pe baza de calcar ne spune, fără echivoc, că aici se afla reprezentarea Sossiei, mare preoteasă a zeiței Cybele: “Noroc bun! Sfatul și poporul metropolei Tomis, pentru Sossia Africana, soția lui Quietus, care a fost preoteasă a Mamei Zeilor și ca o adevărată fiică a lui C. Iulius Africanus, a depășit pe predecesoarele sale întru preoție și a completat podoabele zeiței cu ofrande de aur… în semn de prețuire”.

Este clar că Sossia a avut atuurile necesare pentru a accede în această înaltă funcție, dar faptele lăudate de Sfat și Popor ne arată că ea a făcut tot ce îi era posibil pentru a demonstra că își merită recunoașterea publică. De remarcat este faptul că, acum aproximativ 1800 de ani, în metropola Tomis, într-un spațiu public, oamenii treceau și admirau statuia unei femei puternice pe nume Sossia Africana!

Al doilea exemplu se referă la o femeie care își arogă titlul de “Mater Romanorum”, „Mama Romanilor”. Monumentul are pe fronton un relief cu Cavalerul Trac, eroul protector al mormintelor, aflat la vânătoare.  Inscripția poartă la început următoarele cuvinte: “Eroului și Stăpânului (n.a. Eros et Domnus), a ridicat acest monument Menia Iuliane, născută în Tiana, mama romanilor scriși mai jos…” (urmează numele a 13 bărbați, membri ai aceleiași asociații și care sunt originari din diverse zone, în general din Asia Mică). Foarte interesant este că Menia Iuliane este cea care prezidează acest colegiu de adoratori ai Cavalerului și că ea este “mama” acestor orientali romanizați. Aici, cultul Cavalerului poate fi legat și de Cybele, Marea Mamă a Zeilor, pe care romanii au contopit-o pe imaginea zeiței strămoașei Venus Genetrix, adesea și ea denumită “Mater Romanorum”.

Aceste colegii religioase, create pentru venerarea unei anumite divinități, erau implicate puternic în viața publică a comunității. Cu siguranță, Mater Romanorum și colegii săi se ocupau de organizarea de sărbători și evenimente publice, de ceremonii religioase etc. Ca și “președinte” al colegiului, Menia Iuliane putea avea și atribuții de ordin financiar-administrativ.

Foarte probabil, Menia Iuliane nu provenea dintr-o sus-pusă familie (sau nu a considerat necesar să menționeze acest lucru). Numele ei este roman, ea însăși fiind o orientală romanizată. Poate că era o simplă femeie liberă sau chiar o fostă libertă (libert – sclav eliberat care a primit cetățenia romană).

Multe femei ale Pontului Stâng au rămas în istoria locului datorită faptelor lor de binefacere. Este și cazul unei femei numită Epifania, care a trăit în secollele II-III d.H. Din inscripția sa funerară (ISM II, 375(211)) aflăm că era născută în Grecia Mamă, din mamă ateniană și tată originar din Hermione. Fiică și soție de armator, Epifania s-a stabilit la Tomis și s-a implicat în binefacerea sărmanilor: “…M-am născut între muze și m-am împărtășit din bunurile înțelepciunii. Ca femeie, unor femei am dat mult ajutor soțiilor părăsite, stăpânită fiind de sentimente pioase. De asemenea, am ajutat mult pe cea reținută pe patul de suferință…”

În afara deja consacratei Sossia Aficana, la Tomis mai avem două mari preotese, fără a cunoaște însă cu exactitate în cadrul cărui cult activau. Fiind însă soțiile unor înalți funcționari tomitani din secolele II-III d.H., este foarte probabil ca ele să fi activat în cadrul cultului imperial, creat pentru celebrarea imperatorului. Ele se numeau Ulpia Matrona și Iulia Apolauste și erau soțiile nobililor Aurelius Priscius Isidorus și Aurelius Priscius Annianus, pontarhi și sponsori ai jocurilor de gladiatori.

          Încheiem cu alte trei tomitane de frunte ale epocii romane. Primele două sunt membre de seamă, conducătoare chiar, ale unei asociații a “dendrophorilor” (“purtători de arbore”), din cadrul cultului Marii Mame Cybele și a paredrului ei Attis. Pe listă, alături de numeroși bărbați apar “Nanas, fiica lui Theodon, mamă a dendrophorilor” și “P. Aelia Olimpia, mai marea purtătoarelor de vergele”. Al treilea și ultimul exemplu este cel al femeii Flavia Nona (“mater dumi”)” mamă” a unui colegiu dedicat Cybelei. Ea figurează alături de „pater dumi”, părintele colegiului, Aurelius Valerianus, ca și donatoare și dedicantă a monumentului.

Femeile mai sus-prezentate au jucat roluri importante în viața publică a cetății Tomis și își merită recunoașterea și astăzi.

Reclama zilei – Parcul și varieteul Carpați. La Alexe. Strada Scarlat Vârnav. Local de prim rang. Orchestră clasică. Artiști de la cele mai mari teatre din capitală. Prețuri moderate. Deschis până la ziuă. (1927)

Read More
9 mar

9 martie – Conul de pin: mitul lui Attis și renașterea primăverii

Luna martie are o strânsă legătură cu o piesă arheologică impresionantă aflată în colecția Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Este vorba despre un con de pin funerar, de dimensiuni considerabile (înălțime de 1,46 m), căruia îi dedicăm fila din 9 martie a calendarului istoric „Astăzi la Constanța”. Acesta a fost descoperit în luna martie 1963, în timpul săpăturilor pentru fundația blocului A5, în zona gării vechi din Constanța.

În volumul „Arta sculpturală în Dobrogea Romană, secolele I-III” (2002), Zaharia Covacef a subliniat că „unica reprezentare independentă a unui con de pin a fost descoperită la Constanța” și a detaliat referitor la piesa arheologică, datată în secolul al II-lea p. Chr.: „Sculptura este formată din trei părți: baza, conul de pin propriu-zis și vârful. Baza la rândul ei este triplă: partea de jos are forma unui hexagon, înalt de 12,5 cm, lungimea fiecărei laturi fiind de 40 cm; urmează o porțiune – trapezoidală în secțiune – înaltă de 12 cm; ultima parte a bazei este de formă circulată și are înălțimea de 6,5 cm. Conul de pin are forma ovoidală și este înalt de 90 cm. Vârful monumentului, înalt de 25 cm, este de asemenea ovoidal, iar pe el se încolăcește un șarpe care ajunge cu capul în partea cea mai de sus”.

Simbol funerar asociat cu nemurirea și renașterea, conul de pin este un motiv recurent în iconografia elenistică și romană, fiind întâlnit frecvent pe inscripții, altare, reliefuri și alte reprezentări sculpturale funerare și religioase. Adăugarea șarpelui pe monument, simbol în sine, întărește ideea de viață eternă și renaștere, a mai arătat Zaharia Covacef.

Interpretarea simbolisticii conului de pin face trimitere la Attis, o divinitate mitică ce își are originea în religia orientală a frigienilor, popor indo-european antic care a trăit în primele milenii înainte de era noastră în Frigia, regiune situată în partea central-vestică a Asiei Mici. Attis este asociat cu zeița Cybele, numită și „Marea Mamă a Zeilor”, iar ulterior miturile despre cei doi s-au răspândit și au cunoscut o mare popularitate în lumea elenistică și romană. Credințele despre aceste zeități ofereau adoratorilor povești pline de simboluri, în care, după suferințe, luptă și sacrificiu de sânge, urma victoria – triumful vieții în fața morții și bucuria născută dintr-o durere învinsă.

De-a lungul timpului, mitul lui Attis a îmbrăcat diverse forme. În unele versiuni, el era un tânăr păstor de o frumusețe ieșită din comun, care devenea zeitate după moarte; în altele, avea parte de o naștere miraculoasă, fie dintr-o fecioară fecundată prin intermediul unui fruct de către o divinitate, fie dintr-o stâncă, și era o ființă bisexuală. Relația dintre Cybele și Attis este descrisă în moduri diverse: bărbatul îi era zeiței fie consort, amant sau fiu spiritual.

Caracteristica definitorie a mitului este faptul că, în urma unui episod brutal, Attis moare sub un pin, pentru a reînvia apoi în natura din jurul arborelui sacru. Într-o versiune elenistică, din sângele lui Attis răsar violetele, iar din trupul său îngropat de Cybele va răsări migdalul, „simbol amar al doliului”, după cum descrie Robert Turcan în ampla lucrare „Cultele orientale în lumea romană”.

Momentul central al mitului, indiferent de versiune, este moartea lui Attis sub un pin – un detaliu esențial, căci pinul devine simbol al continuității vieții. Zeitatea depășește astfel statutul de personaj tragic și devine expresia ciclului vegetal: dispariția aparentă a naturii în sezonul rece și revenirea ei spectaculoasă primăvara. Pinul, fiind verde tot anul, sugerează că viața nu încetează complet niciodată.

Relevantă în acest sens este menționarea ceremoniilor dedicate zeiței Cybele, precum și lui Attis, instituite în timpul împăratului roman Claudius, care se desfășurau primăvara, între 15 și 27 martie. Potrivit descrierii oferite de Robert Turcan în lucrarea menționată, pe 15 martie aveau loc defilări pe străzi, cu trestii tăiate pe malurile râului Almo, iar marele preot jertfea un taur de șase ani, „întru fertilitatea loturilor muntoase”. Apoi urmau nouă zile în care oamenii se abțineau de la pâine, rodii, gutui, carne de porc, pește și, probabil, vin. „Pe 22 martie, se tăia un pin înaintea sfârșitului nopții, sacrificând un berbec al cărui sânge impregna rădăcinile arborelui”, iar arborele era expus pentru a fi adorat de mulțime. Urmau ziua bocetelor de doliu – când mulțimea de adoratori parcurgea străzile în mare zgomot, suflând în trompete și lovind în scuturi – și ziua sângelui, când aveau loc dansuri frenetice în jurul pinului sfânt, iar bărbații își loveau piepturile goale cu conuri de pin. Pe 25 martie era consemnată ziua bucuriei populare, așa-numitei învieri a lui Attis sau „prima pe care soarele o face mai lungă decât noaptea”, în esență „o sărbătoare a primăverii și a vieții regăsite”. În această zi, sărbătorirea lua forma unui carnaval, când „cavaleri și senatori, liberți și demnitari defilau machiați, mascați și deghizați în cele mai neașteptate chipuri”. După o serie de zile atât de solicitante, ziua de odihnă din 26 martie era necesară, pentru ca pe 27 martie să fie ziua „spălării”.

Mitul lui Attis rămâne o expresie a ideii de ciclicitate și regenerare a naturii, în care moartea nu reprezintă un sfârșit, ci o trecere spre renaștere. În aceeași logică, pinul sub care Attis își găsește sfârșitul simbolizează nemurirea în lumea naturală.

În zilele următoare, vom dedica o filă din calendarul nostru istoric zeiței Cybele, care are o lungă și frumoasă tradiție de venerare în lumea elenistică și romană și de al cărei cult a fost strâns legat mitul lui Attis.

Reclama zilei – La Pavlide – Mare magazin de Manufactură şi Galanterie, articole de iarnă bine ’asortat, ştofărie de Bărbaţi şi de damă. Galoşi şi Şoşoni Marca Pepege“ Se găseşte numai la PAVLlDE, Strada Carol 52 bis, Constanţa. (1927)

Read More
8 martie

8 martie –  Ziua Femeii, „Apus de soare” la Constanța și un scriitor al mării

Inițiativa instituirii unei Zile Internaționale a Femeii a fost lansată în anul 1910, la Conferința Internațională a Femeilor Socialiste de la Copenhaga, iar meritul acestei idei îi era atribuit activistei germane Clara Zetkin. Prima Zi Internațională a Femeii a fost marcată în 1911, în statele vest-europene, dar nu pe 8 martie, ci pe 19 martie. Data a fost modificată după evenimentele din 1917, când, în Rusia, femeile au declanșat o grevă pe 23 februarie (calendar vechi), echivalentul datei de 8 martie în calendarul nou. În 1975, Organizația Națiunilor Unite a recunoscut oficial 8 martie drept Ziua Internațională a Femeii, în cadrul Anului Internațional al Femeii.

Referitor la începuturile sărbătoririi dedicate femeilor, în articolul „8 martie – Ziua Internațională a Femeii”, publicat pe 7 martie 1954 în ziarul Înainte se arată: „S-au împlinit 44 de ani de la cea de a doua conferință internațională a femeilor socialiste din Copenhaga, cînd s-a hotărât ca la 8 martie, în fiecare an, să se sărbătorească Ziua Internațională a Femeii. Rolul istoric pe care l-a avut această hotărîre, este acela că a unit și mai mult femeile din lumea întreagă în lupta pentru drepturi, pentru fericirea copiilor, pentru viață”.

În țara noastră, celebrarea zilei de 8 martie se face constant după anul 1948, când femeii îi sunt lăudate realizările muncitorești, îi sunt apreciate rolurile de mamă și soție și îi sunt dedicate manifestări culturale. În perioada comunistă, această zi era percepută și celebrată mai degrabă ca Ziua Mamei, accentul fiind pus pe rolul matern al femeii și pe omagierea mamelor. În presa vremii apar pagini întregi dedicate femeilor și rolului acestora în societate, pline cu articole de propagandă socialistă, dar nu lipsesc nici poeziile, caricaturile sau rebusurile cu această tematică. „Ziua femeii este deopotrivă și ziua bărbaților, în măsura în care femeia este mama, sora, logodnica, soția noastră, tovarășa de zile bune și de zile negre, sprijinul celor mai nobile nădejdi. De ziua femeii, adresez minunatei noastre tovarășe cele mai calde urări de fericire”, este mesajul de felicitări semnat de Sică Alexandrescu, „artist al poporului”, publicat printre altele în numărul din martie 1970 al revistei Femeia.

***

Teatrul Elpis a găzduit pe  8 martie 1925 o reprezentație de gală a Teatrului Național din București, realizată cu ocazia jubileului de 50 de ani de teatru ai marelui actor român, maestrul Constantin I. Nottara (1859-1935). Piesa oferită publicului constănțean a fost Apus de Soare, zguduitoarea dramă a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Din ziarul Dacia aflăm că în afara maestrului, rolurile au fost asigurate de alți mari actori ai țării – Critico, Orendi, Melișanu, Romano, și de mari actrițe, precum doamnele Nicolau, Ciuceanu și Buziganu. De asemenea, a impresionat și domnișoara Voluntaru “talent tânăr” din Constanța. Trupa de actori de la Național se aflau, cu ocazia jubileului, într-un turneu în marile orașe ale țării. Ziarul Dacia a menționat că Nottara, ajuns deja la vârsta de 66 de ani, “a jucat pentru ultima dată, poate, rolul lui Ștefan cel Mare”.

Din Dobrogea Jună aflăm că marele actor și colegii săi au fost primiți cu alai la Constanța, în ziua reprezentației: “… un public imens a ținut să primească la gară pe ilustrul oaspete și în momentul intrării trenului în stație, strigăturile de Ura se amestecau cu sunetele muzicei militare, venită și ea în același scop… Oficialitățile au strălucit prin absență. Nu s-au rostit discursuri… De la Gară la restaurantul Bristol din Piața Independenței (n.n. astăzi Piața Ovidiu) maestrul a mers cu trăsura 78, cea mai rebegită dintre birjele Constanței”. Seara, pe scena de la Elpis, Nottara a primit o statuetă cumpărată de organizatori de la magazinul Pincus Șapira. La finalul reprezentației, impresarul Moritz Comet a anunțat că Nottara va reveni la Constanța, dar nu cu Apus de Soare, ci cu piesa Ludovic al XI-lea.

Toate ziarele urbei au căzut de acord asupra unui lucru (fapt foarte rar, de altfel) și anume că reprezentația maestrului a fost una de excepție și că prezența sa și a celorlalți actori la Constanța a fost o sărbătoare unică. 

***

Pe numele său real Nicolae Bogza, scriitorul Radu Tudoran s-a născut pe data de 8 martie 1911, în localitatea prahoveană Blejoi. Lingvist, traducător și prozator român, el a fost fratele lui Geo Bogza, părintele reportajului literar, și fiul unui funcționar din Marina Comercială, care i-a insuflat dragostea pentru mare. Este celebru grație romanelor sale în care evocă marea: Toate pânzele sus!, Un port la răsărit, Maria și Marea și este autorul ciclului de romane Sfârșit de mileniu. Pentru felul în care a știut să descrie universul maritim, specific Dobrogei, Radu Tudoran merită cu prisosință să facă parte din acest calendar istoric dedicat orașului Constanța.

Reclama zileiDumitru C. Frangopol – Mare magazin de sticlărie, faianțerie, articole de ferărie și menaji, bine asortat cu sobe de tuci de iarnă. Magazin de încredere. Strada Carol 48. (1927)

Sursa foto: Florentina Bozîntan

Read More
7 mar

7 martie – Constantin Chera, arheologul Tomisului

Ziua de 7 martie marchează, pentru comunitatea arheologică și pentru orașul Constanța, amintirea unuia dintre cei mai importanți cercetători ai patrimoniului dobrogean. La această dată, în anul 2022, s-a stins din viață arheologul Constantin Chera, personalitate marcantă a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța și unul dintre specialiștii care au contribuit decisiv la cunoașterea straturilor antice ale Tomisului. Numele lui rămâne strâns legat de numeroase descoperiri arheologice și de formarea unor întregi generații de arheologi.

Născut la 2 noiembrie 1950, la București, Constantin Chera a urmat studiile de istorie la Universitatea din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1973, apoi și-a continuat formarea academică la Constanța, obținând titlul de doctor în istorie la Universitatea „Ovidius”. A fost, pe rând, muzeograf (1975-1983), muzeograf principal (1983-1993), cercetător principal (1993), cercetător principal III (1993 – 2003) și II (2003 – 2008). A avut funcții de conducere: șef al Secției Monumente în teritoriu (1998 -2005 și 2009) și director (2005-2009), precum și redactorul științific al revistei Pontica.

După o scurtă perioadă petrecută la catedră (1973-1975), este remarcat de Petre Diaconu pe șantierul arheologic de la Păcuiul lui Soare și devine angajat al muzeului din Constanța. În cadrul acestei instituții cunoaște desăvârșirea profesională, iar a spune că își practica profesia cu dedicare și responsabilitate pare prea puțin. Muzeul era viața lui, așa cum au subliniat colegii în omagiul adus la trecerea sa la cele sfinte, iar „omul și arheologul se confundau”, observa Livia Buzoianu în articolul Constantin Chera-arheologul, publicat în revista Pontica 55 (2022), ediție dedicată acestui reputat specialist.

„A dedicat muzeului tot timpul: a fost arheologul de teren, prezent în toate punctele anunțate sau nu, în care se săpa sau se ridica o construcție în Constanța; indiferent de anotimp, ignorând pericolele și înfruntând interdicțiile constructorilor, se lupta pentru cercetarea zonei și recuperarea obiectelor arheologice”, nota Livia Buzoianu în articolul menționat.

Prin activitatea sa neobosită a adus Constanței numeroase descoperiri importante. În anii 1981-1982, cercetările arheologice desfășurate au dus la recuperarea a patru stâlpi miliari din săpăturile de pe strada Cuza Vodă, precum și la descoperirea unui sarcofag cu inscripție funerară în versuri, găsit în timpul săpăturilor din curtea Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”. Însă cea mai valoroasă realizare rămâne, după cum a mărturisit chiar el în mai multe interviuri, descoperirea Mormântului Hypogeu Pictat de la Tomis, pe 25 februarie 1988, alături de colegul și prietenul său Virgil Lungu.

Lista meritelor profesionale ale lui Constantin Chera este lungă. A desfășurat o intensă și prodigioasă activitate de cercetare, recunoscută și apreciată la nivel național și internațional. A avut un rol important în administrarea și prezervarea patrimoniului muzeal dobrogean, implicându-se activ în susținerea muzeelor de la Histria și Adamclisi și contribuind la inaugurarea punctelor muzeale de la Hârșova și Cernavodă. A participat la numeroase conferințe și proiecte științifice în Europa, într-o lungă listă geografică ce include Amsterdam, Fribourg, Viena, Roma, Rhodos, Zadar, Istanbul – listă care oricum rămâne incompletă, după cum a arătat Livia Buzoianu. A obținut burse în străinătate în Franța, Italia și Germania, a participat la săpături arheologice în Austria și Franța și a fost membru al unor asociații de specialitate din aceste state. În perioada 2009–2015 a fost expert UNESCO pentru patrimoniul cultural subacvatic și membru al Consiliului Științific și Tehnic Consultativ al Convenției de la Paris din 2001.

Cei care l-au cunoscut își amintesc cu drag nu doar de cercetătorul riguros, ci mai ales de omul generos, colegial și mereu zâmbitor, pentru care profesia de arheolog era mai mult decât o carieră, era o vocație.

Reclama zilei – La magazinul de mobile Nissim Navon, str. Carol no.7. Au sosit dormitoare și sufragerii complecte. Prețuri și condițiuni avantajoase. Piane din cele mai renumite fabrici. Plătibile și în rate – (ziarul Varda, 1916)

Read More
6 mar

6 martie – Ultimul veteran al Războiului de Independență, condus pe drumul de veci

Pe 6 martie 1939, la Constanța, a fost condus pe ultimul drum veteranul de război Iorga Marișescu, trecut în neființă la onorabila vârstă de 102 ani. Cortegiul funerar a reunit sute de persoane, militari și civili, care i-au adus astfel cuvenitele onoruri. În ediția din 7 martie, ziarul Dobrogea Jună consemna că Marișescu era ultimul veteran al Războiului de Independență (1877-1878) stabilit în orașul Constanța. Se mai menționa în gazetă faptul că bărbatul “… a luat parte la luptele din jurul Plevnei și era distins cu mai multe decorații”. Născut în anul 1837, în timpul conflagrației sus-menționate avea deja matura vârstă de 40 de ani. Nu am reușit să găsim documente privind locul nașterii sale, dacă acesta se afla în Moldova, Muntenia sau Oltenia, provinciile românești de până la acel război. Este cert faptul că după încheierea războiului, Marișescu a venit în Dobrogea, ținut în care abia fusese instaurată administrația românească, după secole de stăpânire otomană. Mulți români s-au stabilit aici după 1878, unde au beneficiat de privilegii, precum acordarea de terenuri și alte facilități. Marișescu a ales Constanța, unde a locuit mai bine de cinci decenii.

În anul 1928, Dobrogea a sărbătorit Semicentenarul, marcând 50 de ani de la integrarea sa în Statul Român. Momentul a fost celebrat pe 28 octombrie și s-a bucurat de prezența a numeroase oficialități și a membrilor Casei Regale a României. Cu această ocazie, pe faleza Cazinoului Constanței au defilat zeci, poate chiar sute de veterani ai Războiului de Independență. Deși nu am descoperit o dovadă categorică, foarte probabil, la paradă a participat și Marișescu. Fotografiile realizate la Semicentenar dezvăluie câteva figuri ale acestor eroi de război. Printre ei, singurul recunoscut de până acum, este celebrul Peneș Curcanul (1854-1932), pe numele său real Constantin Țurcanu, cunoscut în întreaga țară datorită poeziei lui Vasile Alecsandri.

Asediul cetății Plevna, la care au participat Peneș Curcanul și Iorga Marișescu, s-a desfășurat în perioada 30 august/11 septembrie pe stil vechi – 28 noiembrie/10 decembrie pe stil vechi, 1877. După două tentative eșuate de a cuceri cetatea aflată sub stăpânire otomană, rușii au fost nevoiți să accepte intrarea în luptă a armatei române. Conducerea operațiunilor din această a treia bătălie a Plevnei a fost preluată de domnitorul Carol I. La Plevna au participat 43.411 soldați români, 7.170 de cai și 110 tunuri. Redutele din jurul cetății au căzut una câte una (Grivița 1, Grivița 2, etc), iar armata aliată a cucerit în cele din urmă centrul turcesc, forțând predarea lui Osman Pașa. Căderea Plevnei a deschis drum Rusiei către Constantinopol, iar după cucerirea orașelor Filopopol și Adrianopol, pe 4 februarie 1878, Imperiul Otoman a capitulat.

Tratatul preliminar de la San Stefano (3 martie/19 februarie stil vechi) și apoi cel de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878) au consfințit obținerea independenței de către România. De asemenea, în urma acestor tratate, a fost câștigată Dobrogea, cu tot cu Delta Dunării și Insula Șerpilor. Din păcate, Marile Puteri au decis să cedeze Rusiei Basarabia de Sud.

În Războiul de Independență, armata română a avut 5.465 morți și dispăruți, 3.316 răniți și aproape 20.000 de bolnavi (sursă – once.mapn.ro). Supraviețuitorii, printre care Peneș Curcanul, Iorgu Marișescu și alții asemenea lor, au devenit eroi și au fost onorați de către comunitate, așa cum meritau.

Reclama zileiRestaurantul La Ionică – S-a deschis noul restaurant Minerva, în strada Carol 31. Fostul antreprenor al restaurantului Transilvania a deschis aici un nou local, unde se servesc mâncări cu adevărat naționale și vinuri naturale. Este singurul restaurant românesc din centru unde se prepară la grătar, a la minut și mâncări franțuzești de către un nou bucătar specialist. (ziarul Varda, 1916)

Sursa foto: Colecția de clișee pe sticlă a fotografului Virgil Nicolau, MINAC, clișeul nr. 8239 – în Delia Roxana Cornea, Corina-Mihaela Apostoleanu – „Istoria pe un clișeu. Dobrogea multiculturală în colecția fotografului Virgil Nicolau”, MINAC, Editura City Walk Constanța, 2018

Read More
Sari la conținut
Prezentare generală a confidențialității

Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.