De numele bătrânei cetăți antice, peste care astăzi se ridică moderna Constanța, se leagă multe mituri ce îi dau frumusețe și culoare, îmbogățindu-i povestea milenară. Parte dintre aceste legende se referă la originea termenului Tomis și la întemeierea acestei așezări, ctitorire a grecilor din Milet, realizată în cursul secolului VI î.H.

Se cunoaște faptul că Tomis a fost mai întâi un emporion, un mic târg de escală, pentru ca mai apoi, cel mai probabil din sec. IV-III î.H., în epocă elenistică, să devină polis (oraș) în adevăratul sens al cuvântului (n.a. prima mențiune scrisă a cetății este a lui Memnon din Heracleea Pontică și relatează implicarea orașului în evenimente petrecute în intervalul 256-254 î.H – așa-numitul Război pentru Tomis, dintre Callatis, Histria și Bizanytion).

Marele poet latin Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis în sec. I d.H. ne-a oferit cel mai cunoscut mit al întemeierii, cel legat de povestea Argonauților ajunși în Marea Neagră în căutarea Lânii de Aur. De la această poveste se spune că ar veni numele de Tomis, tradus prin “bucată”, “lamă de cuțit”. Astfel, în “Triste” (Tristia – operă scrisă chiar în exilul de la Tomis) el scrie următoarele: “Însă se știe că numele acestui loc, mai vechi decât așezarea cetății, a venit de la uciderea lui Absyrt / Căci pe o corabie făcută prin grija războinicei Minerva, cea dintâi a străbătut aceste ape neumblate nelegiuita Medeea, fugind de tatăl ei părăsit / Și se zice că aceasta a vâslit pe aceste valuri… De aceea, acest loc fu numit Tomis, fiindcă spune povestea, în acest loc sora și-ar fi tăiar în bucăți fratele…” (n.a. pentru ca ea și iubitul său Iason să scape de urmăritorii din Colchida, Medeea a hotărât uciderea fratelui ei mai mic, prințul Absyrtos). Potrivit specialiștilor, numele orașului își are originea într-o realitate pur geografică: Tomisul a fost ridicat pe o peninsulă ce intră în apele Mării Negre asemenea unei lame de cuțit!

În afara legendei prezentate de către Ovidius mai există un mit al întemeierii. Este puțin cunoscut de publicul larg, dar știut și studiat de către specialiști, întrucât el se sprijină pe reale vestigii antice descoperite de-a lungul anilor. Potrivit acestei variante, numele de Tomis ar putea veni de la Tomos, un erou fondator al orașului, care este menționat în inscripții și care apare în mai multe emisii monetare locale din epoca romană a cetății. Astfel, Tomos este prezentat ca întemeietor (sau reîntemeietor) al urbei, la mai bine de un secol distanță după poemul lui Publius Ovidius Naso. Nu se menționează nicăieri dacă el este un ctitor al tradiționalei colonizări din sec.VI d.H. sau un protagonist dintr-o epocă ulterioară. Din păcate, nu a ajuns până în zilele noastre nicio legendă sau vreun poem scris (așa cum s-a întâmplat cu Ovidius și cu Tristele sale) care să ne descrie faptele de arme sau alte realizări ale acestui misterios erou eponim.

Monedele cu întemeietorul Tomos apar în timpul împăratului Antoninus Pius (138-161 d.H.), continuă sub Marcus Aurelius (161-180) și vor fi emise și sub dinastia Severilor (mai ales în timpul lui Elagabal/Heliogabalus (218-222) și al lui Severus Alexander (222-235 d.H.). Pe toate aceste emisiuni monetare ale orașului roman Tomis, eroul apare pe avers, alături de legendă. Pe reversul monedelor sunt figurate cel mai adesea divinități (Demetra, Hermes, Athena, Eros pe delfin, Thanatos etc), eroul Herakles sau ciorchini de struguri. Monedele poartă ca legendă inscripția Tomos Ktistes, Tomos Întemeietorul… Ctitorul…

În ceea ce privește inscripțiile, avem în primul rând două epigrame în care Tomisul apare ca “orașul lui Tomos”, precum și un al treilea izvor epigrafic, descoperit în Dobrogea și unde iarăși este menționat numele său. O primă inscripție a fost descoperită la Babadag, în cursul secolului al XIX-lea. Nu se știe clar în ce context s-a găsit monumentul, și nici cine l-a descoperit. Tot ceea ce se cunoaște este faptul că un căpitan al marinei engleze, Thomas Abel Brimage Spratt a fost primul care a transcris acest document în piatră. Transcrierea sa a ajuns ulterior la arheologul Churchill Babington, care a publicat-o în anul 1850. De atunci și până astăzi, inscripția a fost studiată de numeroși specialiști, români și străini. Ea se află astăzi la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, din București. Dedicantul este un medic al orașului antic Tomis. Iată traducerea textului (Alexandru Avram – “Tomos, le heros fondateaur de Tomis”, revista Pontica nr.51 – MINAC Constanța, 2018, p.453-467): “Dacă cineva, după moartea mea, va dori să îmi cunoască viața, cine am fost, ce împliniri am avut, și numele patriei mele, aceastăpiatră va purta mereu mesajul meu către generațiile viitoare. Patria mea este metropola Euxinului, prea ilustrul oraș al lui Tomis, cel cu sulița puternică. Numele meu a fost Kladaios și învățasem arta divinului maestru Hipocrate, mesajcătre generațiile viitoare”.

Un al doilea text care se referă la Tomos se regăsește pe un sarcofag găsit de doi mari arheologi ai Constanței (foștii directori MINAC Adrian Rădulescu și Constantin Chera) în curtea Institutului de Marină. Versurile respective spun, pe larg, povestea unui actor tomitan.

Redăm câteva fragmente (sursă – A. Avram….): “Când am părăsit ilustrul oraș din țara lui Inachos, eu am pus piciorul pe acest teren sacru, pământul lui Io, în orașul lui Tomos… Dar, de vreme ce aici, acest oraș ospitalier m-a reținut, mi-a dat-o pe draga mea soție, mi-a dat un copil, aici am primit măsura vieții ce mi-a fost dată de fii Moirelor (n.a. Parce la romani, divinități ce controlau destinul omului – azi cunoscute sub forma ursitoarelor)…. Răposat acum, am mormântul meu pe un plăcut petec de pământ, acoperit de florile ramurilor lui Bacchus… În final, trebuie să știi nobile trecător, care este numele meu și orașul ce mi-a dat lumina zilei: sunt Euelpistos, fiul lui Sosos din Bizanț, acesta a fost felul în care toată lumea m-a numit”.

Potrivit istoricilor, epigrama datează din vremea împăratului Antoninus Pius.

În epoca romană, Tomos era adorat de poporul urbei. Aflăm acest lucru chiar dintr-o inscripție descoperită la Topraisar (sigur mutată de la Constanța) că eroul își avea în urbea sa și un heroon, un altar al său, unde i se puteau aduce ofrande. Se pare că acest lucru s-a produs în vremea lui Hadrian (117-138 d.H, succesor lui Traian) și în timpul căruia Tomisul a fost reședință al guvernatorului Moesiei Inferior.

Încheiem prezentarea inscripțiilor cu un alt izvor ce îl menționează pe eroul fondator: “Oprește-ți puțin pașii grăbiți, o trecătorule, ne te îndepărta, apropie-te de mormânt. Pentrucă eu sunt …. anus (n.a. fragment de nume), cel carea trăit trei decenii. Având ca patrie pământul Mysienilor, am venit în orașul lui Tomos, la vârsta de șase ani, și am fost crescut de frați iar aici am obținut eu rangul de cetățean onorabil, cu încuviințarea Consiliului și al poporului”.

Cine a fost cu adevărat Tomos și dacă el a existat în realitate nu vom ști, probabil, niciodată. Vestigiile descoperite ne arată însă clar că acum aproximativ 1800 de ani, la Tomis, el era văzut ca și întemeietor al urbei. Ce fapte de vitejie a avut, ce legende despre el au existat, nu vom afla, poate, niciodată… Numele său, al lui Tomos, “cel cu suliță puternică”, a supraviețuit însă, pentru a îmbogăți misterul și povestea acestui oraș milenar..

Reclama zilei – Doctorul Megavorian, specialist în boale de piele, s-a  reîntors de la Paris. Consultațiuni: între orele 1-5 p.m., Strada Apolon, no.9. (1928)

Sursă foto: Pontica 51, Alexandru Avram – „Tomos, le heros fondateur de Tomis”, fig. 1. Foto realizată de Florian Matei Popescu. Institutul de Arheologie București, inv. L41

Pe 29 august 2026, patrimoniul istoric din mediul rural își deschide din nou porțile pentru public, în cadrul celei de-a IV-a ediții a proiectului național „Noaptea Muzeelor la Sate”.

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța participă la acest demers cu trei obiective muzeale: Complexul Arheologic Capidava, Complexul Muzeal Tropaeum Traiani – Adamclisi și Complexul Muzeal Histria.

Pentru o seară, aceste locuri în care istoria se păstrează de secole devin spații de întâlnire, descoperire și apropiere de patrimoniu. Este o invitație adresată tuturor celor care vor să redescopere poveștile Dobrogei și să privească altfel locurile care au făcut parte din istoria ei.

Programul de vizitare este 18:00 – 23:00, ultima intrare fiind la ora 22:30. Accesul este gratuit la toate cele trei obiective muzeale.

În anul 382 d.H., împăratul roman Theodosius I (379-395) a încheiat o pace cu neamul migrator al goţilor (mare trib germanic) şi i-a lăsat să se aşeze la nord şi la sud de Dunăre, dându-le pământ şi în provincia Scytia Minor (Dobrogea de astăzi). Viaţa goţilor federaţi era foarte bună: erau autonomi, scutiţi de dări, imperiul le dădea hrană şi daruri scumpe, iar pentru toate acestea ei trebuiau doar să se ridice la luptă, când era cazul, împotriva altor migratori. Dar tot nu erau mulţumiţi, pentru că nu aveau voie să intre în oraşele mari ale Pontului. Aşa se întâmpla şi cu goţii ce îşi aveau aşezare lângă cetatea Tomis. Aceşti războinici îi batjocoreau adesea pe cei din oraş, care abia că nu mureau de foame, în timp ce migratorii aveau de toate. Dar într-o zi, străinii au mers şi mai departe şi s-au gândit să intre în cetate, să o jefuiască şi să facă alte grozăvii. De această hotărâre a lor află însă pe dată comandantul gărzii tomitane, pe nume Gerontius. Istoricul bizantin Zosimus a scris despre acesta, în cartea sa „Historia Nova“, că era „un bărbat destoinic, de o forţă fizică grozavă şi apt pentru orice ispravă de război“.

Ofițerul ordonă soldaţilor săi să îl însoţească într-o expediţie de pedepsire a străinilor, dar militarii refuză (!), fiindu-le prea mare frică de războinicii străini. Gerontius nu renunţă la decizie şi iese hotărât din cetate, însoţit de doar doi apropiaţi. La început, goţii se amuză pe seama temerarilor şi trimit împotriva lor câţiva dintre cei mai puternici războinici. Sub loviturile năprasnice ale comandantului, aceştia cad unul după altul. Patrulele militare de pe ziduri prind curaj când văd faptele şefului lor şi ies să îl ajute. Totul se transformă într-o luptă sângeroasă, pe care tomitanii o câştigă clar. Cei câţiva goţi care scapă reuşesc să se ascundă într-o misiune creştină din apropierea zidurilor oraşului.

În loc să primească recunoştinţa împăratului, Gerontius se trezeşte că acesta este foarte supărat pe el, întrucât îi atacase „aliaţii“ şi nu vrea să ia în seamă spusele ofiţerului. Gerontius este la un pas să fie condamnat la moarte, fiind chiar acuzat că ar fi furat de la goţi cadouri scumpe, primite de la împărat. Militarul îşi demonstrează însă nevinovăţia (podoabele fuseseră duse în tezaurul oraşului), dar tot este alungat, deposedat de bunuri şi posesiuni şi exilat în altă provincie a imperiului.

Ironia face ca, după câţiva ani, Theodosius să aibă din nou probleme cu goţii, şi tot la Tomis. Îşi aduce aminte atunci de viteazul Gerontius, îl recheamă pe acesta, iar militarul scapă oraşul de primejdie, încă o dată. Ofiţerul cel viteaz a păzit zidurile oraşului ani mulţi de atunci înainte, până când a murit de moarte bună, onorat şi respectat ca un adevărat erou în viaţă, de către locuitorii oraşului Tomis…

Reclama zilei – Pentru domnii arhitecți, antreprenori și particulari! Var alb gras de Canara – cu prețul de 13.500 lei vagonul! În permanență orice cantitate. Piatră Brută, Spartă, Mozaic, etc. Biroul Anton A. Ioanid. Strada Scarlat Vârnav no 22. (1929)

Sursă foto: Cetatea Tomis,  https://romania-dincolodecuvinte.blogspot.com

O tradiție începută în urmă cu mai bine de un secol își găsește, în 2026, o nouă confirmare. În urma procedurii de evaluare desfășurate de Consiliul Național al Cercetării Științifice, revista „Analele Dobrogei” a fost clasată, în luna august 2026, în categoria C a publicațiilor din domeniul Istorie și studii culturale. Este o recunoaștere care se adaugă unui parcurs editorial îndelungat și unei contribuții considerabile la cercetarea și valorificarea istoriei și culturii spațiului dobrogean.

Revista „Analele Dobrogei” a apărut pentru prima dată în anul 1920, la inițiativa geografului și scriitorului Constantin Brătescu și a publicistului Ioan N. Roman. În primăvara acelui an, un grup de intelectuali constănțeni – profesori, magistrați, avocați, ingineri și medici – punea bazele Societății Culturale Dobrogene, al cărei program urmărea „studiul științific al trecutului și prezentului Dobrogei”. Printre obiectivele sale se numărau editarea unei reviste, organizarea de conferințe, înființarea unei biblioteci și, în egală măsură, „fondarea unui muzeu regional dobrogean”. Revista și muzeul au devenit, astfel, componente ale aceluiași proiect cultural, construit în jurul dorinței de a păstra, cerceta și valorifica patrimoniul Dobrogei.

Încă din primele decenii de apariție, „Analele Dobrogei” s-a afirmat ca un spațiu al cercetării interdisciplinare, reunind contribuții de istorie, arheologie, geografie, geologie, statistică, literatură și alte domenii.  Printre momentele sale de referință se numără volumul aniversar din 1928, dedicat Semicentenarului Independenței și al Unirii Dobrogei cu România, intitulat „1878-1928. Dobrogea. Cincizeci de ani de vieață românească”, lucrare considerată până în prezent o monumentală monografie dedicată Dobrogei.

Prestigiul construit de revistă în timp se leagă și de personalitățile care i-au fost alături. La reluarea apariției sale, în 1995, Colegiul de redacție era alcătuit din Adrian Rădulescu, Doina Păuleanu, Enache Puiu, Octavian Georgescu, Actuan Murat și Gavrilă Simion, nume sonore ale culturii și cercetării dobrogene.

Din 2019, odată cu lansarea celei de-a treia serii, revista și-a asumat mai ferm deschiderea către spațiul sud-est european, sub coordonarea Consiliului Științific care reunește specialiști din România, Italia, Turcia și Bulgaria, între care Ioan-Aurel Pop, Constantin Ardeleanu, Ovidiu Cristea, Alberto Basciani, Alp Yücel Kaya, Krassimira Mutafova și Ivan Roussev. Componența sa internațională reflectă preocuparea pentru conectarea cercetării dobrogene la dezbaterile academice din această zonă a Europei.

În prezent, echipa editorială reunește specialiști ai Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, între care redactorul-șef, dr. Delia Roxana Cornea, și directorul revistei, dr. Aurel Mototolea, alături de specialiști ai Facultății de Istorie și Științe Politice din cadrul Universității „Ovidius” Constanța, respectiv conf. univ. dr. Emanuel Plopeanu, editor. Apariția anuală a revistei este sprijinită și de activitatea întregului Colegiu de redacție, format din dr. Sorin Marcel Colesniuc, dr. Lavinia Dacia Dumitrașcu, dr. Corina-Mihaela Apostoleanu, conf. univ. dr. Florin Anghel și dr. Constantin Cheramidoglu.

Prin activitatea sa de peste un secol, revista „Analele Dobrogei” a devenit un reper pentru studiul spațiului dobrogean, reunind generații de istorici și cercetători preocupați de recuperarea, înțelegerea și valorificarea trecutului acestei provincii. Evaluarea realizată de Consiliul Național al Cercetării Științifice marchează un nou moment important pentru publicație și îi consolidează prestigiul în mediul academic românesc.  

Revoluționar pașoptist, agronom, economist, savant și scriitor de seamă, Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a lăsat posterității pagini extrem de importante cu privire la Dobrogea, așa cum arăta tărâmul dintre Dunăre și Mare la jumătatea secolului al XIX-lea. După înăbușirea Revoluției de la 1848 din Țările Române, Ion Ionescu de la Brad a fost exilat în Turcia, unde a rămas timp de opt ani și patru luni. În acest timp, el s-a consacrat preocupărilor științifice, a fost expert și consilier imperial pe probleme de agricultură și a scris lucrări extrem de importante în domeniu. A putut vizita Dobrogea, timp de trei luni și jumătate, pământul udat de apele Pontului și de cele ale Mării Negre fiind încă, în acea vreme, parte a Imperiului Otoman.

Rezultatul călătoriei sale dobrogene este bine-știut: a publicat în 1850, la Constantinopole, lucrarea „Excursion agricole dans la Dobrudja“, în care oferă numeroase informații despre viața și realitățile provinciei. De la Brad rămăsese însă, în ciuda exilului, un patriot desăvârșit, care credea în visul că, într-o bună zi, toate pământurile în care se vorbește românește vor fi părți componente ale unei singure țări, independente și suverane. De aceea, în materialul de astăzi ne vom concentra asupra unui text mai puțin cunoscut, publicat în 1855, în revista ieșeană „România literară“, nr. 2, sub titlul „Românii din Dobrogia“. Aici, el reia unele idei deja publicate în lucrarea „Excursion agricole…”, dar pune mai puțin accentul pe realitățile agricole ale provinciei, și mai mult, în premieră, pe românitatea acestui teritoriu. Astfel, el scoate în evidență elementul românesc, prezintă situația românilor ce trăiesc în Dobrogea și le comunică românilor din Moldova (prin intermediul slovei și indirect) că o viitoare unire a Dobrogei cu Moldova și Țara Românească ar fi extrem de benefică pentru ambele „țări” despărțite de tulburările istoriei. Scrie Ion Ionescu de la Brad următoarele: „De la mare la Dunăre și pe malul ei până la Silistra, punctul unde m-am oprit cu călătoria mea, se află șeapte-zeci și unul de sate românești. Românii sunt așezați la poalele codrilor și pe malul apelor, căci lor le place umbra de codru verde și răcoarea de apă limpede, la alt loc să nu-i cauți, că nu-i găsești…Statistica arătătoare de numărul sufletelor și de averea celor 3650 de familii de români este următoarea: 4603 bărbați, 4728 de femei, 6789 băieți, 8637 fete, 1800 juni feciori, 1744 fete mari. Aceștia au o avere în vite, în miere și oloiu (n.a. ulei), ce se poate estima la 15 milioane 410 mi și 5 sute de lei…(n.a. și trage imediat o concluzie…), căci în îmbelșugare se înmulțesc oamenii”.

Ion Ionescu de la Brad scrie că Dobrogea este „cea mai curioasă adunătură de neamuri deosebite”, unde însă românii și turcii împreună „figurează mai mult de jumătate”, având ambele neamuri peste 15.000 de familii, în timp ce restul națiilor conlocuitoare (toate împreună) totalizează un număr similar. Autorul explică faptul că românul dobrogean o duce foarte bine din punct de vedere economic, deși se află sub stăpânire otomană, și prezintă și motivul acestei îmbelșugări: “Deși nu este mai roditoare ca Moldova, însă în privirea îndemânării negoțului, Dobrogea este cu mult mai favorită decât dânsa: de o parte Dunărea și de alta Marea Neagră formând pentru o țeară așa de mică – o mare întindere de țermuri… În adevăr, românul în Dobrogia este într-o prosperitate de care niciun țeran de pe fața pământului nu se bucură. Cifrele statistice ne sunt o dovadă materială că starea țăranului român din Dobrogia, în alăturare chiar cu cea a românilor din Țările Române se poate socoti ca agiunsă la cel mai înalt grad de înflorire”.

El povestește că ei, românii dobrogeni, își apără cu îndârjire limba, portul și obiceiurile. Mai mult, el scrie că, într-un sat, românii au adus un dascăl răpit din Muntenia, pe care l-au obligat să stea cu ei pentru a-i învăța carte pe copii. Răpirea era se pare una dulce pentru dascăl, care, potrivit autorului, trăia în acel sat“ca în sânul lui Avraam”. Un alt aspect extrem de important prezentat de omul de știință este acela că românul dobrogean, la anul 1850, reușea să “românizeze “toate neamurile conlocuitoare cu care intra în contact. Astfel „…toate neamurile celelalte vorbesc limba românului, cu turcii și tătarii eu m-am înțeles în vorbă românește; în Biserică, chiar și pe unde sunt bulgari, popii tot în românește cântă și cetesc“. În finalul articolului de la Iași, Ion Ionescu de la Brad are curajul să viseze la o viitoare unire a românilor, considerând că dobrogenii ar avea foarte mult de oferit într-o asemenea situație. Cum altfel am putea oare interpreta aceste rânduri de mai jos?: “Cum ar întrece el (n.a. românul din Dobrogea) pe românul din principate, când de acolo ar putea trage ceea ce îi lipsește, cultură sufletească și desvoltare națională…”.

Trebuie spus că la 1850 comunitatea românească din Dobrogea era formată atât din persoane venite din alte provincii (Transilvania, Moldova, Țara Românească etc.), în general mocani, crescători de animale și agricultori, dar și din vechii români, așa-zișii “diceni”,”turcuieni”, ale căror origini sunt pierdute în negurile vremurilor, ei fiind cel mai probabil urmașii geților și romanilor care trăiseră împreună pe aceste meleaguri pontice, în antichitate.

Autorul reia și ideea mai veche din “Excursion agricole dans le Dobrudja”, scoțând în evidență romanitatea pământului pontic și bogăția sa extraordinară din punct de vedere cultural-istoric:”Nu este o țeară pe lume care, într-așa îngustă întindere de pământ să cuprindă mai multe monumente antice ca Dobrogia… Din distanță în distanță, foarte aproape una de alta, pe movile și pe dealuri se văzu ruinele cetăților romane atât pe țermurile mărei cât și pe malul Dunărei… am putea într-adevăr zice că Românul în Dobrogia calcă pretutindeni pe ruinele mărirei străbunilor săi…” Articolul publicat de omul de știință la Iași, în 1855, la cinci ani după călătoria sa în Dobrogea, reprezintă un manifest extraordinar cu privire la romanitatea pământului dintre Dunăre și Mare. De la Brad ne arată puterea neamului românesc într-o provincie stăpânită de peste patru veacuri de către Semilună. Scriitorul dă în același timp dovadă de un mare curaj, avansând ideea unei uniri a românilor de pretutindeni, cu 23 de ani înainte de marele eveniment din 14 noiembrie 1878, când Dobrogea avea să se alăture României.

Reclama zilei – Doamnelor și Domnișoarelor! Singura cremă care curăță fața, gâtul și mâinile de pistrui, pete de soare, pete de ficat, precum și de arsuri de soare este crema Extrase du Follie Bergeres, preparată de Nestor Stefanotos. Numai la drogheria Vera Violette Palace, Constanța, str. Carol 29. (1923)

.
 

Cetatea Carsium devine, la sfârșitul lunii august 2026, loc de întâlnire și de învățare pentru tinerii interesați de istorie, arheologie și patrimoniu. În perioada 24-27 august 2026, la Hârșova se desfășoară cea de-a V-a ediție a Școlii de Vară de la Cetatea Carsium.

Programul se adresează elevilor, studenților și tinerilor pasionați de arheologie, istorie, antropologie sau patrimoniu natural și include activități practice și de teren, vizite la monumentele din zonă, conferințe și sesiuni de prezentare susținute la muzeul din localitate și la Primăria Hârșova.

Pentru 10 participanți selectați, organizatorii asigură gratuit cazarea, masa și echipamentele necesare. Transportul până la Hârșova și retur va fi suportat de participanți.

Înscrierile se fac până miercuri, 19 august 2026, prin transmiterea CV-ului la adresele florentina.udrea@patrimoniu.ro și roxana.zidaru@patrimoniu.ro.

Organizatori: Institutul Național al Patrimoniului, Ministerul Culturii, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, sub egida Consiliului Județean Constanța, în parteneriat cu Primăria Hârșova, Institutul Levant de Studii Avansate pentru Cultura Păcii, Universitatea din București și Institutul Yunus Emre.

În vara anului 1932, Jandarmeria Constanța trecea printr-un amplu proces de modernizare. Un articol publicat în ziarul „Dobrogea Jună”, în ediția din 17 august 1932, consemna modernizarea infrastructurii Jandarmeriei din județul Constanța, inclusiv construirea de spații noi pentru posturile de jandarmi din provincie. „La Constanța s-a înființat un inspectorat al jandarmeriei, pus sub comanda unui destoinic ostaș, d. colonel Tudoruț. Ultima realizare a d-lui general Dimitrescu este înzestrarea posturilor de jandarmi din județ cu localuri proprii. Până acum – sub supravegherea d-lui căp. Atanasescu, comandantul Legiunei Constanța – s-au construit localuri noi și moderne pentru posturile de poliție din com. Ferdinand, Ovidiu, Carol I, Domnești, Nuntași, Adamclisi și Cetatea. Materialul de construcție a fost fabricat de către soldații jandarmi și o mică parte donat de către locuitori” – este publicat sub titlul „Opere bune”.

          Construirea acestor sedii se înscria într-un program mai amplu de modernizare a Jandarmeriei Rurale, inițiat după adoptarea statutului instituției din anul 1929. Instituția urmărea să asigure jandarmilor condiții corespunzătoare de serviciu și locuire, precum și să le consolideze prezența în mediul rural. Noile posturi nu erau doar sedii administrative. Ele deveneau puncte permanente ale autorității statului, de unde jandarmii asigurau ordinea publică și interveneau în situații care afectau viața de zi cu zi a locuitorilor.

De altfel, în aceeași ediție din 17 august 1932, „Dobrogea Jună” relata despre activitatea jandarmilor din Basarabi, care au arestat o bandă de hoți de cai care terorizau locuitorii județului. „Postul de jandarmi Basarabi a reușit să aresteze o periculoasă bandă de hoți de cai, care în ultimul timp a terorizat pe locuitorii județului. În urma plângerilor depuse au fost urmăriți vechii hoți Nenciu Belciu din com. Râmnicu de Jos, Andrei Nistor din satul Eschi-Baba, jud. Tulcea și Ion Gh. Marin, din comuna Valea Dacilor. Fiind aduși la postul de jandarmi au refuzat la început de a se da lămuriri, dar strânși cu ușa au declarat că în ultimul timp au furat șapte cai din satul Valea Dacilor și 3 din Alacap. Se crede că vor face și alte mărturisiri, deoarece în ultimul timp furturile de cai s-au ținut lanț. Capul bandei, Nenciu Belciu, a eșit de curând din pușcărie, unde a executat șase luni de închisoare tot pentru astfel de isprăvi. Cercetările continuă pentru a se afla unde s-au vândut caii furați”, este consemnat în știrea intitulată „Cai ieftini plătiți scump”.

Reclama zilei: „Laborator de analize chimico-medicale Calderimi – Autorizat prin concurs în anul 1911 – Constanța – str. Negru Vodă 10 (în dosul Cinema Regal) – Analize de urină, sânge, microscopie și ultramicroscopie” (Dacia, august 1932)

În urmă cu mai bine de un veac, pe 16 august 1924, ziarul „Dobrogea Jună” relata despre cea mai recentă ședință a Consiliului de igienă a județului Constanța, întrunit în localul Serviciului Sanitar, sub președinția medicului primar Isăcescu și concluziile acesteia.

Pe masa consiliului s-au aflat mai multe probleme care priveau direct sănătatea publică a comunităților din județ. Printre acestea s-au numărat solicitări pentru deschiderea unor puțuri de apă, funcționarea unor depozite de petrol și autorizarea unei fabrici de ape gazoase.

Una dintre deciziile semnificative a vizat Societatea Petrolieră Franco-Română „Colombia”. Așa cum reiese din arhivele orașului Cernavodă, în anul 1913, rafinăria „Traian” a început colaborarea cu această organizație, numele acesteia păstrându-se până în prezent în denumirea zonei de la marginea orașului. Cu capital străin și instalații moderne, societatea a contribuit la dezvoltarea importantului centru petrolier de la Cernavoda.

În ședința respectivă, reprezentanții societatea solicitau autorizarea unui depozit de petrol la marginea orașului Constanța. Cererea le-a fost respinsă. Mai mult, s-a decis acționarea în judecată a societății, în urma unei sesizări transmise de „polițaiul” din Cernavoda, care reclama că depozitul de petrol fusese instalat lângă depozitul de muniții și nu pe amplasamentul pentru care primise autorizația de funcționare.

„A fost respinsă cererea societății „Columbia” prin care solicita autorizația de a instala un depozit de petrol la periferia orașului – cerere retrasă de altfel de d-l doctor zis Rozeanu.

Semnalându-se de un membru al consiliului că acest depozit al soc. Columbia funcționează de fapt și fără autorizație, consiliul a luat act delegând pe d-nii doctori Rădulescu și Frangopol ca împreună cu d. inginer-șef Arghirescu să verifice la fața locului afirmațiunea. (…) Luându-se în discuțiune cererea polițaiului comunei Cernavoda de a se ridica autorizațiunea de funcționare a depozitului de petrol al societății Colombia concesiunea Leon Stern din acea localitate, se admite și se ridică autorizațiunea întrucât nu numai că acest depozit de petrol este în vecinătatea depozitului de muniții, dar autorizațiunea în baza căreia acest depozit funcționează a fost dată pentru instalarea depozitului pe un alt loc decât pe acel pe care funcționează astăzi. Constatându-se aci un abuz, s-a hotărât darea în judecată a societății Columbia înaintea consiliului superior industrial”, se arată în articolul de presă menționat.  

În aceeași ședință, o fabrică de ape gazoase din Topraisar a primit autorizație cu condiția folosirii, începând cu 26 noiembrie 1924, a sticlelor cu dopuri de sticlă pentru sifoane, măsură care urma să fie aplicată tuturor fabricanților din județ: „Cererea locuitorului C. Gheorghiu din Topraisar de a-și întemeia o fabrică de ape gazoase în această comună a fost admisă cu condițiunea ca dela 26 noiembrie 1924 să introducă în fabricarea sifoanelor sticle cu dopuri de sticlă și nu de metal ca la apele mineralizate. Această măsură fiind impusă atât prin vechiul regulament cât și de un nou ordin al consiliului sanitar superior, s-a hotărât de a se pune în cunoștință tuturor fabricanților de ape gazoase din județ că dela 26 noiembrie toți sunt obligați de a introduce sticle cu dopuri de sticlă pentru sifoane”.

Reclama zilei: „Fosta bodegă „Avântul” din str. Carol no. 139 (lângă Farmacia Const. Ciomu) primind noua denumire de „Vârful cu dor” și trecând sub conducerea d-lui Nicu Gurgău s-a redeschis pe ziua de 27 iulie. Serviciu ireproșabil – Băuturi fără rival – Prețuri fără concurență” (Dobrogea Jună, 16 august 1924)

Sursa foto: Carte poștală „Cernavodă, vedere generală” – Diana Crimu, www.imagoromaniae.ro

Pe data de 15 august 1934 au fost organizate, conform tradiției, numeroase acțiuni nautice, culturale și sportive, reunite sub cupola Serbărilor Mării, celebrate mereu la Constanța de Sfânta Maria. Cea de a 32-a ediție a acestor Serbări a fost una specială, întrucât s-a bucurat de o participare record, nu mai puțin de 30.000 de persoane, vilegiaturiști și localnici, participând la marele eveniment.
La ora 16:00 au început concursurile nautice, la ele asistând Regele Carol al II-lea, Voievodul Mihai și Principele Nicolae, precum și numeroase alte oficialități, locale și naționale. Publicul a asistat la concursurile de înot care au avut loc în bazinul portuar, între danele 0 și 9. Încă din startul amiezii, de-a lungul cheurilor s-au aliniat în formă de potcoavă navele militare ale Marinei Române, precum și vapoarele comerciale ale Serviciului Maritim Român. Concursurile au început după ce o navă a dat semnalul, o lovitură de tun. S-au desfășurat curse de înot pentru domni și doamne, curse ștafetă, sărituri, jocuri tradiționae marinărești, curse de bărci și meciuri de polo, toate aceste întreceri terminându-se seara, la orele 20.00.
Zona portului nu a fost singura care a găzduit întreceri. După ce a asistat la startul jocurilor din port, regele a mers la hipodromul Palas, în curtea Regimentului 9 Cavalerie, unde se desfășura Concursul Național de Hipism. Aici au avut loc curse de cai dobrogeni și de rasă, dar și curse de căruțe dobrogene – o întrecere care a smuls asistenței hohote de râsete, prin ineditul ei.
Tot în acea după-amiază, dar de la orele 18.15, toate oficialitățile prezente la Constanța (în frunte cu cei trei membri ai familiei regali și cu membrii Guvernului) s-au mutat pe Faleza Cazinoului pentru a lua parte la un moment extrem de important – dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu, opera de geniu a sculptorului Oscar Han. Au fost depuse coroane de flori iar Corul Cântul de la Mare, sub coordonarea maestrului Pinelis, a intonat Mai am un singur dor. Episcopul Gherontie al Tomisului a oficiat un serviciu divin iar apoi au ținut cuvântări comandantul general al Marinei și președinte al Comitetului Pro Eminescu, amiralul Ion Bălănescu, ziaristul Emil Ciuceanu, academicianul Ioan Bianu, Al O. Teodoreanu (Fundațiile Regale), Horia Grigorescu – primarul Constanței, precum și ziarista și militanta britanică Sylvia Pankhurst. Primarul Grigorescu le-a oferit membrilor familiei regale câte un exemplar din volumul Constanța Pitorească cu împrejurimile ei, volum publicat în 1908 de regretatul Ioan Adam. Fiecare carte-cadou era legată în piele bleu și avea încrustată cifrul regal, în litere de aur. Seria cuvântărilor de la statuie a fost încheiată chiar de rege, cel care a evidențiat importanța acestei statui și a recitat și o strofă din poezia La Steaua. Dezvelirea statuii a smuls ropote de aplauze. Din păcate, a existat un mare absent de la această ceremonie: avocatul, publicistul și politicianul Ioan N.Roman, fost primar al Constanței, cel care a inițiat ideea unei statui a Luceafărului și care a condus, până la moartea sa din 12 iulie 1931, comitetul Pro-Eminescu.
Serbările Mării din 15 august 1934 s-au încheiat târziu în noapte, în acordurile muzicii ce a răsunat în întreaga Peninsulă a Constanței…

Reclama zilei – Jucării, Tablouri, Cărți Poștale, Ilustrate și alte mărfuri de sezon, Artifice – Bogat asortiment și prețuri convenabile – LA PAPETĂRIA DOBROGEANĂ – Mangaliei 44 (localul V. Pirula). En-Gros și En Detail. Librărie, Papetărie, Mărunțișuri. Depozit permanent de hârtie. Vindem cu prețurile cele mai convenabile! (1923)

Sursa foto: Biblioteca Națională Digitală

Emblematicul monument al Constanței, Cazinoul Comunal, a fost pe data de 14 august 1923 gazda a nu mai puțin de patru vernisaje ale unor deosebite expoziții de pictură. Artist plastic consacrat, dar și un pionier în emanciparea persoanelor cu deficiențe de auz (el însuși fiind surd), prințul Henry Ghica a prezentat tablouri cu temă istorică, pânzele sale înfățișând castele, cule și interioare medievale romantice. O a doua expoziție a fost cea a domnului Vasilescu, un specialist al picturilor cu temă marină. Tablourile sale s-au bucurat de un foarte mare interes, în special în rândul turiștilor. În sala de bal a Cazinoului a expus pe un perete I. Muntenescu, un cunoscut decorator de interioare, din localitate, cu domiciliul în cartierul Viile Noi. Tablourile sale au avut ca temă florile și natura. Ultimul vernisaj al zilei a fost cel din Sala de Lectură, acolo unde Jean Kober și Rodica Georgescu au expus scene variate din viața de la țară, dar și perne și paravane țărănești. Toate cele patru expoziții au fost apreciate, iar ziarul Dacia din 15 august a scris următoarele: “Ne veselește mult faptul că tot au mai rămas pictori serioși și muncitori atașați școalei clasice și care repugnă decadentismul școlii noi.”

În august 1924 la Constanța se vorbea zilnic despre banditul Terente, celebru deja în întreaga țară pentru fărădelegile sale. Se tot zvonea că, urmărit de poteră la Brăila și Tulcea, își găsise refugiu la Constanța și multe știri false circulau despre el. Mai nou apăruseră în oraș scrisori de amenințare semnate Terente, prin care unor negustori bogați din oraș li se cereau sume mari de bani. Patronul cabaretului Britania, Mișu Georgescu, fusese somat să îi trimită câteva zeci de mii de lei, în schimbul protejării integrității corporale. Aceste scrisori de amenințare deveniseră numeroase dar victimele au fost sfătuite de poliție să nu le dea curs și să le ignore. Oasmenii legii au descoperit că depeșele erau semnate de niște farsori care voiau să profite financiar de pe urma reputației banditului. Un singur domn, consilierul comunal Badea Spânu primise o astfel de scrisoare de la Terente cel adevărat. Pentru a fi sigur că este vorba despre o amenințare serioasă, Spânu mersese la Brăila și confruntase depeșa sa cu acte semnate de Terente. Scrisul, în acest unic caz, era identic. Nici lui Spânu nu i s-a întâmplat nimic rău. După luni de cercetări, polițiștii au reușit să îi prindă pe farsori și i-au deferit justiției. În aceeași perioadă a apărut și o Terentina, cum au poreclit-o ziarele! O tânără cu talent literar, dar cu serioase probleme psihice trimitea și ea scrisori, dar nu de amenințare, ci de dragoste, unor bărbați respectabili din oraș. Oamenii aveau un comportament moral corect și se trezeau că au devenit ținta unei tinere cu foarte multă imaginație, și pe care ei nu o cunoscuseră niciodată. Odată ce cazurile au apărut în ziarele urbei iar poliția a demarat o anchetă, scrisorile Terentinei au încetat!

Pe 14 august 1923 au fost arestate pentru furt și excrocherie maicile Ana și Maria, călugărițe de la mânăstirea Pasărea. Ele veniseră la Constanța la începutul lunii pentru a strânge daruri pentru biserică. Problema este că tot ce au primit în peregrinările lor în oraș au vândut ulterior și și-au însușit banii. Mai mult, după câteva zile de stat cu chirie în casele unor doamne din localitate, când rămâneau singure, furau tot ceea ce se găsea de preț iar apoi dispăreau. Așa le-au căzut victime doamnele Elisabeta Gheorghiu și Maria Sandu care, din bunătate, le primiseră în casele lor în schimbul unor chirii derizorii. După ce păgubitele au făcut reclamație, poliția le-a arestat rapid pe maicile hoațe și le-au trimis la București pentru a răspunde în fața legii…

Reclama zilei – Purgativul cel mai bun, pentru bolnavi și sănătoși, este renumita Apă de Breazu (Iași). Luată la masă în cantitate mică ușurează digestia și servește ca apă de regim pentru artritici, etc. Citiți prospectele dr. Grozea (Iași). (1923)

Sursa foto: Florentina Bozîntan