Dobrogea este un sit arheologic în aer liber, ținutul fiind presărat de numeroase vestigii antice grecești și romane. Încă de la finele secolului al XIX-lea, cetățile ridicate în vechime de marile civilizații au atras atenția istoricilor din țară și din străinătate. În România, deschizător de drumuri a fost arheologul și epigrafistul Grigore Tocilescu, directorul Muzeului Național de Antichități, care a inițiat primele cercetări științifice pe siturile dintre Dunăre și Mare.

Pe lângă bogăția unor foste colonii grecești precum Tomis sau Callatis (Histria nu fusese încă localizată și identificată), istoricul s-a concentrat și asupra vestigiilor de la Adamclisi, efectuând cercetări la Monumentul triumfal și apoi la cetatea Tropaeum Traiani, în intervalul 1881-1909, anul morții sale. Descoperirile făcute de arheologul român s-au bucurat de aprecierea specialiștilor din întreaga lume.

Doi reputați oameni de știință germani l-au sprijinit pe Tocilescu în perioada 1890-1895 la cercetarea monumentului triumfal, aflat la aproximativ doi kilometri de localitatea modernă Adamclisi. Aceștia au fost arhitectul Georg Niemann și arheologul și specialistul în istoria artei Otto Bendorf. Împreună, cei trei au publicat în 1895, la Viena, în limbile germană și română, extraordinara monografie “Das Monument von Adamclisi, Tropaeum Traiani” – „Monumentul Triumfal de la Adamklissi, Tropaeum Traiani”.

Otto Bendorf (1838-1907) a fost un nume de referință al arheologiei europene, profesor universitar la Zurich, Praga și, mai ales, Viena, precum și fondator și director al Institutului Austriac din Atena. Acesta a efectuat cercetări pe numeroase situri arheologice din Roma (Italia), Sicilia, Grecia și Asia Minor, având descoperiri deosebite în sud-vestul Turciei și la Efes.

Pe 5 martie 1895, ziarul Constanța a publicat sub titlul Adamklissi, conferința pe care Otto Bendorf a susținut-o la Viena cu ocazia aniversării a 25 de ani de existență a Societății Austriece de Arheologie. Cu această ocazie, specialistul a evidențiat importanța deosebită a monumentului descoperit în Dobrogea și a oferit detalii relevante despre acest tip de monument triumfal din antichitate. Redăm câteva fragmente din această conferință, traduse în limba română: “Printre monumentele prin care popoarele antice își celebrau izbânzile cel mai obișnuit era Trophea, a cărui origine se găsește la greci. Ideea acestor monumente pornește din imaginația populară care-și închipuia că sufletele morților au o înrâurire rău-făcătoare în contra căreia trebuie să te aperi…Pe un loc mai înalt care domina câmpul de luptă se înfigea o prăjină și pe un alt lemn transversal se agăța armura războinicului ucis, în vârf se punea coiful. Această amintire și totodată sperietoare era menită a răspândi groaza și a slăvi divinitatea care a dat izbânda. Din asemenea monumente s-a născut ideea de a ridica adevărate ziduri neperietoare de piatră, în forme variate, care s-au dezvoltat artistic, mai ales la romani… Arhitecții romani au întrebuințat ideea și au dezvoltat-o într-un mod măreț, mai ales acolo unde era vorba de a impresiona popoarele barbare prin amintirea puterii și a victoriilor romane”.

Bendorf a continuat conferință făcând analogii cu alte trofee romane ridicate în antichitate, dar care nu mai există, așa cum este cazul monumentului de la Adamclisi. În fața auditoriului din Viena, Bendorf a descris trofeul, metopele și celelalte elemente arhitecturale, toate documentate ulterior în monografia ce urma să fie publicată în scurt timp. El a menționat că metopele și trofeul au fost descoperite în jurul nucleului monumental, risipite, și a oferit și o explicație pentru starea lor: “Numai un cutremur ar fi putut să dărâme throphea care încorona monumentul și să înceapă o distrugere pe care apoi niște brațe barbare au continuat-o. Adamklissi poate trece, cu drept cuvânt, ca actul de naștere al națiunei române”.

Reclama zilei – Cea mai modernă croitorie – Isala Antcher – Execută comenzi civile și militare cu stofele cele mai noi și cu lucrători absolvenți ai școalelor de croitorie din străinătate. Sfidează orice concurență. Strada Carol no.5 (ziarul Victoria, 1916)

Sursa foto: MINAC

Pe data de 4 martie 1932, la Teatrul Elpis s-a jucat piesa de teatru în trei acte Moartea în vacanță, de Alberto Casello, cu marele actor bucureștean Tony Bulandra în rolul principal. Surprinzător, deși era vorba despre o singură reprezentație a unei trupe cu actori de elită, sala nu a fost plină.  De ce s-a întâmplat astfel aflăm din ziarul Dacia, dintr-un articol apărut o săptămână mai târziu, pe 11 martie:

“Cetățeanul nu se mai duce la teatru ca să își pună probleme de conștiință, ci pur și simplu să petreacă trei ore într-o atmosferă ușoară, care să-i desfacă nervii încordați să-i alunge insomnia. Așa se explică eflorescența filmelor sonore cu subiect de operetă ușoară, a filmelor și pieselor polițiste și a farselor, intitulate pompos comedii și care au inundat scenele teatrelor noastre. Publicul constănțean nu poate face excepție, evident. Așa se explică de ce la Adevărul gol-goluț au leșinat cucoanele la înghesuială, pe când la piesa care s-a reprezentat vineri seară (n.n. vineri 4 martie 1932), la Elpis, erau staluri goale, spre dezolarea inimosului casier teatral Moritz Comet“.

Piesa Moartea în vacanță (La morte in vacanza), scrisă de Casello în 1923, era celebră în întreaga lumea, iar în România fusese jucată mereu cu casa închisă, pe marile scene. Actorii veniți din capitală, erau toți unul și unul, precum Tony Bulandra, D. Storin, Maria Antonov. Tony Bulandra (13 martie 1881 – 5 aprilie 1943) interpreta rolul Morții care descinde pe pământ sub întruchiparea unui bărbat care se îndrăgostește de o tânără domnișoară. Această temă ne este cunoscută și generațiilor de astăzi prin filmul american Meeting Joe Black (Întâlnire cu Joe Black), realizat în 1998 și care i-a avut în distribuție pe Brad Pitt, Anthony Hopkins și Claire Forlani.

Revenind la epoca interbelică, piesa era una dintre cele mai apreciate, iar Bulandra era considerat un monstru sacru al scenei. Soțul nu mai puțin faimoasei Lucia Sturdza Bulandra, el a adunat în carieră peste 300 de roluri, având în portofoliu și trei filme, dintre care menționăm Trenul fantomă (1933). Reprezentația sa de la Teatrul Elpis a fost, aflăm din presa vremii, magistrală: “Repetăm, un spectacol care merita să fie văzut. Pentru că a lăsat în sufletul celor care au fost la Elpis ceva mai mult decât Adevărul gol-goluț“. În ciuda incidentului menționat de Dacia (locurile goale) reprezentația de pe 4 martie 1932 a rămas mult timp în memoria iubitorilor de cultură prezenți la eveniment.

***

Pe data de 4 martie 1929, într-o dimineață de luni, în sala de cinema a Hotelului Regal (viitorul Popular) a avut loc concursul regional de frumusețe organizat de revista Realitatea Ilustrată. Marea miză era titlul de Miss Constanța, câștigătoarea urmând să participe apoi la Miss România, și, ulterior, la Miss Univers, în Galveston, Texas. Din juriu au făcut parte personalități notabile ale urbei, precum D. Leon Panaitescu – prefectul poliției, medicul Alexandrina Pilescu, A. Gherghel – decanul Baroului, gazetarul Leonida Moscu și alții.

Au participat la concurs 18 fete, iar la finalul probelor a fost stabilită ierarhia podiumului:

•locul I  – Constanța Bălan, de 19 ani, cu 69 de puncte

•locul II – Silvia Rădulescu, 19 ani, și Elena Mavrodin, 16 ani, din Medgidia, ambele cu câte 58 de puncte.

Câștigătoarea de la Constanța a participat, peste câteva săptămâni, la finala din București, însă a ratat titlul. Miss România 1929 a fost aleasă Magda Demetrescu, de 17 ani, cu origini dobrogene, dar cu domiciliul în capitală. Aceasta a reprezentat România apoi, pe 1 mai, la Miss Univers, la Galveston, unde s-a clasat a șasea din 44 de concurente.

Reclama zilei – Cinema Palat – Filmele cele mai noi și episoadele cele mai groaznice ale Războiului Mondial se pot vedea în acest vast salon. Reprezentațiile se dau în fiecare zi de la 4 pm la 12 noaptea. (ziarul Victoria, 1916)

Pe data de 3 martie 1925, ziarul Dacia publica pe prima pagină, cu litere de o șchioapă, un articol cu titlu și subtitluri extrem de alarmante: Descoperirea unui complot terorist în localitate – Senzaționalele descoperiri ale Siguranței – Podul de la Cernavodă urma să fie aruncat în aer – Cuibul teroriștilor – Dinamita găsită!

În primele rânduri ale materialului se menționau următoarele: “Siguranța din localitate a reușit să facă o importantă captură, descoperind o întreagă organizație teroristă și arestând un mare număr dintre membrii ei…”. Era lăudat șeful Poliției, comisarul Ionel Gheorghiu. Totul plecase de la un denunț anonim, în care se arăta că o organizație teroristă, legată de iridența ungurească și de organele de spionaj și propagandă sovietică, acționează la Constanța. Era indicat drept unul dintre membrii grupului Emanuel Patropol, patronul restaurantului Alba Iulia, situat pe strada Ștefan cel Mare. În noaptea de 2 spre 3 martie, polițiștii au mers la restaurant și l-au arestat pe patron. Acesta le-a confirmat că găzduia, în casa sa de pe strada Doamna Florica nr. 20, mai mulți chiriași unguri care munceau în port. Poliția s-a deplasat imediat la adresă și a arestat doi dintre bărbații găsiți acolo.

Dacia mai scria că, în latrina casei, în hazna, au fost găsite 20 de pachete de dinamită. “S-au găsit ascunse prin casă și manifeste editate în limba română prin care țăranii, soldații și muncitorii erau invitați să se răscoale și să organizeze astfel revoluția roșie“. Au fost găsite și mai multe arme de foc, iar Siguranța a mai arestat câteva persoane. Subșeful brigăzii de siguranță, Antonescu, a declarat presei că teroriștii intenționau să dinamiteze Podul de la Cernavodă și câteva vase de război din Portul Constanța. (Mai târziu s-a aflat că niciunul dintre cei acuzați nu recunoscuse acest lucru și că informația fusese preluată – și neverificată – din denunțul anonim). Se mai bănuia că dinamita fusese furată de pe un vas britanic aflat la Constanța sau dintr-un depozit din port. Polițiștii au stabilit că așa-numiții teroriști se întâlneau la restaurantul Alba Iulia și la Cafeneaua Meseriașilor, tot de pe strada Ștefan cel Mare. Știrile din 3-4 martie erau într-adevăr senzaționale …dar false!

Pe 5 martie, același ziar publică articolul În jurul complotului din localitate – O nouă gafă a autorităților. Articolul reprezintă, practic, o dezmințire și dă vina pe poliție, acuzată că s-a încrezut orbește în denunțul anonim. Muncitorii unguri (veniți din Ardeal) au fost eliberați, fiind considerați nevinovați. Armele găsite erau înregistrate pe numele lor, iar manifestele găsite în casă le fuseseră date în port de alte persoane. S-a aflat că dinamita fusese ascunsă în latrină, nu de ei, ci de un fost chiriaș al lui Patropol. Acest chiriaș fusese antreprenorul unei cariere de piatră din județ și cumpărase dinamită, dar nu o folosise. Pentru că nu o putea returna la Regia monopolului de stat (unde apărea probabil ca fiind folosită), antreprenorul o ascunsese în toaleta casei închiriate.

Astfel s-a încheiat o poveste care, timp de trei zile, a panicat întreaga Dobroge, neobișnuită cu astfel de evenimente. Totul fusese o farsă, plecată de la un denunț anonim, în care polițiștii de la Siguranță s-au încrezut prea mult!

Reclama zilei – Telegramă! La Restaurantul și Bodega Tomis au sosit renumitele vinuri din viile ing. Romanescu, din dealul Cârlomenești, Buzău. Pe lângă vinurile cele mai alese se găsește o bucătărie franceză, română și germană, sub conducerea apreciatei Retta Chiriak – Mâncăruri calde la dejun și seara, precum și tot felul de pescării – Ciorbă de burtă se servește dimineașa la ora 5. Orchestră specială sub conducerea d-lui Fănică Săndulescu. (Marea Neagră, 1925)

Sursa foto: Ziarul Dacia

La data de 2 martie 1880, Monitorul Oficial al României nr. 40 publica Decretul Domnesc nr. 354, un document care autoriza înființarea unei societăți anonime, cu un capital de 2 milioane de franci, divizat în 8.000 de acțiuni a câte 250 de franci fiecare. Această societate era numită Compania Hotelului și a Băilor de Mare de la Constanța, “sub înaltul patronagiu al altețelor sale regale Domnul și Doamna României”. În decret se mai menționa: “Vor face parte din viitorul Consiliu de Administrație domnii Petre Mavrogheni – Senator, General Gheorghe Mano (n.n. Manu), senator Cavaler Adolf de Herz – președintele Comitetului și diriginte al căii ferate Lemberg-Cernăuți – Iași, John Trevor Barkley – vice-președintele Căii Ferate Constanța – Cernavoda, Arthur Green – reprezentant al Companiei Podurilor de fier, Charles Rotschild – șef al Casei de Bancă C. Rotschield & Comp. Arhitecții companiei: Domnii Alexandru Orescu (n.n. Orăscu) și C. Enderle“.

Documentul prezentat este extrem de important pentru istoria orașului Constanța. El ne vorbește despre nașterea primului mare hotel al urbei, construit după instalarea administrației românești în Dobrogea (noiembrie 1878). Este vorba despre Hotelul Carol (numit la acea vreme și Charles I), pe care astăzi îl cunoaștem sub denumirea de Comandamentul Marinei. Povestea sa începuse însă mai devreme și, de aceea, trebuie prezentat contextul istoric. Astfel, între anii 1857 și 1882, la Constanța (Kiustenge – în turcă, Kustendjie – în documente engleze) a existat o comunitate britanică, formată din angajații unei companii numită DBSR – Danube Black Sea Railway and Kustendjie Harbour. Această companie a primit două concesiuni de la Imperiul Otoman: exploatarea portului Kustendjie și construirea căii ferate Constanța – Cernavodă (inaugurată pe 4 octombrie 1860). Prezența britanică a adus numeroase beneficii orașului: creșterea traficului portuar, dezvoltare economică și, implicit, demografică, construirea Gării (Gara Veche – care a existat până în 1960), ridicarea Farului Genovez (far modern, dar construit peste ruinele unui far al Republicii Genova, din secolul al XIII-lea) etc. Britanicii au construit și hotelurile New Railway Hotel și D’ Angletterre (unde Mihai Eminescu a stat în iunie 1882). Acestea nu erau însă foarte mari, astfel că DBSR a decis să mai construiască unul, pe care intenționau să îl numească Terminus.

Pe 30 octombrie 1879, principele Carol al României a venit pentru prima dată la Constanța. A vizitat orașul și portul și a rămas aici timp de două nopți. Se purtau deja negocieri pentru ca statul român să răscumpere de la DBSR cele două concesiuni din vremea stăpânirii otomane. Problema nu era dacă acest lucru se va întâmpla (britanicii voiau să se retragă), ci când anume și pentru ce sumă. În timpul vizitei sale la Constanța, pe 31 octombrie 1879, domnitorul Carol a fost invitat să pună piatra de temelie a viitorului hotel, iar britanicii au propus ca acesta să ia numele monarhului României.

Ținând cont de cele expuse mai sus, se poate înțelege mai ușor sensul decretului domnesc din 2 martie 1880. Hotelul Carol a fost construit în perioada 1880 – iunie 1882, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, menționat în decret. O altă persoană importantă, citată în document este John Trevor Barkley, managerul și reprezentantul DBSR, cel care a construit calea ferată Constanța – Cernavodă.

O persoană foarte importantă în povestea Hotelului Carol (dar care nu apare în decretul domnesc) este Henry (Harry) Adelbert Guarracino. Acesta a fost vice-consul al Regatului Unit la Constanța în perioada 12 martie 1879-24 iulie 1882 și cel care a avut ideea construirii hotelului, precum și a numirii acestuia Charles. Antreprenor de succes, Guarracino a și construit hotelul prin firma pe care o administra.  A terminat lucrările mai repede decât se preconizase, fapt atestat de ziarul central L’Independence Roumaine, care pe 14 august 1881 publica următoarele: „Inaugurațiunea și deschiderea la 1 iunie 1882. – Pensiuni cu prețuri fixe pe zi – Apartamente de orice fel, situate la bordul Mării Negre, mare pavilion, grădină, aspect splendid”. 

Deschiderea noului hotel, anunțată și de presa locală, a fost văzută ca un adevărat beneficiu pentru întregul oraș, precum și de către autorități, prefectul Remus Opreanu opinând că hotelul avea să contribuie „puternic la înmulțirea vizitatorilor pentru băile de mare”. În toamna anului 1884, prezent la Constanța pentru a cerceta istoria anticului Tomis, italianul Bruto Amante scria următoarele: “O companie engleză a construit pe țărmul mării, pe punctul cel mai încântător, un frumos hotel (Carol I), care a costat un milion și jumătate și care poate să rivalizeze cu cele mai bune stabilimente de felul său din cele mai mari orașe din Europa.

Henry Guarracino a mai lăsat Constanței o moștenire prețioasă: a ridicat primul Cazino (Cazin) al orașului, care a funcționat între anii 1880-1892, în apropierea Farului Genovez.

În decembrie 1882, statul român a cumpărat de la compania DBSR cele două concesiuni, exploatarea portului și calea ferată, plătind în schimbul lor suma de 16,8 milioane de lire sterline. Britanicii au părăsit orașul, lăsând însă în urmă clădiri și monumente impozante. Hotelul Carol străjuiește și astăzi, semeț, Peninsula, fiind una dintre bijuteriile moderne ale urbei.

Reclama zilei – Marele Atelier de Croitorie “Șic Parisian” al d-lui Badea Georgescu, din str. Ștefan cel Mare 5 S-A MUTAT pe str. Carol 42, anunțând onorata clientelă a avea toată bunăvoința, tot ca și în trecut, fiind pe deplin mulțumită cu orice comandă ca eleganță, după ultimele jurnale străine. (Marea Neagră 1925).

Sursa foto: Biblioteca Națională Digitală

La români, ziua de 1 Martie este mai mult decât începutul primăverii. Este o zi a renașterii, a speranței și a gesturilor simple, încărcate de semnificație. Tradiția mărțișorului este păstrată pe aceste meleaguri de secole, iar continuitatea ei este descrisă de Simion Florea Marian în monumentala lucrare „Sărbătorile la români. Studiu etnografic” (1898):

„În cele mai multe părți din Bucovina, și mai cu seamă din Moldova, Muntenia și Dobrogea, este datină ca părinții să lege la 1 martie copiilor săi cîte o monetă de argint ori de aur la gît sau la mînă. Moneda aceasta, care e de regulă atîrnată de o cordea roșie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătasă roșie și albă sau dintr-un fir de arnici roșu și unul de bumbac alb sau și din mai multe fire de argint și de aur, se numește mărțișor, mărțiguș sau marț.

Scopul legării sau punerii mărțișorului la gîtul sau mînile copiilor este ca copiii cărora li s-a pus și-l poată să aibă noroc în decursul anului, să fie deplin sănătoși și curați ca argintul cu venirea primăverii și peste vară să nu-i apuse și scuture frigurile. Punerea sau legarea mărțișorului se întâmplă de regulă la 1 martie des-dimineață, până nu răsare soarele”.

          Mărțișorul este văzut ca un talisman, menit să aducă noroc și protecție celui care îl poartă. Însă, așa cum atrage atenția Simion Florea Marian, pentru ca acest simbol să-și atingă scopul, trebuie purtat cu grijă și respect.

          Presa din perioada interbelică surprinde nu doar farmecul tradiției, ci mai ales efervescența comercială a acesteia. În articolul intitulat sugestiv Ploaia de mărțișoare, publicat în Realitatea Ilustrată, numărul apărut pe 3 martie 1937, sunt descrise cu lux de detalii „vitrinele care freamătă de invazia luminoasă, multicoloră și poliformă a stolului de giuvaericale cari vestesc primăvara”:

„Pe albastrul catifelelor stau înfipte sute și mii de mărțișoare lucrate în metal fin, în abanos sau coraliu, bătute în pietre scumpe sau în banale cioburi de sticlă, cari imită rubinul, smaraldul, safirul sau ametista.

Cei săraci își dau iluzia că dăruesc surioarei, iubitei sau nepoțichei feeria unei bijuterii de preț. Pentru 19 lei poți cumpăra un mic elefant de fildeș, cu trompă de mărgean și ochi de diamant, prins într-un inel de aur, legat cu un lănțișor de platină. Îl va purta la încheietura mânii, aducător de noroc, în preajma celor nouă babe burzuluite ale lui Mart. Se va bucura copila, gândindu-se la un viitor de poveste, când de 1 Martie va primi un trifoi în smarald autentic sau o rândunică de peruzea. Mărțișoarele scumpe nu se văd în vitrine, căci fiecare e gelos de gândul lui, de forma pe care a dictat-o giuvaergiului, de materialele supreme pe care și-a turnat prinosul de iubire, devotament sau gratitudinea. Mulți nu vor să li se cunoască darul, fiindcă pe-aceste vremuri de sărăcie a celor mulți, oamenii prea bogați se feresc să le știm comorile, cui le dau și cum le-au adunat…”

Aceeași fascinație pentru mărțișor, interpretat ca simbol al norocului și al speranței, se regăsește și în paginile ziarului Libertatea. Într-un articol publicat pe 18 martie 1937 se descrie: „În Vechiul Regat însă, e un obiceiu vechiu, plin de poezie și de farmec, ca la întâi Martie, – începutul primăverii celei aducătoare de viață nouă, plină de nădejdi, – fiecare om, mai ales tinerii și fetele, – să-și cumpere și anine pe piept un „mărțișor”, un semn grăitor de o dorință, prevestitor de vr’un noroc, o mică medalie cu tainic înțeles, semn drag zis „mărțișor”. Tatăl sau mama dă copiilor câte un mărțișor care e mai aproape de gândul lor, de dorința lor, junii dau fetelor mărțișoare după gândul inimii lor”. 

1 Martie era trăit cu intensitate în universul copilăriei. Revista Copilul Dobrogean, în numărul din februarie – martie 1937, publica emoționante compuneri școlare despre această tradiție ancestrală. O elevă din Constanța, Corina I. Cernescu, scria cu sinceritate: „Când am deschis cutiuța, un mărțișor frumos strălucia înăuntru. Avea pe el o potcoavă și un trifoiu. Am mai multe mărțișoare, dar pe acesta îl iubesc cel mai mult”. Alți copii descriau mărțișorul în contextul venirii primăverii, al ivirii ghioceilor și al ieșirii afară la joacă.

Poezia completa această atmosferă, în paginile publicațiilor vremii. În revista științifică Ovidiu, numărul din 1 martie 1899, versurile ce poartă semnătura lui N. Rădulescu-Niger descriu cum:

„Baba-Dokia și alte/ Opt baborniți cu chip rău,/ Stau pe crestele înalte/ Ale muntelui Ceahlău…/ Blânde rar le vedi să fie/ Când pe Marte aud tunând/ Și când simt că o să vie/ Primăvara în curând…/Une ori zîmbesc cu sore,/ Dar e sorele cu dinți;/ Forte des pornesc ninsore,/ Se sburlesc de’și ies din minți…/ Câte nouă, Iernei grele/ Babele, cumetre sînt,/ De aceea nu vor ele/ Primăvară pe pămînt.”

Într-un registru mai amuzant, ziarul Universulpublică poezia Mărțișoare! Mărțișoare, în care aflăm că „Lumea aleargă, și se duce/ Care de care să apuce/ Cel puțin un Mărțișor,/ Că-i noroc în viitor./ Nu ve disperați cucoane/ Că mai vin 10 vagoane/ Și ve servă rend pe rând/ Marfă bună garantând”.

Reclama zilei –  Atențiune! Unt proaspăt superior – 112 lei kg. Zilnic, smântână proaspătă și brânză de vacă – La Brânzăria Elvețiană – 40 fr lri kilogramul de cașcaval vechi. Strada Carol no. 2. (1925)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

Educația copiilor se construiește pe doi piloni esențiali: familia și școala. Dezbaterile actuale se poartă în termeni moderni, precum inteligență emoțională și autonomie, iar școala nu mai este privită ca un loc de acumulare a cunoștințelor, ci așteptările părinților și ale societății în general sunt ca aceasta să fie un mediu incluziv, creativ și motivant. Aceleași preocupări, surprinzător de actuale, animau însă și reflecțiile pedagogice din urmă cu un secol, după cum regăsim într-un articol publicat în ziarul Marea Neagră din 28 februarie 1924, sub semnătura învățătorului Virgil Pelic.

Intitulat Educatorul și elevul. Mijloace întrebuințate astăzi în educație, articolul cuprinde idei care sunt relevante și în prezent, aducând în atenția cititorilor rolul echilibrului emoțional al profesorului, educația prin respect și iubire, nu prin frică, precum și ideea că școala este un spațiu de dezvoltare socială și morală, unde se formează caracterul și valorile copiilor.

„E bine să se înțeleagă, că a face educație nu-i tot una cu a slei copiilor puterile nervoase, îngrămădindu-le la cunoștințe cu nemiluita. Și nici să creadă că s-ar putea numi educator acel ce ar proceda astfel; cu atât mai mult, dacă ar căuta să asimileze în mințile elevilor aceste cunoștințe prin mijloace barbare, nedemne de timpurile în care trăim. Bătaia, sfânta bătaie, pe care o aplică acești pedagogi, credeți că va forma caractere? Idialul către care tinte educația? Nu, niciodată.

De altfel, nici să ne închipuim că acești oameni ar putea să formeze caractere, căci, chiar acțiunile lor, îs cea mai bună dovadă că nu au un caracter. Și din ce nu au, cum să le pretinzi să dea și altora? Prin bătaie putem face dresaj; nu însă educație”, transmite învățătorul constănțean.

Chiar dacă limbajul și contextul sunt de epocă, principiile fundamentale din articol sunt de actualitate:  „Să iubim din suflet copiii, făcându-i să învețe din dragoste către noi și către obiectul pe care am reușit ca printr-o expunere frumoasă, sau prin alt mijloc să-l facem interesant elevilor noștri. Să ne gândim că ei sunt cei ce ne vor urma nouă, și, după cum au reușit a-i face mai buni cetățeni și oameni, așa vom fi mai în siguranță că ne vor păstra neștearsă amintirea și roadele muncei noastre. «Noi iubim copilul; dar în copil iubim pe omul de mâine, de anul viitor». Deci, să ținem seamă în misiunea pe care o avem de acest lucru; și mai ales să nu uităm niciodată, că pentru a fi educator, să cere imperios să avem caracter, să avem suflet echilibrat. Dacă nu suntem așa, cred că am apucat pe drum rău și ne-am greșit cariera, cum zice Românul”.

Educația familială precede și completează educația școlară, iar conceptele moderne subliniază că sprijinul părinților și implicarea lor afectivă influențează în mod direct dezvoltarea emoțională a copilului. Aceeași idee se regăsește și într-un articol semnat de Efrosina I. Moțoi, publicat în numărul din februarie 1900 al revistei științifice și literare Ovidiu. Se impune precizat că aceasta a fost prima revistă literară dobrogeană, apărută la Constanța în perioada 1898 – 1910, al cărei director fondator a fost Petru Vulcan, fiind tipărită la Tipografia Aurora, sub egida Cercului literar „Ovidiu”.

Articolul Rolul mumelor în educația familială le vorbește cititorilor despre importanța tactului în aplicarea recompenselor și pedepselor (concept preluat astăzi în ideile de disciplină pozitivă și parenting), precum și  despre încurajare, stabilirea unor limite clare și colaborarea activă cu mediul școlar.

„Educația școlară se va servi, în cele mai multe acte, de cea familiară; căci ea nu va perfecționa numai partea intelectuală, cum se crede de obiceiu, ci va căuta să desvolte și partea morală și fisică, pe basele puse de familie. Treptat, dar, trebuie să vedem, în ce mod educația familiară își îndeplinește rolul ei.

În educație ca mai în toate actele se cere inteligență căci aplicate sistemului educativ întocmai conform individualităței copilului, de sigur pe lângă tact și voință, cere și inteligență.

Tactul pedagogic va servi mamei în multe împrejurări cum de ex.: în darea pedepselor și recompenselor. Multe mame greșesc în acest punct, care de alt-fel are un însemnat rol în educația familiară. Așa bunioară, părinții obișnuiesc a recompensa pe copiii lor prin lucruri de mâncare, care în afară de alte rele efecte mai are și pe acela de a progresa desvoltarea poftelor, de a-i face lacomi și interesanți”, precizează autoarea articolului.

Reclama zilei –  Autobuzul Oppel va face curse regulate Constanța – Tulcea și vice-versa. Având calorifer și fiind bine închis, călătorii vor fi întotdeauna adăpostiți și feriți de vreme rea. Se primesc transporturi de bagaje și mărfuri până la 1500 de kg, precum și orice comisioane. Mărfurile vor fi acoperite cu mușamale. Locuri pentru 36 de persoane. Plecări din Constanța, din fața Grădinei Publice, la orele 8 dimineața. Opriri – Canara, Tariverdi, Cogealac, Hamamgia, Babadag și Enichioi. Prețurile foarte reduse. Proprietar Zaharia Naidu Ilie. (Marea Neagră 1925)

Mențiune – Canara este numele vechi al localității Ovidiu, Hamamgia este astăzi Baia iar Enichioi este vechiul nume al comunei Mihail Kogălniceanu, jud. Tulcea.

Sursă foto: Florentina Bozîntan

Primul deceniu al secolului XX a fost pentru Constanța unul extrem de bogat în realizări edilitare iar acest lucru s-a datorat și eforturilor depuse de diverse personalități ale urbei. Acțiunile acestora au convins Guvernul României și autoritățile naționale să acorde orașului lui Ovidius atenția pe care acesta o merita. Pe data de 27 februarie 1903, ziarul Constanța a publicat articolul Bazele edilităței Constanței din care redăm câteva fragmente: “Comunicăm astăzi orașului Constanța o veste bună, pe care cetățenii o urmăresc de mai bine de două decenii: Camera Deputaților, în ședința sa de astăzi, Juoi 27 februarie, a aprobat lucrările de edilitate ale orașului nostru, astfel după cum ele au fost decise de Consiliul Comunei (n.n. Constanța era comună urbană reședință de județ) în ședința de la 4 ianuarie, anul curent“.

Gazetarii menționau faptul că Scarlat Vârnav, prefectul județului, fusese informat cu privire la decizia deputaților de către primarul Constanței, Christea Georgescu, aflat la București special pentru a participa la ședința guvernanților. Proiectul adoptat de deputați pe 27 februarie avea să primească, după câteva zile, și girul Senatului României. Lucrările aprobate de guvernanți prevedeau lărgirea și înfrumusețarea Bulevardului Elisabeta, realizarea Construcției Cazinoului Comunal (inaugurat însă abia în 1910), canalizarea unei părți din oraș, construirea halei și a abatorului, exproprieri necesare extinderii orașului. Aceste decizii marcau începutul demarării tuturor acestor lucrări.

Mai aflăm din ziarul Constanța următoarele: “Pentru concesiunea apei și iluminatului orașului, Consiliul Comunal în ședința sa de ieri (n.n.26 februarie) a decis publicarea de licitații… În numele orășenilor Constanței se cade să aducem aici unanime manifestări de recunoștință și admirațiune domnilor Scarlat Vârnav, prefectul județului, pentru monumentala lucrare, d-lui primar Christea Georgescu, stăruitorul fără răgaz pentru facerea acestor lucrări…foarte necesare pentru ca orașul Constanța să poată deveni ceea ce se cuvine să fie: un oraș occidental, la porțile și plămânii Orientului”.

Să ne concentrăm acum atenția asupra celor doi artizani care reușiseră să convingă autotitățile naționale de necesitatea lucrărilor menite să schimbe în mod spectaculos fața orașului nostru.

Scarlat Vârnav s-a născut în 1851, la Iași, și a decedat la 23 octombrie 1919, la Constanța. A studiat ingineria la Paris, la celebra Ecole Centrale des Arts et Metiers și a practicat această profesie până în anul 1891, când a decis să intre în politică. A fost mai întâi deputat de Putna, iar în 1902 a fost ales prefect al județului Constanța, exercitând acest prim mandat până în 1904. A revenit în funcție în 1907, activând până în 1909. Realizările sale la nivelul întregului județ sunt unele de excepție: a construit peste 100 de școli, două spitale, 42 de biserici etc. La Constanța și-a dat avizul pentru edificarea unor construcții deosebite. Astfel, în timpul mandatelor sale s-a construit complexul de lângă Gara Veche, format din Palatul Administrativ (Prefectura) – astăzi Cercul Militar, Palatul Regal (astăzi Judecătoria) și Palatul Justiției (astăzi Tribunalul). Totodată, a fost modernizat bulevardul Elisabeta, situat între Poarta 1 a Portului Constanța – Farul Genovez și Hotel Carol (astăzi Comandamentul Marinei).

Evident, în această perioadă s-a lucrat intens la ridicarea Cazinoului, care a fost însă inaugurat abia în 1910, după ce Vârnav nu a mai ocupat înalta funcție publică. Numele său a fost purtat de fosta stradă Dorobanților,  cunoscută astăzi sub denumirea de strada Răscoalei 1907. Nu în ultimul rând, trebuie menționat că Vârnav a fost cel care l-a susținut necondiționat pe Daniel Renard, arhitectul căruia i-a încredințat numeroase lucrări importante în oraș (mai sus-amintite) și mai ales cea a ridicării Cazinoului în stil Art Nouveau.

Cel de al doilea artizan al revoluției edilitare a fost edilul Christea Georgescu (1860-1908). A studiat Dreptul și Literele la Iași și a ajuns la Constanța în 1891, ca judecător supleant la Tribunal. Ulterior, a profesat ca avocat, după care a intrat în politică. A avut trei mandate de primar: septembrie 1901 – noiembrie 1901; februarie 1902 – septembrie 1904 și martie 1907 – 22 mai 1908. A fost un pasionat promotor al culturii, căsătorit cu fiica lui Gavril Musicescu și el însuși un cântăreț amator de operă, înzestrat cu o voce de bas deosebită. A invitat la Constanța mari nume ale operei europene, tenori și soprane de renume mondial, precum și actori consacrați. În 1902 a inițiat organizarea primei ediții a Serbărilor Mării – Ziua Marinei, ceremonie de tradiție care se celebrează și astăzi la 15 august, de Sfânta Maria.

Pe 22 iulie 1903, a semnat primul contract cu arhitectul Daniel Renard pentru realizarea planurilor Cazinoului Comunal, dar și pentru hala și abatorul orașului. De asemenea, s-a implicat în sprijinirea tinerilor săraci care voiau să facă școală, oferindu-le burse și subvenții. Unul dintre beneficiari a fost chiar marele sculptor de mai târziu Ion Jalea, cel care astăzi are un muzeu dedicat în Casa Pariano, situată pe bulevardul Elisabeta.

Pe 21 mai 1908, Christea Georgescu a deschis la Sala Elpis lucrările celui de al nouălea Congres anual al Camerei de Comerț și Industrie din România. În timpul discursului inaugural, i s-a făcut rău și a leșinat. A fost transportat de urgență la spital, dar a decedat în dimineața zilei de 22 mai, cauza morții sale (la numai 48 de ani), cauza morții fiind o comoție cerebrală. În prezent, o stradă din Peninsulă îi poartă numele.

Reclama zilei – Încântător este un obraz fin, curat, o înfățișare fragedă și trandafirie, o piele albă, catifelată și un teint strălucitor. Toate acestea le produce Săpunul Lapte de Crin din radebeul Casei Berman& C-ie, Radebeul – Dresda. Marca fabricii: Un cal de lemn. Bucata 1-50 lei. De vânzare la LJ Lascaridis și M. Bercovici, Constanța. (ziarul Constanța, 1903)

Pe 25 februarie 2011, arheologia dobrogeană a pierdut unul dintre cei mai dăruiți slujitori ai muzei Clio: Mihai Irimia. La o zi după această pierdere, dedicăm ziua de 26 februarie din calendarul istoric „Astăzi la Constanța” celui care a fost un profesionist desăvârșit, pedagog dedicat și coleg neprețuit. Născut pe 25 octombrie 1942, în comuna nemțeană Urecheni, Mihai Irimia a absolvit Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și și-a dedicat întreaga carieră cercetării și protejării trecutului Dobrogei.

În 1965 a fost angajat prin repartiție guvernamentală la Muzeul Regional de Arheologie Dobrogea, devenit ulterior Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, unde a activat pentru următoarele trei decenii. „În relația cu realitatea arheologică din teren, cu dovezile materiale recuperate și analizate, Mihai Irimia este profesionistul prin excelență. Nimic din ce investighează nu este neglijat și niciodată cercetarea nu se oprește până când nu epuizează informația. Perfecționist cu sine, imprimă celor din jur aceeași atitudine de înalt profesionalism”, puncta Livia Buzoianu în articolul Mihai Irimia – la 65 de ani, publicat în revista Pontica 40 (2007). Cercetările sale, concretizate în patru cărți și peste 120 de studii științifice, note, rapoarte și cronici publicate în reviste de specialitate din țară și străinătate, au rămas de referință, fie că tratau necropolele getice de la Bugeac, așezarea de la Gura Canliei, dovezile hallstattiene de la Rasova-Malul Roșu sau pe cele grecești de la Corbu de Jos, așezările de la Satu Nou sau populațiile autohtone și alogene din Dobrogea.

De același profesionalism, tradus prin obiectivitate și corectitudine, a dat dovadă în funcțiile de director adjunct (1979 – 1990) și director (1990 – 1992) al muzeului. Mihai Irimia și-a asumat și responsabilitatea de a forma noile generații de istorici și arheologi, implicându-se activ în dezvoltarea Facultății de Istorie a Universității „Ovidius” Constanța, unde a ocupat funcțiile de șef de catedră (1992 – 1995) și decan (1995 – 2004). Din această poziție, s-a preocupat de acreditarea specializărilor istorie, administrație publică și drept, de obținerea statutului de instituție organizatoare de doctorate, precum și de dezvoltarea studiilor aprofundate și masterale. A sprijinit direct înființarea în cadrul facultății a Centrului de Studii și Cercetări a Istoriei și Civilizației Zonei Mării Negre (2003), cu „urmări lăudabile pentru formarea unor specialiști, la Constanța”, după cum nota Maria Bărbulescu în In Memoriam Mihai Irimia, articol publicat în Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie (SCIVA), 2011, p. 351-359.

Alexandru Suceveanu îl caracteriza drept „regele neîncoronat al preistoriei dobrogene”, și scria, la momentul trecerii în neființă a celui care i-a fost prieten: „L-am iubit și apreciat încă de pe la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut. Ne-am fost alături unul altuia și la bine și la rău. A muncit mult, adesea chinuitor, astfel încât astăzi, când cred că poate fi considerat, pe drept cuvânt, regele preistoriei dobrogene, fiecare cuvânt așternut de el pe hârtie trebuie citit și răscitit, acesta dovedindu-i munca, seriozitatea și simțul răspunderii. Nu mă aștept, în lumea haină pe care o trăim, ca mulți tineri să-i urmeze pilda. Viitorul însă, poate mai luminos, îl va așeza cu siguranță pe piedestalul pe care îl merită, acela al marilor arheologi ai neamului românesc”.

***

„În trenul București Constanța, sosit astăzi în gara locală s-a înregistrat o nouă ispravă a hoților ce operează prin trenuri. Iani Costas și Krikor Ovanezian, duoi comercianți din capitală, ce călătoreau spre Bazargic, au fost jefuiți de 48.000 de lei în timpul somnului. Furtul a fost constatat în gara Fetești. Din cercetările făcute de către poliția acelei gări reiese că doi indivizi bine îmbrăcați se urcaseră în tren la Ciulnița și că probabil ei au comis furtul, servindu-se de narcotice. S-au dat imediat telegrame de urmărire în toate direcțțiile căii ferate”. (ziarul Dacia, 1923).

Buletin juridic – Tribunalul Constanța, Secția II a condamnat la 500 de lei amendă pentru omor prin imprudență pe Lockacc Tabosian din Murfatllar și la 6 luni închisoare pe Constantin Constanntinescu din Constanța, pentru abuz de încredere.

La Tribunalul local s-a primit spre înregistrare următoarele firme: Ioan M Stănescu, cârciumă și manufactură în Toppalu, Rafael Tuvi –  porcelanuri, sticlărie și articole de menaj, Constanța.

Tâlhărie – Frații Radu și Costică Motrocan au fost arestați pentru tâhărie la drumul mare.

Tripou clandestin – Poliția l-a arestat pe cafegiul Fori Tariocapoli și pe indivizii Costache Ciehow, Theodor Venedectov și Gheorghe Hrisov pentru că jucau cărți pe bani, în cafenea. Cei arestați au fost înaintați parchetului.

Americomanie – Ianoș Szanovski, elev în clasa a V-a de liceu, a fugit de la casa părinților săi, cu intenția de a pleca în America. A fost prins de Siguranță.

Reclama zilei – Focul nu se răspândește, unde Minimax păzește! Minimax – Renumitele aparate de stins incendii. Peste trei milioane de aparate, răspândite în toată lumea. Peste 68.000 de incendii stinse. Peste 135 vieți omenești salvate de la o moarte sigură. Reprezentant general pentru Dobrogea și Cadrilater – N. Margulies (Bazargic). (1924)

Constanța ascunde, sub straturile timpului, o lume fascinantă, în care sunt adunate poveștile și credințele anticului Tomis. Orașul de astăzi se sprijină pe fundațiile unei civilizații care a modelat acest spațiu prin artă, spiritualitate și schimb cultural. Fiecare vestigiu descoperit este o fereastră deschisă către o epocă în care viața pulsa intens, iar legătura dintre om, divinitate și natură se exprima prin simboluri, rituri și creații artistice de o rară finețe. Tomisul nu a fost doar un punct pe hartă, ci un centru viu unde tradițiile se întâlneau și se transformau, lăsând în urmă o moștenire de o valoare inestimabilă.

Ziua de 25 februarie 1988 are o însemnătate aparte pentru istoria acestui ținut, fiind momentul în care a fost descoperită una dintre cele mai impresionante mărturii ale antichității: Mormântul Pictat de la Tomis sau Mormântul Hypogeu, cum este cunoscut (hypogeu – termen provenit din grecescul hypó (sub) și gê (pământ), care desemnează un mormânt subteran). La sfârșitul lui februarie 1988, în timpul unor lucrări edilitare desfășurate pe faleza înaltă a Constanței, pe strada Mircea cel Bătrân, cupa unui excavator a lovit întâmplător un zid îngropat. Descoperirea neașteptată a fost semnalată arheologilor Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, iar cercetările au fost demarate de specialiștii Constantin Chera și Virgil Lungu. Ceea ce li s-a dezvăluit a fost un monument funerar subteran, cu caracter de unicat atât în spațiul dobrogean, cât și la nivelul întregii țări.

Redăm în rândurile următoare fragmente din descrierea mormântului hypogeu, așa cum a fost ea realizată de arheologii care i-au studiat îndeaproape tainele, Constantin Chera și Virgil Lungu, în articolul Morminte pictate în Dacia pontică, publicat în Analele Dobrogei – 75 de ani de la apariție primului număr, din 1995:

„În februarie 1988 s-a descoperit, în aria uneia dintre necropolele anticului Tomis un mormânt de o valoare cu totul ieșită din comun. Este vorba de o cameră funerară cu dromos. Mormântul cavou are planul dreptunghiular (dimensiuni interioare: 2,80 metri/2,30 metri/2,05 metri) și este prevăzut cu un mic culoar de acces (dromos). Ceea ce conferă acestui locaș sepulcral o valoare cu totul deosebită este realizarea artistică a interiorului. Peste tencuiala care acoperă în totalitate materialul de construcție a fost pictată, în tehnica «a Secco», o amplă suită de reprezentări antropomorfe, zoomorfe și fitomorfe. Precizăm de la început că întregul monument a fost pictat urmărindu-se o compartimentare specifică (arcade, pereți, boltă)”.

Interiorul cavoului de familie este decorat cu picturi de o mare valoare artistică, cu teme și simboluri care reflectă credințele și cultura antichității târzii. Deasupra intrării sunt reprezentanți patru porumbei care beau apă dintr-o cupă, într-un decor vegetal. Pe peretele vestic apar două scene: patru potârnichi, dintre care două se adapă din același tip de cupă, iar celelalte două ciugulesc în apropiere, și un iepure care mănâncă struguri dintr-un coș răsturnat. Pe latura nordică, pe o generoasă arcadă oferită de construcție, este înfățișată o masă rituală, la care participă șapte personaje masculine, îmbrăcate în veșminte romane, dintre care cinci sunt așezate pe cline (pat roman), una este în stânga imaginii, lângă masa rotundă, iar una în partea opusă. Peretele estic înfățișează doi păuni așezați față în față, care ciugulesc dintr-un coș cu rodii. Întregul ansamblu impresionează prin armonia compoziției și bogăția cromatică, dominată de roșu, negru, galben, albastru, verde și alb.

În interiorul mormântului au fost identificate patru sicrie de lemn care adăposteau rămășițele a patru defuncți, înhumați conform ritualului creștin, cu orientare est-vest și cu brațele așezate pe lângă corp. Alături de acestea, au fost descoperite fragmentele altor defuncți, depuși în prima fază de utilizare a cavoului, semn că mormântul a fost folosit o perioadă mai lungă de timp. Cu adevărat remarcabilă a fost descoperirea unei amfore de mici dimensiuni, în interiorul căreia se aflau rămășițele unui copil, practica înhumării copiilor în amfore fiind una frecvent întâlnită în epocă.

Inventarul funerar recuperat din criptă este relativ modest, fiind alcătuit din câteva obiecte personale ale unei femei: mărgele fațetate care făceau parte dintr-un colier, două brățări din sârmă de bronz răsucită, precum și un vas de sticlă fusiform, cu bulb la mijloc, de tip unguentarium. O piesă deosebită este un philacterium din argint, un obiect de mici dimensiuni folosit pe post de amuletă, care oferea protecție celui ce îl purta.

Atât pictura, precum și contextul arheologic și inventarul funerar, încadrează perioada de utilizare a monumentului în a doua jumătate a secolului al IV-lea p. Chr. până la începutul secolului al V-lea p. Chr., așadar la hotarul dintre crepusculul păgânismului și zorii noii religii monoteiste, cu conotații proprii fiecărei lumi în parte.

„Toată pictura ne situează nu numai la cumpăna a două perioade distincte, romană și romano-bizantină, dar și la hotarul dintre crepusculul păgânismului și zorii noii religii monoteiste. Pot fi decelate din întreaga pictură semnificații și conotații proprii fiecărei lumi în parte, dar paternitatea acestora poate fi revendicată în egală măsură de cele două religii. Totuși nu lipsesc cu desăvârșire elemente care ne-ar putea determina să atribuim cavoului caracter creștin: orientarea V-E, creștinească, a scheletelor din interior și inexistența ofrandei funerare. (…) Aflat la frontiera dintre perioadele romană și romano-bizantină, monumentul ni se înfățișează ca o imagine remarcabilă a prosperității economice și a rafinamentului artistic și spiritual la care s-a ridicat populația romanică a Dobrogei artistice”, au consemnat arheologii C. Chera și V. Lungu.

După un amplu proces de restaurare și conservare, realizat în cadrul unui proiect cu finanțare europeană, derulat de Consiliul Județean Constanța, acest monument paleocreștin a fost deschis publicului larg începând cu luna martie 2025. Prin valoarea sa istorică și simbolică unică, s-a impus în scurt timp ca un punct de atracție important pe harta cultural-turistică a orașului.

Vă invităm, așadar, să descoperiți fascinanta lume a antichității la punctul muzeal de pe strada Mircea cel Bătrân din Constanța, de miercuri până duminică, în intervalul orar 9:00 – 17:00.

Reclama zilei – La Scardanas, str. Carol 135. Cele mai impozante magazine și ateliere de Mobile și Sticlărie. Se găsesc în permanență șifoniere, paturi, mese, scaune, etc, fabricații proprii și streine. Toate articolele de menaj: cuțite, furculițe, linguri, servicii de masă, farfurii, castroane, vase și cratițe de tot felul, de porțelan, sticlă, etc. Tablouri și rame pentru tablouri. La târgurile domnilor funcționari, cu 15 la sută mai ieftin! (Marea Neagră, 1925)

În 1928, România a sărbătorit împlinirea a 50 de ani de la dobândirea independenţei, iar Dobrogea – tot un semicentenar, de la instalarea administrației tricolore. Cu această ocazie, Direcţia Serviciului Porturilor Maritime a întocmit un studiu al evoluţiei Portului Constanţa. Când vorbim despre dezvoltarea şi modernizarea Portului Constanţa, trebuie, în mod automat, să ne referim la creşterea activităţilor portuare, la tranzacţiile efectuate prin intermediul acestui obiectiv de interes naţional şi internaţional. Din 1878 şi până în 1915, comerţul exterior derulat prin Portul Constanţa a înregistrat creşteri uriaşe: cifrele exportului s-au multiplicat de 19,4 ori, iar cele ale importului, de 42 de ori!

Creșterea exportului de produse petroliere şi de cereale a determinat extinderea și modernizarea portului, pentru ca navele să nu mai fie nevoite să aştepte câte 10-15 zile pentru încărcare, situație care în trecut provocase adesea blocaje nedorite.

În 1933 a început construirea unui nou mol, a unui bazin cu adâncimea de 10 metri și a opt noi dane de acostare. Până în 1939, aceste lucrări au costat 76 de milioane de lei, iar cele de dragaj au atins suma de 22 de milioane de lei. În 1934 a fost inaugurată Gara Maritimă Regală din Portul Constanța, lucrare care a costat statul român 25 de milioane de lei.

          Revenind la export și import, precum şi la cifrele legate de aceste activităţi, se constată că, graţie Portului Constanţa, exportul României a crescut progresiv, excepţie de la regulă făcând unele descreşteri pricinuite de criza economică sau de Primul război Mondial.

În 1879, prin Portul Constanţa se importau 5.267 de tone de marfă şi se exportau 61.922 de tone. După şapte ani, în 1886, importul era dublu (11.176 de tone), în timp ce exportul ajunsese la 55.534 de tone. În 1895, prin Constanţa se importau 27.435 de tone de marfă şi se exportau 78.544 de tone.

Trecând la primele decenii ale secolului al XX-lea, observăm că în 1905 se importau 165.668 de tone, dar se înregistra deja un export anual de 520.090 de tone. În 1913, importul a fost de 238.611 de tone, iar exportul de 1.140.358 de tone. În 1926, la import sunt consemnate 234.128 de tone, iar la export 1.631.485 de tone. În 1929 s-au exportat 2.606.298 de tone de marfă, în 1931 – 4, 5 milioane de tone, iar în 1939, 3.252.228 de tone.

Cifrele de mai sus, referitoare mai ales la exportul de la începutul secolului al XX-lea, arată clar că această evoluție a fost posibilă doar graţie lucrărilor de modernizare din perioada 1899-1909 și din anii următori.

În anul 1928, portul dispunea de trei diguri de închidere, cu o lungime totală de 2.944 de metri. Astfel, digul dinspre larg avea 1.377 de metri, cel de sud, 1.497 de metri, iar digul de intrare, 120 de metri. Digurile asigurau o desfăşurare de 4.622 de metri de cheiuri, care aveau diverse destinaţii.

          Astfel, danele 0 şi 1 erau destinate marinei militare, iar danele 2-5 pentru maşini, produse metalice şi alte materiale grele. La danele 6-10 acostau vasele de poştă, danele 11 şi 12 erau pentru mărfuri diverse şi pentru vasele SMR-ului. Pe cheiul de nord, la danele 13-16 se încărcau mărfuri generale şi tot în această zonă se aflau Vama şi Agenţia SMR. În danele 17-19 erau silozurile de depozitare a cerealelor, iar danele 20-27 formau cheiul pentru vite şi cereale. Opt dane (28-35) erau rezervate cheiului pentru lemnărie, 36-38 erau cele pentru cărbuni, iar danele A-F erau pentru activităţi petroliere.

          În 1928, interiorul portului avea șase bazine: primul delimitat de digul de intrare, al doilea – bazinul vechi, apoi 4 bazine pentru cereale, pentru produse forestiere, pentru cărbuni şi ultimul – cel pentru petrol. Aceasta era situaţia în 1928, iar datele acestea, uneori seci, sunt însă de natură să ne arate dezvoltarea Portului și, implicit, a orașului Constanța.

Reclama zilei – Ei Bine! Toată lumea vizitează astăzi numai vechiul și de toți cunoscutul RESTAURANT HRISICOS, care în Piața Independenței este unic local ales, de când s-a deschis. (Marea Neagră, 1925)

Sursa foto: Colecția de clișee pe sticlă a fotografului Virgil Nicolau, MINAC, clișeul nr. 270 – în Delia Roxana Cornea, Corina-Mihaela Apostoleanu – „Istoria pe un clișeu. Dobrogea multiculturală în colecția fotografului Virgil Nicolau”, MINAC, Editura City Walk Constanța, 2018