În octombrie 1932, revista Ilustrațiunea Română le dezvăluia cititorilor o față mai puțin cunoscută a Constanței: cea a afacerilor clandestine din jurul portului. În cafenele mărginașe și obscure, dar și în case dărăpănate, marinari, vagabonzi deveniți informatori și alte personaje suspecte ar fi pus la cale o rețea de trafic cu stupefiante.

Seria de reportaje „Printre contrabandiștii de stupefiante”, semnată de jurnalistul Ion Tik, pornea de la marile capturi de hașiș descoperite în 1932 la bordul navele „Palpetro” și „Minhla”. În cazul tancului petrolier „Palpetro”, revista menționa două capturi, de 182 și respectiv 284 de ocale de hașiș, în timp ce alte relatări de presă indicau o captură de aproximativ 180 de kilograme la bordul vaporului „Minhla”.

Pentru a pătrunde în lumea celor suspectați de implicare în acest comerț ilicit, ziaristul venit din București s-a prezentat drept farmacist dintr-un oraș de provincie, aflat la Constanța pentru băi și interesat să cumpere stupefiante pe căi ascunse. Sub această acoperire, a intrat în vorbă cu un personaj pitoresc, poreclit „Cap de oțel”, care îl călăuzește prin locuri în care un străin ar fi pătruns cu greu. Acesta îi face cunoștință cu „Alioska nebunul”, un vagabond atent la mișcările din port, ba chiar îl ajută să intre într-o casă conspirativă.

Întâlnirea din ascunzătoare este relatată în culori vii, cu descrieri amănunțite ale locului și ale personajelor: „Alioska rămâne în stradă, probabil de pază. «Cap de oțel» pătrunde în curte escaladând un gard de nuele nalt de câteva palme. Dintr’o săritură sunt și eu pe urmele lui. De abea acum îmi dau seama că omul, la nevoie, poate face sărituri de pisică. La prima graniţă, detectivul meu dă parola. Câteva ciocănituri, câteva vorbe fără sens și o bătrână cocoşată ne deschide o uşă scundă, cu gratii – par’că ar fi fost uşa unui coteţ de găini.

– Intră singur. „Dumnealui“ ce caută ?

Băiatul parlamentează în şoaptă. După câteva clipe, un vlăjgan negricios, un tip de barcagiu, ne pofteşte înăuntru. Iată-mă în interiorul cocioabei, în care am toată şansa să descopăr lucruri interesante.

La lumina unei lămpi de petrol spânzurată în mijlocul tavanului care stă să cadă, patru „ţipi“ tenebroşi discută cu aprindere în faţa câtorva garafe cu rachiu…

Un miros de lut, de mucegai şi de acreală – o acreală specifică cârciumilor de periferie – îmi irită fundul nărilor ca un praf de tabac.

„Tipii“ nu prea se sinchisesc de vizita noastră, pe care, din calcul sau din beţie, o ignorează; unul singur ne-a răspuns, printre dinţi, la salut…

Interior suspect, cu geamuri mici cu perdeluţe roşii, în dosul cărora apare câte un ochi de femee. „Tipii“ sunt păroşi, uscăţivi, negricioşi, vorbind cu gesturi precipitate, nervoase, o limbă aspră, presărată cu frânturi de dialect marinăresc. Par marinari, sau, în tot cazul, oameni în legătură cu vapoarele. Mai toţi au braţele şi piepturile tatuate cu desene reprezentând inimi, ancore, parâme sau alte „amintiri de bord“. Cel mai voinic dintre toți este un veritabil Tarzan, cu înfățișare sălbatecă, de uriș. (…) Un spectacol oribil, desgustător: un trup de femee, aproape gol – numai piele și oase, sprijinind un cap livid cu orbite negre… Un cap de femee moartă, cu părul vâlvoi. Singur pieptul îi svăcnea cu atâta putere de ai fi crezut că inima Încearcă să sară, undeva. în aer… Alături, pe o mescioară, o țigaretă enorm de lungă, – probabil instrumentul cu care fumase haşişul…”.

Investigația îl conduce apoi pe jurnalist în Piața Chiliei, la „Cafeneaua șomerilor”, dar și pe spre cheiuri și pe străzile lăturalnice ale orașului. Unul dintre episoadele centrale prezintă o vizită la bordul vaporului „Palpetro”, numit de jurnalist „vasul păcatelor”. Potrivit reportajului, hașișul era ascuns în compartimente ale navei, în magazia de cărbuni și în spații cu fund dublu. Sacii cu marfă ar fi fost înveliți în cauciuc și aruncați în mare, pentru a fi recuperați ulterior, în timp ce oamenii implicați urmăreau mișcările patrulelor și ale autorităților.

Prin dialoguri dramatizate, întâlniri nocturne și personaje desprinse parcă dintr-un roman polițist, jurnalistul Ion Tik a conturat imaginea unei Constanțe în care agitația portului ascundea o lume paralelă, guvernată de interese, informatori și legături clandestine. Dincolo de tonul senzațional al relatării, seria de articole de presă rămâne o mărturie despre felul în care presa interbelică prezenta fenomenul contrabandei cu stupefiante și despre fascinația pe care o exercitau asupra publicului culisele mai puțin vizibile ale marelui port de la Marea Neagră.

Reclama zilei: „S-a deschis Croitoria Bărbătească N. Naghi – str. Traian no. 23 (între Prefectură și Liceu) – Croială Napolitană – Ultima Perfecțiune Paris – Taioare, Pardesiuri și Mantouri de dame – Jurnalele cele mai noi sunt la dispoziție – Prețuri convenabile” (Dobrogea Jună, 22 octombrie 1926)

Sursă foto: Ilustrațiunea Română, octombrie 1932

Exact în urmă cu 100 de ani, constănțenii erau preocupați de confruntările sportive locale din cadrul celei mai iubite discipline, Regele Fotbal. Ziarul Dacia publica știri externe și interne scurte, dar rubrica Cronica Sportivă era cea mai amplă de pe prima pagină. Articolul Cum stăm cu campionatul prezenta cele mai noi detalii legate de întrecerea care era în plină desfășurare. Redăm mai jos acest material:

„Întâlnirile de campionat se dispută în mod normal la cele trei categorii. Se părea la început că nu vor fi contestații, însă comisiunia de judecată a fost sesizată de un protest al clubului „Victoria“ contra clubului „Venus“, de care a fost învins cu scorul de 3-2, în prima zi a campionatului. Acest protest nefiind insă însoțit de probe suficiente, a fost respins. A doua zi a campionatului s’a desfășurat în mod normal, afară de cazul matchului Venus-Tricolor, când arbitrul Costea Mihai nu a acordat două puncte marcate de jucătorii negrilor, aceasta din cauză că nu erau plasele puse la porți. A cui e vina? A celor care joacă, sau a acelora care au această însărcinare? Credem că comisiunea va clarifica această chestiune. Duminică se vor disputa matchurile din a treia zi a campionatului. Se vor juca două matchuri de categoria întâia și unu de a doua. Deși timpul a început să se răcească simțitor, credem că până în prima jumătate a lunei Noembrie, se va termina primul tur. În numărul viitor vom publica prognosticul watchurilor cari se vor juca la 24 octombrie”.

Ziua de 21 octombrie aduceași alte anunțuri importante:

„Se aduce la cunoștința publicului călător că începând de Vineri 22 Octombrie a. c. trenul accelerat 8081807 ce circula între Constanța-Buzău, se suprimă, rămânând a circula numai în zilele când sosesc vapoare. Adică Vinerea și Duminica și circulă după mersul următor: Constanța pleacă ora 10,35, Murfatlar sos. 11,08. Medgidia sos. 11,31, Mirceavodă sos. 11,44 Saligny sos. 11,54, Cernavoda sos. 12,08, Dunărea sos. 12,17, Ovidiu sos, 12,20, Fetești sos. 12,36. Acest tren are legătură în Făurei cu trenurile spre Brăila-Galați, iar în Buzău are legătură cu trenurile spre Moldova”. (Dacia, 1926)

„Societatea „Ocrotirea Orfanilor din Războiu* regiunea VII-a Constanța, are nevoie de următoarele alimente: 3oo kgr. ulei, 1o kgr. ceai, 2oo kgr. orez, 2oo kgr. paste făinoase, 3oo kgr. făină, 3oo kgr. brânză, 1oo kgr. măsline, 6oo kgr. prune, 2oo kgr. magiun și 4oo buc săpun Marsilia. Cei care doresc a furniza aceste alimente sunt rugați a-și prezenta ofertele însoțite de eșantioane pentru ziua de 25 Octombrie orele 10 jum. la biroul regiune! din strada Mircea No. 19. Se primesc oferte și pentru alimentele ce posedă fiecare comersant ce doresc a furniza. Plata se va face imediat după predare”. (Dacia, 1926)

Reclama zilei – Khedivial Main Lane: Famaka și Khezara, Vapoare cu turbine ultimul transport, 10000 tone fiecare. Pentru Pasageri și Mărfuri – Constantza – Alexandria. Cu escale la venire: Port Said, Pireu, Smirna, Mitilene, Constantinopol iar la ducere: Constantinopol, Pireu, Alexandria. Plecări și Sosiri SÂMBĂTĂ, din 2 în 2 săptămâni. Viitoarele plecări din Constantza: 23 octombrie, 6 noiembrie, 20 noiembrie, 4 decembrie, 18 decembrie etc. Informațiuni: SAR Watson &Yuell. (1926)

Sursă foto: Carte poștală realizată de pictorul și caricaturistul austriac Fritz Schönpflug (1873–1951), intitulată „Out”, www.abebooks.com

La doar câţiva ani după sfârşitul Primului Război Mondial, oraşul-port Constanţa reuşea să alunge umbrele conflagraţiei ce îl afectase grav şi redevenea treptat o urbe cosmopolită care înflorea din punct de vedere economic. Nu era un oraş foarte mare, în 1924, de exemplu, avea puţin peste 50.000 de locuitori, dar deja se putea lăuda cu o viaţă tumultoasă. Cazinoul din Constanţa atrăgea vizitatori din întreaga ţară şi nu numai, iar viaţa culturală cunoştea, la rândul ei, un adevărat boom…

Când vedem astăzi fotografii din perioada interbelică, ne îndrăgostim de această aparenţă a unei vieţi luxoase şi parcă fără de griji. Cu ochii minţii, vedem doar balurile de la Cazino sau Palace, petrecerile protipendadei… Imaginile vechi nu spun însă întregul adevăr. Dincolo de fotografie se regăsesc adesea realităţi mai puţin comode. Viaţa în perioada interbelică era marcată şi de lipsuri materiale şi mai ales de o sănătate precară a majorităţii populaţiei. Epidemii şi boli de tot felul făceau adesea ravagii, cu precădere în mediul rural, dar și în cel urban…

Speranţa de viaţă nu era prea mare, de maximum 40-45 de ani, iar rata mortalităţii era încă la prag maxim, de cca 20%. Se întâmpla acest lucru întrucât medicina modernă era încă la început, iar specialiştii nu găsiseră încă remedii şi vaccinuri pentru multe dintre epidemiile şi bolile acelor timpuri. Tifosul exantematic, scarlatina, difteria, febra tifoidă, tusea convulsivă, rujeola şi dizenteria făceau ravagii în întreaga ţară, adesea fără să ţină seama de vârstă sau stare socială…

Constanţa era, la rândul ei, afectată, dar medicina dobrogeană se afla pe un drum bun, iar grija faţă de populaţia „comunei urbane“ era printre primele locuri în topul priorităţilor autorităţilor. După 1878, la Constanţa au funcţionat diverse unităţi medicale. Până în 1911 a funcţionat un spital al oraşului în clădirea care astăzi adăposteşte Colegiul „Constantin Brătescu“, fostul Liceu Pedagogic. Din 1920, vechea urbe tomitană dispunea şi de Spitalul Militar, înfiinţat printr-un ordin al Ministerului de Război, emis în august 1919.

Cel mai important centru medical al oraşului era însă, la acea vreme, în perioada interbelică, Spitalul Comunal din Constanţa Dr.Vasile Sion, care se afla în capătul străzii Ştefan Cel Mare, la nr. 133, pe locul viitorului Spital de Boli Infecțioase, de mai târziu. Directorul general al instituţiei medicale era doctorul Gheorghe Bărzănescu, cel care îndeplinea şi funcţia de medic-şef al Serviciului Boalelor Contagioase. Brăilean după naştere şi cu doctorat luat la Bucureşti, Bărzănescu a fost medic militar, a navigat cu bricul „Mircea“, a trecut în civilie, a fost medic-şef la Hârşova, apoi, timp de peste 20 de ani, a activat la Spitalul Comunal Constanţa. Presa vremii scria despre el: „Se bucură de reputaţie strălucită în oraşul nostru şi este unul din cei mai căutaţi doctori“.

Cei din familia Bărzănescu au ridicat la Constanţa un edificiu care mai există şi astăzi şi care este monument istoric. Vorbim despre Casa Bărzănescu, de pe bulevardul Elisabeta nr. 5, construită după 1903, în stil Art Nouveau (constructorul se numea Ion Bărzănescu). De locuit nu au locuit aici, casa fiind mai mult închiriată inginerului Zahariade, dirigintele lucrărilor în Portul Constanţa. Revenind însă la medicul Gheorghe Bărzănescu, trebuie remarcat faptul că acesta era un personaj emblemă al medicinei constănţene din anii ’20. Nu era însă nici pe departe singurul specialist.

Din Ghidul Turistic Ilustrat al anului 1924 ştim că la Spitalul Comunal, la Serviciul Chirurgical, activau trei medici: doctorul Iorgulescu şi soţii Roseti, în timp ce Laboratorul de Chimie al Statului (tot la Comunal) era condus de chimistul Frangopol, iar Laboratorul de Bacteriologie, de doctorul Dimitriu. Spitalul Militar, funcţional din 1920 şi la care am făcut referire mai devreme, era condus de medicul-şef colonel Marosin.

Medicii particulari de succes ai anilor ’20 erau numeroşi. În primul rând, vorbim despre Aristide Karatzali, foarte popular, care avea cabinet la adresa Lahovari nr. 2. Era medic de copii şi trata „boale de piept“. Astăzi, ştim foarte bine că o stradă din vechiul cartier grecesc din peninsulă îi poartă numele. Izvoarele vremii ni-i indică şi pe Anerbach (strada Mircea nr. 62), W. Goldenberg (Remus Opreanu nr. 9) I. Theodorescu (Decebal 20), A. Wanew (D.A. Sturdza nr. 9), George Vasilescu (str. Vladimirescu nr. 11) şi B. Tatarsky (Virgiliu nr. 1). Acesta din urmă, Tatarsky, era fost medic al Clinicii Universitare şi îşi făcea reclamă astfel: „Boli Interne şi Sifilis. Boli şi Operaţiuni de Nas Gât şi Urechi. Electrizaţiuni, injecţiuni intravenoase cu Neo şi Silbersalvarsan, Cyeanur de Mercur şi Iod. Consultaţii 8-10 dim. Şi 2-7 pm str. Virgiliu 1, vis-a-vis de Cazino“.

În Constanţa anului 1924 funcţionau nouă farmacii mari, care făceau şi ture de noapte, cu schimbul. Vorbim despre farmaciile numite după proprietarii lor: Constantinidi, Ciomu, Miga, Mihăilescu, Zuchi, Berbereanu, Stăncescu, Cristescu şi Ciupercescu.

La începutul anilor ’30, România Mare avea puţin peste 18 milioane de locuitori, iar Dobrogea, cu ale sale patru judeţe la acea vreme (Constanţa, Tulcea, Durostor şi Caliacra), era cea mai mică regiune ca populaţie, cu 811.000 de locuitori. Judeţul Constanţa număra în 1930 249.914 locuitori, iar judeţul Tulcea, 183.391 de locuitori.

Rata mortalităţii era extrem de ridicată. Să luăm ca exemplu anul 1934. Se înregistrau doi copii născuţi morţi la 1.000 de locuitori, dar alţi 21 din 1.000 mureau până la vârsta de un an. Speranţa de viaţă creştea cu adevărat abia după împlinirea vârstei de patru ani, când corpul copilului începea să se obişnuiască şi să fie mai rezistent la bolile acelor vremuri. În 1934, în cele patru judeţe ale Dobrogei s-au înregistrat 20.561 de decese, din care peste 16.000 în mediul rural! Cele mai multe dintre aceste decese au fost din cauze naturale. Procentul morţilor pricinuite de diverse boli este însă unul uriaş, dacă îl comparăm cu cifrele prezentului nostru. Astfel, s-au înregistrat următoarele cifre, împărţite pe cauzele medicale ale deceselor: 1.260 de cazuri – tuberculoză a aparatului respirator, 561 – rujeolă, 60 – scarlatină, 59 – febră tifoidă, 107 – tuse convulsivă, 92 – sifilis, 204 – cancer şi alte tumori maligne, alcoolism – 7.

Grija faţă de populaţie va deveni însă, treptat, o prioritate în perioada interbelică. Cu timpul, descoperirile şi invenţiile de pe plan mondial vor contribui la îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi la scăderea procentelor de mortalitate. Eforturile făcute în domeniul medicinei şi al sănătăţii în perioada interbelică au început să dea roade. Din nefericire însă, România şi Dobrogea, deopotrivă, aveau să sufere iarăşi, de data aceasta prinse în vâltoarea unei noi conflagraţii mondiale.

Reclama zilei – Cărți didactice, învățământul primar și secundar. Requisite școlare, calitate superioară, Prețuri de concurență. La Librăria Albania, Strada Carol no. 30. (1929)

Sursa foto: Constanța și Tekirghiolul ghid ilustrat 1924

În anul 1923, Constanța nu era ceea ce s-ar numi un oraș sigur pe timpul nopții. Urbea se dezvoltase, populația era numeroasă iar pe raza localității se înregistrau numeroase fapte penale. Polițiștii și jandarmii erau prea puțini iar patrulele activau mai ales în zona Peninsulei și mai puțin în zona de nord. Acesta era contextul în care, în noaptea de 18 spre 19 octombrie, s-a petrecut un foarte grav eveniment.

Totul a avut loc la Spitalul Militar, acolo unde, adesea, pe lângă pacienții obișnuiți erau aduși și deținuți de la închisoarea militară. Exista un corp de pază, deservit de subofițeri și soldați. Pe la ora 12 noaptea, militarul de la postul 1 exterior, din strada Davila,  a fost atacat cu focuri de armă de un grup de necunoscuți protejați de întuneric. Militarul a ripostat, iar atacatorii au dispărut în noapte. A fost informat corpul de gardă din incinta spitalului, condus de sergentul Arsene. După două ore a venit și al doilea atac, de această dată chiar în curtea unității medicale. Au fost atacați cei din corpul de pază care aveau sub controlul lor mai mulți deținuți. Era foarte clar că atacatorii încercau să își elibereze tovarășii din arest. Și de această dată bandiții au fost respinși, dar au reușit să fugă la timp. După câteva zile, tot pe strada Davila, mai mulți bandiți au atacat un timișorean venit la muncă în Constanța. Omul, Zaharia Lupșan, a reușit să se lupte cu agresorii, a fugit în spital, adăpostindu-se în corpul de gardă. Și de această dată, bandiții au dispărut.

Toate incidentele de mai sus s-au petrecut în zilele în care la Constanța,  la nord de Peninsulă, nu a funcționat iluminatul public. Atacatorii de la Spitalul Militar nu au fost descoperiți niciodată.

***

Pe 19 octombrie 1923 a sosit în Portul Constanța, de la Constantinopol, vaporul Împăratul Traian. La bord se afla Garabet Istamargian, un cunoscut contrabandist de covoare, care mereu reușea să scape de brațul legii. Se știa că el are complici printre marinari și că aceștia îl ajutau să ascundă marfa și să iasă curat la controalele vamale. De această dată i s-a înfundat însă pentru că Istamargian a făcut o mare greșeală. S-a împrietenit cu marinarul I. Florea și i-a promis acestuia 5000 de lei. Matelotul trebuia să ascundă la el în cabină, pentru o noapte, un cufăr și un pachet de covoare.

La o zi după debarcare și control vamal, contrabandistul urma să vină la vapor cu o barcă și să își ia marfa. Planul infractorului nu a fost unul bun, ba chiar el a greșit flagrant atunci când i-a povestit lui Florea ce fapte a mai făcut și ce marinari l-au mai ajutat. În momentul în care vameșii au început să îi controleze pe pasageri, Florea l-a denunțat pe Istamargian iar acesta a fost  imediat arestat. Reținut, contrabadistul și-a mărturisit faptele și a fost dus la parchet.

Reclama zilei – Dr. Bibicescu, Costache Negri  56. Consult, între orele 2-7. Fost extern al Casei Meseriașilor, Fost Intern al Sanatoriului de Tuberculoși Filaret. Boli interne, Plămân, Inimă, Stomach, Raze X, Radioscopie, Radiografie, Analiza sucului gastric, Microscopie, Tratamentul Tuberculosei prin pneumotorax artificial. (1929)

În 1930, pe fondul Marii Depresiuni Economice ce lovise puternic întregul mapamond, numeroase orașe-port se confruntau cu fenomenul șomajului. Constanța suferea și ea, dar gazetele vremii încercau să arate că situația nu era atât de gravă pe cât se zvonea și că de fapt, în urbea lui Ovidiu exista doar un șomaj mai puțin obișnuit. Ziarul Dacia menționa pe 18 octombrie 1930 că în ultimele șase luni fuseseră rezolvate 342 de cereri de serviciu și că în perioada estivală fuseseră numeroase oferte de muncă la care nimeni nu aplicase. Se menționa în articol: “Se caută specialiști, sunt în special cereri de bone, bucătărese, oameni de serviciu și lucrători calificați. Sunt oferte. dar nu și destui aplicanți”.

Problema șomajului era totuși însă una serioasă, în special, după încheierea sezonului turistic, atunci când multe localuri și hoteluri își închideau porțile și eliberau din funcție personalul. O altă problemă era șomajul din port. Din cauza crizei, nu mai erau foarte multe operațiuni portuare ca în alți ani, așa că mulți docheri nu mai aveau de muncă.

În sezonul rece se mai înregistra un fenomen: veneau la Constanța „cocorii”! Aceștia erau țărani din județ care după ce terminau lucrările agricole soseau la Constanța pentru a munci ca zilieri în port. Ei cereau sume mai mici decât muncitorii portuari obișnuiți și adesea le luau acestora locurile de muncă. Întreaga situație ducea adesea la conflicte între sindicate și acești nou veniți.

Mai exista o altă categorie de șomeri în port: cea a aventurierilor sosiți cu dorința de a deveni marinari. Din cauza crizei, flota Serviciului Maritim Român era însă redusă și nu mai navigau atâtea vase ca în alți ani. Aventurierii încercau însă să prindă un post de marinar, în condițiile în care  mateloți cu ștate vechi nu mai aveau serviciu după ce vase cunoscute (Împăratul Traian, Turnu Severin sau România) fuseseră mutate în șantiere navale pentru a fi reparate.

Pe fondul crizei apăruse și clasa aprenților șomeri. La oficiile de șomaj, auzind că se dau ajutoare, apăruseră mulți nevoiași, bătrâni, femei și copii. Pentru că erau totuși cazuri sociale, prefectul Nicu Petru și primarul Gheorghe S. Popescu închideau ochii și le acordau ajutorul bănesc. Problema acestor clase neobișnuite de șomeri urma să persiste și în viitori ani ai crizei…

Pe 18 octombrie 1930 autoritățile vamale și Căpitănia Portului au pus un sechestru asigurator pe vaporul grecesc Gilda Ambatulo, ancorat în dana 4 a Portului. Acest vas aparținea armatorului grec Gherasimos Eftanasiu Amelelo, cu domiciliu la Londra și care datora suma de 13.872.000 de lei societății de asigurare Constants South Welles Limited, cu sediul în capitala Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Creditorul nu reușise să îl convingă pe armator să îi dea banii, astfel că a făcut o cerere autorităților constănțene, pentru a sechestra nava.

Pe 18 octombrie 1930 un hoț a devenit protagonistul unui nostim incident. Numit de ziariști „șoarece de vapoare”, infractorul Alexandru Ștefănescu era specializat în lovituri de noapte, date pe vasele ancorate în port. În acea noapte, el a urcat pe vasul Evrichen, foarte slab păzit și al cărui echipaj primise permisie în oraș. Hoțul a găsit o cabină descuitată, cea a marinarului chinez Ciu Udine, și a sustras de acolo un frumos și nou costum de haine. Ștefănescu nu a plecat imediat, ci a găsit  o magazie și s-a schimbat în hainele cele noi, lăsându-le pe cele vechi la bordul navei. Apoi, tacticos, găinarul a pornit spre poarta 1 a portului, spre oraș. Ghinionul a făcut ca la ieșire să dea nas în nas chiar cu chinezul Ciu Udine, care se întorcea din oraș.

Acesta și-a recunoscut costumul și împreună cu doi colegi de echipaj au tăbărât asupra hoțului. Au boțit un pic costumul, cu tot cu Ștefănescu în el, apoi au alertat autoritățile. Hoțul a fost arestat și deferit Parchetului iar povestea a ajuns în ziare, la rubrica de can-can! A răspuns pentru fapta sa și probabil, nu a mai făcut niciodată parada modei…

“Sezonul estival fiind terminat, marele hotel Elita, din Piața Independenței (Ovidiu), închiriază camere mobilate de la 1000 de lei în sus, lunar”. (1929)

“Se caută un băiat mic, pentru expediție ziare. A se adresa la redacție.” (Dacia, 1930)

„La Teatrul Cinema Regina Maria, astăzi, filmul vorbitor și cântat Cântecul Durerii, cu Al Jolson, alături de Sonny Boy și Davey Lee.” (Dacia, 1930)

Reclama zilei – Vechiul Atelier de Croitorie de Damă M. Terchel, Strada Carol no. 85, a înființat secțiuni speciale de Blănărie, Lingerie Artistică de Damă, Galanterie, Prețuri Excesiv de Ieftine, Execuție Punctuală. (1929)

În luna octombrie a anului 1929, în conformitate cu noua lege administrative emisă de guvernul Iuliu Maniu, conducerea locală a Partidului Național Țărănist a dizolvat Consiliul Municipal Constanța. Pe data de 17 octombrie a fost numit primar și președinte al Comisiunii Interimare a municipiului deputatul Gheorghe S. Popescu, cel care l-a înlocuit în funcție pe Francisc Sachetti.

Fiu de preot din județul Constanța, profesor și politician cu state vechi, Popescu se remarcase în ultimiii ani prin acțiunile sale populiste, prin vizitele făcute în satele Dobrogei, acolo unde s-a implicat în acțiuni de binefacere în favoarea păturiii țărănești. Numirea sa ca primar a fost salutată cu optimism de către ziarul Dacia (o gazetă anti-liberală), care scria despre noul edil că “și-a închinat viața școlii și îndrumării țărănimii pe calea propășirii”.

Gheorghe S Popescu și-a îndeplinit cu seriozitate și profesionalism prima parte a mandatului său, în perioada octombrie 1929-iulie 1931. Odată cu venirea la putere a liberalilor, consiliul municipal pe care îl conducea a fost dizolvat iar orașul a fost condus un timp de către avocatul Ion Theodorescu-Valahu iar apoi de către Victor Fiacescu. În decembrie 1932, după ce Curtea de Apel Constanța a decis că dizolvarea consiliului municipal din iulie 1931 a fost una abuzivă, drept pentru care a anulat-o.Gheorghe S. Popescu a fost repus în funcția de primar și a mai condus destinele urbei încă un an, până în decembrie 1932.

Edilul s-a remarcat prin eforturile depuse de a regla situația economică, într-o perioadă foarte grea, în care orașul-port resimțea efectele Marii Crize care lovise întregul mapamond (mai ales prăbușirea prețurilor la cereale și materii prime, fapt ce a afectat fluxul operațiunilor de export din Portul Constanța). În timpul conducerii sale, Situația nu s-a îmbunătățit peste noapte, dar a fost stabilizată. Ținând cont de aceste aspecte, primarul Gheorghe S. Popescu merită un loc de cinste pe lista edililor ce și-au adus o contribuție solidă la dezvoltarea urbei.

“În comuna Ghiuvenlia, județul Constanța, plasa Caraomer (astăzi Negru Vodă) a încetat din viață, zilele acestea, locuitorul Constantin Mavrodin, în etate de 100 de ani. Bătrânul a fost, până la sfîrșitul vieții sale, pe deplin sănătos. Asemenea oameni cari vor să ajungă la vârsta lui Matusalem, în epoca noastră, pot fi priviți drept rarități. Dar peste vreo sută de ani?” (Dacia, 1929) (Potrivit Vechiului Testament, Matusalem a trăit 969 de ani. Termenul matusalemic a fost și este folosit pentru a indica o persoană cu o vârstă extrem de înaintată.)

“Ajutoare pentru ofițeri – Din cercurile militare aflăm că spre a veni  în ajutorul ofițerilor, în special al celor inferiori – se va acorda o primă anuală de scumpete, după cum urmează: sublocotenenții – 24.000 lei, locotenenții – 20.400 lei, căpitanii – 18.800 lei și maiorii – 12.000 de lei. Din informațiunile noastre rezultă că sumele necesare pentru acordarea acestor prime au și fost trecute în bugetul armatei pe anul 1930”. (Dacia, 1929). Sunt necesare câteva clarificări.

Prima de scumpete a fost o compensație financiară temporară acordată ofițerilor și funcționarilor publici pentru a le proteja puterea de cumpărare în fața inflației și a devalorizării leului, după Primul Război Mondial, în perioada interbelică. În 1929, Marea Criză Economică a lovit toate statele, iar România s-a aflat în incapacitate de plată și a aplicat celebrele curbe de sacrificiu, tăieri din venituri. Astfel, adesea, prima de scumpete a fost diminuată, suspendată, și foarte rar, reinstituită (așa cum este cazul de mai sus).

Reclama zilei – Cumpărați uleiul mondial Gargoyle Mobiloil, neîntrecut pentru uzul automobilelor. Depozit general de uleiuri la Lumina Dobrogei, Șoseaua Mangaliei (Viile Vechi), Șoseaua Viitorului (lângă Obor). (1929)

La 16 octombrie 1896, Constanța a fost martora unui moment de referință pentru istoria sa modernă: Regele Carol I a pus piatra fundamentală a lucrărilor de construire a Portului Constanța, un proiect menit să transforme orașul de la malul Mării Negre într-un important punct al comerțului maritim. Evenimentul marca începutul unei ample intervenții inginerești, gândită să deschidă țării noastre o cale mai directă către marile rute comerciale ale lumii.

În presa vremii, portul era prezentat drept ultima verigă a unui sistem de comunicații din care făceau parte șoselele și căile ferate, dar mai ales podul peste Dunăre de la Cernavodă, inaugurat în 1895. „Ziua de 16 octombrie a fost încă o zi de mare sărbătoare pentru țara noastră. În această zi, în fața unei mulțimi imense, M.S. Regele a pus piatra fundamentală a portului Constanța. Portul acesta e ultimul inel dintr-un lanț întreg, la a cărui tăinuire țara și regele lucrează de un șir lung de ani și pentru a cărui desăvârșire am făcut și vom mai face multe jertfe însemnate. Mijlocul cel mai bun pentru a face pe orice țară să progreseze – dar mai ales pe o țară ca a noastră, rămasă cu mult îndărăt – e deschiderea căilor de comunicațiune. Cu cât căile vor fi mai numeroase, mai lesnicioase, cu cât transportul de oameni și mărfuri va fi mai repede și mai ieftin, cu atât țara va progresa mai iute și mai sigur”, stă scris în articolul „Portul Constanța”, publicat în ziarul „Universul”, ediția din 20 octombrie 1896.

Importanța proiectului fusese subliniată chiar de Regele Carol I cu prilejul inaugurării podului peste Dunăre de la Cernavodă. În ediția din 16 octombrie 1902, ziarul „Voința Națională” publicat pe prima pagină un amplu material dedicat Portului Constanța, în care erau evocate cuvintele suveranului rostite la inaugurarea podului: „Aruncăm acum o privire mai departe pe mare, pe această nemărginită cale de apă, unde se încrucișează nenumăratele drumuri ale mișcării întregii lumi, cari răspândesc bogățiile asupra națiunilor; prin portul dela Constanța, podul peste Dunăre ne deschide această cale largă, care va spori într-un mod neașteptat relațiunile noastre comerciale și va asigura desvoltarea noastră maritimă”.

Într-un articol publicat la 18 octombrie 1896, ziarul „Universul” descria organizarea festivităților prilejuite de punerea pietrei fundamentale. Trenul regal a sosit la Constanța în jurul orei 14:30, în gara împodobită pentru primirea suveranilor. Regele Carol I și Regina Elisabeta, alături de principele și principesa României, au fost întâmpinați de miniștri și de autoritățile locale, iar o companie a Regimentului 33 Constanța, cu drapel și muzică, a prezentat onorul militar.
Cortegiul regal, escortat de două escadroane ale Regimentului 9 Călărași, s-a îndreptat apoi spre port, unde au fost întâmpinați de Constantin Stoicescu, ministrul Lucrărilor Publice, de inginerul Anghel Saligny, precum și de antreprenorul francez Adrien Haller, antreprenorul lucrărilor portului. „Într-un pavilion făcut ad-hoc, se oficiază de P.S.S. Episcopul Partenie, în fruntea înaltului cler, serviciul religios. Se procede apoi la punerea pietrei fundamentale, după ce se citește un pergament care a fost iscălit de Suverani, Principi și de d-nii miniștri de față”, este descris în articolul de presă.
După festivități, a avut loc un banchet. Ulterior, în aceeași seară, Regina Elisabeta și Principesa Maria au plecat la Sinaia, în timp ce Regele Carol I și Principele Ferdinand s-au suit în vagonul regal de dormit al trenului și au petrecut noaptea la Cernavodă.

În anii următori, amploarea proiectului avea să devină tot mai evidentă. În articolul publicat în „Voința Națională” în 1902 erau prezentate atât transformările realizate, precum și dificultățile tehnice de pe șantier. La început, portul dispunea de un dig de numai 210 metri, de un chei din lemn de 270 de metri și de o adâncime de aproximativ șase metri. Noile construcții urmăreau să ofere adăpost navelor și să faciliteze exportul de cereale, inclusiv în perioadele în care Dunărea era înghețată. Digurile și cheiurile erau construite cu blocuri masive de piatră, unele cântărind între 27 și 40 de tone. Până în 1902 fuseseră confecționate 15.421 de blocuri, dintre care 11.956 utilizate la diguri și cheiuri, iar restul păstrate pentru continuarea lucrărilor. Se construia, la acel moment, și farul destinat să indice intrarea în port, iar un tunel de 490 de metri urma să permită trenurilor de cereale să ajungă direct în zona portuară. Articolul îi pune în evidență pe inginerul Anghel Saligny, directorul lucrărilor,și pe inginerul Petre Zahariade, pentru conducerea și supravegherea permanentă a șantierului.

După mai bine de un deceniu, la 27 septembrie 1909, Regele Carol I a inaugurat oficial cele mai importante amenajări portuare și instalațiile destinate exportului. Cu acest prilej, a fost pusă în funcțiune prima magazine prevăzută cu silozuri, o realizare esențială pentru eficientizarea manipulării cerealelor. Momentul inaugural a fost marcat printr-o demonstrație a noilor instalații. Regele Carol I a apăsat pe un buton și a pus în funcțiune mecanismele magaziei, iar cerealele au fost încărcate pe vaporul „Iași”, aparținând Serviciului Maritim Român. Vaporul a fost, astfel, primul încărcat cu noile instalații de export.
Inaugurarea din 1909 nu a însemnat însă încheierea tuturor lucrărilor.

În perioada următoare, șantierul a continuat să se dezvolte: au fost construite a doua și a treia magazie cu silozuri, au fost amenajate noi cheiuri și platforme portuare și a fost realizată stația de petrol. Prin aceste investiții succesive, Portul Constanța și-a consolidat treptat rolul de infrastructură esențială pentru transportul și exportul mărfurilor României.

Reclama zilei: „Terenul Reconstrucția Dobrogeană de pe bulevardul Regina Maria parcelându-se, se vând loturi pentru construiri de case pe termen de un an. Ratele se pot achita și lunare. Amatorii pot lua informații la birourile d-lui Aristide Iacob unde se pot vedea planurile Reconstrucția Dobrogeană” (Dobrogea Jună, 1927)

Istoria ţinutului dintre Dunăre şi Mare poate fi reconstituită şi graţie izvoarelor scrise bizantine, care s-au păstrat până în zilele noastre. Acestea conţin informaţii extrem de interesante legate de Scythia Minor (numele antic al Dobrogei) şi de Pontul Euxin, Marea Neagră. În acelaşi timp, cronicarii Imperiului Bizantin ne oferă date privind istoria voievodatelor Țara Românească şi Moldova, în fila de astăzi fiind alese în principal informaţiile care au legătură, directă sau indirectă, cu ţărmul vest-pontic.

Scriitorii bizantini ne oferă detalii inedite, iar cronicile lor, chiar dacă uneori conţin şi erori, ne ajută să reconstituim povestea Dobrogei, milenarul tărâm vest-pontic atât de bogat graţie istoriei sale tumultoase. Izvoarele prezentate în această serie datează începând din ultimele secole ale antichităţii (sec. IV-VII d.H) şi până în sec. XV. Cronicile din această perioadă sunt numite bizantine, în condiţiile în care, după cum se ştie, Imperiul Bizantin şi-a încetat oficial existenţa în anul 1453, odată cu cucerirea capitalei Constantinopole de către otomanii conduşi de Mahomed al II-lea Cuceritorul (Fatih).

Un prim izvor este „Cronica anonimă din Monemvasia” (Chronicon Monembasiae), scrisă în veacul al XII-lea şi unde întâlnim date interesante legate de istoria Dobrogei din sec.VI d.H. Necunoscutul cronicar relatează despre venirea în provinciile Imperiului Roman de Răsărit (Bizanţul) a migratorilor avari. Aceşti nomazi forţează graniţele imperiului chiar în timpul împăratului Iustinian (527-565 d.H). În această perioadă, Scythia Minor este încă provincie romano-bizantină, dar se confruntă tot mai des cu devastatoare atacuri ale triburilor migratoare.

Iată ce menţionează cronicarul anonim: “În anul 6014 de la facerea lumii (n.a.559 d.H), adică în anul al 32-lea din domnia lui Iustinian cel Mare au venit la Constantinopol soli din partea unui neam ciudat, numit al avarilor… Purtau plete lungi de tot, împletite şi legate în smocuri, iar îmbrăcămintea lor era la fel ca a celorlalţi huni… Au trimis soli la Iustinian, cerând să fie primiţi în imperiu. Împăratul i-a întâmpinat cu omenie şi le-a îngăduit să locuiască în Moesia (n.a. Moesia Inferior, compusă din Dobrogea şi N-E Bulgariei), în cetatea Durostolon, numită astăzi Dristra (n.a. Silistra de astăzi)”.

Aceşti avari erau nomazi ce trăiau în căruţe şi care până în prima jumătate a sec.VI locuiseră în câmpiile de dincolo de Caucaz. Ei plecaseră de acolo, alungaţi de neamuri turcice, ajungând astfel în Europa şi la graniţele Imperiului Romano-Bizantin. Primiţi de Iustinian în imperiu şi aşezaţi la Durostolon (Silistra), avarilor le merge foarte bine, dar ei nu sunt obişnuiţi cu viaţa sedentară şi cu pacea. Aşa se face că ei declanşează acţiuni de jaf chiar în provinciile pe care se juraseră să le protejeze. Ei pustiesc pământurile Dobrogei antice, cuceresc cetăţi şi sunt imposibil de oprit, fiind mai numeroşi decât soldaţii imperiului.

Romano-bizantinii sunt obligaţi aşadar să încheie o pace ruşinoasă cu ei, obligându-se să le dea avarilor un tribut anual de 80.000 de monede de aur, pentru a nu mai face acte de război. Avarii nu se vor mulţumi cu atât: în timpul împăratului Mauricius (582-602), ei vor cere şi vor primi (timp de doi ani la rând) un tribut anual de 100.000 de monede de aur. În cele din urmă, Bizanţul nu va mai plăti tribut avarilor, ale căror cerinţe deveneau tot mai exagerate.

Avarii au făcut ravagii în Dobrogea sec.VI. După ce au fost refăcute în timpul lui Iustinian, cetăţile vest-pontice au avut apoi multe de îndurat de pe urma migratorilor. Au suferit astfel distrugeri avaro-slave cetăţi precum Tropaeum, Ulmetum, Callatis, Histria iar Tomisul a fost la rândul său scena unor atacuri şi a unor bătălii importante.

Cronicile bizantine ne oferă informaţii interesante legate şi de geografia vest-pontică. Ioannes Zonaras, de exemplu, ne vorbeşte într-un lexicon despre insula pe care astăzi o cunoaştem ca şi Insula Șerpilor. Din antichitate ea însă apare în izvoare ca Leuce (Insula Albă). Scrie Zonaras: “Leuce este numele unei insule din Pont. E numită Leuce pentru că în ea trăiesc o mulţime de păsări albe” (n.a. probabil pescăruşi). Interesant este că Zonaras şi toţi ceilalţi cronicari bizantini ce fac referire la Leuce nu scriu niciodată nimic despre aşa-zişii şerpi care ar bântui insula. Numele de Insula Șerpilor a apărut mai ales în epoca modernă. Până atunci, Leuce (Leuke) a fost cunoscută mai mult drept Insula lui Ahile, pentru că potrivit legendei, aici şi-ar trăi nemurirea marele erou al războiului troian.

O referire extrem de interesantă legată de Deltă îi aparţine lui Nicephoros Blemmydes, monah, geograf şi istoric bizantin ce a trăit în sec.XIII: “Lângă fluviul Rin izvorăşte marele Istru, care se îndreaptă spre răsărit spre Pontul Euxin. El se numeşte şi Danubis (n.a. Danubius) iar unde îşi varsă toate apele înconjoară cu fel de fel insula Peuce”. Această Peuke, “frumoasă” insulă a fost menţionată şi în antichitate de scriitori precum Apollonios din Rhodos sau Strabon şi era, cel mai probabil, un grind uriaş aflat între braţele Sfântul Gheorghe şi Sulina.

Potrivit legendelor, Peuce şi Leuce au fost două dintre cele trei insule pe care zeul Poseidon le-a dăruit nimfei Thetis, amam eroului troian Ahile. De asemenea, izvoarele istorice menţionează insula Peuce ca posibil loc de naştere a războinicului got Alaric, cel care a cucerit Roma în anul 410 d.H.

Reclama zilei – Pescărie totdeauna proaspătă se găsește numai la Restaurantul Capato, proprietar C. Schiaradessis, strada Tomis no.11. (1924)

Pe data de 14 octombrie 1926, ziarul Dacia publica un amplu articol la rubrica Cronica Sportivă, oferind informații cu privire la un regal ciclist recent încheiat. Evenimentul avusese loc cu patru zile înainte, duminică, fusese organizat de clubul Elpis și avusese trei curse pe distanțe diferite. Prima cursă s-a desfășurat pe traseul Constanța – Adamclisi și retur, însumând o distanță de 126 de kilometri. Drumul a fost unul foarte dificil, motiv pentru care nu mai puțin de patru concurenți au abandonat pe traseu. Din același motiv, și timpii înregistrați de cei ajunși la finiș nu au fost unii foarte buni. Publicul prezent la finișul din Constanța a apreciat însă determinarea rutierilor, aplaudându-i la scenă deschisă pe câștigători.

Campionul acestui traseu a fost A. Dracopol, de la Elpis, și care a terminat cursa în 7 ore și 5 minute, pe o bicicletă Diamant. Pe podium el a fost urmat de Sarchis Aprahanian (sosit la 5 minute distanță de câștigător) și de A. Kalpacioglu (sosit la 47 minute după campion). A doua cursă a zilei s-a desfășurat pe traseul Constanța – Cobadin și retur, pe o distanță de aproximativ 76 de kilometri. Învingător a fost Dumitru Cana, de la Elpis, pe o biciletă Alcyon, și care a terminat cursa în patru ore. Pe locurile II și III au ajuns Virgil Ionescu și Constantin Caraghiozu. A treia cursă a fost cea de pe traseul Constanța – Agigea și retur, o distanță de 22 de kilometri. Campion a fost Haloussi (pe o bicicletă Naumann),  concurent care a terminat cursa în 51 de minute. Pe podium l-au urmat frații Fesigian. Toți cei ajunși pe podiumul curselor au fost recompensați cu medalii.

Ciclismul era în urmă cu un secol un sport extrem de popular la Constanța. Ne arată acest lucru  și un anunț publicat de Dacia, în aceeași zi cu cronica sportivă: “A sosit un transport de biciclete franceze de orași și de curse și se vând cu preț de reclamă din cauza sezonului înaintat. M. Rabinovici și E Bercovici, strada Ștefan cel Mare 125, în fața Oborului.”

În ziua de 14 octombrie 1926, constănțenii iubitori de filme au avut de unde alege, după cum vedem în anunțurile zilei: „La Teatrul Cinema Regal rulează filmul Putere și Frumusețe, celebrul film modern asupra educației sportive. În curând, Quo Vadis!“La Cinema Tomis rulează începând de astăzi grandiosul film Lupta pe viață și pe moarte pe un zgârie nori.”“La Teatrul Cinema Popular, începând de astăzi, rulează filmul Crima Contelui Murat. Între pauze va juca trupa de revistă Tomescu și Bejan”.

Încheiem fila de astăzi cu două anunțuri interesante:

„Pierdut câine lup de 6 luni. Răspunde la numele Mars. Găsitorul va primi o bună recompensă de la dl. Jean Burcovsky la garajul Auto-omnia, Piața Ovidiu no.1”

“De închiriat în strada Mercur, colț cu Ștefan cel Mare, un salon mare cu vitrine mari, pentru prăvălie sau cinematograf și una prăvălie mai mică alături. A se adresa proprietarului Radu Aldea, strada Mercur no.5.”

Reclama zilei – Feriți-vă de boli! Beți numai apă filtrată cu renumitele filtre englezești Brownlow. În depozit la A. Herscovici, strada Traian, no.4. (1926)

Sursă foto: Carte poștală La poste en Roumanie, 1904, www.delcampe.net

Timp de mai bine de două veacuri, abilii neguţători italieni ai Republicii Maritime Genova au fost o prezenţă vie şi constantă în Dobrogea Evului Mediu. Au făcut tranzacţii extrem de bănoase, au întemeiat aşezări şi chiar au ridicat cetăţi. Începând din a doua jumătate a sec. XIII şi până în secolul XV, genovezii au beneficiat de monopol comercial în Marea Neagră şi mai ales la Gurile Dunării, o zonă extrem de importantă, cu un potenţial economic extraordinar.

Povestea genovezilor în Dobrogea a început în a doua jumătate a secolului XIII. Erau deja de 100 de ani în capitala Bizanţului – Constantinopole, aşezaţi în zona Cornului de Aur, în Galata (unde vor construi castelul cu acelaşi nume) şi în oraşul Pera (astăzi cartier al Istanbulului). În anul 1258, genovezii au primit o mare lovitură. Marii lor rivali, veneţienii, le-au distrus principalul port comercial din Mediterana, Saint Jean D’Acre, aşa că Genova dorea acum să găsească o altă zonă de comerţ. Ocazia s-a ivit după ce au acordat ajutor militar şi financiar partidei bizantine grecești conduse de familia Paleologos, care lupta pentru recucerirea tronului Imperiului. De şase decenii, tronul de la Constantinopole era deţinut de Imperiul Latin, care îi avea ca aliaţi pe veneţieni.

Bizantinii, aliaţi cu Genova, au reuşit să recucerească marea capitală şi să reinstaureze imperiul de limbă greacă. Pe 13 martie 1261, prin Tratatul de la Nymphaeum, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul şi-a arătat recunoştinţa faţă de genovezii care-l ajutaseră. El le-a acordat dreptul de a intra cu vasele lor în Marea Neagră şi de a face comerţ, liber de privilegii. Până la acea dată, bazinul pontic fusese inaccesibil republicilor maritime latine. Genova a reuşit astfel să primească monopol pe o zonă foarte bogată şi aproape virgină. În acelaşi timp, a scăpat şi de marea rivală Veneţia, căreia Marea Neagră îi era în continuare interzisă.

Mai întâi, genovezii au întemeiat în vestul şi în nordul Mării mici puncte comerciale, emporii, târguri, iar unele dintre acestea s-au dezvoltat ulterior în mari oraşe. În 1281, ei au fondat Caffa (officium Gazariae), port important din Crimeea şi un oraş impozant, cu turnuri de apărare, ziduri maiestuoase şi care avea câteva mii de case.Baza de plecare a corăbiilor era casa Pera, iar sosirea era Caffa, între aceste două puncte făcându-se schimburile de mărfuri. În acelaşi timp, pe malul vestic, în Dobrogea noastră, se formau alte mici aşezări şi factorii comerciale, pentru tranzacţii bănoase. În Dobrogea genovezii aduceau fire de aur, bijuterii, catifea, postav şi pânzeturi şi cumpărau în principal cereale, mai ales grâu, care era la mare preţ în ţările mediteraneene.

În jurul anului 1340, Francesco Balducci Pegolotti scria în opera sa „Practica della Mercantura“ că grâul din Dobrogea era la fel de bun ca cel din Crimeea. Acest grâu era încărcat în portul Lasilo, în apropiere de Şabla, astăzi Bulgaria. De asemenea, din Dobrogea genovezii încărcau sare (adusă din Ţara Românească), piei şi mai ales miere şi ceară din nordul provinciei. Odată instalaţi la Gurile Dunării, genovezii profită şi mai mult de bogăţia zonei. Cele mai multe informaţii despre oraşele Dobrogei medievale şi despre aşezările controlate de genovezi le avem din portulane, hărţi de navigaţie costieră. Cel mai vechi portulan de acest gen este cel al lui Petro Visconti (vezi foto), din 1315 (datat de unii în 1318), şi pe care se regăseşte şi Constanzia, Constanţa de astăzi. Foarte probabil, Constanzia era în acea perioadă doar o mică bază pentru genovezi şi în care se aflau doar câteva magazii pentru stocarea mărfurilor. Pe această hartă apare şi Vicina, un oraş foarte important, dar a cărui identificare trezeşte şi astăzi aprigi controverse printre specialişti. Potrivit regretatului arheolog Petre Diaconu, Vicina s-ar fi aflat pe insula cunoscută azi ca Păcuiul lui Soare, nu departe de Ostrov. După alți istorici, Vicina s-ar fi aflat în zona actualei localități tulcene Isaccea sau oricum, în apropiere de Gurile Dunării.

Pe hărţile costiere medievale regăsim oraşe dobrogene cu nume italiene: Montcastro sau Mauro Castro (Cetatea Albă), Solina (Sulina) Licostomo (Chilia Veche), Donavici (Dunavăţ), Sancti Georgi (Sfântul Gheorghe) și mai ales Bambola sau Pampolo. Aceasta din urmă este Enisala, despre care se știe astăzi că a fost o ctitorie a republicii latine, fostă cetate într-un golf al mării, ulterior colmatat. Un alt nume important al istoriei genoveze în Dobrogea este Licostomo, în traducere Gura de Lup. Se ştie cu certitudine că acesta a fost un oraş important pentru genovezi, care, foarte probabil, au construit de la zero această cetate. Ea se afla în zona Chilia Veche, nu departe de Periprava. Se cunoaşte faptul că în sec. XIV, la Licostomo, comunitatea genoveză era condusă de un consul (guvernator) iar cetatea era apărată de o garnizoană. În afara consulului, oraşele importante aveau un comandant de garnizoană (căpitan) şi, bineînţeles, un aparat administrativ-financiar, format din casieri (massari), care ţineau socotelile, şi maestrali – cei care stabileau preţurile diverselor mărfuri. Coloniile de la Marea Neagră aduceau bani mulţi republicii. Ele se bucurau de o relativă autonomie, plăteau Republicii o taxă, iar aceasta le trimitea când era nevoie ajutor militar sau financiar.

Licostomo a fost cetate a genovezilor până la începutul sec. XV, când a trecut în stăpânirea Moldovei lui Alexandru cel Bun, aşa cum s-a întâmplat şi cu Cetatea Albă şi Chilia (deţinute până în 1484, când turcii le-au cucerit şi au preluat controlul la Gurile Dunării).

Coloniile genoveze aveau monopol comercial, dar se aflau pe teritoriu bizantin. De aceea primeau în concesiune terenuri pentru cartierul de locuit, pentru magazii de depozitare şi cheiurile portuare. Pe alt braţ al Dunării, Sfântul Gheorghe, se afla şi Proslavita. Identificată în apropierea comunei tulcene Nufăru, aceasta a fost probabil tot o mică bază genoveză. Italienii au preluat-o de la bizantini, care o ridicaseră cu secole în urmă.

Protejaţi de bizantini, cărora le plăteau sume frumoase, genovezii au făcut afaceri fructuoase în mare parte din cele două secole în care s-au aflat în Dobrogea. La un moment dat însă, s-au lovit de un adversar neaşteptat: la mijlocul secolului XIV, Dobrogea a devenit parte a unui despotat condus de Dobrotici, care a reuşit să iasă de sub suzeranitatea bizantină. Dobrotici, şi apoi fiul său Ivanco s-au antrenat într-un conflict militar cu genovezii, miza fiind Gurile Dunării şi porturile litorale. Dobrotici mai ales a atacat şi distrus câteva cetăţi. În 1386, marele despot a murit, iar locul său a fost luat de fiul Ivanco, cel supranumit „regişorul Dobrogei”. Un an mai târziu, acesta a încheiat la Pera un tratat cu genovezii, impunându-le acestora reguli dure, militare și comerciale.

Tratatul era foarte avantajos pentru Ivanco şi ţinea sub control activitatea comercianţilor genovezi. Din păcate, a avut viaţă scurtă. Domnia lui Ivanco a durat doar încă un an, până în 1388, când a murit în împrejurări încă neelucidate, într-un război contra turcilor. Dobrogea, cea mai mare parte din ea, va fi apoi preluată de Mircea cel Bătrân, care o va stăpâni timp de aproape trei decenii. Aliaţi de încredere ai Imperiului Bizantin, genovezii au plecat din Dobrogea la sfârşit de sec. XV, forţaţi de schimbările dramatice apărute pe harta politică a Europei. În 1453, Constantinopole a fost cucerit de otomani, iar acest eveniment a marcat, practic, sfârşitul Imperiului Bizantin. O mare parte din Dobrogea a căzut sub control otoman încă din 1421, când urmaşii lui Mircea cel Bătrân nu au mai reuşit să păstreze acest teritoriu dorit de Semilună. În 1484, turcii au pus mâna şi pe Gurile Dunării, iar acest lucru i-a îndepărtat şi pe ultimii genovezi rămaşi în zonă. Dobrogea a devenit, în întregime, provincie otomană iar povestea genoveză s-a încheiat…

Reclama zilei – Cafeneaua Cerealiștilor, proprietar Marcu Dumitru. Piața Independenței, Constanța. Locul de întâlnire al cerealiștilor. (1924)

Sursă foto: History Maps, Republic of Genoa