Care erau preocupările constănțenilor în urmă cu un veac? Ce fel de afaceri se încheiau? Cum era piața muncii, existau posibilități rapide de angajare, mai ales în sezonul estival? Și dacă, da, în ce domenii existau posturi disponibile? La toate aceste întrebări, precum și la altele, doar gândite, aflăm răspunsuri consultând anunțurile de Mică Publicitate, din ziarele vremii. Textele de mai jos au fost preluate din ziarul Dacia, ziua de 26 iunie, anii 1925, 1927 și 1930.

Se aduce la cunoștința celor interesați că vaporul Kavak, sub pavilion englez, a sosit în portul nostru pe ziua de 22 iunie, venind de la porturile Glasgow, Liverpool, Smirna și Istanbul. Mărfurile nefiind asigurate de către societate contra incendiului și furtului, proprietarii lor ce dețin consonamente generale sunt stăruitor rugați a le ridica imediat. S.A.R. Watson&Youell, Agenția de Vapoare Constanța. (1930)

Se caută  urgent domnișoară cunoscând germana la perfecție la doi copii de 7 și 4 ani. A se adresa la ziar. (1930)

PSS Episcopul Gherontie al Constanței a achiziționat din comerț șapte clopote de diferite mărimi cu care a înzestrat Catedrala Episcopală. Plata lor a fost suportată de PSS iar restul până la 136.000 de lei urmează a fi strâns din danie publică. În acest scop s-a alcătuit o listă de subscripție, care se găsește deschisă oricând la Catedrală. (1930)

Pierdut permisul de posedat armă no.287/925, eliberat de Prefectura județului Constanța. Îl declar nul, în mâinile oricui s-ar găsi. Maxim I. Chisoi, Seimenii Mici, județ Constanța.(1930)

La Teatrul Cinema Regina Maria rulează marele film sonor Fantoma de la Operă, cu Leon Chaney și Mary Philbin. (1930)

Se închiriază de îndată localul Cercului Asociației Cerealiștilor, str. Mircea no.6. A se adresa dlui I.D. Xantopol, str. Mircea. (1930)

Bani cu împrumut se dau, sume mici. Informații la dl. Dim. Gheorghiu, str. Alex Lahovari, no.6. (1925)

De vânzare sau închiriat pentru fabrică sau han 1100 m, cu prăvălie, 3 camere, 3 săli, 3 magazii, 1 grajd mare, fântânî, libere. (1925)

De vânzare una motocicletă Harie-Davidsohn, cu ataș, 8-12 ps. A se adresa în strada Tomis no.4. (1925)

Puitoare se angajează imediat la Tipografia Albania Constanța. (1925)

Frizeria Coafeur Elegant s-a mutat din strada Carol no.58 în strada Traian no.13. Onorata clientelă este rugată a mă vizita. (1927)

S-a furat din locuință una servietă neagră, având într-însa două polițe în alb, semnate una, P. Hagiopol și alta, Ion T Munteanu Medgidia, ambele de câte 10.000 de lei. Se declară nule și fără valoare, în mâinile oricui s-or găsi. . Hagiopol, Constanța, strada Alex. Lahovari 18. (1927)

Reclama zilei – AVIS! Coroane, jerbe, buchete de flori naturale, Răsaduri de flori toate felurile, pentru grădină, se găsesc cu prețuri moderate la Iani Bulaidis, str. Eternităței no.2. (1926)

Sursa foto: ziarul „Dacia”, 26 iunie 1930

Britanicul Sir Samuel White Baker (8 iunie 1821- 30 decembrie 1893) a fost un mare explorator, vânător, inginer, militar, naturalist și scriitor. În anul 1859, după o viață plină de aventuri, Samuel White Baker (rămas văduv după prima soție) pleacă pe Dunăre într-o expediție de vânătoare, împreună cu un prieten. Ambarcațiunea sa se strică și astfel ajunge la Vidin, unde tocmai avea loc o vânzare de sclavi (practică încă admisă în Imperiul Otoman). Principalul personaj scos la licitație este o blondă și frumoasă fată de numai 15 ani, pe nume Barbara Maria Szazs (Sass) – Finjanjian (ulterior Finnian) și care avea să rămână în istorie sub numele de lady Florence Baker.

Barbara Maria Szasz, viitoarea lady Florence Baker, s-a născut în orașul Nagyenved (astăzi Aiud, România). A ajuns orfană după ce tatăl său, ofițer în armata maghiară, a fost ucis în Revoluția din 1848. Refugiată la Vidin a ajuns sclavă de lux în familia unor armeni ce creșteau și educau fete pentru a le vinde apoi demnitarilor otomani.

Britanicul se îndrăgostește imediat de tânără, încearcă să o cumpere, dar pierde în fața pașei de Vidin. Se decide să o răpească pe fată și împreună fug la București, unde cu ajutorul consulului general al Regatului Unit, îi obține un pașaport britanic. Forțat să își găsească de lucru, apelează la relațiile sale și deși își dorea să fie vice-consul la Kiustenge, obține postul de superintendent al consorțiului DBSR (care construia calea ferată Kiustenge – Tchernavoda și exploata portul Kiustenge). Aventurierul a rămas aici, timp de un an și jumătate, împreună cu Florence, pe care o prezenta tuturor ca Lady Baker, deși nu erau căsătoriți legal (încă). În timpul liber, cei doi vânau în împrejurimile orașului, ea fiind deghizată în bărbat, scandalizând astfel celelalte doamne britanice ce trăiau în oraș. În timpul rezidenței de la Kiustenge, Baker a publicat în revista britanică The Field nu mai puțin de 14 articole despre fauna, flora și geografia zonei Kiustenge. De asemenea, el s-a remarcat ca un om extrem de curajos: în timpul unei furtuni îngrozitoare, s-a aruncat în apele înghețate ale mării pentru a salva un marinar rănit, scăpat de pe un vas ce se scufundase în apropierea portului.

Cu doar câteva zile înainte de 4 octombrie 1860, data inaugurării liniei ferate Kiustenge-Tchernavoda, Samuel White Baker și Florence von Sasz (Baker) au părăsit Dobrogea. Anul următor i-a găsit în Africa, unde și-au început noua aventură, cea de exploratori.

În 1864 cei doi au descoperit lacul Albert, care a fost considerat la acea vreme principala sursă a Nilului. Lacul a fost numit astfel în memoria prințului consort al reginei Victoria, decedat în 1861. Astăzi, Lacul Albert se găsește pe teritoriile statelor Uganda și Republica Democrată Congo. Descoperirea lacului le-a adus celor doi celebritatea mondială.

Samuel White Baker și soția sa au luptat împotriva traficului de sclavi care se mai practica în Africa. Exploratorul a devenit, cu acordul Egiptului, Guvernator General al Bazinului Nilului. Ani mulți mai târziu, cei doi Baker s-au întors în Marea Britanie, s-au căsătorit legal și au fost înnobilați. Drumul lor spre glorie a trecut însă și prin micul orășel Kiustenge, aflat în plină dezvoltare și ajuns în 1860 la aproximativ 3000 de locuitori….

Reclama zilei – Non plus ultra! Ultima invenție a secolului XX! Vreți să preveniți incendiile? Cumpărați stingătorul Knock-Out! Cel mai nou și mai perfecționat aparat, brevetat în Franța și România. Reprezentant pentru Dobrogea – Gheorghe Stețcu. Strada Unirei, no.2. (1926)

Presa constănțeană din vara anului 1924 surprinde o imagine deloc liniștitoare a vieții urbane. În paginile ziarului „Marea Neagră” din 24 iunie, atenția este îndreptată către două probleme care preocupau opinia publică: nesiguranța de pe străzile orașului și comportamentul unor reprezentanți ai autorităților. Dincolo de informațiile prezentate, articolele dezvăluie și starea de spirit a unei comunități care se simțea tot mai puțin apărată în fața infracționalității și a abuzurilor.

În articolul cu titlul alarmist „Unde este poliția?”, redactorii de la „Marea Neagră” descriu, într-un limbaj direct și vehement, activitatea unui „cuib de apași din Grădina Publică”, făcând referire la grupurile de delicvenți care își făceau veacul „înșirați” de-a lungul trotuarului din fața unuia dintre cele mai frecventate locuri de promenadă ale Constanței și atacau cetățenii ziua în amiaza mare. În limbajul epocii, termenul „apași” desemna huligani sau infractori de stradă.

„Nu mai departe aseară, o domnișoară făcând imprudența de a traversa grădina publică, a fost atacată de către acești ticăloși și numai grație intervenției unor militari, apașii au putut fi puși la locul lor.

Ceea ce este însă curios este faptul că toate aceste scene se petrec chiar sub ochiul reprezentantului forței publice, care postat numai la câțiva metri de locul unde apașii își fac de cap și cu toate că e martor ocular la cele ce se petrec, nu ia nici odată o măsură. De ce oare?

Pentru a doua oară aducem cazul la cunoștința d-lui prefect de poliție, rugându-l de a lua cele mai urgente și severe măsuri împotriva apașilor din grădina publică, care au ajuns să sfideze întreg aparatul polițienesc”, consemna publicația.  

Materialul de presă atrage atenția nu doar asupra faptelor infracționale, ci mai ales asupra pasivității celor însărcinați cu menținerea ordinii și siguranței. Criticile la adresa autorităților continuă și într-un alt articol din aceeași ediție, în care se relatează despre suspendarea „polițaiului Gheorghiu” din Medgidia, acuzat că „a deslănțuit o adevărată teroare printre comercianții acelui orășel”.

 „Acest mic satrap nu s-a mulțumit numai cu atâta ci s-a abătut ca și un ciclon asupra funcționarilor cărora sub diferite pretexte li s-au înscenat diferite procese, trimițându-i în judecată, și arestând din același timp în mod ilegal și o profesoară, fiica concetățeanului nostru d. Coadă, funcționar la Banca Românească.

Ministerul de interne, sesizându-se după ziarul nostru despre abuzurile acestui mic satrap, l-a suspendat din funcțiune, ordonându-se în același timp facerea unei severe anchete. Comisarul Vâlcu, dela inspectoratul siguranței din localitate, a fost delegat cu girarea afacerilor acelei poliții”, aflăm din paginile ziarului. Termenul „satrap”, folosit frecvent în publicistica vremii cu sens peiorativ, desemna o persoană care își exercita autoritatea în mod arbitrar și abuziv.

Reclama zilei: „În atențiunea tuturora! – Focuri de artificii – Pentru serbări, reprezentând: piramidele egiptene, cascadele Niagarei, sori rotitori în culori, stele ficse cu radiante și foc brilant cu detonații, aripele de moară, sporfețe americane, Pălăria dracului, focurile satanice, Pomul Paradisului – Mari lupte navale – sau flota interaliată în Dardanele, vapoare de război în luptă cu forturile, ultimele creațiuni în arta pirotehnică – Cele mai admirabile surprize pentru serbări de vară – Pentru comenzi mai mari a se anunța cu cel puțin 15 zile înainte. Informațiuni se vor adresa la redacția ziarului” (Marea Neagră, 24 iunie 1924)

Lucrările efectuate în Dobrogea de către consorțiul britanic DBSR (construcția liniei ferate Kiustenge – Tchernavoda și exploatarea portului Kiustenge) s-au desfășurat sub directa coordonare a managerului și inginerului șef John Trevor Barkley (1825-1882). Acesta și-a luat ca ajutoare pe trei dintre frații săi: George Andrew Barkley, Henry Charles – autorul cărții Between Danube and Black Sea, și Robert Arthur. Ca urmare a lucrărilor DBSR, la Kiustenge s-a format o adevărată colonie britanică, formată din angajații englezi și familiile lor.

George Andrew s-a căsătorit în 1859, la Londra, cu tânăra Edith Perkins (1836-1919). Au avut doi copii, Henry Yarker (1861-1895) și Margaret Jane (1862-1928), care și-au petrecut primii ani din viață la Kustendjie.

Edith Perkins a ținut în perioada 1860-1861 un jurnal în care prezintă detalii despre viața în micul orășel din Dobrogea. Ea oferă informații prețioase legate de comunitate și de membrii ei (în total 150-200 persoane), de viața de zi cu zi, dar și de problemele existente. Jurnalul ei a fost publicat pe site-ul familiei Fenwick of Lambton (din care fac parte și ramurile Barkley și Perkins) (jurnalul a fost publicat de administratorul Nick Harding).

Fragmente din jurnalul Edith Perkins Barkley:

„21 noiembrie – Știri de la dl. Lister. Vasul francez nu a ajuns încă la Varna, așa că nu avem nicio șansă de a primi poșta. Am mers la o  plimbare cu G., care este bine din nou…. Domnișoara C. a venit în vizită apoi am fost într-o scurtă plimbare. Era un vânt rece, dar mi-a plăcut…

23 noiembrie – O zi de lucru foarte bună. Poșta a venit seara, cu o scrisoare a unchiului pentru G. și una de la F., pentru mine. Au mai venit scrisori și pentru Iseley și una pentru Lister. Au venit ziare de acasă, revista Illustrated (London News), dar și revista (pentru copii) Punch, pentru Dolly.

7 decembrie – Săracul Bennett a murit azi noapte. Este foarte, foarte frig, iar John (cumnatul John Trevor Barkley) abia a reușit să se întoarcă. A adus contractele de la București, dar a suferit mult de frig pe drum. Călătoria lui a fost foarte periculoasă, mai ales la traversarea Dunării, din cauza gheții.

12 decembrie – Îngrozitor. Astăzi am fost de două ori la biserică și m-am rugat. Săracul O’ Brien este foarte bolnav. Vremea este încă rea.”

Urmează un fragment extrem de interesant: „24 decembrie (Ajun) – Foarte frig. S-a așezat zăpada și a înghețat foarte tare. Iarăși m-am agitat cu spălatul rufelor. Alice este mai îngrozitoare ca oricând. Bradul (n.a de Crăciun) arată foarte dulce. Baby și Emily au venit la cină iar după aceea am aprins bradul iar bucuria lui baby a fost  peste măsură, ori asta a fost foarte, foarte drăguț. Baby a stat până la ora 9.”

Rândurile scrise de Edith Perkins Barkley pe 24 decembrie 1860 sunt extrem de interesante. Este practic cea mai veche consemnare a primului brad de Crăciun, aprins pentru prima dată în Dobrogea. Ca exemplu, primul brad de Crăciun amenajat în România (Regatul României, fără Dobrogea la acea vreme) a fost cel al familiei principelui Carol I, la București, în 1866.

Jurnalul continua cu aspecte ale vieții de zi cu zi:

27 decembrie – Am ieșit la plimbare dar am obosit și n-am putut sta mult… Am aflat că săracul O’ Brien a murit.

24 ianuarie (1861) – Copilul nostru, Baby, s-a născut la 6 dimineața…. Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Am fost foarte ușurată să aflu că este un băiat puternic și sănătos (Henry Yarker Barkley). Sunt mult mai puternică și mai bine cu fiecare zi iar copilul a prins puteri în ultimele zece zile… Pe 4 aprilie John s-a întors și toți frații, spre dezamăgirea noastră, au plecat la București. Plecăm acasă pe 6 august și ar trebui să ajungem pe 21, însă ne vom întoarce în octombrie…

Reclama zilei –Dentist Emil Ziring, specializat la Berlin, execută lucrări moderne, cu prețuri modeste. Strada Carol no.40, lângî Poștă. (1930)

Mențiune – La acea vreme Poșta funcționa în actualul sediu al Muzeului de Artă Populară Constanța. Clădirea a fost construită inițial ca Palat Comunal, Primărie a orașului, și din 1906 a devenit sediul Poștei.

Țărmul dobrogean și orașele sale au exercitat o atracție aparte asupra multora dintre personalitățile care au modelat cultura, istoria și conștiința națională românească. Între acestea, un loc de seamă îl ocupă Nicolae Iorga (1871–1940), savant de reputație europeană, istoric, profesor universitar, academician, om politic și unul dintre cei mai prolifici cărturari ai României moderne. Prin vasta sa operă, prin activitatea culturală și prin preocuparea constantă pentru istoria și identitatea națională, Nicolae Iorga a devenit una dintre figurile fundamentale ale culturii române.

Legătura sa cu Dobrogea și, în special, cu Constanța și Mangalia, a fost una statornică. A vizitat de numeroase ori această provincie, a scris despre trecutul și rostul ei în cadrul statului român și și-a petrecut perioade de odihnă la Mangalia, unde avea o casă. În paginile sale memorialistice și în studiile consacrate Dobrogei se regăsesc numeroase referiri la orașele de pe litoral, pe care le considera esențiale pentru dezvoltarea României moderne.

Una dintre aceste vizite a avut loc pe 24 iunie 1930, când istoricul a fost invitat să susțină, în sala Cazinoului Municipal din Constanța, conferința cu tema „Lipsa de virtute cetățenească”. Sosirea sa a fost anunțată în presa locală încă din 22 iunie 1930. Ziarul „Dacia” consemna cu entuzism:

„D. profesor Nicolae Iorga, marele savant istoric al neamului nostru, carele prin celebritatea sa a extins înaltele aprecieri ale lumei civilizate și asupra țării și poporului român, solicitat de o corporațiune focală va veni în Constanța, marți, 24 iunie, spre a ține o conferință.

Suntem cu toții prea copleșiți de gigantica personalitate științifică a d-lui profesor Iorga, ca să ne putem exprima în fraze coprinzătoare admirațiunea pentru d-sa. Dar, vom avea deci prilejul – destul de rar – de a sorbi cuvântul înțelept al ilustrului învățat.

Cinstea ce-o face Constanței noastre d. profesor Iorga e cu atât mai mare, precât de rarissime sunt ocaziunile când îl putem saluta în mijlocul nostru. Constănțenii vor urma desigur tradiția de bun simț, la care de această dată se adaugă și sinceritatea ca și stima pentru marele om, primindu-l cu toată căldura și respectul ce i se cuvin.”

Tot în ediția din 22 iunie 1930, ziarul „Dobrogea Jună” informa publicul despre tema conferinței și despre amploarea manifestării:

„D-l profesor Nicolae Iorga, savantul neamului, care a făcut fală României peste țări și mări, va cinsti urbea noastră printr-o conferință despre «Lipsa de virtute cetățenească».

Ilustrul român va vorbi marți 24 crt. la orele 9 seara, în sala Casinoului Municipal, unde Societaeta Generală a funcționarilor din comerț, bănci, industrii și biurouri – inițiatoarea lăudabilului ciclu de conferințe publice va organiza și un program artistic.

Având în vedere numele oratorului, titlul subiectului precum și surprizele programului, se prevede o punctualitate neobișnuită a publicului constănțean, care va face sala neîncăpătoare.”

Istoricul însuși avea să consemneze în volumul al VI-lea al memoriilor sale impresiile acestei călătorii. „La Piua Petrei. De aici la Hârșova. Primire călduroasă… și cu sunet de treascuri. Conferință la Constanța, despre „Lipsa de virtute cetățenească”; deși, din causa zăbăvii sosirii mele, foarte mulți plecaseră, sala e ticsită de lume.

A doua zi, la Mangalia, întors prin frumoasa regiune a Bărăganului dobrogean, pe la Adam-Clisi, Cusgun, Silistra, unde aflu pe Tașcu Pucerea și pe Pericle Papa – hagi, Turtucaia – infect cuib tragic – și Oltenița”.

Interesul de care se bucura prezența marelui istoric în oraș este reflectat nu doar de articolele elogioase ale presei locale, ci și de faptul că, în ciuda întârzierii sale, sala Cazinoului Municipal a rămas „ticsită de lume”.

Reclama zilei: „Nouă ieftinire generală extraordinară la El – Be a sosit un asortimet colosal pentru sezon – La Tricotage 20% Reducere”

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1926, cerul Constanței a devenit roșu ca focul iar liniștea nopții a fost tulburată de numeroase sirene ale vapoarelor din Port, semn că ceva teribil s-a întâmplat. Așa și era, pentru că ardeau în flăcări uriașe magaziile de scânduri din curtea Depozitului de Reparațiuni al Serviciului Porturilor Maritime. Până să se dea alarma focul mistuise deja întreaga magazie nr.1 și se extinsese la cea alăturată. Au sosit imediat echipe de incendiu ale căilor ferate, dar în mod ridicol toate furtunurile acestora erau defecte și nu au putut fi folosite. Situația a intrat sub control abia odată cu venirea pompierilor din oraș și a echipelor de soldați de marină, de grăniceri și infanterie. Autoritățile au sosit și ele la fața locului, în frunte cu prefectul județului Octav Goruneanu, prefectul Poliției – Grigore Ștefu, directorul Serviciului Porturi Maritime – Pio Benzi și căpitanul Portului, comandorul Popescu. Intervenția pompierilor din oraș s-a dovedit eficientă întrucât aceștia au reușit să salveze magaziile învecinate. Cele afectate de incendiu, numerele 1 și 2 nu au mai putut fi însă salvate, fiind distruse complet. S-a stabilit că au ars toate materialele de construcție aflate acolo, precum și câteva butoaie de ulei și de benzină, care au explodat. Pagubele totale provocate de incendiu au fost estimate la 5 milioane de lei, o sumă foarte mare.. Focul a fost, se pare, cauzat de un scurt circuit. Oricum, teoria unei mâini criminale a fost considerată nevalidă, mai ales că ziua de 21 iunie a căzut într-o duminică, nu s-a lucrat și nimeni în afara portarului nu a avut acces în curtea depozitului. Autoritățile au declanșat totuși o anchetă pentru a stabili împrejurările exacte în care s-a produs evenimentul.

Ziarul Dacia a scris că pe data de 21 iunie 1926, după-amiaza, la Tekirghiol Sat (actualul oraș Techirghiol) a fost inaugurat Sanatoriul Societății Scena, instituție înființată de marele actor Constantin Tănase. Sanatoriul funcționa în Vila Scena, stabiliment al artiștilor, realizat în stil neoromânesc. La inaugurare au participat foarte multe persoane, mulți oaspeți fiind invitați din București veniți cu un tren special. Guvernul a fost reprezentat la eveniment de către subsecretarul Ministerului de Interne Berbescu și de secretarul general al Consiliului de Miniștri, Crăiniceanu.

Autoproclamat “conte de Techirghiol”, Tănase, directorul și proprietarul Teatrului de Revistă Cărăbuș a fost un binefăcător al așezării. El a contribuit financiar la ridicarea clădirii Căminului Cultural, precum și la construcția Bisericii Sfântul Ilie. În perioada interbelică, Techirghiol Sat a devenit un loc preferat de artiști, știut fiind faptul că aici veneau în sezonul estival scriitorii Cezar Petrescu, Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu și mulți alții.

Reclama zilei – La Niță Pravâț, strada Bucovinei, colț cu Valea Albă. Terasa Leul și Cârnatul – Local propriu, a la Filaret, cu privire spre mare. Se găsesc zilnic proaspeți renumiții mititei, pătricei și fripturi la grătar. Diferite varietăți de vinuri înfundate, vărsate și pelinuri. În fiecare dimineață ciorbă de burtă și tușlama. Rog vizitați noul local bine aranjat cu Grătarul renumit. Prețurile cele mai convenabile. (1926)

Secolul al XIX-lea a fost un secol al modernizării, al marilor invenții din domenii diverse, al conflagrațiilor militare ce au redesenat harta politică și economică a lumii. În ciuda invențiilor din medicină, epidemii îngrozitoare au continuat să facă ravagii pe întreg globul, curmând viața a zeci, sute de mii și milioane de oameni, din state diverse, fără a ține seama de statutul social al victimelor.

Holera a fost boala care a distrus numeroase destine, iar veacul al XIX-lea a fost presărat de pandemii ale acestei boli infecțioase bacteriene.

Astăzi ne vom referi doar la epidemia izbucnită în anul 1865 și care a afectat și Dobrogea. În ținutul dintre Dunăre și Mare existau puține surse de apă potabilă, verile erau caniculare, iar mlaștinile se regăseau la tot pasul, toate aceste elemente contribuind la crearea unui teren extrem de propice pentru extinderea acestei boli îngrozitoare.

În 1865, în premieră, holera a atacat Europa nu pe obișnuita cale terestră, ci pe mare, vasele care făceau legătura între continente purtând boala și răspândind-o rapid în diverse zone ale globului.

Totul a început în luna martie, atunci când două fregate britanice, „North Wind și „Persia” au plecat din Singapore, cu destinația Jeddah (astăzi în Arabia Saudită). Ele transportau 145 de pelerini javanezi. Primele cazuri au fost consemnate la bordul vaselor după o escală făcută în portul Makalla (azi Mukalla, Yemen, în Marea Arabiei – zonă nordică a Oceanului Indian). Holera a fost contractată atât de pasageri, cât și de membri ai echipajelor britanice. În a doua jumătate a lunii mai, cele două fregate ajunseseră în Canalul Suez, acolo unde numeroase alte nave aduceau pelerini musulmani. Epidemia nu a mai putut fi ținută sub control, iar vasele britanice au „transportat“ holera către nord, chiar și după debarcarea pelerinilor musulmani la Jeddah. Pe 11 iunie 1865, în portul Alexandria erau raportate oficial primele cazuri, iar holera s-a extins în următoarea lună și jumătate în întreg Egiptul.

Cumplita boală ajunsese pe malul sudic al Mediteranei, iar de aici extinderea sa către Constantinopol, capitala Imperiului Otoman, și apoi în întreaga Europă a fost facilă.

Epidemia a cuprins întreg Bosforul și Marea Marmara și se știe că, pe 31 iulie, era înregistrat un deces în localitatea Therapia (azi Tarabya, Istanbul), pe malul european al Bosforului, chiar lângă intrarea în Marea Neagră. În scurt timp au fost înregistrate cazuri la Burgas și la Varna, iar apoi în toate orașele de pe coasta vestică și în special, la Sulina (unde funcționa Comisia Europeană a Dunării) și la Kiustenge (Constanța). La două-trei zile după apariția la Sulina, au început să se înregistreze numeroase cazuri și la Kiustenge.

În 1865, Kiustenge era un mic orășel ce își datora dezvoltarea din ultima perioadă căii ferate Kiustenge – Tchernavoda (Cernavodă) și portului Kiustenge, operate de firma britanică DBSR. Datorită fiilor Regatului Unit, vechiul sat turcesc cu câteva sute de suflete se dezvoltase și devenise o localitate în care trăiau turci, tătari, greci, bulgari, români („wallachi“ în sursele britanice ale vremii), precum și alte neamuri. Toți acești locuitori și rezidenți de la Kiustenge lucrau în port sau la calea ferată, ori aveau activități conexe (erau subcontractori sau aprovizionau zona cu diverse produse).

În acea vară teribilă Kiustenge a fost grav afectat de holeră, aceasta făcând numeroase victime, atât în rândul britanicilor rezidenți, cât și printre locuitorii de diverse etnii. La acea vreme existau deja câțiva medici în localitate, buni specialiști, dar prea puțini pentru a ține în frâu situația. Mai mult decât atât, administrația otomană a orașului avea reguli laxe și nu impunea norme de trai, de aprovizionare și de igienă, care să combată atacul teribil al bolii intestinale.

Alarmat de veștile îngrijorătoare venite din Orientul Mijlociu, medicul comunității britanice din Kiustenge, Henry William Cullen, a solicitat ajutor din Marea Britanie pentru lupta împotriva epidemiei care se apropia de oraș. Acest ajutor a venit  la finele verii, în persoana unui specialist englez pe nume Harry Leach (1836-1879), intrat peste ani în istorie ca primul medic șef al Portului Londra și ca autor de ghiduri și cărți privind igiena în marina comercială.

Detalii extrem de importante legate de experiența acestuia la Kiustenge avem dintr-un articol (o scrisoare de fapt) apărut în revista britanică de medicină “The Lancet” pe data de 23 septembrie 1865. Scrisoarea semnată de Leach era intitulată “The cholera in Eastern Europe”, era adresată editorului revistei și datată „11 septembrie 1865 Kiustenge, Turkey“.

Medicul de 29 de ani scria următoarele: Domnule editor. Ar putea fi util cititorilor dvs. să știe situația actuală referitoare la holeră în Estul Europei și în special în vecinătatea Dunării de Jos și la Marea Neagră. Am plecat din Londra pe data de 2 (n.a. septembrie 1865), la ordinele DBSR-ului, care a considerat necesar să mai trimită personal medical în această țară și am călătorit cât am putut de repede, via Viena și Dunăre. Ajungând la Tchernavoda ca să iau trenul spre Kiustenge am aflat că acolo surveniseră deja două decese recente… Numărul rezidenților englezi este mic (n.a. la Kiustenge), iar situația caselor lor nu este foarte salubră. Am ajuns în oraș în noaptea de 7 septembrie. Mulți dintre cititorii dvs. știu probabil deja că această localitate a fost afectată de holeră de mai multe ori. Boala se pare că a ajuns în acest loc de la Constantinopol și a început aici pe 5 august. De atunci (n.a. din 5 august până în 7 septembrie) s-au înregistrat 20 de cazuri printre rezidenții englezi, din care 11 au fost fatale. Numărul de cazuri în întreg orașul este incert, dar se știe că, în total,  121 au murit. Sunt doar 84 de britanici care trăiesc aici, așa că mortalitatea este foarte, foarte mare, în ciuda eforturilor uriașe și profesioniste ale doctorului Cullen, rezidentul medical englez și ofițer al companiei. Sunt sigur că fără el numărul morților ar fi fost mult mai mare… Casele englezești nu sunt într-o situație prea bună, dar toate se află pe malul unei stânci ce străjuiește plaja, ceea ce asigură un drenaj natural. S-au făcut totuși câteva greșeli, modul în care au fost construite closetele și faptul că porcii sunt ținuți pe lângă casă. Aceste lucruri ar trebui remediate, pentru a evita viitoare atacuri… Holera a încetat dintr-o dată, imediat după venirea mea, atât în rândul rezidenților britanici, cât și în orașul turcesc…”

Informațiile oferite de Harry Leach sunt extrem de importante și de natură să ne ajute la reconstituirea imaginii. Cele 121 de victime înregistrate la nivelul întregii așezări (11 britanici și restul localnici și refugiați) ne arată cât de devastator a fost atacul epidemic, în condițiile în care populația urbei era, probabil, în jur de 2000 de locuitori, la acea vreme.

Epidemia a încetat la Kiustenge în luna septembrie, așa cum ne spune și Leach. A mai continuat să lovească și în anii viitori, cu diversă intensitate.

După scurta sa experiență dobrogeană, Harry Leach s-a întors în Marea Britanie și a continuat să activeze ca medic în Marina Comercială.

Dincolo de activitatea sa ca medic și de lucrările sale capitale pentru eradicarea bolilor de pe navele maritime comerciale, Harry Leach rămâne și în istoria Dobrogei, prin rândurile sale scrise despre Kiustenge, în timpul holerei din 1865…

Reclama zilei –Stârpirea muștelor! Doar cu Piramidele Olso, recunoscute ca cele mai eficace.Depozit general pentru județul Constanța, doar la Librăria Albania, str Traian no 16-20, Vânzare en gros și en detail. Prețuri de concurență! (1926)

Înainte de a se numi Independenței sau Ovidiu, piața din centrul orașului Kiustenge (Constanța de astăzi) a fost cunoscută o vreme și sub numele de Piața Italiană, probabil în amintirea genovezilor ce locuiseră și munciseră aici în Evul Mediu . În această piață, în iarna anului 1858, a avut loc un episod inedit și sângeros, o multiplă execuție publică. Acest moment incredibil a fost relatat de un inginer britanic pe nume Henry Charles Barkley, angajat al firmei engleze Danube Black Sea Railway and Kustendjie Harbour (DBSR), care exploata portul Kiustenge și care construia în acei ani calea ferată Kiustenge -Tcheravoda (Bogazchioi). H.C. Barkley a scris despre acest episod în cartea sa „Between Danube and Black Sea or Five Years in Bulgaria” (1876).

Să aflăm însă ce s-a întâmplat. În vara anului 1858, la Mangalia avuseseră loc niște crime îngrozitoare: fusese atacată casa unui negustor turc, iar acesta, două femei și patru copii mici fuseseră uciși cu sălbăticie. Asasinii necunoscuți plecaseră cu o pradă de numai câteva parale. Autoritățile otomane au demarat imediat cercetările, iar ucigașii au fost prinși repede. Erau un bătrân și alți cinci bărbați din neamul său, cu toții membri ai unei șatre de romi care își făcea veacul pe lângă localitățile din sudul Dobrogei. Criminalii au fost aduși la Kiustenge, judecați și condamnați la moarte, apoi depuși în închisoarea orașului.

Potrivit legii otomane, criminalii ar fi putut scăpa cu viață dacă ar fi plătit o răscumpărare, „banii de sânge”, către rudele victimelor, dar ucigașii nu dispuneau de acești bani. S-a decis așadar executarea lor, însă și aici a intervenit un lucru care astăzi ni se pare foarte ciudat: plătirea călăului cădea în sarcina familiei victimelor. Aceasta însă nu avea niciun venit. În cele din urmă, odată cu venirea iernii, situația s-a rezolvat. H.C. Bakley povestește: „Într-o seară, în timpul iernii ce a urmat, fratele bărbatului ucis l-a anunțat pe Guvernator că, în sfârșit, a găsit pe cineva dispus să execute sentința, pentru câțiva piaștri în avans și care urma apoi să ceară restul sumei de la cei ce au asistat la execuție… Pașa și-a dat imediat acordul… ”

În cele din urmă a venit și ziua execuției: „La intrarea în piață a singurelor străzi din oraș fusese amplasată o linie de zapcii, cu săbiile scoase și carabinele încărcate, atenți la perimetru și la ferestrele caselor, pentru că acolo se adunase întreaga suflare a orașului… în fața cafenelei centrale, pe un divan ridicat, se aflau Pașa și membrii Consiliului, cu prietenii lor, bând cafea și fumând din pipele lor lungi”. Trebuie menționat faptul că în Imperiul Otoman, în perioada 1840-1878, zapciul (din turcescul zaptye) era agent de poliție, un precursor al jandarmului modern, iar unitățile de zapcii erau principala forță paramilitară provincială, mai ales în Turcia Europeană, în zonele rurale.

Tânărul călău găsit de familia victimelor a băut, pe ascuns, o cantitate mare de alcool, pentru a-și face curaj, iar apoi i-a executat, unul câte unul, pe vinovați. Emoțiile l-au făcut să rateze o lovitură iar unul dintre condamnați, cu un braț despicat pe jumătate, a început să fugă prin piață, căutând salvare. A fost adus de soldați înapoi pe eșafod iar execuțiile au continuat până la final, fără alte incidente. După îngrozitorul eveniment, călăul a trecut pe la spectatori și a primit monedele așteptate.

Trupurile însângerate ale criminalilor au fost lăsate câteva ore, pe zăpadă, protejate de un gard pentru a fi ferite de atacul vreunui animal (domestic sau sălbatic) iar după căderea nopții, au fost luate, duse într-un loc ferit, și arse …

Aceasta este singura (sau cel puțin, cu siguranță, ultima) execuție care a avut loc la Kustendjie, în secolul al XIX-lea. La ea au asistat, oripilați, și britanicii de la DBSR, pentru care un astfel de “spectacol” părea desprins din povestirile Evului Mediu.

Reclama zilei – Franzelăria și Patiseria Alecu Sacmari, Strada Carol No 137 (alături de Farmacia Ciomu). Pâine de graham veritabilă, pentru diabetici. Pesmeți cu anason și pesmeți nesărați. Turtă dulce din miere de albine ala Nuremberg, recomandată pentru copii. Renumitele cornuri cu sare și cornuri cu nuci. Caiser, sanvici și chifle. De două ori pe zi proaspete. Se execută orice fel de comenzi. (1926)

Continuăm astăzi prezentarea zeilor adorați la Tomis, în epocă romană (în sec.I-III d.H) cu două artefacte dedicate lui Bacchus/Dionysos, figură extrem de importantă în panteonul greco-roman și adorat deopotrivă în lumea tracică. Ambele piese fac parte din Tezaurul de Sculpturi de la Tomis, descoperit în centrul orașului modern Constanța în anul 1962. Dionysos/Bacchus era zeul vinului și al viței de vie, al vegetației și al naturii reînviate, o divinitate a fertilității, al extazului orgiastic și al teatrului.

Primul artefact, extrem de interesant și de complex, este un relief votiv pe o placă de marmură gălbuie cu cristale mari, și îl înfățișează pe Dionysos însoţit de principalii lui acoliţi. Monumentul are la bază o inscripţie în limba greacă. Figura centrală a basoreliefului este cea a lui zeului, înconjurat de patru divinităţi, ale căror imagini sunt dispuse în câte unul din cele patru unghiuri ale câmpului. În partea stângă, jos, apare în picioare, pe un soclu rotund, Priapus, cu corpul nud şi cu barbă, purtând o pînză răsucită în jurul capului. Sprijinindu-se cu picioarele din faţă pe acelaşi soclu rotund, se înalţă pantera neliniştită, care întinde capul spre vasul ţinut de Bacchus, de unde curge vin. După cum se știe, Priapus era zeul grec și roman al fertilității masculine, al reproducerii, dar și al grădinilor și al livezilor iar asocierea sa cu Dionysos este una obișnuită, cu atât mai mult cu cât sursele mitologice îl indică drept fiu al lui Dionysos și al Afroditei. Deasupra imaginii lui Priap, în colţul superior stîng, apare și cea a unui satir, cu picioare de ţap, cu barbă şi cu coarne, stând pe un suport. Satirul culege struguri din coarda cu frunze şi cu ciorchini, pe care se şi sprijină cu picioarele. În dreapta reliefului, jos, este redat corpul de dimensiuni reduse al lui Pan, îmbrăcat cu tunică până la genunchi. Atât satirul, cât și Silen, sunt personaje obișnuite ale cortegiului dionisiac. Silen era cel mai bătrân dintre satiri, tutore și prieten al lui Dionysos, înțelept, dar cu comportament bahic și înfățișare grotească.

Colţul superior drept al reliefului este rezervat unei divinităţi care în mod obişnuit nu apare în cortegiul lui Dionysos: este Cavalerul Trac mergînd la pas. Unul din picioarele din faţă ale calului se află ridicat în dreptul unui mic altar. Inscripția de pe monument a fost tradusă astfel: “Noroc bun! Lui Dionysos Kathegemon (Conducătorul), Aquilinus al lui Artemidoros (a pus) această ofrandă în împrejurări fericite, spre binele său“. Eroul cavaler este prezentat în ipostaza sa obișnuită de vânător, el fiind și un protector l muritorilor și al mormintelor. Piesa a fost datată în prima jumătate a sec.III d.H.

Cea de a doua piesă prezentată astăzi este un relief de marmură în care Bacchus/Dionysos este prezentat în poziţie de repaus. Pe cap, zeul are o cunună de sub care apare părul, în bucle mari. Este îmbrăcat cu tunică scurtă şi cu himation, care ajunge până la genunchi. La mijloc el este încins cu o piele de capră, sub piept, cu o centură, și este încălţat cu cizme scurte. Mâna stângă, ridicată la înălţimea capului, ţine thyrs-ul, toiagul său lung împletit cu viță de vie și iederă. Cu dreapta ţine de toartă kantharos-ul (vas pentru băut vin), pe care îl întoarce spre capul unei pantere, animal simbol în cultul lui Dionysos. În stânga reliefului, jos, apare o cistă, coșul de răchită purtat în procesiuni, iar în jurul acesteia este încolăcit un şarpe, căruia nu i se vede capul. Cultul lui Dionysos s-a născut în Tracia și a pătruns în Grecia într-o vreme foarte îndepărtată, întruchipând rodnicia vegetaţiei şi în special a viţei de vie. În epoca romană a fost adoptat de latini care l-au numit Bacchus, dar și Liber Pater (Tatăl liber), printr-o asimilare cu o veche divinitate italică, a rodniciei vegetale. În cadrul sărbătorilor închinate lui Dionysos-Bacchus şi care aveau loc primăvara, cultul acestui zeu implica un adevărat cortegiu sacru în care erau integrate mai multe divinităţi acolite de caracter agrest şi pastoral, ca Pan, Priap, Silen, Satirii. Cultul era însoţit de manifestări exuberante, fireşti pentru o sărbătoare a vinului: beţie, dans, muzică, toate împinse până la orgie. Sărbătorile dionisiace nu aveau însă numai acest aspect, ci erau folosite şi ca un prilej de manifestare a aptitudinilor artistice, căci în cadrul lor se organizau concursuri de muzică, dans şi sport. Datare probabilă a acestei piese este prima jumătate a secolului al III-lea d.H.

Reclama zilei –  Vizitați marele atelier fotografic FOTO-ROYAL, Marica Patropol, str. Carol no.60, unde se execută în cele mai bune condițiuni fotografii estetice cu prețurile cele mai avantajoase. Prețuri de reclamă: la 12 c.p., un record gratis. (Constanța teatrală și cinematografică, 1925)

Pe data de 17 iunie 1923, pe scena Teatrului Elpis a avut loc o reprezentație teatrală oferită de către o artistă în plină ascensiune, domnișoara Aurora-Doree Constanțianu, actriță din București, dar născută și crescută în orașul lui Ovidiu. Sala a fost arhiplină, sute de persoane fiind prezente pentru a o vedea pe tânăra vedetă despre care, până atunci, doar citiseră în gazete. Însoțită de trei colegi actori de la Teatrul Mic din București (Constantiniu, Aurelian și Vasiliu), domnișoara actriță a ales pentru seara de la Elpis trei piese cu care făcuse furori în capitală și în străinătate: „Furtuna casnică”, de Bouville, „Drepturile sufletului”, de Glasco, și „Ce știe satul„, de V.Al. Jean. Tânăra actriță a oferit un recital pe măsura așteptărilor, demonstrând un mare talent și reușind cu mare ușurință să treacă de la dramă la comedie. La final, a fost recompensată cu interminabile aplauze, publicul fiind extrem de încântat.

Ziarul „Dacia” a publicat, pe 17 iunie 1924, un articol referitor la expulzarea unei doctorițe acuzată de acțiuni bolșevice. Fiică a istoricului, socialistului și anarhistului basarabean Zamfir Ralli Arbore, Ecaterina Arbore (1873-1937) a fost declarată indezirabilă de statul român, care a decis să o expulzeze. Serbia, Bulgaria, Cehia și Polonia au refuzat să o primească pe militanta comunistă, motiv pentru care ultima soluție a rămas Turcia. Din acest motiv, autoritățile române au trimis-o pe Ecaterina Arbore la Constanța. Aici, ea a fost izolată într-o casă din afara orașului, fiind păzită de numeroși agenți de poliție timp de câteva zile. Ziariștii de la „Dacia” considerau că expulzarea doctoriței era una abuzivă, cu atât mai mult cu cât ea nu fusese judecată și nu i se stabilise vreo vină clară în afară de faptul că lucrase în Rusia ca redactor la publicații comuniste de limbă română și că trăise la Moscova ani buni. „Felul în care autoritățile înțeleg să arunce peste front o cetățeană română constituie un abuz și o ilegalitate nemaipomenită”, au mai scris gazetarii de la „Dacia”. A doua zi, pe 18 iunie, Ecaterina Arbore a fost îmbarcată pe vasul SMR Principesa Maria, care a plecat apoi la Constantinopol.

Pe 17 iunie 1925,Vama Constanța a aplicat o amendă  de 8.000 de lei declarantului V. Pauleț, întrucât acesta a declarat la export drept cretă pisată un transport de vopsele. În aceeași zi, vameșii au efectuat cercetări într-un alt caz, încercând să dea de membrii unei bande de contrabandiști numite „Înghițitorii de Perle”. Agenții au urcat și la bordul vasului SMR Împăratul Traian, care se pregătea să plece spre Marea Mediterană. Unul dintre pasageri, Petre Mihăilescu, a fost considerat suspect întrucât era foarte nervos așa că s-a decis percheziționarea sa. În momentul în care au vrut să îl controleze, omul a leșinat. Nu a fost un truc. După câteva minute, călătorul și-a revenit complet și percheziția a putut fi efectuată. Nu s-a găsit nimic asupra sa (și nici în interiorul său), motiv pentru care a fost lăsat în pace și considerat nevinovat. Omul era, pur și simplu, mai slab de înger!

Un grav accident de aviație s-a produs pe data de 17 iunie 1930 la Mamaia, pe terenul Școlii de Tir și Bombardamente de la marginea stațiunii. La ora 8 dimineața, de pe aerodromul unității a decolat un avion tip Potez (de proveniență franceză), pilotat de plutonierul Vasile Ion și în care se mai aflau doi pasageri, sergenți instructori. După o oră de zbor efectuat în condiții normale, avionul a aterizat, însă manevra nu a fost executată corect. Aparatul a capotat, s-a lovit cu botul de sol iar cei trei militari au fost, efectiv, aruncați din carlingă. Au fost imediat duși la Spitalul Militar, în stare gravă. După câteva ore au fost stabilizați și au scăpat cu viață, rămânând însă cu sechele fizice serioase. Avionul a fost grav avariat iar autoritățile au demarat o anchetă pentru a stabili dacă pilotul a fost sau nu vinovat de accident.

Reclama zilei – Vizitați Bodega Roata Lumii, din strada Moldovei no.1, renovată după ultimile cerințe moderne. Bufet și Grătar Special. Vinuri din cele mai renumite podgorii. Bere zilnic proaspătă din București. Prețuri mai eftine ca oriunde. Încercați și vă veți convinge. (1925)