La sfârșitul secolului al XIX-lea, duelul era privit de anumite categorii sociale drept o modalitate legitimă de apărare a onoarei, iar astfel de confruntări au avut loc și la Constanța.

Ziarul „Constanța” relatează, în ediția din 14 iulie 1896, un duel desfășurat în dimineața zilei precedente la manejul militar al orașului, între Filipescu, fost locotenent de cavalerie din Galați, și locotenentul de marină Nicolescu-Rizeanu. Confruntarea a respectat regulile specifice unei „afaceri de onoare”: fiecare combatant a fost asistat de câte doi martori – „d-nii căpitan Vaitoian și locotenentul Crupensky, pentru d-l Filipescu și d-nii căpitan Cinsky și locotenent Șeulescu pentru d-nul Nicolescu Rizean”, iar la fața locului s-a aflat și medicul Codreanu. Despre desfășurarea duelului, ziarul consemna: „Arma aleasă a fost sabia. Au avut loc 10 reprize de câte 5 minute, cari au durat o oră și 15 minute, când combatanții, având deja mai multe răni la brațul drept, ce-i punea în imposibilitate a continua, au fost opriți de a mai lupta, declarându-se onoarea satisfăcută. Dueliștii s-au împăcat pe teren.”

Episodul reflectă o practică prezentă și în România modernă, deși fără amploarea cunoscută în Franța, Germania sau Italia. Inspirat de modelele occidentale, duelul s-a răspândit începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind practicat inițial în mediile aristocratice sau militare, iar ulterior și de politicieni, magistrați, avocați și ziariști. Sabia și pistolul erau armele cel mai frecvent folosite, iar confruntările se desfășurau după reguli stricte, în prezența martorilor și, de regulă, a unui medic.

Printre cele mai cunoscute dueluri petrecute în România se numără confruntarea din 1897, de la București, dintre omul politic Nicolae Filipescu și George Em. Lahovary. Cei doi s-au duelat cu sabia, iar Lahovary a fost rănit mortal, cazul provocând o amplă dezbatere publică privind limitele codului onoarei și responsabilitatea penală a participanților. De-a lungul timpului, numeroase personalități ale vieții publice au fost implicate în dueluri sau în „afaceri de onoare”, fie ca protagoniști, fie ca martori. Printre acestea s-au numărat Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Titu Maiorescu, Alexandru Lahovari, Take Ionescu etc.

În volumul „Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români” (2016), Mihai Chiper arată că fenomenul a cunoscut o dezvoltare accentuată după Unirea Principatelor, presa dintre anii 1859 și 1880 afirmând despre „epidemii” sau 1mania afacerilor de onoare”, în timp ce autoritățile erau criticate pentru pasivitate. Totodată, autorul apreciază că doar aproximativ 20% dintre duelurile desfășurate în țara noastră pot fi documentate astăzi pe baza surselor scrise.

Duelul consemnat la Constanța în vara anului 1896 reprezintă o mărturie a modului în care acest cod de onoare era practicat în Dobrogea, respectând ritualurile și regulile specifice epocii și ilustrând mentalitatea care a marcat viața publică românească timp de mai multe decenii.

Reclama zilei: „De vendare – Una tipografie și legătorie de cărți bine montate, având 2 mașini pentru tipărit și una mașina mare cel mai modern sistem pentru tăiat – Tipografia este înzestrată cu tot materialul necesar și în stare a esecuta lucrări în limbile română, franceză și greacă, posedând literele de toate caracterele și din cele mai moderne, iar legătoria de cărți are aparatele și ustensilele în perfectă bună stare. Atelierul este instalat în centrul orașului Constanța la cea mai bună posiție și deja are lucrări angajate care dau materie de lucru pentru mai mult timp. Condițiunile de plată sunt foarte favorabile; se pot efectua și în rate lunare, trimestriale sau semestriale, dar vor fi garantate. Doritorii să se adreseze proprietarului lor d-l Dimitrie Nicolescu, în Constanța. În vederea viitorului ce are orașul Constanța ca singur punct de expot și ca stațiune balniară, cum și a marilor lucrări întreprinse, de stat și societăți particulare, este în adevăr o ocaziune rară pentru cei care voi să ia această afacere, care oferă cele mai mari și sigure șanse de câștig.” (ziarul „Constanța”, 1896)

În dimineața de 13 iulie a anului 1925, știrea zilei la Constanța era un jaf senzațional, recent produs în plin centrul orașului, la Oficiul Palestinian din strada Dimitrie Cantemir nr.5. În timpul nopții, mai multe persoane necunoscute intraseră în biroul instituției, spărseseră o casă de bani, un seif aparent foarte solid, și sustrăseseră nu mai puțin de 700.000 de lei. Banii urmau să fie trimiși în contul Serviciului Maritim Român (SMR) ca plată pentru transportul unor emigranți evrei cu vaporul România, de la Constanța la Jaffa, marele centru urban al Palestinei istorice, la sfârșit de secol XIX și început de veac XX. Ziarul Dacia a publicat întreaga poveste. Un aspect deosebit: întregul film al jafului a avut un martor ocular, doamna doctor dentist Schreiber, domiciliată pe Cantemir nr.3, dar care, de frică, nu a chemat poliția în timpul jafului.

Totul a început la miez de noapte, când dinspre strada Mircea a venit pe Cantemir un automobil misterios, în care se aflau cinci persoane. Șoferul a rămas la volan însă ceilalți pasageri au coborât imediat. Unul dintre ei era îmbrăcat în uniformă de polițist și a mers să patruleze pe strada Marc Aureliu, el fiind cel care, de fapt, “stătea de șase” pentru preveni apariția vreunei patrule reale. Cu o cheie potrivit[, hoții au deschis ușa Oficiului, iar doi dintre ei au intrat și s-au încuiat pe dinăuntru, pentru a putea opera nestingheriți. Al treilea infractor a rămas afară, în fața ușii, pentru a preveni vreun incident. Pe lângă el au trecut destule persoane, chelneri ieșiți de la muncă, un gardian, localnici chercheliți întârziați din vreo cârciumă a urbei. Infractorul chiar a intrat în vorbe cu unii din ei, dar siguranța lui nu i-a făcut pe oameni să bănuiască ceva necurat. După aproape două ore, hoții și-au terminat treaba în interior, au ieșit și împreună cu complicii lor s-au urcat în mașină și duși au fost. Nici după plecarea lor, doamna Schreiber nu a avut curajul să anunțe poliția. A luat un somnifer și s-a culcat, trezindu-se abia dimineață târziu.

Furtul a fost descoperit pe când dentista dormea dusă. Un funcționar al oficiului, Abram Ghinhold a venit la birou, la ora 8.00, și a constatat că ușa era ănchisă doar o dată, și nu de două ori, cum era procedura. A alertat imediat poliția care a sosit la fața locului și a demarat cercetările. S-a stabilit că seiful marca Wertheim fusese mutat iar peretele său din spate a fost tăiat cu o foarfecă de tăiat sârmă ghimpată. S-a stabilit de asemenea că hoții, în timpul operațiunii, au mâncat dintr-o cutie de bomboane de ciocolată, aflată în biroul Oficiului. Era clar că banda avusese un om din interior care le furnizase informații. S-a descoperit că era vorba de un tânăr care  venea adesea la Oficiu pentru a se interesa de plecările spre Palestina. Acesta a fost arestat și anchetatorii au aflat alte detalii însemnate. Au fost arestați doi evrei, rezidenți la Constanța, Sternberg și Zembler (cei care acționaseră în interior) iar asupra lor s-a desccoperit o parte din pradă. Un al treilea spărgător, Schencher, a reușit să plece la Jaffa la bordul vasului România și nu a mai fost prins niciodată. Un al patrulea complice, Nicolae Grofic, a ajuns și el după gratii. Șoferul loviturii nu a fost identificat.A Ancheta a fost instrumentată de inspectorul general al Siguranței, D. Panaitescu, venit special de la București. Cei vinovați au ajuns în fața legii și au suferit condamnări grele.

La doar câteva zile după arestarea hoților de la Oficiul Palestinian, un tânăr băiat de prăvălie a avut o idee inedită. În vârstă de 17 ani, clujeanul Alexandru Abrudeanu lucra ca ucenic la brutăria domnului Nicolae Gogu, din Ștefan cel Mare nr.50. Când patronul a plecat într-o călătorie de afaceri, puștiul și-a pus în aplicare planul său de înavuțire, a spart cufărul în care Gogu ținea banii, 25.000 de lei și un teanc de ruble Kerenski, și i-a ascuns sub niște scânduri de la scară, intenționând să îi ia mai târziu. Apoi, tânărul s-a uns pe cap cu petrol, și-a pus în gură un căluș, s-a legat singur la mâini și la picioare și s-a târât până în depozitul brutăriei, unde a reușit să dărâme mai mulți saci de făină, care au căzut peste el. La un moment dat, peste vreo oră, a auzit că bate cineva la ușă și a început să geamă puternic. Afară era un nepot al brutarului, venit în vizită. Omul a intrat, căci ușa era descuiată și l-a găsit pe Abrudeanu. Acesta i-a povestit că a fost victima unui jaf comis de un bărbat îmbrăcat în straie femeiești. Ucenicul a mai zis că a fost uns cu petrol, hoțul spunând că îi dă foc dacă țipă. Inițial, nepotul brutarului Gogu l-a crezut pe tânăr. Alertată, poliția l-a trimis însă la locul jafului pe experimentatul comisar Predescu. Aflăm din ziarul Dacia deznodământul anchetei: „… după o sumară cercetare în care vâna de bou a comisarului a jucat rolul principal, tânărul Abrudeanu a mărturisit înscenarea…”. Fără alte cuvinte!

Reclama zilei – Atențiune! Magazinul de încălțăminte La Stejar s-a mutat tot în strada Carol, la no. 97, vis-avis de firma Lascaridis. Proprietar – GI Atanasof. (1925)

„A înțeles să fie un campion tăcut al revendicărilor dobrogene, al căror exponent rămăsese în taină, din pleiada oamenilor mari pe cari Dobrogea i-a avut” – astfel era descris George Benderly în ediția din 12 iulie 1933 a ziarului Dobrogea Jună, în elogiul rostit de judecătorul Valerian Petrescu, la parastasul de un an al celui care a fost unul dintre cei mai respectați oameni publici ai Dobrogei.

George D. Benderly (1865–1932) a fost una dintre personalitățile care au marcat dezvoltarea Constanței și a Dobrogei în primele decenii ale secolului al XX-lea. Jurist de excepție, format în marile centre universitare europene – Karlsruhe, Heidelberg, Berlin, Bruxelles și Paris -, el a fost de mai multe ori decan al Baroului Constanța, primar al orașului în anul 1904, senator, președinte al Consiliului Județean și consul onorific al Țărilor de Jos. Contemporanii îl descriau drept un profesionist remarcabil, dar și un om de o modestie și probitate rar întâlnite.

În evocarea publicată de Dobrogea Jună, Valerian Petrescu sublinia că meritul lui George Benderly nu s-a limitat la activitatea juridică. El îi atribuia un rol esențial în afirmarea drepturilor politice ale Dobrogei, amintind contribuția sa la obținerea egalității politice a provinciei și la independența Baroului Constanța. Mai presus de toate însă, Benderly era caracterizat drept un om care și-a pus întreaga energie în slujba intereselor Dobrogei, fără a căuta recunoaștere personală.

În anul 1933, la un an după dispariția sa, memoria lui George Benderly a fost cinstită printr-un gest care reflecta una dintre ultimele sale dorințe. Soția sa, Jeanette Benderly, a donat Curții de Apel din Constanța întreaga bibliotecă juridică a soțului său, alcătuită din 703 volume și fascicule. În discursul rostit cu acest prilej, judecătorul Valerian Petrescu descria această colecție drept o adevărată „comoară de știință”, destinată să continue formarea generațiilor de magistrați și avocați. Donația reprezenta, în opinia sa, cea mai vie mărturie a pasiunii lui Benderly pentru drept și pentru educație.

Redăm un fragment din discursul omagial: „Donațiunea pe care, onorată doamnă, o puneți cu generozitate la dispoziția noastră, a magistraților și avocaților – după dorința sa fierbinte, biblioteca prețioasă, comoară cuprinzătoare de știință aridă și grea – e, desigur, făptura sa interioară – diagramă ce a înregistrat suișurile sale spre culmile spirituale, – document palpabil și irefutabil omenesc, că viața în esență nu e numai diversitatea de trebuinți materiale, ci și eliberare – sclipire de mărgăritar de-o clipă în întunericul de nepătruns al tainelor ce se dețin de Ceruri.

Și, respectată doamnă Benderly, în afară de etica faptei dumneavoastră, prin actul ce ați săvârșit, veți avea și o slabă mângăiere: aceia că în orele de meditație și de reculegere – în orele târzii ale vieții – îl veți regăsi pe defunct planând pe deasupra avânturilor spirituale ale barei, în marele Templu al Justiției, îl veți regăsi deasemeni în chibzuința ponderată a justițiarilor care împart dreptatea, îl veți regăsi peste tot locul, în mediul dinamic al științei, care va isvorî din cărțile donate – după cum noi, în filele brăcuite ale tomurilor care i-au fost dragi și din cari acum ne vom inspira, îl vom regăsi cu toții, încercând să urmăm cărarea luminată de torța aprinsă a ființei lui mare, strălucitoare și cuprinzătoare de înălțimi.

În numele Judecătoriei Urbane și al Ministerului de Justiției, mulțumindu-vă respectuos pentru nobila faptă ce ați făcut, ne îndreptăm spiritul pioși spre memoria lui George Benderly și-i aducem în aceste clipe mistice și de amintire, omagiul nostru recunoscător”.

George Benderly s-a născut în anul 1865, la Constanța, și s-a stins din viață în iulie 1932. În ediția din 9 iulie 1932 a ziarului Dobrogea Jună a fost publicat necrologul: „Jeaneta G. Benderly, soție, Iulius Benderly, frate și George Zacharidi, nepot, Riza Axelrad, cumnată și rudele, au durerea a anunța pierderea prea iubitului lor George Benderly avocat, fost senator, primar, comandor al Ordinului Coroana României și a altor ordine străine. Încetat din viață în noaptea de 7 – 8 iulie a.c. Înmormântarea va avea loc sâmbătă, 9 crt., cortegiul pornind de la locuința decedatului la ora 4 p. din str. D.A. Sturdza”. Presa vremii a consemnat funeraliile sale, la care au participat familia, membrii Baroului, magistrați, reprezentanți ai administrației și numeroși constănțeni. Conform dorinței defunctului, cortegiul funerar a fost însoțit de acordurile valsului „Dunărea Albastră”, interpretat de muzica militară.

Memoria lui George D. Benderly a continuat să fie cinstită și în anii următori. În anul 1934, în sala Curții de Apel din Constanța a fost dezvelit bustul său, realizat de sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad. Monumentul era menit să rămână, după cum afirmau contemporanii, „de veghe în templul Justiției”, ca exemplu de profesionalism, probitate și devotament pentru generațiile viitoare de juriști. Ziarul Dobrogea Jună a dedicat prima pagină a ediției din 10 iulie 1934 memoriei ilustrului avocat și om politic, publicând cuvântările rostite la ceremonia de dezvelire a bustului de personalități precum I. C. Teodorescu-Valahu și Gheorghe L. Dimitriu, mărturie a respectului de care George D. Benderly continua să se bucure în viața publică dobrogeană.

Reclama zilei: „Cu începere de la 1 iulie se va redeschide complect renovat MARELE HOTEL ELITA – Piața Independenței 8 vis-a-vis de Ovidiu sub o nouă direcțiune a d-lui Simion fost la Hotel Esplanade Palace din București – Compus din 60 camere cu vedere la mare și situat în centrul orașului – Confort modern – Apă curgătoare – Băi – Telefon și ascensor – Serviciul ireproșabil – Antreprenor I.T. Miza” (Dobrogea Jună, 1932)

Sursa foto: Dobrogea Jună, 12 iulie 1933

După descoperirea fragmentului de cadran solar de sub ochii lui Ovidiu din Piața… Ovidiu!, mi-am zis că, în compensație, dintr-un soi de bun simț, pentru lovitura pe care o dădusem, ar trebui ca măcar vreun an de zile să nu mai descopăr nimic deosebit. Emoția descoperirii din ajun era încă fierbinte a doua zi când, pe la amiază, mă strigă în Piața Ovidiu un inginer de pe șantier: ,,Hei, Arheologia! Goliat! Tocmai m-au sunat băieții de pe Traian, că au găsit uite-așa, o bucată de statuie.˝ Puteam să nu-mi închipui că e o farsă? Cu siguranță că nu și nu fac o taină din asta. Dar omul insistă că spune adevărul, eu că glumește și ajungem să punem pariu pe o sticlă de whiskey. Mergem la fața locului, la intersecția străzilor Traian și Petru Rareș și… pierd rămășagul! Într-adevăr, pe marginea șanțului, lucește marmura unui fragment dintr-o sculptură. Din șanț, un muncitor îmi întinde un pumn de bucățele de marmură din drapajul veșmântului alunecat sub șoldurile zeiței, ca un stop-cadru de nouăsprezece veacuri.

          Doar un fragment din partea de mijloc a corpului s-a mai păstrat din statueta care avea, în forma sa originală, cam un metru înălțime. Și totuși, măiestria cu care a fost lucrată, echilibrul proporțiilor, realismul redării corpului tânăr și calitatea finsajului transpar chiar și din crâmpeiul care a ajuns până la noi. Modul în care este redat veșmântul și postura corpului, atâta cât mai pot fi stabilite, permit identificarea divinității reprezentate cu Afrodita.

          Statueta datează din sec. II p. Chr., deci din epoca romană, însă reia un model de reprezentare a Afroditei consacrat încă din epoca elenistică, care o reda pe zeiță fie în momentul nașterii ei din mare, fie în cel, mai intim și mai în ton cu gustul epocii, al ieșirii din baie, încercând cu gesturi discrete să-și păstreze pudoarea. Indiferent dacă este un produs al atelierelor tomitane sau, dimpotrivă, a fost realizată în alt centru și adusă apoi la Tomis, cert este că marmura din care a fost sculptată este de import, cel mai probabil din insula Thassos.

          Faptul că era zeița iubirii era îndeajuns pentru a-i asigura Afroditei o mare popularitate în Antichitate. Însă Afrodita mai era văzută și ca protectoare a navigației, pornindu-se de la mitul originii sale, născută din spuma mării. Și nu putem vorbi de lumea antichității greco-romane fără să ne vină să strigăm ,,Thalassa! Thalassa!” adică ,,Marea! Marea!” în graiul elin, simbol al însemnătății mării pentru acea omenire. Și port era și Tomisul, așa că nu e de mirare că din pământul lui, de-a lungul timpului, mai multe întruchipări străvechi ale Afroditei, din piatră, argilă ori din bronz, au ieșit din nou la lumină. (Arheolog Octavian MITROI; Piesă restaurată de Lorand Mathe Kis)

Reclama zilei: Băile și Plaja MAMAIA, sub direcțiunea fraților Moscu. Restaurant de prim rang deschis la orice oră din zi și din noapte. Serviciu a la Herăstrău. Băile: Cabina, costumul și băile de apă dulce – LEI 15. Prețuri populare!  Orchestra clasică și Muzica Militară a Regimentului 34 Infanterie delectează publicul. (1926)

În vara anului 2013, peninsula constănțeană căpătase pe deplin aspectul unui imens șantier. Lucrările de modernizare a infrastructurii de apă și canalizare a Centrului Vechi al Constanței începuseră din toamna lui 2012, silind bătrânul Tomis, care se odihnește dedesubt, să-și mai împărtășească din tainele sale. Iar în ziua de 10 iulie 2013 a mai venit rândul uneia dintre ele.

          Supravegheam atunci în Piața Ovidiu, chiar în dreptul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța și chiar sub ochii de bronz ai acelui Ovidiu ce se înalță în mijlocul ei, săparea unui șanț pentru instalarea unei conducte. La un moment dat, mi-a atras atenția, într-un mal al șanțului, ceva ce, după nuanță, accentuată după o ușoară ștersătură a cupei excavatorului, părea să fie marmură. Pentru orice arheolog, mai ales pentru aceia care sapă în Dobrogea, marmura este un semnal de alarmă deoarece, inclusiv în antichitate, era un material scump, de import, rezervat pentru sculpturi, inscripții sau fațade monumentale de clădiri. Fapt pentru care fiecare crâmpei de marmură care îți apare în săpătură trebuie curățat bine de pământ și verificat dacă păstrează cumva pe el un fragment de inscripție sau de decor.

          Știind că până la pauza de masă nu mai era mult, i-am lăsat pe muncitori să continue lucrul și după ce au luat pauză, am coborât în șanț și am început să sap cu truela în jurul obiectului de marmură care se întrezărea. Mi-a atras mai întâi atenția decorul în basorelief, redând vrejuri vegetale spiralate și caneluri și forma curbată a peretelui. ,,Hait! Să vezi că am găsit o cristelniță de pe la vreo basilică romano-bizantină…˝ a fost atunci, îmi amintesc, prima mea încercare de a identifica obiectul. După ce l-am degajat complet, m-am întristat puțin, dându-mi seama că este un fragment destul de mic din obiectul din care provenea. Fața mi s-a luminat însă când am scos marmura din săpătură și am întors-o pe cealaltă parte: pentru prima oară după amar de secole, soarele a luminat atunci, din nou, liniile care marcau orele și lunile anului dăltuite acolo – descoperisem al cincilea cadran solar din antichitate cunoscut până acum de pe teritoriul Dobrogei.

          Piesa datează din secolul al II-lea p. Chr., din epoca romană și prezintă particularități care fac din ea un unicat pe plan național. Majoritatea cadranelor solare prezintă o diagramă ca o rețea de linii încrucișate: douăsprezece pornesc din același punct și marchează orele zilei – lumină, iar trei le intersectează. Acestea din urmă marchează solstițiile (cele două de la extremități) și echinocțiile (cea din mijloc), permițând citirea corectă a ceasului în funcție de anotimp. În punctul de convergență al liniilor orare, era înfiptă o tijă din bronz numită gnomon, a cărei umbră indica ora. În locul celor trei linii care marcau solstițiile și echinocțiile, cadranul solar din Piața Ovidiu avea însă șase linii, fiecare marcând câte două luni ale anului. Ca o altă particularitate, pe cadran erau scrise abreviat numele lunilor calendarului roman, fragmentul descoperit mai păstrând numele lunilor februarie, martie, aprilie, mai și iunie, scrise însă în alfabetul grec! Cel mai probabil, ne aflăm în fața unei declarații simbolice de autoritate din partea Romei într-o cetate greacă precum Tomisul – «Noi stăpânim timpul» sau, cum am zice noi, cei de azi,  «ora exactă se dă de la Roma».

          Aflat la Constanța în acele zile, profesorul Alexandru Avram, pe care îl cunoșteam de pe vremea când îmi făceam ucenicia la Histria și care peste ani avea să-mi devină conducător de doctorat, aflând de această descoperire, mi-a propus să o publicăm împreună. Trei ani mai târziu, fragmentul de cadran solar din Piața Ovidiu ajungea la cunoștința specialiștilor în revista „Dacia”, seria nouă, nr. 60. (Arheolog Octavian MITROI)

Reclama zilei: Florăria Schmied, Str. IC Brătianu 4. Asortată cu tot felul de flori naturale. Primește comenzi pentru NUNȚI, LOGODNE, BALURI, SERBĂRI, etc. Coroane pentru pompe funebre.(1926)

Pe 9 iulie 1923, ziarul Dacia publica câteva informații interesante legate de prințul Nicolae al României (1903-1978), fiul regelui Ferdinand și al reginei Maria și fratele prințului moștenitor Carol (viitorul rege Carol al II-lea). Gazetarii constănțeni anunțau că alteța regală fusese victima unui incident neobișnuit pe când se afla la Constantinopol și se pregătea să se îmbarce pe vaporul Regele Carol, cu destinația Constanța. Nicolae deținea rangul de locotenent în marina engleză și își făcea stagiul pe vasul britanic de război Benbow, care efectua o misiune de patrulare în strâmtoarea Bosfor. Înainte de îmbarcarea pe Regele Carol, prințul a fost bruscat pe cheu de către un șofer turc, care, din motive neclare, i-a adresat numeroase injurii și a fost la un pas de a-l agresa fizic. Echipajul de pe Regele Carol a intervenit imediat, agresorul a fost imobilizat și apoi reținut de poliția otomană. Întrucât era vorba despre un ofițer al marinei engleze, poliția militară britanică a intervenit și a declanșat o anchetă, intenționând pedepsirea dură a agresorului. După incident, prințul Nicolae s-a îmbarcat și după 12 ore sosea la Constanța. Era însoțit de generalul Condrescu, adjutant princiar și de un prieten, un tânăr ofițer britanic. Cei trei au mers din port direct la gara Palas unde îi aștepta un tren special care avea să îi ducă în București. Agenda prințului era încărcată, neavând o permisie prea lungă și din acest motiv nu a stat mai mult la Constanța, așa cum obișnuia să o facă vara, în anii trecuți. Trebuie menționat faptul că până în 1916, prințul petrecuse numeroase vacanțe la Constanța, alături de sora Ileana și un timp, de fratele mai mic Mircea (decedat în 1916, la numai trei ani). Cei trei prinți erau cazați la Palatul Regal din oraș (actualul Tribunal Comercial) și pentru ei fusese amenajat un loc de joacă chiar în grădina edificiului. După Primul Război Mondial și după ocupația germano-bulgară din Dobrogea (1916-1918), familia regală nu s-a mai întors la Palatul din Constanța. Regina Maria a construit Palatul din Mamaia iar o anexă a acestuia a fost destinată prințului Nicolae. După stagiul din marina britanică, acesta a devenit o prezență obișnuită la Mamaia, în sezonul estival, fiind un pasionat sportiv și automobilist.

Pe 9 iulie 1926, la marginea orașului, pe linia ferată ce ducea la Mamaia, s-a petrecut un grav incident feroviar. Un tren marfar ce transporta spre stațiune piatră pentru construcția complexului regal a lovit în plin o turmă de oi, ucigând nu mai puțin de 32 de animale. Potrivit martorilor, oile se aflau culcate de-a lungul căii ferate. În urma cercetărilor s-a stabilit că vinovat de tragedie era ciobanul turmei, care nu fusese prezent la accident. Omul își lăsase animalele și mersese la o crâșmă din vecinătate, unde băuse câteva pahare împreună cu câțiva prieteni.

Reclama zilei – Avem onoarea să vă aducem la cunoștință că începând de duminică, 26 iunie, am deschis în localul propriu din strada Petru Rareș no.4 BODEGĂ ȘI RESTAURANT, unde se servesc cele mai delicioase fripturi la grătar și mititei speciali. În acest scop am construit un pavilion special cu vedere la mare și port, a la Veneția. Avem pivniță bine asorată cu cele mai speciale vinuri din renumitele podgorii Drăgășani, Odobești și Arad. Bucătăria este pusă la dispoziția simpaticului și cunoscutului Marin Mihalcea, care va fi la înălțime la orice oră din zi și din noapte. Vă așteptăm! Cu deosebită stimă, Frații Mihail și Vasile Cotta! (1921).

Pe data de 8 iulie 1921, ziarul Dobrogea Jună publica un amplu articol intitulat Expoziția de lucru a școalei normale de fete și aplicație din Constanța. Autorul S. Stănescu prezenta în detaliu și în termeni elogioși toate exponatele oferite publicului spre vizionare în incinta Școlii Normale de Învățătoare, care la acea vreme funcționa pe Bulevardul Principesa Ileana, la nr.11 (astăzi str. Mihai Eminescu, fostul sediu al Poliției Trabsporturi Constanța). Redăm un fragment din acest material: “După reușita serbării de sfârșit de an, școala normală de fete din localitate ne face o nouă frumoasă surpriză, Expoziția de lucru. Două salonașe unde acul, ghergheful, răsboiul și pensula se iau la întrecere și unde fiecare dintre obiectele expuse sunt de o adevărată valoare artistică. Într-o oră și mai bine, cât am vizitat expoziția, ar trebui să înșir totul, căci totul este frumos.”

În continuare se evidențiază mai ales câteva acuarele expuse de către eleve, în salonul I: Peisaj marin de Mărioara Ionescu, Cireși – de Getta Dimitriu, Mere – de Flora Anastasiu, Crizanteme – de Tanța Șerbănescu și Modele naționale de Lenuța Stănescu. Expoziția din sala I mai oferea spre vizionare lenjerii, bluze cu motive naționale și câteva rochii foarte frumos brodate. În Salonul II au fost expuse câteva frumoase covoare persane, de asemenea lucrate de către eleve. A ieșit în evidență și un frumos chilim (covor, scoarță – termen turcesc) național care urma să fie trimis la o școală de fete din New York și care a fost lucrată de elevele Pia Dordea și Filip V. De asemenea, au mai fost admirate de către vizitatori o splendidă ramă, fond roșu cu flori de aur, realizată de profesoara Boeru și o alta, creată de Lenuța Stănescu. După cum se poate observa, de două ori apare menționată eleva Lenuța Stănescu, posibil rudă (fiică?) a gazetarului de la Dobrogea Jună. Chiar dacă ar fi așa, subiectivismul autorului nu știrbește din actul cultural realizat de instituția școlară, care a dorit prin această expoziție să scoată în evidență talentul elevelor sale.

Pe data de 8 iulie 1930, polițiștii din Portul Constanța au efectuat un control inopinat al pasagerilor sosiți  de la Pireu (Atena, Grecia) la bordul vasului italian Vesta. Cu această ocazie a fost reținut numitul Nicolae Băleanu care avea asupra sa o serie de bunuri și de valori pe care nu le putea justifica. Autoritățile nu acționaseră la întâmplare, ci în urma unor informații primite anterior: bărbatul reținut era fratele celebrului infractor Dumitru Băleanu, un personaj celebru, care fusese recent arestat în Grecia pentru jaf calificat, extrădat în România și întemnițat la București, la închisoarea Văcărești. Cu câteva luni bune în urmă, Dumitru Băleanu furase de la Societatea Cantacuzino, din capitală, suma de 2 milioane de lei. Fugise apoi în Grecia, unde a fost descoperit arestat și extrădat, însă prejudiciul cauzat de el nu fusese recuperat decât parțial. Pe când era arestat la Văcărești, infractorul a primit vizita fratelui său Nicolae, căruia i-a spus unde anume în orașul Atena a ascuns o parte din banii furați de la Cantacuzino, dar și alte valori rezultate din lovituri mai vechi. Nicolae Băleanu a mers și a recuperat prada însă la coborârea sa de pe vaporul Vesta a fost reținut. Asupra sa, polițiștii din Constanța au găsit acțiuni în valoare de 250.000 de lei, 300.000 de lei numerar, bijuterii și trei geamantane cu haine. Nicolae Băleanu a fost arestat și dus la București, ajungând după gratii, alături de fratele său mai “celebru”.

Sursă foto – Ghidul ilustrat Constanța și Tekirghiol – 1924, autori I.N. Duployen/Th. Ionescu, Școala de Fete, p.25.

Reclama zilei – Lână țigae, albă și neagră – marfă bună, fără gunoaie. De vânzare en-detail cu 22 lei kilogramul. Cei interesați rog a se adresa la magazinul Orient, str. Carol 43.

Se zice că înmormântarea nu e atât pentru mort, cât mai ales pentru cei vii. Iar dacă tot am deschis ușa pentru paradoxuri, să vă zic, atunci, că un paradox al arheologiei funerare este că adeseori aceasta ne zugrăvește mult mai limpede lumea viilor din vremurile îndepărtate. Este, propriu-zis, cea mai umană, cea mai intimă parte a arheologiei, care te apropie cel mai mult de oamenii din vechime. Iar din zecile de morminte pe care le-am cercetat de-a lungul anilor, niciunul nu a oferit atâtea instantanee de… viață (!), precum mormântul de incinerație pe care l-am descoperit pe 7 iulie 2016 pe str. I. G. Duca, nr. 21 A, chiar la intersecția cu B-dul Mamaia. Spun asta deoarece numeroasele obiecte găsite în el pot fi grupate după rosturile lor, în trei seturi care ilustrează tot atâtea frânturi de viață cotidiană din antichitate.

S-a conturat astfel, mai întâi, un set de obiecte de îngrijire corporală – un unguentariu (un flacon ceramic pentru parfum sau ulei), alături de două strigilii de fier ale căror mânere fuseseră trecute printr-o verigă mare din fier, după cum era obiceiul în antichitate, pentru a ușura transportarea lor. Strigiliile erau niște obiecte asemănătoare unor cuțite cu lama foarte încovoiată și cu muchiile neascuțite; cu ele se răzuia de pe corp amestecul de ulei și nisip cu care grecii și romanii se frecau pe piele pentru a îndepărta murdăria. Alte obiecte din această trusă cosmetică sunt mult mai modeste ca înfățișare dar își au și ele povestea lor: sunt trei pietre ponce, rocă de origine vulcanică, la rândul lor importuri din sudul egeean, cu care și grecii de aici, de pe țărmul de vest al Mării Negre, desfășurau un comerț rodnic. Este posibil ca aceste obiecte să fi fost folosite pentru ultima toaletă a mortului după care, atinse în acest fel de impuritate rituală, după cum credeau anticii, l-au însoțit pe acesta în mormânt.

O apariție mai puțin obișnuită au fost niște piese de joc: trei jetoane din sticlă și partea inferioară, refolosită, a unui vas de bronz, tăiată drept și transformată astfel într-un păhăruț precum cele pentru zaruri. Știm că obiectul era accesoriu pentru joc deoarece am găsit unul dintre jetoane în el.

Când vorbim de antichitatea greco-romană, vorbim în același timp de o cultură a vinului. Vinul îi însoțea pe antici din tinerețe și până la mormânt. Cunoaștem obiceiul anticilor de a stinge cu vin tăciunii rugului funerar dar în acest mormânt am găsit, pot spune, un set de obiecte pentru servirea vinului. Este o senzație greu de descris să găsești toate acele obiecte încremenite așa cum au fost așezate în mormânt acum mai bine de douăzeci și unu de veacuri, multe dintre ele întregi, precum acel lagynos, un ulcior pentru vin, ale cărui dungi de vopsea roșcată sunt încă aprinse. Ulcioarele de tip lagynos, de care am găsit trei în mormânt, din care două intacte, erau destinate transportului vinului pe distanțe scurte, de cele mai multe ori local, de acasă până la locul unde se ținea banchetul sau, ca în cazul de față, la locul de veci. Acolo, era turnat în vase de capacitate mai mare, cu deschidere largă, numite cratere sau amfore de masă. În acestea, vinul era amestecat cu apa pentru un consum responsabil, deoarece vinul din antichitate era mult mai tare. O amforă de masă este piesa cu adevărat spectaculoasă din inventarul funerar al acestui mormânt. Vasul a fost decorat în stilul denumit convențional de către specialiști West Slope: peste firnisul, învelișul asemănător unui smalț, de culoare închisă care acoperă complet vasul, au fost pictate cu pigment alb sau bej puncte ornamentale, palmete, frunze și flori ale căror tulpini au fost redate prin zgârierea firnisului și expunerea în acest fel a culorii naturale a ceramicii care contrastează cu fundalul închis al firnisului. Această amforă de masă este o raritate, la data descoperirii un singur exemplar aflat într-o stare la fel de bună de conservare, provenit din săpăturile mai vechi din necropola tumulară a Histriei, fiind cunoscut pe plan național. Un an mai târziu, un al treilea exemplar avea să fie descoperit tot în necropola Tomisului, cu ocazia săpăturilor de pe locul fostului Combinat de Panificație Dobrogea.

Date fiind raritatea și buna lor stare de conservare, aceste două amfore de masă descoperite la Tomis și-ar merita un loc în viitoarea expoziție permanentă a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

La poalele amforei de masă, am găsit un polonic din bronz cu care se scotea din ea vinul amestecat cu apă și se turna în cupe. Și tocmai un vas de băut este obiectul care a permis restrângerea cel mai mult a intervalului de timp din care datează mormântul și celelalte obiecte găsite în el. Este vorba de un bol cu decor în relief, realizat în tipar. Această categorie de vase, care imitau cupele metalice de preț, a apărut în ultimul sfert al sec. III a. Chr. și a fost produsă în numeroase ateliere răspândite în lumea greacă până în sec. I a. Chr. Exemplarul din mormântul de la Tomis este un produs al atelierului lui Kirbeis, localizat la Kyme, în vestul Asiei Mici, activ în al doilea sfert al veacului al II-lea a. Chr. Mai mult, decorul exclusiv cu motive vegetale pe care îl poartă indică o datare a lui într-o fază mai târzie de activitate a acestui atelier, din intervalul 168 – 150 a. Chr. În acei ani, deci, a fost condus pe ultimul drum cel a cărui cenușă am aflat-o acolo. (Arheolog Octavian MITROI) 

Reclama zilei – Mercur, Societate Cooperativă București – Constanța. Coloniale, Delicatese, Băuturi, Șampanie. Cel mai mare și mai variat depozit de șampanie. Sucursala Constanța, Piața Independenței 42. Transportul la domiciliu, gratis. Prețuri fixe. Catalogul se trimite la cerere, gratis. Expedițiuni în provincie, contra ramburs. (1911)

Fiecare dintre noi a călcat măcar o dată în viață pragul catedralei arhiepiscopale din Peninsulă. Din păcate, rar găsim timpul pentru a admira și studia minunatele picturi ce împodobesc pereții lăcașului de cult. Și totuși, trebuie să facem asta pentru a cerceta două fresce care ne oferă două frumoase povești ale Tomisului nostru milenar. Chiar înainte de a intra în lăcaș, pe unul dintre zidurile laterale boltite se află zugrăvită istoria episcopului Bretanion, cel care nu a vrut să renunțe la credința sa și care a reușit să își impună hotărârea în fața celui mai puternic om al lumii de la acea vreme, împăratul Romei. S-a întâmplat în anul 369 d.H, atunci când la Tomis a ajuns cezarul Flavius Valens, adept al ereziei lui Arie sau Arian (erezie ariană). Împăratul a fost întâmpinat în catedrala episcopală a Tomisului de către Bretanion, iar potrivit cronicarilor creștini, la întâlnire era prezentă aproape toată suflarea orașului. Valens i-a cerut episcopului să renunțe la credința acceptată de întreaga lume creștină (stabilită în Sinodul ecumenic de la Niceea) și să adere la erezia lui Arie. Bretanion s-a împotrivit și a avut curajul de a-l sfida pe împărat și de a părăsi catedrala, fără încuvințarea acestuia. Și pentru ca umilința lui Valens să fie și mai mare, toți enoriașii tomitani au urmat calea episcopului iar împăratul s-a trezit singur în catedrală, doar cu însoțitorii săi. Bretanion și tomitanii au mers într-o biserică mai mică a orașului și au stat ore întregi rugându-se. De-a lungul timpului, istoricii au explicat și atitudinea curajoasă a poporului tomitan, cel care se încredea mult mai mult în episcopul ei, decât în împărat. Se spune că Valens a vrut să îl pedepsească pe Bretanion și să îl exileze, dar a renunțat la acest gând, întrucât se temea de o rebeliune a poporului. Tomitanii erau foarte importanți pentru imperiu în acea vreme, ei fiind cei care îi opreau pe migratori să intre în celelalte provincii controlate de romani. Descris de istoricii bizantini de mai târziu ca un bărbat „destoinic și renumit prin virtute”, Bretanion a continuat să păstorească ani buni poporul Tomisului și chiar întreaga Scytie Minor și mult mai târziu, după ce Valens a ieșit din istorie. Amintirea episcopului fără de teamă și iubitor al dreptei de credințe nu s-a șters niciodată…

O a doua frescă de la Catedrală ne spune legenda Sfântului Teotim, cel cunoscut pentru „sfințenia și minunile sale”. Cel cunoscut de către biserică, pentru că din păcate, puțini dintre laici știu ce anume a înfăptuit acest părinte al creștinismului românesc. Este timpul poate să încercăm să reparăm această nedreptate. Teotim a fost episcop al Tomisului la sfârșitul secolului IV – începutul secolului V și așa cum istoricul creștin Sozomen menționa, era de al locului, „de neam scit”. Un om modest și cumpătat, ce își purta mereu părul lung, Teotim era părintele spiritual al întregii Dobroge vechi (Scythia Minor). Nu îi plăcea să stea prea mult în oraș și adesea bătea drumurile provinciei, încercând să îi convertească și pe migratorii huni care se stabiliseră de ceva vreme prin zonă. Chiar și aceștia îl respectau foarte mult și îl numeau „zeul romanilor”. Teotim le oferea barbarilor daruri scumpe și din acest motiv, aceștia credeau că este un om foarte bogat. O bandă de huni s-a gândit însă într-o zi să îl ia prizonier pe episcop pentru a cere apoi o mare răscumpărare. L-au atacat mai mulți, iar unul dintre ei se pregătea să arunce asupra sa un laț, pentru a-l lega. Povestea spune că dintr-o dată, brațul celui care arunca lațul a rămas înțepenit în aer, iar nefericitul nu l-a mai putut mișca. Tovarășii săi i-au cerut „zeului romanilor” să îl izbăvească pe păcătos, iar Teotim a spus o rugăciune și hunul a putut din nou să își miște mâna. L-au lăsat apoi să plece, înțelegând că forțe nevăzute îl protejează pe părintele tomitanilor. Teotim a fost respectat de întreaga lume creștină a acelor vremuri, fiind adesea invitat la sinoadele vremii, organizate la Constantinopole, și unde „dobrogeanul” era mereu pus la loc de cinste…

Reclama zilei – Doctor D. Blidescu, medic de spital, boli și operațiuni Nas-Gît-Urechi. Strada Rahovei 4, colț cu Carol, lângă Hotel Căciulă. Miercurea, consult gratis pentru săraci. (1931)

În sezonul estival interbelic, Constanța era luată cu asalt de sute și mii de comercianți ambulanți, mulți veniți din alte localități, și care încercau să profite de fluxul de vilegiaturiști sosiți în orașul lui Ovidiu. Pentru a controla fenomenul, Primăria Municipiului a emis pe data de 5 iulie 1930 o ordonanță cu norme clare privind modul legal în care această profesie putea fi exercitată. Se stipulează în ordonanță următoarele: „prin comerciant ambulant se înțelege orice vânzător din casă în casă, din loc în loc, în locuri deschise, în maghernițe, barăci sau rafturi instalate în piețe, străzi, în fundături de curți, ganguri, porți de case sau orice alte intrări”.

Se menționa expres că trebuiau să obțină autorizație specială de la primărie cei care umblă din loc în loc, muzicanții de profesie (cu școală), întreprinzătorii de spectacole de bâlci, flașnetarii, prezicătorii de viitor (ghicitori) cu ajutorul cărților de joc și saltimbancii. Excepție de la această regulă a autorizației speciale făceau doar lăutarii, ei putând exercita profesia lor “oriunde și în orice timp”.

Primăria stipula faptul că toți comercianții ambulanți, de orice fel, trebuiau să aibă mereu asupra lor autorizația emisă de autorități, o“cărțulie”, în cazul unui control. Pentru a obține însă această autorizație, ambulantul trebuia să întrunească următoarele condiții: domiciliu stabil într-o localitate din România, vârsta de minim 18 ani, dovada plății tuturor contribuțiilor către stat, județ și comună, dovada unei stări de sănătate bună (fără boli contagioase sau dezgustătoare), să aibă cazierul curat (fără condamnări sau interdicții), să nu fie propritar al vreunei case de prostituție, să nu fie cunoscut ca vagabond sau cerșetor. Dacă îndeplinea toate aceste obligații, comerciantul primea în scurt  timp autorizația primăriei și își putea derula activitatea.

Pentru cărțulie doritorul făcea o cerere scrisă în care trebuia să arate ce vrea să facă,  să menționeze dacă va avea sau nu o persoană ca ajutor, să spună dacă va folosi vreun mijloc de transport. Autorizația, dacă era admisă,  era semnată și parafată de către primarul orașului (la acea vreme, profesorul Gheorghe S. Popescu) și avea o valabilitate de un an. Ea putea fi apoi reînoită anual. Cărțulia nu era transmisibilă și trebuia prezentată întotdeauna, atunci când avea loc vreun control efectuat de agenții primăriei, poliției sau fiscali.

Cei care încălcau regulile municipiului erau contravenienți și erau pasibili de amenzi de la 1000 la 10.000 de lei. În caz de recidivă se aplica maximul amenzii.

Se amendau cu 250-5000 de lei  următorii: cei ce nu aveau autorizație sau aceasta nu era pe numele lor, cei ce vindeau mărfuri prohibite prin lege sau regulamente speciale, cei ce cedau autorizația lor altor persoane, cei ce făceau comerț în Constanța dar aveau autorizație emisă de alt oraș, cei ce foloseau un mijloc de transport nespecificat în cărțulie.

Ordonanța de reglementare a avut un impact pozitiv în vara anului 1930, fiind ulterior modificată și completată cu alte prevederi de natură să lămurească statutul comerciantului ambulant.

Reclama zilei – WANDAKOL! Contra transpirațiunei și a oricărui miros desagrabil al corpului, efect imediat infailibil. Probați și vă veți convinge! WANDAKOL! (1924)