Între anii 1853-1856 a avut loc Războiul Crimeii (purtat între Imperiul Otoman, Regatul Unit al Marii Britanii, Al Doilea Imperiu Francez și Regatul Sardiniei contra Rusiei Țariste), conflict sângeros încheiat cu victoria aliaților, de pe urma căreia Dobrogea și Constanța aveau să profite. Din primul an al acestui război crimeean avem și o relatare elocventă, ce ne ajută să refacem imaginea așezării Kustendjie/Kiustenge/Constanța, în anul 1853.  Jurnalul în cauză îi aparține unui politician britanic, irlandezul Patrick O’Brien, cel care a vizitat Țara Românească și Moldova, pe drumul făcut de la Constantinopole spre acestea vizitând și tărâmul dintre Dunăre și Mare. Patrick O’Brien (1823-1895) era originar din Dublin, absolvise Facultatea de Drept, iar în 1852 obținuse un loc în Parlament ca reprezentant al ținutului Kings County. A fost membru al Camerei Comunelor până în anul 1885. A fost înnobilat (sir) și a purtat titlul de Al Dolea Baronet de Merrison Square și Borris-in-Ossory.

În 1854, după efectuarea călătoriei în principatele române, el a publicat la Londra cartea “Journal of a residence in the Danubian Principalties – in the autumn and winter of 1853”, lucrare publicată și comentată în limba română de către istoricul Constantin Ardeleanu. Așa cum însuși C. Ardeleanu arată, nici până astăzi nu se cunoaște foarte clar motivul pentru care politicianul britanic a făcut această călătorie. Una dintre ipotezele vehiculate este aceea că a avut o misiune diplomatică secretă, în timp ce o altă teorie aduce motive personale pur oneroase. Cert este faptul că O’Brien a oferit numeroase detalii legate de locurile vizitate, dar nu a spus nimic despre motivele călătoriei sale.

Călătoria sa a început în septembrie 1853 la Constantinopol, locul în care s-a îmbarcat pe un vas austriac. A mers cu acesta mai întâi la Burgas și Varna, pentru ca apoi să ajungă la Gurile Dunării, la Sulina și la Sfântu Gheorghe. A urmat apoi Galațiul, unde O Brien s-a îmbarcat pe un alt vas, de această dată cu destinația Giurgiu. El descrie țărmul dobrogean al Dunării și este martor al pregătirilor militare intense făcute de armata otomană. Descrie și zona Medgidia:  “Lacul Carasu (Kara-Su – Apa Neagră) este în fapt un șir de lacuri întinse de la SSE la NNV prețde vreo 20 de kilometri. Apa este adâncă în cele mai multe din lacuri, dar în canalele care fac legătura între ele rareori trece de 30 de cm… La vreun kilometru în aval de Cernavoda curge râul cu același nume. De aici până la Marea Neagră nu sunt mai mult de 60 de km… La un moment dat a fost vorba să se construiască un canal care să îl lege de orașul Constanța pentru a evita astfel pericolele tot mai mari de la an la an pentru navigația la Gurile Dunării. (n.a. acest proiect al canalului a fost abandonat din cauza costurilor estimate, mult prea mari)” (sursă citat – C. Ardeleanu p.40-41).

O’Brien ajunge și la Kustendjie pe care o descrie astfel: “Localitatea este așezată pe un promontoriu proiectat în mare, cel mai sudic punct al promontoriului formând o latură a golfului sau micii sale rade. Orașul este într-o stare jalnică după trecerea rușilor, care au dat dovadă de asprime, distrugând acest loc. Constanța se află la circa 50 de metri deasupra nivelului mării. Micul port, mărginit de un vechi dig ridicat, după cât se pare, de romani (n.a. mai degrabă ruinele vechiului dig genovez de sec.XIII-XIV?), are acum vreo 2 metri adâncime, fiind plin de bucăți prăvălite din întărituri și de nisipul adus din mare de vânturile dinspre est. Nu poate adăposti decât 12-15 vase mici. Golful sau rada ar fi destul de protejate dacă digul ar fi reparat sau extins, iar golful curățat de nisip sau de resturi, caz în care ar avea loc chiar 50-60 de vase mici cu o încărcătură de 150-200 de tone. Restaurarea digului nu ar fi cu neputință, căci în fața locului se află piatră de toate mărimile. (sursă citat – C. Ardeleanu p.43). O’Brien a intuit perfect potențialul portului Kustendjie. În mai puțin de zece ani acesta avea să fie lărgit și modernizat de către DBSR pentru a putea trimite pe cale maritimă, spre Regatul Unit, marile cantități de grâne luate din Principatele Române și aduse la Kustendjie pe calea ferată ce venea de la Cernavodă.

În 1853, irlandezul O’Brien era doar un spectator ce observa și analiza realitățile ce i se înfățișau. După ce vizitează Kustendjie, el se întoarce călare la Dunăre, pe un alt drum decât cel pe care venise: “… am hotărât să mă întorc la Dunăre pe drumul ce trece prin Rasova, ca să compar avantajele celor două rute… Am mers așadar vreo 2 km spre Sud până la capătul valului de pământ numit Valul lui Traian care străbate localitatea din apropiere de Rasova și se oprește aici (n.a. la Constanța), în locul unde se pare că pe vremuri se vărsa Dunărea în mare. N-am văzut însă niciun fel de urme ale vreunui curs de apă pe care să se întemeieze o astfel de presupunere. La capătul Valului lui Traian este un șir destul de regulat de movile care seamănă foarte bine cu unele tabere romane din Scoția… Cea mai mare parte a drumului de la Cernavodă este excelent și ar fi putut fi folosit de Compania Austriacă dacă aceasta și-ar fi continuat planul de a face din Constanța portul din care vasele de mărfuri sau de pasageri ale Companiei Dunărene ar fi plecat spre Constantinopol…”(sursă citat – C.Ardeleanu, p.44).

Planul austriac al canalului dintre Cernavodă și Constanța, de care pomenește diplomatul britanic, nu a fost niciodată pus în aplicare. Ideea construirii lui a fost preluată și de investitorul Thomas Wilson, dar abandonată în 1856 după ce inginerii Charles Liddell și Lewis Dunbar Gordon au estimat investiții mult prea mari pentru realizarea sa. Liddell și Gordon aveau să meargă pe varianta mult mai logică și profitabilă a unui drum de fier, cale ferată construită și administrată de către compania britanică DBSR (Danube Black Sea Railway and Kustendjie Harbour). Această linie feroviară și apoi portul creat de britanici aveau să ducă orașul Constanța pe drumul modernizării…

Reclama zilei – ALBANIA – Tipografie, Legătorie, Papetărie, Cartonaje, Stereotipie –Fabrică de Ștampile. Constanța, strada Traian, no.16-20, Telefon 16/1. Mașină de cules. Uzinî proprie. (1924)

Sursa foto: Arhiva MINAC

Pentru a înțelege, încă o dată, traiul cotidian al Constanței de acum un veac, prezentăm astăzi câteva anunțuri, reclame și „informațiuni” referitoare la evenimente petrecute pe 12 septembrie 1927, menționate o zi mai târziu, în ziarul Dacia:

„Astă noapte, pe la orele 12 și un sfert, un violent cutremur care a durat 2-3 secunde a fost simțit în orașul nostru. Cum tulburările seismice sunt destul de rare în regiunea noastră, faptul a produs o oarecare emoție printre locuitori”.

„Inaugurarea teatrului donat de către domnul Demostene Tranulis Ligii Culturale s-a amânat pentru ziua de 22 septembrie”. (n.a. este vorba despre viitorul Teatru Fantasio, astăzi Teatrul de Stat Constanța. Liga Culturală Română era condusă de către Nicolae Iorga. În doar câteva luni, Tranulis a ridicat teatrul din propriile fonduri, pe terenul Ligii).

„Eri a avut loc înmormântarea rămășițelor pământești ale lui Cleante Frangopol. Cortegiul funerar a fost condus până la locul de veci de un mare număr de prieteni și cunoștințe”.

„Eri dimineață în Sala Arena Grand a avut loc o întrunire a muncitorilor din port, în scopul de a se interveni în elucidarea conflictelor ivite în ultimul timp.

În strada Cristea Georgescu no.12 locuiește o familie năpăstuită. Soțul ion Ciungu, muncitor în port, se află într-o stare muribundă iar femeia sa, de asemenea bolnavă, eșită din spital, se află în imposibilitatea de a-l îngriji, împreună cu cei trei copii ai săi, ce mor de foame. Facem apel la inimile caritabile, ca să își dea obolul contribuției la îndulcirea soartei celor cinci nefericiți”.

„Pierzând aseară pe o bancă de pe bulevard sau uitând într-o barcă cu motor, un aparat de fotografiat Erneman 9×12, rog pe găsitor a-l aduce pe strada Eroilor no.19, la dl căpitan Tuțescu, unde va primi o bună recompensă.

Caut guvernantă la un copil de cinci ani cunoscând limba franceză sau germană. Adresa: Cristea Georgescu no.15”.

„Croitoreasă bună cere lucru în familie, eventual lucrez și la domiciliu, pe Cristea Georgescu no.18”.

„La Teatrul Cinema Tranulis astăseară debutează celebrul artist I. Iacovescu, cu concursul marii artiste Maria Cutava-Barozi, în formidabila comedie Triunghiul, în trei acte. (n.a. Teatrul Ligii Culturale găzduia deja spectacole deși nu fusese încă inaigurat în mod oficial)”.

Reclama zilei – La Magazinul Pincus Șapira, numai trei zile, marea desfacere a tuturor articolelor de artă, suvenirur, cadouri, bijuterii, etc, cu prețuri surprinzător de reduse, cari desfid orice concurență. (1927)

Sursă foto: Arhiva Direcției de Cultură, expoziția „Promovare și valorificare turistică a patrimoniului multicultural din Constanța” a Institutului Național al Patrimoniului

Ziua de 11 septembrie ne oferă prilejul de a privi spre un episod din istoria transportului în comun constănțean: povestea autobuzelor societății „Săgeata”. În anii ’30, acestea făceau legătura între Constanța și Mamaia și reprezentau, pentru localnici și turiști deopotrivă, o modalitate accesibilă de a ajunge în stațiune. O fotografie publicată în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei „Realitatea Ilustrată” surprinde unul dintre aceste autobuze și ne permite să vedem cum era prezentat, în epocă, transportul spre Mamaia.

Fotografia este însoțită de următorul text: „Impresionează plăcut pe călătorul care vine la Constanța serviciul de autobuze al societății comunale „Săgeata”. Autobuzele de vară în special, mari, confortabile, deschise și cari fac cursa Constanța – Mamaia, sunt extrem de agreabile. Introducerea lor în circulație se datorează d-lui Elefterie Rusali, directorul societății „Săgeata”. Autobuzele sunt mult căutate de vizitatori”.

Dincolo de tonul elogios al textului, câteva detalii sunt interesante. Autobuzele destinate sezonului estival erau descrise drept „mari, confortabile, deschise”, ceea ce spune ceva despre felul în care era gândit transportul către Mamaia într-o perioadă în care călătoria spre stațiune făcea parte din experiența vacanței.

De altfel, un alt articol din „Realitatea Ilustrată”, publicat la 11 septembrie 1935 sub titlul „Trei zile la mare”, oferă o imagine mai puțin plăcută asupra ofertei de divertisment pe care o puneau la dispoziție Constanța și Mamaia, precum și asupra călătoriei spre stațiune. Cu toate acestea, deplasarea cu aceste autobuze reprezenta o notă pozitivă, fiind caracterizată drept „singurul mijloc mai democratic de transport”: „Și până la Mamaia sunt 8 kilometri, cari presupun o sumă de pregătiri și de eforturi, dintre cari vă asigur că cel mai mic nu este acela al ocupărei unui loc în autobuzele soc. „Săgeata” – dece oare „Săgeata”? – singurul mijloc mai democratic de transport”. Formularea surprinde foarte bine rolul acestor autobuze: pentru cei care voiau să ajungă în stațiunea Mamaia, transportul în comun era soluția accesibilă, dar cererea mare făcea ca găsirea unui loc să fie, uneori, o adevărată problemă.

În 1935, societatea de transport persoane „Săgeata”, cu sediul în București, câștiga concesiunea exclusivă pentru transportul în comun de persoane din municipiul Constanța. Contractul prevedea utilizarea unui număr de 60 de autobuze. În anii următori, însă, războiul avea să schimbe radical situația. În lucrarea „Un episod din istoria transportului în comun din Constanța: exploatarea tramvaielor capturate de la Odessa”, publicată în „Revista Arhivelor” (2016) sub semnătura lui Alexandru Danteș, sunt descrise dificultățile întâmpinate de transportul constănțean și, implicit, de societatea „Săgeata”, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: „Intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial a avut consecințe grave asupra transportului în comun cu autobuze din toată țara, cele mai afectate fiind orașele care se bazau exclusiv pe acestea. În cazul Constanței, dacă în luna iunie 1940 societatea «Săgeata» dispunea de 38 de autobuze – dintre care 18 noi, puse în circulație la începutul acelui an – în februarie 1942 mai avea înmatriculate doar nouă vehicule cu care încerca să asigure transportul pe doar două dintre cele șapte linii prevăzute în contractul de concesiune”.

În aceste condiții, administrația locală a început să caute o alternativă. La începutul lunii februarie 1942, primarul Constanței, locotenent-colonel Nicolae Oprescu, îi solicita ministrului de Interne, generalul Dumitru I. Popescu, să sprijine aducerea de la Odessa a 20 de kilometri de linii de tramvai și a vagoanelor necesare. Constanța dispunea de energia electrică necesară, iar construirea unei rețele de tramvai putea oferi o soluție pentru transportul de persoane.

Reclama zilei: „Vilegiatură compromisă din cauza țânțarilor? … Plecați în vacanță cu FLY-TOX! FLY-TOX pulverizat seara în casă vă dăruește un somn liniștit și vă apără odihna vilegiaturii!” (Realitatea Ilustrată, septembrie 1936)

Sursă foto: Realitatea Ilustrată, 2 septembrie 1936

Cu doar câteva zile înainte de dezastrul de la Turtucaia (16 septembrie 1916), din timpul Primului Război Mondial, și înainte ca Dobrogea să fie ocupată de armatele germano-bulgare, viața la Constanța părea să continue în modul obișnuit, așa cum se întâmpla în fiecare sezon estival. Nu mai erau atâția turiști ca pe vremuri, dar, la finele lui august, un număr important de vilegiaturiști era încă înregistrat în orașul lui Ovidius. Mulți nu se temeau de războiul de la granița de sud a României și aveau încredere într-o victorie tricoloră, care să repete succesul din urmă cu trei ani, din timpul celui de al Doilea Război Balcanic (după care România luase Cadrilaterul). Doar știrile din ziarele locale și naționale mai tulburau liniștea vilegiaturiștilor, însă și acestea erau, în marea lor majoritate, pozitive și alungătoare de griji. Așa că turiștii continuau să se bronzeze pe plajele Constanței și, evident, pe cea din stațiunea Mamaia.

Ziarul Victoria, condus de Vasile Canarache (viitorul director al Muzeului Regional de Arheologie Constanța) publica un articol intitulat Murdăria vagoanelor de Mamaia, pe care îl redăm mai jos:

„De câtva timp circulă între Constanța și Mamaia un tren format din mai multe vagoane streine. Deși distanța parcursă de acest tren este de numai câteva minute, totuși prezintă o importanță mare din punct de vedere higienic. Aceste vagoane, comode de altfel, sunt foarte puțin curate. Pe lângă praf și alte murdării în ele se mai află și numeroase insecte. Probabil că acestea sunt urmele refugiaților care au venit cu acest tren și a căror stare era deplorabilă. Afară de aceasta, în timpul nopții, aceste vagoane adăpostesc numai vagabonzi care, ca plată, își lasă paraziții de pe corpul lor. Cum în acest tren circulă atâta lume, e lesne de înțeles ușurința răspândirii diferitelor boli. Credem că s-ar cuveni o desinfectare și o curățenie radicală a acestor trenuri și astfel, evitarea atâtor rele…”

Nu știm dacă autoritățile au dat curs apelului din Victoria. Cert este că, în scurt timp, situația de pe frontul dobrogean a degenerat. Sezonul estival s-a încheiat brusc, iar vagoanele de Mamaia au început să fie folosite pentru aducerea răniților de pe front. Peste doar două luni, Constanța urma să fie ocupată de armatele inamice. Starea vagoanelor de Mamaia a rămas o problemă minoră într-o Dobroge ce se pregătea de vremuri cumplite…

Reclama zilei – Stofe de calitate, de dame și bărbați, fabricate din lână curată, sănătoasă. Original Homespun. Furnizează la prețul fabricei. Puteți comanda d-lui Mario G. Stavraka. Strada Remus Opreanu no.11. Telefon no 270. (Dobrogea Jună, 1937)

Sursă foto: Colecția MINAC, expoziția outdoor „Mamaia – 120 de veri, o singură poveste”, expusă până pe 30 septembrie 2026 în fața sediului Radio Constanța

Presa dobrogeană din urmă cu un secol dezvăluie crâmpeie din viața cotidiană a provinciei, de la vizite oficiale până la preocupări științifice și întâmplări insolite. În rândurile următoare reproducem câteva știri relevante pentru ziua de 9 septembrie:

• „Uniunea Ziariștilor Dobrogeni” – Dacia, ediția de sâmbătă, 6 septembrie 1924

„Marți 9 septembrie sosește în Constanța un grup de ziariști polonezi; datoria noastră este să ne primim cu dragoste colegii. Rog pe toți ziariștii din Dobrogea să binevoiască a veni la gară în ziua de 9 septembrie ora 6 jum. pentru a ura bun venit oaspeților noștri. Președinte, C. Irimescu”

• „O operă științifică internațională” – Dobrogea Jună, ediția de duminică, 9 septembrie 1923

În ultimul timp meteorologia este pe cale să lumineze o foarte interesantă problemă și anume ordinea asunsă, care domnește în stolurile rătăcitoare ale norilor. Conceptul sistemelor de nori constitue astăzi o bază rațională nu numai pentru clasificarea norilor, dar și pentru rolul ce-l joacă fiecare din ei – am putea zice – în organizarea lor socială.

Progresele făcute în această direcție vor fi de un interes capital nu numai pentru desvoltarea cunoștințelor noastre teoretice, dar mai ales pentru ameliorarea imediată a problemei prevederei timpului. Mijlocul practic pentru soluționare ar fi fotografierea cerului simultan în cât mai multe locuri de pe o suprafață cât mai întinsă. Inițiativa a fost luată de oficiul național meteorologic al Franței, care a rugat institutele similare din toate țările să contribue la înfăptuirea acestei interesante și utile lucrări.

Direcția Institutului Meteorologic Central al României răspunzând acestei invitații, de acord cu Direcția Aeronauticei militare, a luat toate măsurile, însă pentru a fi cât mai de folos, roagă pe toți cei ce posedă un aparat fotografic și-și dau seama de importanța ajutorului ce-l pot aduce științei să binevoiască a comunica adresa Institutului central al României.

Această fotografiere a cerului se va face în cursul săptămânei dela 24 Sept la 1 Oct 1923, așa că rugăm persoanele doritoare a lua parte la această lucrare să ne comunice adeziunea lor, spre a li se trimite instrucțiunile necesare pentru executarea acestor fotografii și condițiunile cele mai bune pentru scopul urmărit. Direcțiunea Institutului Central Meteorologic București”

• „Escrocheria unui fals ofițer belgian” – Dobrogea Jună, ediția de marți, 9 septembrie 1924

„BAZARGIC, 6 SEPT – Eri pe la orele 11 dim. în oraș și-a făcut apariția un tânăr, îmbrăcat în haine negre, purtând șapca ofițerului de marină, care dându-se drept ofițer belgian cu gradul de locotenent, s-a prezentat primăriei, cerând să i se dea lămuriri cu privire la numele eroilor înmormântați în cimitirul militar din localitate, declarând că a venit aci să depue o coroană de flori pe mormântul unui ofițer belfian, înmormântat în acest cimitir.

După ce capătă informațiunile ce i-au fost necesare, însoțit de comisarul Irofte cu care s-a întâlnit pe sala primăriei, se prezintă d-lui Colonel Stratilat, comandantul garnizoanei, pentru a-i aduce la cunoștință scopul vizitei sale. Primit cu toată cinstea, după ce aranjează cu d-l Colonel programul ceremoniei, pleacă, hotărând ca a doua zi dimineața la ora sosirei trenului, să se întâlnească cu toții la gară, spre a primi pe alți 3 ofițeri – deasemeni belgieni – cari vor aduce cu dânșii și «faimoasa coroană».

          Pentru ca actul ceremoniei să fie săvârșit cu toată solemnitatea, au fost luate măsuri ca muzica militară să facă repetiția Imnului belgian, aranjându-se în același timp și o masă camaraderească în saloanele Cercului Militar etc.

          A doua zi dimineața, când totul era pregătit și suflarea întreagă aștepta la gară sosirea trenului ce va aduce «delegația cu coroana», ofițerul nu se mai prezentă și «ai noști» riscau să primească delegația fără trimisul ei. Și cu cât se apropia ora sosirei trenului, cu atât spiritele păreau mai agitate, întrucât «amicul belgian» tot nu mai sosea și nu se putea trimite după dânsul pentru că nu se cunoștea pe atunci nici locul unde se afla, și nici faptul că în cimitirul Eroilor din localitate n-a fost și nu este înmormântat nici un belgian, nici ofițer și nici grad inferior.

Un lung șuerat de mașină anunțând intrarea trenului în gară, întreaga asistență ia poziția de primire, în timp ce alții hotârau modalitatea cum să fie scuzată lipsa ofițerului delegat.

Trenul oprind în fața gărei, privirea tuturor era îndreptată la ferestrele vagoanelor de unde urma să coboare oaspeții. Rând pe rând coboară toți pasagerii, se începe descărcarea vagonului cu bagaje și delegația ce aducea coroana misterioasă tot nu mai cobora. Făcându-se apoi o cercetare amănunțită a trenului, s-a constatat că nu există nici o delegație, când au început a curge bănuelile și a fost anunțată siguranța, care intrând în funcțiune, a aflat că este vorba de un escroc internațional, intrat în țară prin Bulgaria în mod clandestin și care a și părăsit orașul încă cu trenul de 6 seara din prima zi a apariției sale, spre Medgidia.

S-au dat telegrame de urmărire în toate stațiunile, raportându-se telegrafic cazul și direcțiune generale a siguranței.”

Reclama zilei: Cereți pretutindeni și numai LIQUEUR, COGNAC FRONIUS – reprezentant general N. N. Mangoianu – Constanța, strada Traian no. 13 (Dacia, 9 septembrie 1924)

Sursa foto: MNIR – www.imagoromaniae.ro

În al doilea deceniu al secolului XX, mapamondul a suferit șocul celei mai sângeroase conflagrații cunoscute până atunci, Marele Război, sau cum îl numim noi astăzi, Primul Război Mondial (28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918). În primii doi ani ai înfruntărilor militare, România s-a aflat în stare de neutralitate. Pe 17 august 1916, după un ultimatum primit, guvernul Ion I.C. Brătianu a semnat un tratat politic și o convenție militară cu Antanta (Tripla Înțelegere), alianța din care făceau parte Franța, Marea Britanie și Rusia (în 1915 a aderat aici și Italia). Pe 27 august 1916, regele Ferdinand I a semnat decretul prin care România a declarat război Austro-Ungariei și a intrat astfel, oficial, în marea conflagrație. În timp ce forțele românești erau angrenate în război pe frontul transilvănean, Puterile Centrale au atacat Dobrogea iar după dezastrul de la Turtucaia (1-6 septembrie) armata română a fost înfrântă. Pe 22 octombrie 1916 Constanța urma să fie ocupată de armatele germano-bulgare conduse de feldmareșalul August von Mackensen. Ocupația avea să dureze doi ani, o perioadă neagră din istoria urbei vest-pontice…

Acesta a fost contextul istoric din a doua jumătate a anului 1916. Cu puțin timp înainte de bătălia de la Turtucaia, Constanța părea că se află departe de zbuciumul războiului. Sezonul estival continua fără probleme și liniștea și buna dispoziție de pe litoral erau tulburate doar de știrile alarmiste ale ziarelor locale și naționale, referitoare la manevrele militare tactice din Transilvania și la bătăliile din alte zone ale Europei.

Unul dintre ziarele constănțene care publicau des știri despre război era Victoria, gazetă condusă de Vasile Canarache, viitorul director al Muzeului Regional de Arheologie Dobrogea. Victoria anunța zilnic cum se derulează războiul mondial în care România abia intrase. Până la dezastrul de Turtucaia, mai era însă timp și de știri civile și mondene, dar rolul principal al ziarului era acela de a semnala aspectele mai puțin frumoase ale traiului cotidian. Am ales pentru astăzi o astfel de informație, care se referă la marea problemă a orașului, jocurile de noroc de la Cazinoul Comunal. Redăm  mai jos, articolul Se ruinează lumea la Cazino!:

“Se ruinează lumea la Cazino! Sâmbătă seară un avocat din capitală a pierdut la jocurile de la Cazino 10.000 de lei și apoi a fost nevoit să împrumute bani pentru tren ca să se întoarcă la București, blestemând Constanța. Un negustor a pierdut peste 15.000 de lei, așa că acum se află în preajma falimentului. Un tânăr funcționar din provincie și-a dat aci toți banii agonisiți iar apoi a fost văzut plimbându-se agitat pe malul mărei și numai faptul că l-au gonit de pe dig grănicerii s-a putut evita o sinucidere. Cetățenii Constanței cari sunt prinși în mrejele infectului joc de noroc sunt lăsați până la cel din urmă ban și astfel orașul nostru, prin murdara tavernă, va ajunge să pară hidos, să fie iad al României…”

Situația era, într-adevăr, una gravă, dar nimeni nu putea bănui că iadul avea să se abată, la propriu, asupra Constanței și a Dobrogei. Oamenii încă mai aveau timp să se distreze, să danseze și să joace la Cazino, să se bucure de băile de soare și de mare. Au urmat Turtucaia și apoi ocupația… Dobrogea și Constanța aveau să trăiască timpuri teribile…

Reclama zilei – Hotel Mercur, în centrul orașului, având cea mai modernă instalație din Constanța, având calorifer și un serviciu cât se poate de bun, vedere la mare, clădire nouă solidă, având trei terase, oferă camere cu luna și cu ziua. (Victoria, 1916)

Mențiune – Hotelul Mercur și-a încetat existența în octombrie 1916, când a fost rechiziționat de forțele de ocupație germano-bulgare. El funcționa în actualul sediu al Băncii Naționale Române filiala Constanța, din Piața Independenței (Ovidiu))

În anul 1927, în numărul 8 al revistei Analele Dobrogei Journal, aferent lunii septembrie, apărea articolul intitulat „Florian Pictorul Constanței”, semnat de Costin Petrescu, care oferea detalii extrem de interesante despre un artist dobrogean foarte important în perioada interbelică.

Dimitrie Florian Doboșariu s-a născut la Mamaia Sat, în 1899, și a fost un pictor foarte prolific și misterios, specializat în peisaje marine extrem de bine realizate, care i-au adus celebritatea. Talentul său a fost remarcat însă cu mult înainte de articolul din Analele Dobrogei Journal, înainte de participarea României la Primul Război Mondial și înainte ca cel ce își semna pânzele „D. Florian” să devină faimos. Iată ce scria despre el, în 1916, Vasile Canarache, viitorul director al Muzeului Regional de Arheologie Dobrogea, la acea vreme director-proprietar al ziarului constănțean „Victoria”:

„Pictorul Florian – Este cel mai mare Pictor de marine al țărei noastre, e purtătorul de penel cu care oricând  și oriunde se poate făli românul. Dacă cineva, un profan în arta picture, se va duce să-I vadă pânzele cu sute de culori și valuri ce mișcă voind să se spargă, el rămâne într-o nesfârșită admirație și cu privirea nesățioasă caută și nu-și închipuie cum, prin ce minune, natura cea mai frumoasă trăiește atât de viu, pe o simplă bucată de pânză. Dacă altcineva, un cunoscător, privește operele lui Florian Dobroșariu, o mândrie necunoscută îl mișcă și se simte mai mult ca oricând, văzând atâta intensitate de frumuseți, atâta artă la opera unui roman. Entuziasmați de picturile marine ale lui Florian trebuie să mărturisim cât de dureros este faptul că un merituos ca acesta expune la Constanța, făcând cinste orașului și totuși, este nevoit  să își expună operele într-o sală întunecată de cinematograf, la Palat (n.a. în Piața Independenței – Ovidiu)”.

La puțin timp după acest articol, România a părăsit starea de neutralitate și a intrat în Marele Război contra Puterilor Centrale. După dezastrul de la Turtucaia, în octombrie 1916, Dobrogea a fost ocupată de forțele germano-bulgare. Libertatea a venit după doi ani extrem de grei, însă Constanța a supraviețuit. A fost nevoie de ani buni pentru a-și vindeca rănile, dar, treptat, viața în orașul lui Ovidius a început a fi din ce în ce mai bună. Apetitul pentru artă a revenit, iar pictorul Florian a început din nou să expună, de această dată în săli mai mari și mai luminoase, pentru ca pânzele sale să poată fi admirate așa cum se cuvenea…

Reclama zilei –  Se vinde cu 1500 lei un armăsar murg, ¾ sânge englez și ¼ dobrogean, în vârstă de doi ani și trei luni, talia 1,52, cu certificat de proveniență de vânzare. Strada Sabinelor no.32 (ziarul Victoria, 1916)

Sursă foto: Biblioteca Județeană Constanța „I.N. Roman”

În anii `20, învățământul dobrogean se afla într-o perioadă de refacere și dezvoltare, după distrugerile provocate de Primul Război Mondial. În numai câteva decenii, rețeaua școlară crescuse considerabil: dacă în 1889, existau 126 de școli primare în Dobrogea, în 1919 numărul acestora ajunsese la 171 în județul Constanța. Anii de după război au adus însă o nouă etapă dificilă: școlile trebuiau refăcute, iar numărul copiilor care doreau să învețe depășea adesea capacitatea instituțiilor existente.

În acest context trebuie citit editorialul „Lăsați copiii să meargă la școală”, publicat în ziarul „Dacia” din 6 septembrie 1923. Autorul, C. Irimescu, pornea de la o realitate vizibilă în județ: părinții își doreau tot mai mult ca fiii și fiicele lor să învețe, iar inițiativa particulară contribuia la construirea de localuri și la apariția unor școli secundare. Mesajul articolului era direct și actual pentru acea vreme: „Lăsați copiii să meargă la școală. Nu vor putea învăța mare lucru; nu vor eși savanți; cultura lor va fi poate inferioară, dar totuși vor căpăta o desvoltare intelectuală, vor fi superiori analfabeților”.

Editorialul surprinde însă și contradicțiile sistemului. Gimnaziile particulare erau criticate pentru faptul că aveau cadre didactice insuficient pregătite, iar ministerul ajunsese să le interzică funcționarea.v

„S-a stîrnit discuții în jurul acestei chestiuni și s-au produs opinii autorizate, învinuind gimnaziile particulare și cerînd desființarea lor ca mai primejdioase pentru cultură decît folositoare, și aceasta pe motivul că nu au profesori destul de capabili. A fost considerată această rîvnă de a înființa școli secundare ca o manie și denumită chiar: gimnazo mania.

Ministerul, probabil influențat și el de argumentele invocate, a interzis pur și simplu funcționarea gimnaziilor din județ, și crearea claselor imediat superioare.

Este oare care dreptate în critica adusă acestor școli secundare, corpul profesoral e alcătuit la întîmplare și nu întotdeauna bine selecționat; evident profesorii improvizați, acești voluntari în armata instructivă, nu sînt de aceași capacitate cu elementele anume pregătite pentru școală; nu e mai puțin adevărat însă, că neofiții aceștia pot avea o calitate ce lipsește multor dintre cei puțini, specializați, și anume pot avea pe lîngă o cultură generală, o experiență a educației, prinsă în lupta pentru viață și o hărnicie dornică să facă binele”, se redă în articol.

În lucrarea „Învățământul public în Dobrogea”, publicată în revista „Analele Dobrogei” din 1928, Ioan Georgescu, inspector șef al Regiunii a
X-a școlare Constanța, oferă o imagine mai amplă a situației învățământului în provincia dobrogeană. El arată că dezvoltarea școlii fusese rapidă, dar inegală. În 1928, în cele patru județe dobrogene existau 739 de școli primare, dintre care 150 urbane și 589 rurale, cu 1.549 de învățători în mediul rural; dintre aceștia, 611 erau suplinitori. Funcționau, de asemenea, 247 de grădinițe de copii, 272 de școli complementare, 64 de ateliere, 395 de școli de adulți, 116 cercuri culturale și 115 biblioteci.

Pentru Georgescu, una dintre marile probleme ale perioadei era lipsa personalului didactic calificat, accentuată după război. În locul învățătorilor titulari au fost chemați uneori suplinitori cu pregătire insuficientă: „Băeți cu 1 – 2 clase de liceu uneori chiar fără nici una sau chiar fără curs primar terminat în regulă, erau chemați să lumineze pe alții. Cu lipsa de seriozitate intelectuală se unea adeseori lipsa de demnitate morală. În final, se perindau câte 3-4 suplinitori la o școală. Ce progres putea face școala în asemenea condițiuni?”

La problemele de personal se adăugau localurile improprii și lipsurile materiale. În Mircea Vodă, de pildă, școala era atât de prost întreținută încât nu avea „nici uși, nici ferestre, cum se cade”, iar în timpul lecțiilor se întâmpla chiar ca animalele să intre în clădire: „Nu odată se întâmplă să izbească scroafa cu râtul şi să intre în şcoală, în timpul lecţiilor, grohăind, cu o droaie de purcei după ea, dând buzna între copii. În Tariverde, de pildă, sătenii mai cred şi acum că învăţătura e bună numai până la o vârstă oarecare (12 ani), iar după aceea e ruşine să te mai duci la şcoală ca pruncii. Aşa se face că fetele, mai ales germanele, după. «confirmarea» lor religioasă, dacă mai vin la şcoală, vin numai ca să nu fie amendate, dar ţin cărţile ascunse sub şorţ, să nu le vadă lumea că sunt şcolăriţe”. Războiul lăsase în urmă școli deteriorate, iar refacerea lor cerea timp și resurse. Situația începea să se schimbe, căci așa cum constata Ioan Georgescu, „analfabetismul era în agonie”, iar opoziția față de obligativitatea frecventării cursurilor școlare era în diminuare. În Constanța, directoarea Școlii nr. 2 de fete observa cu satisfacție: „Astăzi cel mai sărac părinte este bucuros să mai plătească el ceva comitetului școlar, numai să i se primească copilul în școală.”

Reclama zilei: Se aduce la cunoștința publicului constănțean precum și onoratei mele clientele că CROITORIA FRANCEZĂ din str. Ion Lahovari no. 32 s-a murat în str. Griviței no. 10, vis-a-vis de Varieteul Carpați. Execută cel mai pretențios costum, după ultimul jurnal cu prețuri de concurență. Pentru d-nii studenți și funcționari fac reducere. Încercați și vă veți convinge. Cu stimă, Gheorghe Cristu” (Dobrogea Jună, 1927)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

În 1984, cu ocazia unor cercetări arheologice efectuate în zona fântânii cinetice de la gară, a fost descoperit un mormânt care avea în inventarul său un inel cu o gemă foarte interesantă. Piesa, cu numărul de inventar MINAC 31154, face parte dintr-un ansamblu funerar datat în perioada secolelor II-III d.Chr.

Mica piesă a fost lucrată din aur prin batere, într-o formă delicată, având un diametru de 1,6 cm și o greutate de 5,98 gr. Piesa în sine este relativ obișnuită pentru perioada romană, iar, la o primă vedere, doar materialul prețios o scoate din anonimatul istoriei milenare a orașului. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, ochiul curios al privitorului descoperă o imagine ușor atipică, gravată pe piatra care împodobește bijuteria.

Aceasta, o calcedonie de culoare roșie (8×6 mm), poartă imaginea unui cap de tânăr cu o bonetă de tip frigian, decorată în vârf cu un vultur. Aripile păsării se răsfrâng pe partea laterală, acoperind urechile. Gravarea este de bună calitate, cu detalii atât în ceea ce privește fizionomia personajului masculin, cât și penajul păsării.

Raritatea motivului iconografic prezent pe gema de la Tomis a dus la diverse supoziții cu privire la identificarea celui care poartă un astfel de veșmânt deosebit. Specialiștii au avansat mai multe ipoteze, de la un abrasax (o amuletă protectoare folosită în magia antică), la reprezentarea lui Ganymede sau chiar la aceea a unui muritor de rând.

În cazul în care nu îl știți pe Ganymede, dar vara aceasta v-ați familiarizat cu aventurile aheilor – denumire sub care sunt menționate triburile care invadează și cuceresc Troia, Achaia fiind numele dat de Homer regatului lui Agamemnon -, care încearcă să-și găsească drumul spre casă după cucerirea cetății Troia, ei bine, aflați că eroul poveștii noastre de astăzi este fiul regelui fondator al regatului Troiei. De o frumusețe și grație divine, unice printre muritori, Ganymede este răpit de însuși Zeus, cu ajutorul sau sub forma unui vultur, și dus în Olimp, unde va deveni paharnicul zeilor, fiind înzestrat cu tinerețe și viață veșnice.

O ultimă ipoteză se referă la încadrarea gemei în categoria gemelor cu subiecte iconografice asociate cu armata romană. Reprezentarea ar putea fi, în această situație, aceea a unui tânăr militar purtând un coif special, obținut ca premiu după câștigarea unor întreceri sportive. Un astfel de coif a fost descoperit în România, pe frontiera Daciei Romane (limes Alutanus), în zona fortificațiilor romane de la Islaz (județul Teleorman).

Indiferent de atribuirea iconografică și de problematica asociată, sperăm că gema de la Tomis vă va fi purtat într-o călătorie imaginară spre originile cetății Troia, pentru care oamenii s-au ucis între ei în vremuri de mult apuse. Apoi, sperăm că firul poveștii v-a condus spre lumea Romei, care a cucerit și a transformat granița provinciilor imperiale de pe teritoriul României de astăzi, în granița unui Imperiu care a modelat lumea așa cum o știm în prezent.

Bătrânul Tomis a cunoscut și puterea orașelor grecești care l-au fondat, precum și puterea Romei care l-a supus. Poveștile lor s-au împletit pe veci cu povestea locului, și așa o povestim și noi astăzi…

Reclama zilei: Doctor E. Locar – specializat la Paris – plămâni, inimă, stomac – tratamentul tuberculozei pulmonare prin Pneumothorax artificial – tratamentul modern al varicelor – str. Carol no. 90 (lângă Cinema Tomis) (Dobrogea Jună, 5 septembrie 1928)

Bibliografie

A.Hamat, S. Georgescu, About vultures and men in Tomis, Funeraria, Cluj-Napoca 2026.

A. Rațiu, M. Simion, L. M. Angheluță, The Roman Sports Cavalry Helmet from Islaz (Teleorman County, Romania), Cercetări Arheologice, 30/2, 2023, p. 669-690.

Noi, dobrogenii, cunoaștem bine faptul că multe dintre localităţile dintre Dunăre şi Mare au fost întemeiate de către etnicii turci și tătari, majoritari pe vremea când provincia noastră se afla sub dominaţia otomană. Printre aşezările întemeiate de musulmani se numără şi satul Lazu, comuna Agigea. În comparaţie cu celelalte localităţi din lista sus-menţionată, Lazu are însă o poveste deosebită: a fost ctitorită de un popor musulman misterios, care şi-a avut propria identitate, propria limbă (lazuri) şi, evident, propriile tradiţii, unele diferite de cele ale celorlalți turco-tătari dobrogeni.

Lazii au fost o etnie din sudul Mării Negre, iar în antichitate formau unul din cele mai puternice triburi ale Regatului Colchis (Colchida). Romanii le numeau ţara Lazica. Un neam puţin numeros, mereu aflat în conflict cu turcii, georgienii sau ruşii, lazii au avut o istorie zbuciumată: au fost mai întâi creştinaţi de Bizanţ, pentru ca sub Imperiul Otoman, începând din din secolul al XVI-lea, să devină islamişti suniţi. A existat chiar şi un sangeac al Imperiului Otoman care se numea Lazistan, dar acesta a avut o existență relativ scurtă.

La începutul secolului al XIX-lea, în timpul războaielor sângeroase dintre turci şi ruşi, mulţi lazi au migrat în Dobrogea, stabilindu-se în mai multe zone din Tulcea şi din regiunea adiacentă Constanţei. Au întemeiat aici, lângă vechiul Tomis, Lazu, căruia i se spunea Laz Mahale, sau „mahalaua lazilor”. Ei au fost catalogaţi de către creştini drept turci, chiar dacă lazii vorbeau o limbă mai degrabă apropiată de georgiană (sursă: istoricul Dimosthenes Oikonomides). După Războiul de Independenţă şi integrarea Dobrogei în România (1878) mulţi musulmani, printre care şi numeroşi lazi, au părăsit ţinutul, emigrând în Turcia.

Cei rămaşi la Lazu şi-au pierdut treptat vechea identitate, declarându-se în deceniile ulterioare drept etnici turci. De altfel, istoricii otomani le-au negat de-a lungul timpului identitatea proprie, considerându-i parte a marelui popor turc. De pe urma acestui neam misterios, judeţul Constanţa a rămas cu Lazu, o aşezare întemeiată de un popor viteaz, dar vitregit de soartă şi condamnat la dispariţie…

Reclama zilei  – Marele restaurant Britania, al domnului Andrei Georgeopol, vă așteaptă cu Bucătărie de prim rang – Specialități proaspete de pescărie și trufandale de sezon – Felurite mâncări orientale – Vinuri indigene și streine – Serviciu prompt și conștiincios  (ziarul Victoria, 1916)

Sursă foto: Lazi în Dobrogea, Georgian Ethnografy Museum – Wikipedia