6 septembrie – „Lăsați copiii să meargă la școală!”
În anii `20, învățământul dobrogean se afla într-o perioadă de refacere și dezvoltare, după distrugerile provocate de Primul Război Mondial. În numai câteva decenii, rețeaua școlară crescuse considerabil: dacă în 1889, existau 126 de școli primare în Dobrogea, în 1919 numărul acestora ajunsese la 171 în județul Constanța. Anii de după război au adus însă o nouă etapă dificilă: școlile trebuiau refăcute, iar numărul copiilor care doreau să învețe depășea adesea capacitatea instituțiilor existente.
În acest context trebuie citit editorialul „Lăsați copiii să meargă la școală”, publicat în ziarul „Dacia” din 6 septembrie 1923. Autorul, C. Irimescu, pornea de la o realitate vizibilă în județ: părinții își doreau tot mai mult ca fiii și fiicele lor să învețe, iar inițiativa particulară contribuia la construirea de localuri și la apariția unor școli secundare. Mesajul articolului era direct și actual pentru acea vreme: „Lăsați copiii să meargă la școală. Nu vor putea învăța mare lucru; nu vor eși savanți; cultura lor va fi poate inferioară, dar totuși vor căpăta o desvoltare intelectuală, vor fi superiori analfabeților”.
Editorialul surprinde însă și contradicțiile sistemului. Gimnaziile particulare erau criticate pentru faptul că aveau cadre didactice insuficient pregătite, iar ministerul ajunsese să le interzică funcționarea.v
„S-a stîrnit discuții în jurul acestei chestiuni și s-au produs opinii autorizate, învinuind gimnaziile particulare și cerînd desființarea lor ca mai primejdioase pentru cultură decît folositoare, și aceasta pe motivul că nu au profesori destul de capabili. A fost considerată această rîvnă de a înființa școli secundare ca o manie și denumită chiar: gimnazo mania.
Ministerul, probabil influențat și el de argumentele invocate, a interzis pur și simplu funcționarea gimnaziilor din județ, și crearea claselor imediat superioare.
Este oare care dreptate în critica adusă acestor școli secundare, corpul profesoral e alcătuit la întîmplare și nu întotdeauna bine selecționat; evident profesorii improvizați, acești voluntari în armata instructivă, nu sînt de aceași capacitate cu elementele anume pregătite pentru școală; nu e mai puțin adevărat însă, că neofiții aceștia pot avea o calitate ce lipsește multor dintre cei puțini, specializați, și anume pot avea pe lîngă o cultură generală, o experiență a educației, prinsă în lupta pentru viață și o hărnicie dornică să facă binele”, se redă în articol.
În lucrarea „Învățământul public în Dobrogea”, publicată în revista „Analele Dobrogei” din 1928, Ioan Georgescu, inspector șef al Regiunii a
X-a școlare Constanța, oferă o imagine mai amplă a situației învățământului în provincia dobrogeană. El arată că dezvoltarea școlii fusese rapidă, dar inegală. În 1928, în cele patru județe dobrogene existau 739 de școli primare, dintre care 150 urbane și 589 rurale, cu 1.549 de învățători în mediul rural; dintre aceștia, 611 erau suplinitori. Funcționau, de asemenea, 247 de grădinițe de copii, 272 de școli complementare, 64 de ateliere, 395 de școli de adulți, 116 cercuri culturale și 115 biblioteci.
Pentru Georgescu, una dintre marile probleme ale perioadei era lipsa personalului didactic calificat, accentuată după război. În locul învățătorilor titulari au fost chemați uneori suplinitori cu pregătire insuficientă: „Băeți cu 1 – 2 clase de liceu uneori chiar fără nici una sau chiar fără curs primar terminat în regulă, erau chemați să lumineze pe alții. Cu lipsa de seriozitate intelectuală se unea adeseori lipsa de demnitate morală. În final, se perindau câte 3-4 suplinitori la o școală. Ce progres putea face școala în asemenea condițiuni?”
La problemele de personal se adăugau localurile improprii și lipsurile materiale. În Mircea Vodă, de pildă, școala era atât de prost întreținută încât nu avea „nici uși, nici ferestre, cum se cade”, iar în timpul lecțiilor se întâmpla chiar ca animalele să intre în clădire: „Nu odată se întâmplă să izbească scroafa cu râtul şi să intre în şcoală, în timpul lecţiilor, grohăind, cu o droaie de purcei după ea, dând buzna între copii. În Tariverde, de pildă, sătenii mai cred şi acum că învăţătura e bună numai până la o vârstă oarecare (12 ani), iar după aceea e ruşine să te mai duci la şcoală ca pruncii. Aşa se face că fetele, mai ales germanele, după. «confirmarea» lor religioasă, dacă mai vin la şcoală, vin numai ca să nu fie amendate, dar ţin cărţile ascunse sub şorţ, să nu le vadă lumea că sunt şcolăriţe”. Războiul lăsase în urmă școli deteriorate, iar refacerea lor cerea timp și resurse. Situația începea să se schimbe, căci așa cum constata Ioan Georgescu, „analfabetismul era în agonie”, iar opoziția față de obligativitatea frecventării cursurilor școlare era în diminuare. În Constanța, directoarea Școlii nr. 2 de fete observa cu satisfacție: „Astăzi cel mai sărac părinte este bucuros să mai plătească el ceva comitetului școlar, numai să i se primească copilul în școală.”
Reclama zilei: Se aduce la cunoștința publicului constănțean precum și onoratei mele clientele că CROITORIA FRANCEZĂ din str. Ion Lahovari no. 32 s-a murat în str. Griviței no. 10, vis-a-vis de Varieteul Carpați. Execută cel mai pretențios costum, după ultimul jurnal cu prețuri de concurență. Pentru d-nii studenți și funcționari fac reducere. Încercați și vă veți convinge. Cu stimă, Gheorghe Cristu” (Dobrogea Jună, 1927)
Sursă foto: Florentina Bozîntan
