Ziua de 11 septembrie ne oferă prilejul de a privi spre un episod din istoria transportului în comun constănțean: povestea autobuzelor societății „Săgeata”. În anii ’30, acestea făceau legătura între Constanța și Mamaia și reprezentau, pentru localnici și turiști deopotrivă, o modalitate accesibilă de a ajunge în stațiune. O fotografie publicată în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei „Realitatea Ilustrată” surprinde unul dintre aceste autobuze și ne permite să vedem cum era prezentat, în epocă, transportul spre Mamaia.

Fotografia este însoțită de următorul text: „Impresionează plăcut pe călătorul care vine la Constanța serviciul de autobuze al societății comunale „Săgeata”. Autobuzele de vară în special, mari, confortabile, deschise și cari fac cursa Constanța – Mamaia, sunt extrem de agreabile. Introducerea lor în circulație se datorează d-lui Elefterie Rusali, directorul societății „Săgeata”. Autobuzele sunt mult căutate de vizitatori”.

Dincolo de tonul elogios al textului, câteva detalii sunt interesante. Autobuzele destinate sezonului estival erau descrise drept „mari, confortabile, deschise”, ceea ce spune ceva despre felul în care era gândit transportul către Mamaia într-o perioadă în care călătoria spre stațiune făcea parte din experiența vacanței.

De altfel, un alt articol din „Realitatea Ilustrată”, publicat la 11 septembrie 1935 sub titlul „Trei zile la mare”, oferă o imagine mai puțin plăcută asupra ofertei de divertisment pe care o puneau la dispoziție Constanța și Mamaia, precum și asupra călătoriei spre stațiune. Cu toate acestea, deplasarea cu aceste autobuze reprezenta o notă pozitivă, fiind caracterizată drept „singurul mijloc mai democratic de transport”: „Și până la Mamaia sunt 8 kilometri, cari presupun o sumă de pregătiri și de eforturi, dintre cari vă asigur că cel mai mic nu este acela al ocupărei unui loc în autobuzele soc. „Săgeata” – dece oare „Săgeata”? – singurul mijloc mai democratic de transport”. Formularea surprinde foarte bine rolul acestor autobuze: pentru cei care voiau să ajungă în stațiunea Mamaia, transportul în comun era soluția accesibilă, dar cererea mare făcea ca găsirea unui loc să fie, uneori, o adevărată problemă.

În 1935, societatea de transport persoane „Săgeata”, cu sediul în București, câștiga concesiunea exclusivă pentru transportul în comun de persoane din municipiul Constanța. Contractul prevedea utilizarea unui număr de 60 de autobuze. În anii următori, însă, războiul avea să schimbe radical situația. În lucrarea „Un episod din istoria transportului în comun din Constanța: exploatarea tramvaielor capturate de la Odessa”, publicată în „Revista Arhivelor” (2016) sub semnătura lui Alexandru Danteș, sunt descrise dificultățile întâmpinate de transportul constănțean și, implicit, de societatea „Săgeata”, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: „Intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial a avut consecințe grave asupra transportului în comun cu autobuze din toată țara, cele mai afectate fiind orașele care se bazau exclusiv pe acestea. În cazul Constanței, dacă în luna iunie 1940 societatea «Săgeata» dispunea de 38 de autobuze – dintre care 18 noi, puse în circulație la începutul acelui an – în februarie 1942 mai avea înmatriculate doar nouă vehicule cu care încerca să asigure transportul pe doar două dintre cele șapte linii prevăzute în contractul de concesiune”.

În aceste condiții, administrația locală a început să caute o alternativă. La începutul lunii februarie 1942, primarul Constanței, locotenent-colonel Nicolae Oprescu, îi solicita ministrului de Interne, generalul Dumitru I. Popescu, să sprijine aducerea de la Odessa a 20 de kilometri de linii de tramvai și a vagoanelor necesare. Constanța dispunea de energia electrică necesară, iar construirea unei rețele de tramvai putea oferi o soluție pentru transportul de persoane.

Reclama zilei: „Vilegiatură compromisă din cauza țânțarilor? … Plecați în vacanță cu FLY-TOX! FLY-TOX pulverizat seara în casă vă dăruește un somn liniștit și vă apără odihna vilegiaturii!” (Realitatea Ilustrată, septembrie 1936)

Sursă foto: Realitatea Ilustrată, 2 septembrie 1936

Cu doar câteva zile înainte de dezastrul de la Turtucaia (16 septembrie 1916), din timpul Primului Război Mondial, și înainte ca Dobrogea să fie ocupată de armatele germano-bulgare, viața la Constanța părea să continue în modul obișnuit, așa cum se întâmpla în fiecare sezon estival. Nu mai erau atâția turiști ca pe vremuri, dar, la finele lui august, un număr important de vilegiaturiști era încă înregistrat în orașul lui Ovidius. Mulți nu se temeau de războiul de la granița de sud a României și aveau încredere într-o victorie tricoloră, care să repete succesul din urmă cu trei ani, din timpul celui de al Doilea Război Balcanic (după care România luase Cadrilaterul). Doar știrile din ziarele locale și naționale mai tulburau liniștea vilegiaturiștilor, însă și acestea erau, în marea lor majoritate, pozitive și alungătoare de griji. Așa că turiștii continuau să se bronzeze pe plajele Constanței și, evident, pe cea din stațiunea Mamaia.

Ziarul Victoria, condus de Vasile Canarache (viitorul director al Muzeului Regional de Arheologie Constanța) publica un articol intitulat Murdăria vagoanelor de Mamaia, pe care îl redăm mai jos:

„De câtva timp circulă între Constanța și Mamaia un tren format din mai multe vagoane streine. Deși distanța parcursă de acest tren este de numai câteva minute, totuși prezintă o importanță mare din punct de vedere higienic. Aceste vagoane, comode de altfel, sunt foarte puțin curate. Pe lângă praf și alte murdării în ele se mai află și numeroase insecte. Probabil că acestea sunt urmele refugiaților care au venit cu acest tren și a căror stare era deplorabilă. Afară de aceasta, în timpul nopții, aceste vagoane adăpostesc numai vagabonzi care, ca plată, își lasă paraziții de pe corpul lor. Cum în acest tren circulă atâta lume, e lesne de înțeles ușurința răspândirii diferitelor boli. Credem că s-ar cuveni o desinfectare și o curățenie radicală a acestor trenuri și astfel, evitarea atâtor rele…”

Nu știm dacă autoritățile au dat curs apelului din Victoria. Cert este că, în scurt timp, situația de pe frontul dobrogean a degenerat. Sezonul estival s-a încheiat brusc, iar vagoanele de Mamaia au început să fie folosite pentru aducerea răniților de pe front. Peste doar două luni, Constanța urma să fie ocupată de armatele inamice. Starea vagoanelor de Mamaia a rămas o problemă minoră într-o Dobroge ce se pregătea de vremuri cumplite…

Reclama zilei – Stofe de calitate, de dame și bărbați, fabricate din lână curată, sănătoasă. Original Homespun. Furnizează la prețul fabricei. Puteți comanda d-lui Mario G. Stavraka. Strada Remus Opreanu no.11. Telefon no 270. (Dobrogea Jună, 1937)

Sursă foto: Colecția MINAC, expoziția outdoor „Mamaia – 120 de veri, o singură poveste”, expusă până pe 30 septembrie 2026 în fața sediului Radio Constanța

Presa dobrogeană din urmă cu un secol dezvăluie crâmpeie din viața cotidiană a provinciei, de la vizite oficiale până la preocupări științifice și întâmplări insolite. În rândurile următoare reproducem câteva știri relevante pentru ziua de 9 septembrie:

• „Uniunea Ziariștilor Dobrogeni” – Dacia, ediția de sâmbătă, 6 septembrie 1924

„Marți 9 septembrie sosește în Constanța un grup de ziariști polonezi; datoria noastră este să ne primim cu dragoste colegii. Rog pe toți ziariștii din Dobrogea să binevoiască a veni la gară în ziua de 9 septembrie ora 6 jum. pentru a ura bun venit oaspeților noștri. Președinte, C. Irimescu”

• „O operă științifică internațională” – Dobrogea Jună, ediția de duminică, 9 septembrie 1923

În ultimul timp meteorologia este pe cale să lumineze o foarte interesantă problemă și anume ordinea asunsă, care domnește în stolurile rătăcitoare ale norilor. Conceptul sistemelor de nori constitue astăzi o bază rațională nu numai pentru clasificarea norilor, dar și pentru rolul ce-l joacă fiecare din ei – am putea zice – în organizarea lor socială.

Progresele făcute în această direcție vor fi de un interes capital nu numai pentru desvoltarea cunoștințelor noastre teoretice, dar mai ales pentru ameliorarea imediată a problemei prevederei timpului. Mijlocul practic pentru soluționare ar fi fotografierea cerului simultan în cât mai multe locuri de pe o suprafață cât mai întinsă. Inițiativa a fost luată de oficiul național meteorologic al Franței, care a rugat institutele similare din toate țările să contribue la înfăptuirea acestei interesante și utile lucrări.

Direcția Institutului Meteorologic Central al României răspunzând acestei invitații, de acord cu Direcția Aeronauticei militare, a luat toate măsurile, însă pentru a fi cât mai de folos, roagă pe toți cei ce posedă un aparat fotografic și-și dau seama de importanța ajutorului ce-l pot aduce științei să binevoiască a comunica adresa Institutului central al României.

Această fotografiere a cerului se va face în cursul săptămânei dela 24 Sept la 1 Oct 1923, așa că rugăm persoanele doritoare a lua parte la această lucrare să ne comunice adeziunea lor, spre a li se trimite instrucțiunile necesare pentru executarea acestor fotografii și condițiunile cele mai bune pentru scopul urmărit. Direcțiunea Institutului Central Meteorologic București”

• „Escrocheria unui fals ofițer belgian” – Dobrogea Jună, ediția de marți, 9 septembrie 1924

„BAZARGIC, 6 SEPT – Eri pe la orele 11 dim. în oraș și-a făcut apariția un tânăr, îmbrăcat în haine negre, purtând șapca ofițerului de marină, care dându-se drept ofițer belgian cu gradul de locotenent, s-a prezentat primăriei, cerând să i se dea lămuriri cu privire la numele eroilor înmormântați în cimitirul militar din localitate, declarând că a venit aci să depue o coroană de flori pe mormântul unui ofițer belfian, înmormântat în acest cimitir.

După ce capătă informațiunile ce i-au fost necesare, însoțit de comisarul Irofte cu care s-a întâlnit pe sala primăriei, se prezintă d-lui Colonel Stratilat, comandantul garnizoanei, pentru a-i aduce la cunoștință scopul vizitei sale. Primit cu toată cinstea, după ce aranjează cu d-l Colonel programul ceremoniei, pleacă, hotărând ca a doua zi dimineața la ora sosirei trenului, să se întâlnească cu toții la gară, spre a primi pe alți 3 ofițeri – deasemeni belgieni – cari vor aduce cu dânșii și «faimoasa coroană».

          Pentru ca actul ceremoniei să fie săvârșit cu toată solemnitatea, au fost luate măsuri ca muzica militară să facă repetiția Imnului belgian, aranjându-se în același timp și o masă camaraderească în saloanele Cercului Militar etc.

          A doua zi dimineața, când totul era pregătit și suflarea întreagă aștepta la gară sosirea trenului ce va aduce «delegația cu coroana», ofițerul nu se mai prezentă și «ai noști» riscau să primească delegația fără trimisul ei. Și cu cât se apropia ora sosirei trenului, cu atât spiritele păreau mai agitate, întrucât «amicul belgian» tot nu mai sosea și nu se putea trimite după dânsul pentru că nu se cunoștea pe atunci nici locul unde se afla, și nici faptul că în cimitirul Eroilor din localitate n-a fost și nu este înmormântat nici un belgian, nici ofițer și nici grad inferior.

Un lung șuerat de mașină anunțând intrarea trenului în gară, întreaga asistență ia poziția de primire, în timp ce alții hotârau modalitatea cum să fie scuzată lipsa ofițerului delegat.

Trenul oprind în fața gărei, privirea tuturor era îndreptată la ferestrele vagoanelor de unde urma să coboare oaspeții. Rând pe rând coboară toți pasagerii, se începe descărcarea vagonului cu bagaje și delegația ce aducea coroana misterioasă tot nu mai cobora. Făcându-se apoi o cercetare amănunțită a trenului, s-a constatat că nu există nici o delegație, când au început a curge bănuelile și a fost anunțată siguranța, care intrând în funcțiune, a aflat că este vorba de un escroc internațional, intrat în țară prin Bulgaria în mod clandestin și care a și părăsit orașul încă cu trenul de 6 seara din prima zi a apariției sale, spre Medgidia.

S-au dat telegrame de urmărire în toate stațiunile, raportându-se telegrafic cazul și direcțiune generale a siguranței.”

Reclama zilei: Cereți pretutindeni și numai LIQUEUR, COGNAC FRONIUS – reprezentant general N. N. Mangoianu – Constanța, strada Traian no. 13 (Dacia, 9 septembrie 1924)

Sursa foto: MNIR – www.imagoromaniae.ro

În al doilea deceniu al secolului XX, mapamondul a suferit șocul celei mai sângeroase conflagrații cunoscute până atunci, Marele Război, sau cum îl numim noi astăzi, Primul Război Mondial (28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918). În primii doi ani ai înfruntărilor militare, România s-a aflat în stare de neutralitate. Pe 17 august 1916, după un ultimatum primit, guvernul Ion I.C. Brătianu a semnat un tratat politic și o convenție militară cu Antanta (Tripla Înțelegere), alianța din care făceau parte Franța, Marea Britanie și Rusia (în 1915 a aderat aici și Italia). Pe 27 august 1916, regele Ferdinand I a semnat decretul prin care România a declarat război Austro-Ungariei și a intrat astfel, oficial, în marea conflagrație. În timp ce forțele românești erau angrenate în război pe frontul transilvănean, Puterile Centrale au atacat Dobrogea iar după dezastrul de la Turtucaia (1-6 septembrie) armata română a fost înfrântă. Pe 22 octombrie 1916 Constanța urma să fie ocupată de armatele germano-bulgare conduse de feldmareșalul August von Mackensen. Ocupația avea să dureze doi ani, o perioadă neagră din istoria urbei vest-pontice…

Acesta a fost contextul istoric din a doua jumătate a anului 1916. Cu puțin timp înainte de bătălia de la Turtucaia, Constanța părea că se află departe de zbuciumul războiului. Sezonul estival continua fără probleme și liniștea și buna dispoziție de pe litoral erau tulburate doar de știrile alarmiste ale ziarelor locale și naționale, referitoare la manevrele militare tactice din Transilvania și la bătăliile din alte zone ale Europei.

Unul dintre ziarele constănțene care publicau des știri despre război era Victoria, gazetă condusă de Vasile Canarache, viitorul director al Muzeului Regional de Arheologie Dobrogea. Victoria anunța zilnic cum se derulează războiul mondial în care România abia intrase. Până la dezastrul de Turtucaia, mai era însă timp și de știri civile și mondene, dar rolul principal al ziarului era acela de a semnala aspectele mai puțin frumoase ale traiului cotidian. Am ales pentru astăzi o astfel de informație, care se referă la marea problemă a orașului, jocurile de noroc de la Cazinoul Comunal. Redăm  mai jos, articolul Se ruinează lumea la Cazino!:

“Se ruinează lumea la Cazino! Sâmbătă seară un avocat din capitală a pierdut la jocurile de la Cazino 10.000 de lei și apoi a fost nevoit să împrumute bani pentru tren ca să se întoarcă la București, blestemând Constanța. Un negustor a pierdut peste 15.000 de lei, așa că acum se află în preajma falimentului. Un tânăr funcționar din provincie și-a dat aci toți banii agonisiți iar apoi a fost văzut plimbându-se agitat pe malul mărei și numai faptul că l-au gonit de pe dig grănicerii s-a putut evita o sinucidere. Cetățenii Constanței cari sunt prinși în mrejele infectului joc de noroc sunt lăsați până la cel din urmă ban și astfel orașul nostru, prin murdara tavernă, va ajunge să pară hidos, să fie iad al României…”

Situația era, într-adevăr, una gravă, dar nimeni nu putea bănui că iadul avea să se abată, la propriu, asupra Constanței și a Dobrogei. Oamenii încă mai aveau timp să se distreze, să danseze și să joace la Cazino, să se bucure de băile de soare și de mare. Au urmat Turtucaia și apoi ocupația… Dobrogea și Constanța aveau să trăiască timpuri teribile…

Reclama zilei – Hotel Mercur, în centrul orașului, având cea mai modernă instalație din Constanța, având calorifer și un serviciu cât se poate de bun, vedere la mare, clădire nouă solidă, având trei terase, oferă camere cu luna și cu ziua. (Victoria, 1916)

Mențiune – Hotelul Mercur și-a încetat existența în octombrie 1916, când a fost rechiziționat de forțele de ocupație germano-bulgare. El funcționa în actualul sediu al Băncii Naționale Române filiala Constanța, din Piața Independenței (Ovidiu))

În anul 1927, în numărul 8 al revistei „Analele Dobrogei”, aferent lunii septembrie, apărea articolul intitulat „Florian Pictorul Constanței”, semnat de Costin Petrescu, care oferea detalii extrem de interesante despre un artist dobrogean foarte important în perioada interbelică.

Dimitrie Florian Doboșariu s-a născut la Mamaia Sat, în 1899, și a fost un pictor foarte prolific și misterios, specializat în peisaje marine extrem de bine realizate, care i-au adus celebritatea. Talentul său a fost remarcat însă cu mult înainte de articolul din „Analele Dobrogei”, înainte de participarea României la Primul Război Mondial și înainte ca cel ce își semna pânzele „D. Florian” să devină faimos. Iată ce scria despre el, în 1916, Vasile Canarache, viitorul director al Muzeului Regional de Arheologie Dobrogea, la acea vreme director-proprietar al ziarului constănțean „Victoria”:

„Pictorul Florian – Este cel mai mare Pictor de marine al țărei noastre, e purtătorul de penel cu care oricând  și oriunde se poate făli românul. Dacă cineva, un profan în arta picture, se va duce să-I vadă pânzele cu sute de culori și valuri ce mișcă voind să se spargă, el rămâne într-o nesfârșită admirație și cu privirea nesățioasă caută și nu-și închipuie cum, prin ce minune, natura cea mai frumoasă trăiește atât de viu, pe o simplă bucată de pânză. Dacă altcineva, un cunoscător, privește operele lui Florian Dobroșariu, o mândrie necunoscută îl mișcă și se simte mai mult ca oricând, văzând atâta intensitate de frumuseți, atâta artă la opera unui roman. Entuziasmați de picturile marine ale lui Florian trebuie să mărturisim cât de dureros este faptul că un merituos ca acesta expune la Constanța, făcând cinste orașului și totuși, este nevoit  să își expună operele într-o sală întunecată de cinematograf, la Palat (n.a. în Piața Independenței – Ovidiu)”.

La puțin timp după acest articol, România a părăsit starea de neutralitate și a intrat în Marele Război contra Puterilor Centrale. După dezastrul de la Turtucaia, în octombrie 1916, Dobrogea a fost ocupată de forțele germano-bulgare. Libertatea a venit după doi ani extrem de grei, însă Constanța a supraviețuit. A fost nevoie de ani buni pentru a-și vindeca rănile, dar, treptat, viața în orașul lui Ovidius a început a fi din ce în ce mai bună. Apetitul pentru artă a revenit, iar pictorul Florian a început din nou să expună, de această dată în săli mai mari și mai luminoase, pentru ca pânzele sale să poată fi admirate așa cum se cuvenea…

Reclama zilei –  Se vinde cu 1500 lei un armăsar murg, ¾ sânge englez și ¼ dobrogean, în vârstă de doi ani și trei luni, talia 1,52, cu certificat de proveniență de vânzare. Strada Sabinelor no.32 (ziarul Victoria, 1916)

Sursă foto: Biblioteca Județeană Constanța „I.N. Roman”

În anii `20, învățământul dobrogean se afla într-o perioadă de refacere și dezvoltare, după distrugerile provocate de Primul Război Mondial. În numai câteva decenii, rețeaua școlară crescuse considerabil: dacă în 1889, existau 126 de școli primare în Dobrogea, în 1919 numărul acestora ajunsese la 171 în județul Constanța. Anii de după război au adus însă o nouă etapă dificilă: școlile trebuiau refăcute, iar numărul copiilor care doreau să învețe depășea adesea capacitatea instituțiilor existente.

În acest context trebuie citit editorialul „Lăsați copiii să meargă la școală”, publicat în ziarul „Dacia” din 6 septembrie 1923. Autorul, C. Irimescu, pornea de la o realitate vizibilă în județ: părinții își doreau tot mai mult ca fiii și fiicele lor să învețe, iar inițiativa particulară contribuia la construirea de localuri și la apariția unor școli secundare. Mesajul articolului era direct și actual pentru acea vreme: „Lăsați copiii să meargă la școală. Nu vor putea învăța mare lucru; nu vor eși savanți; cultura lor va fi poate inferioară, dar totuși vor căpăta o desvoltare intelectuală, vor fi superiori analfabeților”.

Editorialul surprinde însă și contradicțiile sistemului. Gimnaziile particulare erau criticate pentru faptul că aveau cadre didactice insuficient pregătite, iar ministerul ajunsese să le interzică funcționarea.v

„S-a stîrnit discuții în jurul acestei chestiuni și s-au produs opinii autorizate, învinuind gimnaziile particulare și cerînd desființarea lor ca mai primejdioase pentru cultură decît folositoare, și aceasta pe motivul că nu au profesori destul de capabili. A fost considerată această rîvnă de a înființa școli secundare ca o manie și denumită chiar: gimnazo mania.

Ministerul, probabil influențat și el de argumentele invocate, a interzis pur și simplu funcționarea gimnaziilor din județ, și crearea claselor imediat superioare.

Este oare care dreptate în critica adusă acestor școli secundare, corpul profesoral e alcătuit la întîmplare și nu întotdeauna bine selecționat; evident profesorii improvizați, acești voluntari în armata instructivă, nu sînt de aceași capacitate cu elementele anume pregătite pentru școală; nu e mai puțin adevărat însă, că neofiții aceștia pot avea o calitate ce lipsește multor dintre cei puțini, specializați, și anume pot avea pe lîngă o cultură generală, o experiență a educației, prinsă în lupta pentru viață și o hărnicie dornică să facă binele”, se redă în articol.

În lucrarea „Învățământul public în Dobrogea”, publicată în revista „Analele Dobrogei” din 1928, Ioan Georgescu, inspector șef al Regiunii a
X-a școlare Constanța, oferă o imagine mai amplă a situației învățământului în provincia dobrogeană. El arată că dezvoltarea școlii fusese rapidă, dar inegală. În 1928, în cele patru județe dobrogene existau 739 de școli primare, dintre care 150 urbane și 589 rurale, cu 1.549 de învățători în mediul rural; dintre aceștia, 611 erau suplinitori. Funcționau, de asemenea, 247 de grădinițe de copii, 272 de școli complementare, 64 de ateliere, 395 de școli de adulți, 116 cercuri culturale și 115 biblioteci.

Pentru Georgescu, una dintre marile probleme ale perioadei era lipsa personalului didactic calificat, accentuată după război. În locul învățătorilor titulari au fost chemați uneori suplinitori cu pregătire insuficientă: „Băeți cu 1 – 2 clase de liceu uneori chiar fără nici una sau chiar fără curs primar terminat în regulă, erau chemați să lumineze pe alții. Cu lipsa de seriozitate intelectuală se unea adeseori lipsa de demnitate morală. În final, se perindau câte 3-4 suplinitori la o școală. Ce progres putea face școala în asemenea condițiuni?”

La problemele de personal se adăugau localurile improprii și lipsurile materiale. În Mircea Vodă, de pildă, școala era atât de prost întreținută încât nu avea „nici uși, nici ferestre, cum se cade”, iar în timpul lecțiilor se întâmpla chiar ca animalele să intre în clădire: „Nu odată se întâmplă să izbească scroafa cu râtul şi să intre în şcoală, în timpul lecţiilor, grohăind, cu o droaie de purcei după ea, dând buzna între copii. În Tariverde, de pildă, sătenii mai cred şi acum că învăţătura e bună numai până la o vârstă oarecare (12 ani), iar după aceea e ruşine să te mai duci la şcoală ca pruncii. Aşa se face că fetele, mai ales germanele, după. «confirmarea» lor religioasă, dacă mai vin la şcoală, vin numai ca să nu fie amendate, dar ţin cărţile ascunse sub şorţ, să nu le vadă lumea că sunt şcolăriţe”. Războiul lăsase în urmă școli deteriorate, iar refacerea lor cerea timp și resurse. Situația începea să se schimbe, căci așa cum constata Ioan Georgescu, „analfabetismul era în agonie”, iar opoziția față de obligativitatea frecventării cursurilor școlare era în diminuare. În Constanța, directoarea Școlii nr. 2 de fete observa cu satisfacție: „Astăzi cel mai sărac părinte este bucuros să mai plătească el ceva comitetului școlar, numai să i se primească copilul în școală.”

Reclama zilei: Se aduce la cunoștința publicului constănțean precum și onoratei mele clientele că CROITORIA FRANCEZĂ din str. Ion Lahovari no. 32 s-a murat în str. Griviței no. 10, vis-a-vis de Varieteul Carpați. Execută cel mai pretențios costum, după ultimul jurnal cu prețuri de concurență. Pentru d-nii studenți și funcționari fac reducere. Încercați și vă veți convinge. Cu stimă, Gheorghe Cristu” (Dobrogea Jună, 1927)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

În 1984, cu ocazia unor cercetări arheologice efectuate în zona fântânii cinetice de la gară, a fost descoperit un mormânt care avea în inventarul său un inel cu o gemă foarte interesantă. Piesa, cu numărul de inventar MINAC 31154, face parte dintr-un ansamblu funerar datat în perioada secolelor II-III d.Chr.

Mica piesă a fost lucrată din aur prin batere, într-o formă delicată, având un diametru de 1,6 cm și o greutate de 5,98 gr. Piesa în sine este relativ obișnuită pentru perioada romană, iar, la o primă vedere, doar materialul prețios o scoate din anonimatul istoriei milenare a orașului. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, ochiul curios al privitorului descoperă o imagine ușor atipică, gravată pe piatra care împodobește bijuteria.

Aceasta, o calcedonie de culoare roșie (8×6 mm), poartă imaginea unui cap de tânăr cu o bonetă de tip frigian, decorată în vârf cu un vultur. Aripile păsării se răsfrâng pe partea laterală, acoperind urechile. Gravarea este de bună calitate, cu detalii atât în ceea ce privește fizionomia personajului masculin, cât și penajul păsării.

Raritatea motivului iconografic prezent pe gema de la Tomis a dus la diverse supoziții cu privire la identificarea celui care poartă un astfel de veșmânt deosebit. Specialiștii au avansat mai multe ipoteze, de la un abrasax (o amuletă protectoare folosită în magia antică), la reprezentarea lui Ganymede sau chiar la aceea a unui muritor de rând.

În cazul în care nu îl știți pe Ganymede, dar vara aceasta v-ați familiarizat cu aventurile aheilor – denumire sub care sunt menționate triburile care invadează și cuceresc Troia, Achaia fiind numele dat de Homer regatului lui Agamemnon -, care încearcă să-și găsească drumul spre casă după cucerirea cetății Troia, ei bine, aflați că eroul poveștii noastre de astăzi este fiul regelui fondator al regatului Troiei. De o frumusețe și grație divine, unice printre muritori, Ganymede este răpit de însuși Zeus, cu ajutorul sau sub forma unui vultur, și dus în Olimp, unde va deveni paharnicul zeilor, fiind înzestrat cu tinerețe și viață veșnice.

O ultimă ipoteză se referă la încadrarea gemei în categoria gemelor cu subiecte iconografice asociate cu armata romană. Reprezentarea ar putea fi, în această situație, aceea a unui tânăr militar purtând un coif special, obținut ca premiu după câștigarea unor întreceri sportive. Un astfel de coif a fost descoperit în România, pe frontiera Daciei Romane (limes Alutanus), în zona fortificațiilor romane de la Islaz (județul Teleorman).

Indiferent de atribuirea iconografică și de problematica asociată, sperăm că gema de la Tomis vă va fi purtat într-o călătorie imaginară spre originile cetății Troia, pentru care oamenii s-au ucis între ei în vremuri de mult apuse. Apoi, sperăm că firul poveștii v-a condus spre lumea Romei, care a cucerit și a transformat granița provinciilor imperiale de pe teritoriul României de astăzi, în granița unui Imperiu care a modelat lumea așa cum o știm în prezent.

Bătrânul Tomis a cunoscut și puterea orașelor grecești care l-au fondat, precum și puterea Romei care l-a supus. Poveștile lor s-au împletit pe veci cu povestea locului, și așa o povestim și noi astăzi…

Reclama zilei: Doctor E. Locar – specializat la Paris – plămâni, inimă, stomac – tratamentul tuberculozei pulmonare prin Pneumothorax artificial – tratamentul modern al varicelor – str. Carol no. 90 (lângă Cinema Tomis) (Dobrogea Jună, 5 septembrie 1928)

Bibliografie

A.Hamat, S. Georgescu, About vultures and men in Tomis, Funeraria, Cluj-Napoca 2026.

A. Rațiu, M. Simion, L. M. Angheluță, The Roman Sports Cavalry Helmet from Islaz (Teleorman County, Romania), Cercetări Arheologice, 30/2, 2023, p. 669-690.

Noi, dobrogenii, cunoaștem bine faptul că multe dintre localităţile dintre Dunăre şi Mare au fost întemeiate de către etnicii turci și tătari, majoritari pe vremea când provincia noastră se afla sub dominaţia otomană. Printre aşezările întemeiate de musulmani se numără şi satul Lazu, comuna Agigea. În comparaţie cu celelalte localităţi din lista sus-menţionată, Lazu are însă o poveste deosebită: a fost ctitorită de un popor musulman misterios, care şi-a avut propria identitate, propria limbă (lazuri) şi, evident, propriile tradiţii, unele diferite de cele ale celorlalți turco-tătari dobrogeni.

Lazii au fost o etnie din sudul Mării Negre, iar în antichitate formau unul din cele mai puternice triburi ale Regatului Colchis (Colchida). Romanii le numeau ţara Lazica. Un neam puţin numeros, mereu aflat în conflict cu turcii, georgienii sau ruşii, lazii au avut o istorie zbuciumată: au fost mai întâi creştinaţi de Bizanţ, pentru ca sub Imperiul Otoman, începând din din secolul al XVI-lea, să devină islamişti suniţi. A existat chiar şi un sangeac al Imperiului Otoman care se numea Lazistan, dar acesta a avut o existență relativ scurtă.

La începutul secolului al XIX-lea, în timpul războaielor sângeroase dintre turci şi ruşi, mulţi lazi au migrat în Dobrogea, stabilindu-se în mai multe zone din Tulcea şi din regiunea adiacentă Constanţei. Au întemeiat aici, lângă vechiul Tomis, Lazu, căruia i se spunea Laz Mahale, sau „mahalaua lazilor”. Ei au fost catalogaţi de către creştini drept turci, chiar dacă lazii vorbeau o limbă mai degrabă apropiată de georgiană (sursă: istoricul Dimosthenes Oikonomides). După Războiul de Independenţă şi integrarea Dobrogei în România (1878) mulţi musulmani, printre care şi numeroşi lazi, au părăsit ţinutul, emigrând în Turcia.

Cei rămaşi la Lazu şi-au pierdut treptat vechea identitate, declarându-se în deceniile ulterioare drept etnici turci. De altfel, istoricii otomani le-au negat de-a lungul timpului identitatea proprie, considerându-i parte a marelui popor turc. De pe urma acestui neam misterios, judeţul Constanţa a rămas cu Lazu, o aşezare întemeiată de un popor viteaz, dar vitregit de soartă şi condamnat la dispariţie…

Reclama zilei  – Marele restaurant Britania, al domnului Andrei Georgeopol, vă așteaptă cu Bucătărie de prim rang – Specialități proaspete de pescărie și trufandale de sezon – Felurite mâncări orientale – Vinuri indigene și streine – Serviciu prompt și conștiincios  (ziarul Victoria, 1916)

Sursă foto: Lazi în Dobrogea, Georgian Ethnografy Museum – Wikipedia

Este una dintre marile personalități ale istoriei universale, un cărturar al antichității care a lăsat moștenire posterității opere deosebite și, mai ales, un sistem de datare extraordinar: calendarul creștin Anno Domini, ce are ca punct de plecare „întruparea Domnului Isus Hristos”, o cronologie după care și astăzi se guvernează întreaga umanitate. Vorbim despre Dionisie Exiguul, Exiguus sau cel Umil, Smerit, sau Cel Mic, numit astfel nu pentru că ar fi fost scund de statură, ci pentru că s-a remarcat printr-o „umilitate intelectuală”, surprinzătoare în condițiile în care activitatea sa și realizările au fost unele de excepție. Supranumit de occidentali și Dionysius sau Denis the Humble, Exiguus (470-544 d.H) este cunoscut astăzi ca un mare cărturar al antichității romano-bizantine.

Din păcate, se amintește prea rar faptul că el era originar din Scythia Mică, Dobrogea antică. Nu se cunosc foarte multe date despre viața sa, dar asta nu înseamnă că lipsesc sursele care să ne ajute la recompunerea, cel puțin parțială, a imaginii sale. S-au păstrat și rânduri scrise de el, prefațe ale unor traduceri și scrisori adresate unor mari prelați ai vremii. Din fericire, unul dintre discipolii și apropiații săi, la rândul său un mare scolar (cărturar) al acelor timpuri, a lăsat rânduri deosebite în care își descrie profesorul. Acest discipol este Cassiodorus, pe numele său Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus Senator, teolog și politician roman.

De la acest Cassiodorus aflăm detalii legate de personalitatea remarcabilă a lui Dionisie Smeritul, cel născut în Scythia Minor și care s-a remarcat ca un mare teolog la Roma, unde a fost apreciat de marii papi ai acelor vremuri. Astfel, Cassiodorus Senator ne spune mai întâi următoarele: „Și a fost în zilele noastre și călugărul Dionisie, scit de neam, dar după caracter cu totul roman, foarte învățat în amândouă limbile (n.a. greacă și latină), dovedind prin faptele sale echilibrul sufletesc pe care îl învățase în Cărțile Domnului. A cercetat Scripturile cu o râvnă atât de mare și le-a înțeles astfel încât ori de câte ori ar fi fost întrebat, el avea răspunsul pregătit, dându-l fără nicio întârziere”.

Fără dubiu, Dionisie făcea parte din acea comunitate a călugărilor sciți, din provincia Scythia Minor, intelectuali creștini de marcă, extrem de apreciați la Constantinopol și la Roma, în acea epocă. Nu se știe unde anume s-a născut Dionisie, dar potrivit specialiștilor, înainte de a pleca din Scythia Minor, el a fost călugăr și s-a hirotonit într-una dintre mânăstirile din apropierea Tomisului, la acea vreme oraș cu rang de mitropolie. Că a intrat de copil la mânăstire știm chiar dintr-o epistolă a sa, adresată fostului duhovnic din țara natală. Acesta era nimeni altul decât episcopul Tomisului, Petru.

Astfel, Dionisie i-a scris fostului său protector: „… Către preafericitul meu stăpân, părintele episcop Petru. Aducându-mi aminte de binefacerile tale, venerat părinte, a arhiereilor lui Hristos aleasă podoabă și ținând mereu înaintea ochilor mei sufletești hrana sufletească împărtășită mie când eram copil….”

Dionisie a ales calea credinței, mergând pe drumul rugăciunii, al pioșeniei și al studiului. Cassiodorus ne spune: „În el era multă simplitate împreună cu înțelepciune, smerenie împreună cu învățătură“. Iată ce ne mai povestește despre Dionisie cel Smerit discipolul său: „… A predat dialectica împreună cu mine (n.a. la mânăstirea Vivarium din Squilletum, Calabria, probabil în anul 544 d.H) și a petrecut cu ajutorul lui Dumnezeu foarte mulți ani din viață în învățământ glorios. În el era multă simplitate împreună cu înțelepciune, smerenie împreună cu învățătură, moderație împreună cu talent de a vorbi, încât se socotea un nimic sau unul din cei de urmă slujitori, deși era vrednic, fără doar și poate, de societatea regilor. El se folosea cu pricepere atât de mare de latină și de greacă încât orice cărți grecești le lua în mâini, le traducea fără poticnire în latinește și, la fel, pe cele latinești le citea în grecește, încât credeai că aceasta e scrisă așa cum pronunța gura lui cu o iuțeală nestăvilită”.

Dionisie cel Smerit a inventat calendarul erei creștine având ca punct de plecare anul nașterii lui Isus, naștere pe care el a numit-o „începutul nădejdii noastre”. Acest principiu cunoscut nouă azi ca Anno Domini a fost folosit deopotrivă în calendarele Iulian și Gregorian. La ordinul Papei Ioan I, el a elaborat practic un tabel cu datele de prăznuire a Sfintelor Paști și un set de argumente care să îi justifice modul de datare. În urma calculelor sale, data nașterii lui Isus a fost stabilită ca fiind 25 martie anul 754 de la fondarea Romei, astfel încât acest Anno Domini a devenit anul 0 al noii cronologii creștine. Până la Dionisie, calendarul iulian era ținut în funcție de anii consulilor romani aleși pe fiecare an. Călugărul scit a inventat însă un sistem prin care a înlocuit și datarea din vremea lui Diocletian, împărat care îi persecutase în trecut pe creștini. Acest nou calcul (computus) al lui Dionisie mai avea o menire importantă: i-a făcut pe credincioși să nu se mai teamă că sfârșitul lumii va sosi prea curând. Cum așa?

La acea vreme se credea că Hristos s-a născut în anul 5500 de la facerea lumi (Anno Mundi) și că A Doua Sa Venire, Sfârșitul Lumii, va avea loc în anul 6000 (în 500 Anno Domini). Calendarul lui Dionisie schimba datele tradiționale și alunga implicit temerea într-o catastrofă iminentă și imediată.

Nu se cunoaște exact când și la ce vârstă a părăsit Dionisie ținutul său natal. A ajuns mai întâi într-o mânăstire din Siria, apoi la Constantinopole. Talentul său deosebit și realizările au făcut ca el să fie chemat la Roma de către papa Ghelasie (Gelasius I). A ajuns la Roma la finele anului 496, la puțin timp după ce Gelasius a murit (în luna noiembrie) A rămas acolo, profesor de dialectică, traducător, membru al Curiei și a lucrat în cancelaria papală. A tradus din greacă în latină 401 de canoane eclesiastice și decrete ale conciliilor de la Niceea, Constantinopole, Calcedon și Sardis. Tot lui îi aparține și „Collectio decretorum Pontificum Romanorum”, care adună decrete ale papilor începând cu Siricius (384-399) și încheind cu Anastasius al II-lea (496-498). A mai tradus „Viața Sfântului Pachomius”, „Instrucția Sfântului Proculus la Constantinopol”, „Istoria descoperirii capului lui Ioan Botezătorul”, scrisoarea Sfântului Chiril de Alexandria contra lui Nestorius, precum și „De oficio hominis” a lui Gregorie din Nyssa.

Dionisie Exiguus a trăit toată viața ca simplu călugăr și se știe că a locuit și lucrat la biserica Santa Anastasia al Palatino, din Roma. S-a bucurat de recunoaștere și respect din timpul vieții însă opera sa a devenit și mai cunoscută în veacurile ulterioare. Tiparele lui pascale au fost mai întâi adoptate oficial de Biserica Engleză în cadrul Sinodului de la Whytby, din anul 664. Celebra invenție cronologică a fost însă popularizată mai ales în sec. VII-VIII de către marele teolog al Britaniei, Venerabilul Beda (673-735 d.H), autorul operei monumentale „Istoria ecleziastică a poporului englez”. Beda a scris cu mare respect despre scitul Dionisie Exiguus, pe care îl numea „Abbas”, Abate. Acesta era un termen onorific, pus ca semn de recunoaștere și respect, chiar dacă Dionisie nu fusese niciodată conducătorul unei biserici, ci doar un umil călugăr. Ulterior, în sec.VIII, un elev al lui Beda, Alcuin de York a promovat calculul vremurilor și pe țărm francez, unde a fost adoptată de biserica francilor. La finele veacului al IX-lea toți regii creștini ai Europei adoptaseră această cronologie creată de Dionisie Smeritul.

Încheiem cu o ultimă mărturie despre Dionisie Exiguus, făcută de același Cassiodorus Senator și care ne oferă noi detalii despre acest călugăr scit, ce era înainte de toate un Om deosebit: „Era de o castitate rară (n.a. în sens de puritate sufletească, mai ales), vărsa lacrimi – mișcat de durere când auzea cuvinte necuviincioase în timpul veseliei… postea fără să reproșeze celor ce mănâncă. Integru, legat total, cu statornicie de rânduielile strămoșești și ceea ce pot să găsească unii citind la diferiți scriitori, era cunoscut că strălucește în ființa lui…”

Reclama zilei –  Hotelul Continental, de pe strada Carol, trecând sub o nouă administrație, cea a d-lui antreprenor Christu Ciomu, a fost din nou renovat, făcându-se multe îmbunătățiri, cari atrag o serioasă și numeroasă clientelă. (ziarul Victoria, 1916).

„Împăratul Traian” a fost un vapor românesc de pasageri care, începând din 1906, a contribuit la dezvoltarea curselor de pasageri. A fost una dintre navele reprezentative ale Serviciului Maritim Român, apreciate pentru confortul și dotările lor moderne și supranumite „lebedele Mării Negre”. În februarie 1927, vasul a fost protagonistul unui incident naval, căci a naugrafiat pe bancurile calcaroase de la Tatlageac, în urma unei furtuni. După șapte luni, mai precis în septembrie 1927, o altă furtună avea să contribuie, în mod neașteptat, la eliberarea lui, după o operațiune de salvare îndelungată și dificilă.

Ediția din 7 septembrie 1927 a ziarului „Dobrogea Jună” relatează în detaliu cronologia naufragiului și a operațiunii de scoatere a vasului, în amplul material jurnalistic „Poznele furtunii. Vaporul «Împăratul Traian» sub apă”. Naufragiul avusese loc la 6 februarie 1927, când „Împăratul Traian” a eșuat pe bancurile calcaroase de la Tatlageac. În lunile următoare, salvatorii au astupat spărturile din fundul vasului, au amenajat un canal printre stânci și au pregătit sistemul de ancore necesar scoaterii lui la larg. Remorcarea directă nu era posibilă, astfel că operațiunea depindea în mare măsură de starea mării. La 12 august, valurile deplasaseră deja vasul cu aproximativ 80–100 de metri.

Ziarul mai notează că, în după-amiaza zilei de 2 septembrie 1927, în jurul orei 17:00, furtuna a făcut posibilă desprinderea definitivă a vasului: „furtuna ajută scoaterea lui definitivă de pe bancul calcaros”. „Bucuria generală era indescriptibilă și din ceas în ceas ne așteptăm să vedem vaporul intrând în port la remorca salvatoarelor «King Lear» și «La Nina». Un comunicat al Serviciului Maritim ne încunoștiințează însă că până ce nu se liniștește marea, acest eveniment, atât de mult dorit, nu se poate produce”, se arată în articol.

O radiogramă transmisă de inspectorul Rees anunța că „Împăratul Traian” se afla în siguranță, „menținându-se în propriu ancore la apă mare”, până când furtuna urma să se liniștească. Situația s-a schimbat din nou în noaptea următoare, când una dintre ancore s-a rupt, iar vasul a început să fie amenințat de valuri. Pentru a-l proteja, salvatorii au recurs la o soluție neobișnuită: au lăsat apa să pătrundă în interiorul vasului, astfel încât acesta să se așeze într-o poziție mai stabilă.

„Duminică seara furtuna ia însă proporții și valurile rup o ancoră, amenințând să smulgă și celelalte două ancore cu cari vaporul se menținea în situația mai sus arătată. Valurile și vântul sporesc și balansează vasul în așa măsură încât, dintr-un moment în altul el poate fi răsturnat și pierdut definitiv.

La bordul «Împăratului» se aflau în acel moment 20 de oameni, zece marinari, zece dela societatea de salvare și d. Inspector Rees, de la Oceanic Salvage Comp., care personal conducea lucrările de salvare.

Pe măsură ce valurile creșteau, măturând puntea, situația devenea mai critică și pentru vas și pentru echipaj, nici salvatorul «King Lear» și nici «La Nina» nu erau acolo ca să dea vreun ajutor, ceea ce a determinat pe d. Ing. Rees să ia măsuri grabnice de salvare a epavei și a echipajului. Singura soluție era fixarea solidă a vaporului pe locul unde se afla. (…) Se scoate atunci o cataplasmă dela fund, se face un orificiu și apa pătrunde în interiorul vaporului care începe să se scufunde.

Emoția este generală. Fiecare se întreba până unde va ajunge apa? Singur inginerul Rees este calm, deoarece calculele sale sunt irefutabile”, se redă în articol.

Pentru oamenii aflați la bord, orele care au urmat au fost dramatice. Cei 20 de oameni aflați la bord au fost în cele din urmă preluați de „King Lear”, după ce stătuseră aproximativ 24 de ore fără hrană și fuseseră udați de valuri. La Constanța, comandorul Mihănescu a pregătit pentru ei o masă caldă pe vaporul „Principesa Maria”. Presa vremii consemna că, după liniștirea mării, lucrările urmau să fie reluate, iar vasul trebuia adus în port în câteva zile.

La 28 septembrie 1927, operațiunea s-a încheiat cu adevărat: „Împăratul Traian” a fost remorcat spre Constanța de „King Lear” și „La Nina”. A doua zi, „Dobrogea Jună” relata sosirea vasului în port. La apropierea de Constanța, o ceață densă a întârziat intrarea, dar, la ora 19:20, convoiul a apărut în anteport, „în bătaia reflectoarelor”. Vasele aflate în port au salutat sosirea prin sirene, iar pe chei se adunase un public numeros. După o manevră care a durat până la ora 3 dimineața, vasul a fost adus la cala de halaj, unde urma să fie evaluat și reparat.

Povestea „Împăratului Traian” nu s-a încheiat însă odată cu scoaterea sa de pe bancurile calcaroase. În 1928, epava a fost vândută unei întreprinderi străine pentru 2.000.000 de lei, o tranzacție considerată de presa vremii mult sub valoarea vasului. Ulterior, vasul nu a mai revenit în serviciu; în timpul remorcării spre Livorno, unde urma să fie valorificată ca fier vechi, vasul este surprins de o altă furtună, care îi provoacă noi avarii. În 1932 presa îl evoca deja ca pe „scheletul” fostului vapor impunător.

Reclama zilei: „Telegramă – În curând sosește renumitul CIRC ZOOLOGIC care va da în localitate mai multe reprezentațiuni cu un program de primul rang” (Dobrogea Jună, 7 septembrie 1927)

Sursă foto: MNIR, nr. Inventar 358483, www.imagoromaniae.ro