Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța lansează proiectul cultural „Vara la Constanța – Pe străzile mai puțin știute ale orașului”, o inițiativă dedicată promovării istoriei moderne a Constanței și valorificării patrimoniului urban. În lunile iulie și august 2026, publicul este invitat să participe gratuit la opt tururi ghidate care vor dezvălui povești mai puțin cunoscute din centrul vechi al orașului.

Participanții vor parcurge străduțele Peninsulei și vor descoperi Constanța interbelică, așa cum se prezenta în sezonul estival, în urmă cu un secol. Știrile și reclamele vremii, alături de imaginile de arhivă, vor aduce un plus de culoare prezentărilor și vor contribui la recrearea atmosferei orașului din acea perioadă.

Tururile ghidate vor fi susținute de dr. Cristian Cealera, specialist în cadrul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, care va prezenta publicului istoria locurilor, poveștile clădirilor și ale oamenilor care au contribuit la dezvoltarea orașului în perioada interbelică.

Participarea este gratuită, fără înscriere prealabilă. Vă așteptăm cu drag!

Programul tururilor ghidate va fi anunțat în timp util:

• Sâmbătă, 4 iulie 2026 – ora 11:00;

• Vineri, 10 iulie 2026 – ora 18:30;

• Duminică, 19 iulie 2026 – ora 11:00;

• Vineri, 24 iulie 2026 – ora 18:00;

• Sâmbătă, 1 august 2026 – ora 10:00;

• Sâmbătă, 8 august 2026 – ora 10:00;

• Duminică, 23 august 2026 – ora 10:00;

• Duminică, 30 august 2026 – ora 10:00;

• Punct de întâlnire: Statuia Lupoaica (Lupa Capitolina), municipiul Constanța.

Pe data de 1 iulie 1907, ziarul Dobrogea Jună a publicat articolul „O excursiune” și în care era prezentată vizita făcută la Constanța, timp de o săptămână, de către elevii Liceului Anastasie Bașotă din localitatea Pomîrla, Dorohoi (astăzi în județul Botoșani). Liceeni moldoveni și profesorii lor însoțitori au vizitat diverse obiective cultural-istorice din Dobrogea și bineînțeles, urbea lui Ovidiu, fiind încântați de nenumăratele vestigii întâlnite. Bucuria călătoriei a fost cu atât mai mare cu cât elevii erau prima serie a liceului moldovean care reușea să facă o excursie în afara regiunii natale, deși liceul din Pomârla mai avusese înaintea lor alte 30 de generații de absolvenți. În ultima zi a excursiei, grupul s-a reunit în Piața Independenței, chiar în fața statuii lui Publius Ovidius Naso, acolo unde unul dintre profesorii moldoveni, Hristian Țapu, a ținut o frumoasă și emoționantă prezentare. Redăm câteva fragmente din discursul său patriotic, așa cum a fost publicat în Dobrogea Jună:

“…Veniți de departe, din locul unde Prutul își dă mâna aproape cu Siretul, de la hotarele frumoasei și încântătoarei Bucovine. Și ați cutreierat până aci juma din mica-ne țărișoară și ați văzut cât este de frumoasă și de mândră… și ați văzut orașe mari și frumoase, capitale de județe și două porturi mari la Dunăre… Și ați ajuns și în Pământul Făgăduinței (n.a. Dobrogea). Îl numesc al Făgăduinței, cu drept cuvânt, pentru că aci Traian a făgăduit să pună capăt răsboaielor de cucerire a Daciei și s-a ținut de cuvânt marele împărat. Monumentul de la Adam-Klisi, de 2000 de ani ne stă mărturie nepieritoare de victoria armelor romane, aici, în Dobrogea. Pământul marelui Mircea, Traianul modern – Carol I, îl botează cu sângele eroilor români. Din undele înroșite ale bătrânului Istru iese, ca din poveste, uriașul balaur, Podul Carol I, balaur cu solzi de fier, cu picioarele și ghearele de stâncă, cu limbile, capul și hăripele de oțel… Este minunea minunilor de construcție… Constanța, marele port al țării noastre la mare, mic îl vedeți azi ca oraș, dar mare va fi într-o zi de mâine. Aci, lângă malul mărei… se ridică tristă și gânditoare, figura îndumnezeiată a lui Ovidiu, chezășia în veci neclintită despre latinitatea noastră. V-a fost dat vouă, iubiți elevi, singurii din atâtea generații tinere, să auziți ultimele suspine ale nemuritorului Ovidiu… aci, la fața locului, ați avut norocul să îi vedeți chipul rece, în bronz topit… Să trăiți elevi studioși…Și prin glasul poetului-profet Ovidiu vă zic: Vivant profesores, itemque discipuli. Vivat crescut floreant.Vivat inventus Rumanica, semper rediviva!”

Călătoria tinerilor liceeni din Pomîrla s-a încheiat însă amintirea celor văzute în Dobrogea i-a însoțit în suflet întreaga viață, înfrumusețându-le viața. Le-au rămas pentru totdeauna în minte și în simțiri țărmul pontic, românesc și latin, Podul care a unit țara, monumentul de la Adamclisi și statuia geniului poetic, Ovidiu…

Reclama zilei – Doctorul Frangopol, de la Facultatea din Paris. Specialist pentru boale de gât, nas, urechi și căi urinare. Consultațiuni de la orele 2-5 p.m. Constanța, str. Carol I nr.108. (ziarul Dobrogea Jună, 1907)

În momentul de față, toți cetățenii României, indiferent de etnie, confesiune religioasă sau de domiciliul lor, beneficiază de aceleași drepturi și obligații, fiind egali în fața legii. Astăzi, acest lucru ni se pare foarte normal, iar cei care locuiesc în Dobrogea nu se gândesc nicio clipă că ar putea să nu fie egali în toate cu cei din alte provincii istorice. Acesta este prezentul, un prezent al normalității, dar lucrurile nu au stat întotdeauna așa…

Astfel, puțină lume știe că în primele decenii de după integrarea sa la România din 14 noiembrie 1878, Dobrogea a avut parte de un statut separat, fiind guvernată de legi excepționale. Cetățenii dintre Dunăre și Mare nu aveau aceleași drepturi ca cei din Muntenia, Oltenia sau Moldova, iar în Parlamentul României nu exista niciun reprezentant al lor, pentru că, deși erau județe ale țării, Constanța și Tulcea nu aveau dreptul de a trimite senatori și deputați! Nu ar fi trebuit să existe acest regim excepțional și discriminator, cu atât mai mult cu cât articolul 3 din Legea pentru organizarea Dobrogei, din 9 martie 1880, prevedea că devin cetățeni români “toți locuitorii din Dobrogea care în ziua de 11 aprilie 1877 (n.a. începutul Războiului de Independență) erau cetățeni otomani”. Cu toate acestea, dobrogenii aveau un statut straniu, special, în comparație cu ceilalți români, nebucurându-se de toate drepturile oferite de stat.

          Au fost multe personalități care au reclamat această “anomalie politică din Dobrogea” și care au luptat pentru ca cetățenii dintre Dunăre și Mare să beneficieze de aceleași drepturi ca și ceilalți români. Unul dintre aceștia a fost Ioan N. Roman (1866-1931), o mare personalitate a Dobrogei, avocat, scriitor, poet, publicist, primar al Constanței (în 1910) și parlamentar. I.N. Roman a tras numeroase semnale de alarmă și a prezentat consecințele negative ale acestei discriminări a dobrogenilor. În multe dintre scrierile sale, dar mai ales în remarcabilul articol pe care îl cităm ca sursă bibliografică (I.N. Roman – “Cetățenii dobrogeni – Cetățeni români“, articol apărut în ziarul Farul, an I, nr. 22, 1 aprilie 1904), el prezintă pe larg situația, cerând ca aceasta să fie de urgență reglementată. El arată că la începutul secolului XX în Dobrogea existau practic mai multe categorii de cetățeni dobrogeni, fiecare categorie beneficiind de alt fel de drepturi și de obligații. Aceste categorii s-au creat practic după promulgarea de către statul român a trei legi: legea organizării Dobrogei din 1880 (numită de M. Kogălniceanu – Constituția Dobrogei), legea proprietății imobiliare rurale din 1882, precum și revizuirea din 1884 a Constituției. La aceasta din urmă exista un articol care prevedea: “Regatul României cu județele sale din dreapta Dunărei constituie un singur stat indivizibil”. Statul era unic, dar drepturile cetățenilor erau diferite!

 Astfel, Roman menționează: “Populațiunea Dobrogei, considerată sub raportul drepturilor cetățenești, se compune din patru categorii de cetățeni și anume: a) Vechile raiale, indiferent de naționalitate, adecă supuși otomani cari se găseau în Dobrogea la 11 aprilie 1877… b) Românii veniți din județele românești din stânga Dunărei, după anexarea (n.a. termen adesea folosit la acea vreme) provinciei… c) Românii veniți din provincii românești subjugate (n.a. din Ardeal, Basarabia, Banat, Bucovina), cărora li s-a vândut pământ rural în Dobrogea… d) Cultivatorii de pământ, de orice naționalitate, cari se găseau în Dobrogea la 3 aprilie 1882, când s-a promulgat legea pentru regularea proprietăței imobiliare rurale și cari de asemenea au dobândit pământ de cultură”.

Care era însă practic discriminarea? I.N. Roman ne arată. Astfel, de exemplu, vechile raiale erau cetățeni dobrogeni, dar nu și cetățeni români! Aceste raiale puteau avea proprietăți imobiliare rurale în județul Constanța, dar nu și în județul Ialomița! Raialele puteau vota doar la alegeri comunale, nu însă și la alegeri privind statul român! Scrie I.N. Roman: “Un asemenea locuitor român, cetățean dobrogean câtă vreme locuiește aici în Dobrogea, îndată ce a trecut Dunărea în România propriu-zisă, el devine un străin pentru regat; dacă vrea să se stabilească în stânga Dunării ar trebui să ceară și să obțină naturalizarea ca cetățean român, cum ar face-o orice străin, un ungur, un englez sau un american!”

 A doua categorie de cetățeni dobrogeni, cea a românilor veniți din stânga Dunării (din Călărași, Ialomița, Oltenia, etc.), avea o poziție diferită față de cea raialelor. Dar și aceștia, odată ajunși între Dunăre și Mare, erau asemenea oricărui român care ajungea să fie rezident în străinătate!

Românii din provinciile subjugate aveau și ei statut diferit, în sensul că erau superiori raialelor, dar inferiori din punctul de vedere al drepturilor față de românii din stânga Dunării. Ca să devină cetățeni români, ei trebuiau să ceară recunoașterea calității lor de români.

A patra categorie era reprezentată de cultivatorii de pământ (nemți, italieni, ruși, lipoveni, etc.) pe care legea rurală din 3 aprilie 1880 i-a găsit așezați în Dobrogea. Statutul lor era asemănător cu cel al raialelor. Ne spune I.N. Roman: “Deși sunt cetățeni dobrogeni necontestați, ei trebuie să ceară Corpurilor Legislative naturalizarea, pentru a deveni cetățeni români și peste Dunăre”.

Cei mai mulți dintre români nu cunoșteau realitatea din Dobrogea și existau chiar și politicieni care fie nu știau, fie nu doreau să reglementeze situația, de teama apariției unor scandaluri diplomatice internaționale. În concluzie, Roman scrie: “În rezumat, toate aceste categorii de locuitori sunt de o potrivă cetățeni dobrogeni, dar au diferite pozițiuni față de lege, când e vorba să devină cetățeni români, capabili de a exercita drepturi cetățenești în România propriu-zisă”.

 Marele publicist dobrogean cere ca dobrogenii să devină egali în drepturi cu restul românilor, dar nu în mod individual și la cerere expresă (cum era posibil), ci global, în urma unei norme legislative emise în acest sens: “Atunci nu vom mai avea cetățeni dobrogeni și cetățeni români, ci numai cetățeni români, egali în drepturi, precum și în datorii”.

 Apelurile și demersurile lui Roman și ale altor dobrogeni și români au fost în cele din urmă luate în seamă, iar situația a fost reglementată, într-un final, însă după decenii întregi de regim excepțional. Dobrogea a putut în cele din urmă să își trimită și reprezentanți în Parlamentul României, pentru ca drepturile locuitorilor dintre Dunăre și Mare să fie apărate.

Vremea discriminărilor a fost mult timp uitată, însă avem datoria să ne reamintim de acele timpuri și să mulțumim Providenței pentru marii dobrogeni (precum I.N. Roman) ce au luptat ca acest ținut să fie respectat așa cum se cuvine…

Reclama zilei – ȚIGLE DE JIMBOLIA! Cea mai perfectă calitate. Depozitul permanent al fabricei La  STEAUA CONSTANȚEI, strada Avram Iancu no.25. Prețuri fără concurență. Înlesniri de plată. (1927)

De-a lungul secolului XX numeroși scriitori români, unii foarte cunoscuți, alții mai puțin, au rămas fermecați de vraja bătrânului Pont Euxin, așa cum l-au cunoscut ei în diverse împrejurări, la Constanța. Acești cărturari au știut să surprindă într-un mod minunat această magie și grație lor avem astăzi șansa de a putea reconstitui noi crâmpeie din imaginea unei urbe milenare, al cărui destin a fost mereu legat de Marea Neagră. Astăzi vom prezenta citate din opera unui scriitor interbelic, un autor care a iubit Constanța și Marea, și care a reușit superb să evoce frumusețea acestora. Dincolo de descrieri și de peisaje, în opera sa sunt prezentați oamenii Constanței, locuitori de diverse etnii și religii și ale căror portrete vin să aducă un plus de culoare imagini de ansamblu. Creatorul se numește Tudor Șoimaru (1898-1967), un cunoscut scriitor (prozator și dramaturg) și jurnalist. Numele său real era Gheorghe Drăgușanu, dar a preferat să publice sub pseudonimul literar împrumutat, luat după numele eroului lui Mihai Sadoveanu (Tudor Șoimaru – Neamul Șoimăreștilor).

Gazetar al Capitalei, Șoimaru cel de sec.XX a venit adesea, vara, la Constanța. S-a îndrăgostit de această urbe cosmopolită, multietnică și cu parfum oriental. A descris-o superb într-un volum de reportaje publicat în 1936 (numit chiar „Constanța”) și din care am ales să prezentăm câteva rânduri de o mare frumusețe.

Una dintre cele mai frumoase povești este cea legată de personajul Nicu Pafaluca, patronul unei cafenele numită „Cafe Sulina” și care funcționa în fața Episcopiei Ortodoxe (astăzi Arhiepiscopia). Șoimaru și Pafaluca au stat adesea la taifas, pe terasa localului și astfel, scriitorul din capitală a reușit să afle episoade inedite din viața urbei tomitane: „Domnul Nicu a fost barcagiu. Sub coasta Cazinoului avusese cea mai frumoasă șalupă (n.a. Pafaluca era doar angajat, patronul său era un grec pe nume Panaiot)... Veneau vara sezoniștii. Făceau o plimbare de rigoare pe cheiu, apoi o fotografie. Apoi oamenii scoborau în barca domnului Nicu. Îi ziceau – Dar să iei seama, șefule, să nu ne răstorni. Dl Nicu avea însă cuvântul potrivit: – Curaj, curaj, nu aveți nicio teamă! Dădea curaj provincialei obeze ce se temea de apă și de deranjamente de stomac și îl asigura (îmbărbăta) pe soț, tot o rouă pe chelie…”

Barcagiul Nicu Pafaluca avea așadar numeroși mușterii pe care îi plimba vara câte o jumătate de oră sau chiar și un ceas întreg. Dar nu pasagerii aceștia erau clienții preferați de către dl. Nicu. Ne povestește Tudor Șoimaru: „Seara veneau amanții (n.a. în sensul de tineri îndrăgostiți)… Erau tăcuți și se țineau de mână. Ea lunatecă, el prostuț. Se așezau alături iar domnul Nicu le punea un covor pe fundul bărcii. Porneau sub lună, în larg. Și pentru că dragostea e mută, se auzea numai plescăitul lopeții. Femeia, sub adierea nopții, era toată numai freamăt, numai așteptare. Și-ar da măcar buzele, dar el ezită. Ea trece o mână prin apă să-i simtă răcoarea, dar apa nu o calmează. Domnul Nicu este însă psiholog. A întins tocmai atunci pânza și pânza aceasta face un imens paravan între el și îndrăgostiți. A fost oare sărutul valului pe val sau melodia buzelor împreunate? Domnul Nicu fluieră ușor, ca să nu se audă”.

Se spune că ceea ce este frumos nu durează niciodată prea mult. Astfel s-a întâmplat și cu idilicele plimbări nocturne făcute pentru îndrăgostiți de către barcagiul Nicu Pafaluca. Aflăm și de ce această poveste frumoasă a luat sfârșit:„Domnul Panaiot (patronul lui Nicu Pafaluca) avea marea în sânge, dar nu și poezia ei. Într-o bună dimineață, el a adus o nouă barcă. O minune, fără vâsle, fără pânze. O barcă cu motor! Domnul Panaiot și-a frecat mâinile zicând – Or să curgă de acum afacerile bune. Iar domnul Nicu a trecut pe noua șalupă. Se înghesuia lumea să guste senzația vitezei. Într-o jumătate de oră vedeai portul, farul și auzeai behăiturile geamandurii. În schimb noaptea nu mai veneau amanții. Pentru că amanții timizi au nevoie de pânze iar domnul Panaiot, ucisese, fără să știe, dragostea… Barca a fost vândută după un an. Costase 50.000 și a fost cedată pe 15.000. Domnul Panaiot s-a închis în casă iar domnul Nicu Pafaluca și-a deschis cafeneaua…”

Acesta este frumosul episod pe care Șoimaru a dorit să ni-l transmită peste vremuri. Scriitorul adora să stea de vorbă cu localnicii și să vadă orașul și marea prin ochii lor, și nu prin cei ai săi, de turist efemer al sezonului estival. Astfel se face că într-o discuție purtată cu un alt constănțean, de această dată anonim, acesta îi spune: „Constanța? S-a născut din drojdie de cafea, o Afrodită orientală. Și totuși cei care au pus-o sub semnul cafenelei au fost niște înțelepți. Cu un șerbet de trandafir și o gingirlie ai o filozofie unică. Fără dramă, fără ecuații sufletești. Ai nostalgia peisajului și lenea desțelenirii: mori cu fiecare plecare de vapor și renaști cu fiecare sosire. Și ești tot același. De sus, de la cafenea, ai la picioarele tale marea, o desfizi, o stăpânești, nu-ți scapă. De aceea constănțeanul nu intră niciodată în ea. Nu vrea să o simtă cum îi fuge printre degetele picioarelor… Dacă te scobori la ea, te îneacă…”

O ultimă evocare pe care o prezentăm este cea a unei cârciumi de pe țărmul Mării, un micro-univers ce reunește reprezentanți ai cosmopolitei lumi tomitane:„La „Catarg” aveai Marea, numai Marea… Musca azurie îți cădea în ciorba de nisetru, se subția printre pahare și carafe și apoi se răsfrângea beată într-o baterie.Marea o simțeai pe tine cataplasmă și compresă, luneca în tine, melodie și lichid. O vârau femeile în sânii și în ochii lor. Ochii aceia de femeie, adânci ca marea. Se scufundau marinarii în ochii aceia, se duceau scafandrii până în suflet. Sâni de femeie odihnitori ca Marea. Adormeau pe ei pescarii și matrozii, ca într-o vrajă…”.

Reclama zilei – La Garabețeanu, strada General Manu no 22, vis-a-vis de Cinema Modern a sosit un stoc de patefoane Columbia și Grippa, îmbrăcate în piele, precum și un mare stoc de plăci Columbia și alte mărci din cele mai renumite fabrici. Se execută și reparațiuni de gramofoane și patefoane, CU PREȚURI REDUSE. (1927)

Sursa foto:  Tudor Șoimaru – Constanța (1936), pagina 90, foto – Nicolae Tomescu

La sfârșit de iunie 1924, drumurile Dobrogei erau nesigure din cauza numeroaselor bande de tâlhari care acționau în zonă, în special în pădurile din județul Tulcea. Din acest motiv, autoritățile au mărit numele patrulelor și au trimis plutoane de jandarmi să dea de urma infractorilor ce se ascundeau fie în codri, fie în diverse sate. De frica militarilor, câțiva din membrii bandei conduse de celebrul Terente au căutat refugiu tocmai în zona Constanței, stabilindu-se în satul Anadolchioi. Nu s-au liniștit nici aici și au continuat să jefuiască diverși comercianți din zonă. Poliția era însă mult mai activă aici, astfel că a reușit să prindă în scurt timp câțiva dintre bandiți.

Unul dintre aceștia, Gligor Suchian, le-a dezvăluit autorităților locul în care ei se ascundeau. Era vorba despre casa unui anume Marin Sandu, așa numit comerciant, care era însă și el implicat în fărădelegi. Astfel, pe lângă că îi ascundea pe bandiți, Sandu le și vindea ponturi, spunându-le unde ar fi mai bine să dea lovituri sau cine dintre vecinii săi este mai înstărit. Polițiștii au descins la casa din strada Carol (Anadolchioi), iar Sandu a fost imediat arestat. A fost efectuată și o percheziție domiciliară, iar cu această ocazie au fost descoperite numeroase obiecte furate, precum și câteva ceasuri de aur jefuite de bandiți cu câteva zile înainte, pe drumul Babadag-Măcin. Marin Sandu a mărturisit complicitatea sa și a fost deferit justiției. A doua zi, pe data de 28 iunie 1924, plutonierul Gheorghe Lupușor și trei jandarmi au plecat din Constanța spre Tulcea, având cu ei cinci dintre bandiții arestați la Anaolchioi. Misiunea lor era aceea de a-i preda colegilor din nordul provinciei, Pe drum, în pădurea Carcaliu, oamenii legii au fost atacați de un grup de bandiți veniți să își salveze tovarășii răufăcători. Era însă o noapte atât de neagră încât tâlharii au tras la nimereală și în loc să îi lovească pe jandarmi, și-au împușcat mortal doi dintre tovarăși. Lupușor și oamenii săi au luptat cu curaj și în scurt timp au reușit să îi pună pe fugă pe bandiți. Caravana cu prizonieri (vii și morți) a ajuns în cele din urmă la Tulcea unde prizonierii au fost întemnițați.

Pe data de 28 iunie 1926, Cazinoul Comunal a fost gazda Sărbătorii de final de an  al școlilor secundare (licee) Mircea și Externatul de Fete. Ziarele vremii dezvăluie faptul că serbarea a căpătat proporțiile unui eveniment artistic de mare amploare, totul având loc în prezența unui public foarte numeros. Corul Liceului Mircea  a cântat Imnul Regal și marșul Arcașii lui Ștefan, în timp ce corul de fete al Externatului a interpretat, la rândul său, câteva cântece la modă. Directorul liceului de băieți D.I. Georgescu a decernat premiile celor 36 de elevi care s-au remarcat prin rezultatele lor din ultimul an școlar. Același lucru l-a făcut și Valentina Boteanu, directorul Externatului, care a premiat 30 de eleve. În aceeași zi, dar după-amiază, la Cazino a avut loc și Festivalul Școalelor Primare române și minoritare (mahomedană, armeană, greacă). Micii elevi au fost artiști, cântăreți și dansatori neîntrecuți, oferind asistenței un eveniment cultural de calitate.

Pe data de 28 iunie 1924 ziarul Dacia a publicat articolul Senzaționale excrocherii, prezentând un caz deosebit. Se  anunța faptul că Parchetul local  ancheta infracțiunile comise de C. Apostolidi, un pseudo-cerealist acuzat că a înșelat mai mulți comercianți din localitate. Bărbatul încasase de la firmele Papazoglu și Scru 400.000 de lei iar de la I. Costas 150.000 de lei, angajându-se ca în schimb să le furnizeze acestora mari cantități de cereale. Apostolidi a anunțat că pleacă spre orașul Buhuși sub pretextul că va aduna cereale, însă el și-a însușit banii și s-a hotărât să fugă din țară. Din fericire, una  dintre victime, Papazoglu și-a dat seama ce vrea individul să facă și l-a urmărit până la punctul de frontieră de la Curtici, la granița cu Ungaria. Tocmai când excrocul se pregătea să treacă granița, Papazoglu a sărit la el, l-a imobilizat și a alertat grănicerii. Hoțul a fost prins și predat poliției, care a aflat că el mai înselase în același mod alți doi negustori din oraș, Provilenghiadis și Caraplis. Pentru faptele sale, Apostolidi s-a ales cu ani grei de închisoare.

Reclama zilei – Teatrul Cinema Arena Grand, cu începere de astăzi și în zilele următoare, va rula în premieră superbul film Babilonul Păcatelor, extraordinară dramă în 7 acte. În rolul principal frumoasa actriță Maly Delschaft. Între pauze renumita trupă rusă va juca diferite dansuri. (1926)

În după-amiaza zilei de 27 iunie 1925, la orele 3 p.m., în portul Constanța a intrat iahtul de lux Sakara. La bordul ambarcațiunii se afla prințul egiptean Amr Mohamed Wahid El-Din Ibrahim (1903-1977), membru marcant al dinastiei Muhamad Ali. Tânărul de 23 de ani era însoțit de o suită numeroasă și de profesorul universitar turc Memet Said Ali Bei, prieten și mentor al său.

Amr Ibrahim nu era primul prinț ajuns la Constanța, dar sosirea sa a fost anunțată cu surle și trâmbițe de către gazetele locale și naționale, întrucât era deja un personaj faimos. Lumea vorbea deja despre el după ce în anul 1921 ridicase pe Nil, pe insula Zamalek din Cairo, un palat extraordinar (ca în 1001 de nopți) care costase, în banii de astăzi, aproximativ 200 de milioane de euro.

Ziarele vremii au relatat că prințul a venit în România pentru a vizita Bucureștiul și alte orașe importante ale țării. Turul făcea parte dintr-un circuit mult mai larg, care avea să îl poarte prin întreaga Europă. După o seară la Constanța Amr Ibrahim a înnoptat pe iaht iar a doua zi, împreună cu suita sa, a plecat cu un tren special, spre București.

În 1943, prințul s-a căsătorit cu prințesa otomană Necla Sultan, nepoata sultanului Mehmed al VI-lea, cei doi locuind chiar în Palatul Zamalek. Cei doi au pierdut palatul și au plecat în exil în anul 1952, în timpul Revoluției din Egipt iar locuința le-a fost naționalizată. Palatul Zamalek găzduiește astăzi Muzeul Național de Ceramică Islamică.

Pe 27 iunie 1926, regele Carol I a acordat cuvenitul exequatur contelui Willem Ignace Henri de Limburg Stirum, numit consul al Olandei la Constanța, având ca circumscripție consulară cele patru județe ale Dobrogei interbelice, Constanța, Tulcea, Calicra și Durostor. Exequatur este autorizația dată de un șef de stat unui consul străin pentru ca acesta să își poată exercita funcțiile în țara în care a fost trimis. În anul 1926 în orașul Constanța funcționau nu mai puțin 18 oficii consulare.

Pe data de 27 iunie 1925 polițiștii urbei cercetau situația transporturilor din Portul Constanța. În ultimul an se înregistraseră numeroase furturi din trenurile de marfă staționate în triaj și din magaziile aflate la diverse dane. În timpul anchetei a fost descoperită o mare fraudă. Oamenii legii au descoperit că un funcționar al agenției de transport Gatorno, care își avea sediu în localitate, își însușise timp de aproape doi ani sume enorme, de câteva sute de mii de lei. Cum operase însă infractorul? Polițiștii au descoperit că el încasa lunar de la firma la care era angajat sume ce reprezentau salariile agenților de pază aflați pe ștatul de plată. Problema era că însuși funcționarul făcuse ștatul iar cei mai mulți paznici de pe el nu existau în realitate. Agenții fiind fictivi, nu este de mirare că mărfurile firmei Gatorno și ale partenerilor ei nu erau în siguranță și erau adesea sustrase de către hoți. Mai mult, polițiștii au aflat că funcționarul infractor nu se mulțumise doar cu salariile angajaților imaginari. El furase din magazia companiei o importantă cantitate de articole de fierărie. Omul a fost arestat și deferit justiției.

Pe data de 27 iunie 1927 în ziarul Dacia a apărut un scurt articol ce trata un subiect extrem de important. Materialul era intitulat Tot pentru higienă și îl prezentăm integral în cele de mai jos: “Într-o încăpere din strada Cuza Vodă – adevărat focar de maladii grave grație murdăriei ce domnește acolo – dorm laolaltă 30-40 de copii de săteni, angajați de un fabricant de… limonadă, ca să vândă “produsele”, prin oraș, cu “paharul”. Pentru că ne aflăm într-o epocă în care epidemiile amenință să ia proporții, atragem atenția domnului primar asupra relatărilor de mai sus, spre a desființa sursa de infecție atât de periculoasă. Și în afară de aceasta este necesară suprimarea sistemului levantin de a vinde băuturi ca pe ulițele Stambulului, într-un oraș care se pretinde a fi un centru occidentalizat”.

Reclama zilei – Societatea de Transport Constanța, secția Automobile, face curse regulate cu Autobuzul la Tekirghiol Sat. Plecarea din Constanța ora  6 jum.dimineața și la 3 p.m. Plecarea din Tekirghiol la ora 10 dimineață și la 7 p.m. Oricine pleacă din Constanța la 3 p.m. are timp să facă o baie și să se înapoieze la ora 7 p.m., în aceiași zi. Se fac abonamente cu prețuri reduse, pentru constnțeni. (1923)

Care erau preocupările constănțenilor în urmă cu un veac? Ce fel de afaceri se încheiau? Cum era piața muncii, existau posibilități rapide de angajare, mai ales în sezonul estival? Și dacă, da, în ce domenii existau posturi disponibile? La toate aceste întrebări, precum și la altele, doar gândite, aflăm răspunsuri consultând anunțurile de Mică Publicitate, din ziarele vremii. Textele de mai jos au fost preluate din ziarul Dacia, ziua de 26 iunie, anii 1925, 1927 și 1930.

Se aduce la cunoștința celor interesați că vaporul Kavak, sub pavilion englez, a sosit în portul nostru pe ziua de 22 iunie, venind de la porturile Glasgow, Liverpool, Smirna și Istanbul. Mărfurile nefiind asigurate de către societate contra incendiului și furtului, proprietarii lor ce dețin consonamente generale sunt stăruitor rugați a le ridica imediat. S.A.R. Watson&Youell, Agenția de Vapoare Constanța. (1930)

Se caută  urgent domnișoară cunoscând germana la perfecție la doi copii de 7 și 4 ani. A se adresa la ziar. (1930)

PSS Episcopul Gherontie al Constanței a achiziționat din comerț șapte clopote de diferite mărimi cu care a înzestrat Catedrala Episcopală. Plata lor a fost suportată de PSS iar restul până la 136.000 de lei urmează a fi strâns din danie publică. În acest scop s-a alcătuit o listă de subscripție, care se găsește deschisă oricând la Catedrală. (1930)

Pierdut permisul de posedat armă no.287/925, eliberat de Prefectura județului Constanța. Îl declar nul, în mâinile oricui s-ar găsi. Maxim I. Chisoi, Seimenii Mici, județ Constanța.(1930)

La Teatrul Cinema Regina Maria rulează marele film sonor Fantoma de la Operă, cu Leon Chaney și Mary Philbin. (1930)

Se închiriază de îndată localul Cercului Asociației Cerealiștilor, str. Mircea no.6. A se adresa dlui I.D. Xantopol, str. Mircea. (1930)

Bani cu împrumut se dau, sume mici. Informații la dl. Dim. Gheorghiu, str. Alex Lahovari, no.6. (1925)

De vânzare sau închiriat pentru fabrică sau han 1100 m, cu prăvălie, 3 camere, 3 săli, 3 magazii, 1 grajd mare, fântânî, libere. (1925)

De vânzare una motocicletă Harie-Davidsohn, cu ataș, 8-12 ps. A se adresa în strada Tomis no.4. (1925)

Puitoare se angajează imediat la Tipografia Albania Constanța. (1925)

Frizeria Coafeur Elegant s-a mutat din strada Carol no.58 în strada Traian no.13. Onorata clientelă este rugată a mă vizita. (1927)

S-a furat din locuință una servietă neagră, având într-însa două polițe în alb, semnate una, P. Hagiopol și alta, Ion T Munteanu Medgidia, ambele de câte 10.000 de lei. Se declară nule și fără valoare, în mâinile oricui s-or găsi. . Hagiopol, Constanța, strada Alex. Lahovari 18. (1927)

Reclama zilei – AVIS! Coroane, jerbe, buchete de flori naturale, Răsaduri de flori toate felurile, pentru grădină, se găsesc cu prețuri moderate la Iani Bulaidis, str. Eternităței no.2. (1926)

Sursa foto: ziarul „Dacia”, 26 iunie 1930

Ziua de 26 iunie are o semnificație deosebită pentru statul român. În fiecare an, la această dată, în întreaga țară este celebrată Ziua Drapelului Național,  sărbătoare instituită prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, marcată prin ceremonii publice, parade militare și slujbe religioase. Ziua Drapelului amintește de momentul extrem de important din 26 iunie (14 iunie, stil vechi) 1848, atunci când Guvernul Revoluționar provizoriu al Țării Românești a emis Decretul nr. 1 pentru instituirea Tricolorului ca drapel național, având inițial. pe orizontală, culorile albastru, galben și roșu și cuvintele „Dreptate și Frăție”. În forma sa actuală, așa cum este stabilit prin articolul 12 al Constituției, „drapelul României este tricolor: culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben, roșu”. De Ziua Drapelului, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța (MINAC) vă propune o incursiune în istorie, pentru a evidenția importanța drapelului ca emblemă a unității și identității naționale.

Drapelul Național este unul dintre simbolurile naționale ale României, alături de imnul național, stema, sigiliul și Ziua Națională (1 decembrie), și reprezintă un puternic și viu atribut care ne identifică pretutindeni ca popor.

Istoria sa este una seculară. Deși s-a considerat că revoluționarii de la 1848 ar fi realizat tricolorul după model francez, numeroși cercetători susțin că acesta reprezintă o tradiție românească mult mai veche, datând încă din Evul Mediu. Cele trei culori s-au regăsit și în 1821, pe vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în canafurile și în picturile de pe pânza drapelului său de luptă. Pentru români, cele trei culori semnifică albastrul cerului – libertatea, dar și loialitatea și înțelepciunea, galbenul ogoarelor – dreptatea, bogăția și fertilitatea pământului românesc, iar roșul – sângele vărsat de strămoși în luptele pentru apărarea țării, dar și curajul, frăția și dragostea de neam.

În 1834, la cererea domnitorilor români din cele două Principate Dunărene, Țara Românească și Moldova (aflate sub suzeranitate otomană), sultanul Mahmud al II-lea a acceptat ca milițiile terestre și corăbiile din aceste state să aibă steaguri proprii. Astfel, primele drapele militare au apărut în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) și erau tricolore, cu benzi orizontale roșu, galben și albastru.

În 1848, Țara Românească s-a aflat în mijlocul transformărilor revoluționare ce cuprinseseră întreaga Europă, iar Gruparea Frăția, din care făceau parte Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, Gheorghe Magheru, Christian Tell și mulți alții, a declanșat lupta pentru libertate, beneficiind de sprijinul poporului. Domnitorul Gheorghe Bibescu (1843-1848) a intenționat să înăbușească mișcarea revoluționară cu ajutorul armatei, însă militarii Infanteriei Române din Garnizoana București au refuzat să lupte. Mai mult, l-au obligat pe Bibescu să jure credință națiunii pe tricolorul armatei, iar, astfel, revoluția a învins fără vărsare de sânge. La 30 iunie 1848, mitropolitul Neofit, în calitatea sa de prim-ministru al Guvernului Provizoriu, a dispus ca stindardele tricolore să împodobească toate edificiile publice.

În perioada 13-25 iulie 1848, Guvernul Revoluționar a emis Decretul nr. 252, cel ce avea să aducă o modificare crucială, dispunând ca cele trei culori (albastru închis, galben deschis și roșu carmin) să fie dispuse pe verticală, dând astfel forma drapelului național pe care îl cinstim și astăzi.

Ziua Drapelului Național, zi dedicată Tricolorului, este momentul în care cinstim identitatea, unitatea și suveranitatea statului român și în care ne amintim de trecutul istoric glorios, de luptele și de sacrificiile strămoșilor, făcute pentru ca noi, generațiile de astăzi, să ne putem bucura de pace și de libertate.

Explicație foto: „România Revoluționară” (1850), pictură de Constantin Daniel Rosenthal. Modelul artistului a fost Maria Rosetti, soția revoluționarului pașoptist C.A. Rosetti. Lucrarea reunește două simboluri naționale reprezentative, tricolorul și ia.

Proiectul „Ghidul meu este limba turcă”, implementat în colaborare de Ministerul Culturii din România și Institutul Yunus Emre, își propune să aducă limba turcă mai aproape de obiectivele istorice și de patrimoniul cultural din țara noastră. În cadrul acestei inițiative, Cetatea Carsium din Hârșova își va întâmpina vizitatorii și prin intermediul unui sistem de ghidaj audio în limba turcă.

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța și Institutul Yunus Emre organizează ceremonia de lansare a sistemului de ghidaj audio în limba turcă, ce va avea loc marți, 30 iunie 2026, de la ora 19:00, la Cetatea Carsium din Hârșova, în prezența Excelenței Sale, domnul Özgür Kıvanç Altan, Ambasadorul Republicii Türkiye în România, precum și a numeroși invitați.

Prin intermediul acestui sistem, vizitatorii vor avea acces, în limba turcă, la informații despre istoria cetății, caracteristicile arhitecturale și importanța sa culturală, contribuind astfel la promovarea patrimoniului cultural către un public cât mai larg.

Includerea Cetății Carsium din Hârșova în acest proiect urmărește punerea în valoare a bogatului său patrimoniu istoric și cultural, precum și facilitarea accesului vizitatorilor vorbitori de limba turcă la unul dintre cele mai importante monumente istorice ale Dobrogei.

Pentru informații suplimentare, persoanele interesate îl pot contacta pe dr. Constantin Nicolae, responsabil științific al șantierului arheologic, la telefon 0740233060.

Britanicul Sir Samuel White Baker (8 iunie 1821- 30 decembrie 1893) a fost un mare explorator, vânător, inginer, militar, naturalist și scriitor. În anul 1859, după o viață plină de aventuri, Samuel White Baker (rămas văduv după prima soție) pleacă pe Dunăre într-o expediție de vânătoare, împreună cu un prieten. Ambarcațiunea sa se strică și astfel ajunge la Vidin, unde tocmai avea loc o vânzare de sclavi (practică încă admisă în Imperiul Otoman). Principalul personaj scos la licitație este o blondă și frumoasă fată de numai 15 ani, pe nume Barbara Maria Szazs (Sass) – Finjanjian (ulterior Finnian) și care avea să rămână în istorie sub numele de lady Florence Baker.

Barbara Maria Szasz, viitoarea lady Florence Baker, s-a născut în orașul Nagyenved (astăzi Aiud, România). A ajuns orfană după ce tatăl său, ofițer în armata maghiară, a fost ucis în Revoluția din 1848. Refugiată la Vidin a ajuns sclavă de lux în familia unor armeni ce creșteau și educau fete pentru a le vinde apoi demnitarilor otomani.

Britanicul se îndrăgostește imediat de tânără, încearcă să o cumpere, dar pierde în fața pașei de Vidin. Se decide să o răpească pe fată și împreună fug la București, unde cu ajutorul consulului general al Regatului Unit, îi obține un pașaport britanic. Forțat să își găsească de lucru, apelează la relațiile sale și deși își dorea să fie vice-consul la Kiustenge, obține postul de superintendent al consorțiului DBSR (care construia calea ferată Kiustenge – Tchernavoda și exploata portul Kiustenge). Aventurierul a rămas aici, timp de un an și jumătate, împreună cu Florence, pe care o prezenta tuturor ca Lady Baker, deși nu erau căsătoriți legal (încă). În timpul liber, cei doi vânau în împrejurimile orașului, ea fiind deghizată în bărbat, scandalizând astfel celelalte doamne britanice ce trăiau în oraș. În timpul rezidenței de la Kiustenge, Baker a publicat în revista britanică The Field nu mai puțin de 14 articole despre fauna, flora și geografia zonei Kiustenge. De asemenea, el s-a remarcat ca un om extrem de curajos: în timpul unei furtuni îngrozitoare, s-a aruncat în apele înghețate ale mării pentru a salva un marinar rănit, scăpat de pe un vas ce se scufundase în apropierea portului.

Cu doar câteva zile înainte de 4 octombrie 1860, data inaugurării liniei ferate Kiustenge-Tchernavoda, Samuel White Baker și Florence von Sasz (Baker) au părăsit Dobrogea. Anul următor i-a găsit în Africa, unde și-au început noua aventură, cea de exploratori.

În 1864 cei doi au descoperit lacul Albert, care a fost considerat la acea vreme principala sursă a Nilului. Lacul a fost numit astfel în memoria prințului consort al reginei Victoria, decedat în 1861. Astăzi, Lacul Albert se găsește pe teritoriile statelor Uganda și Republica Democrată Congo. Descoperirea lacului le-a adus celor doi celebritatea mondială.

Samuel White Baker și soția sa au luptat împotriva traficului de sclavi care se mai practica în Africa. Exploratorul a devenit, cu acordul Egiptului, Guvernator General al Bazinului Nilului. Ani mulți mai târziu, cei doi Baker s-au întors în Marea Britanie, s-au căsătorit legal și au fost înnobilați. Drumul lor spre glorie a trecut însă și prin micul orășel Kiustenge, aflat în plină dezvoltare și ajuns în 1860 la aproximativ 3000 de locuitori….

Reclama zilei – Non plus ultra! Ultima invenție a secolului XX! Vreți să preveniți incendiile? Cumpărați stingătorul Knock-Out! Cel mai nou și mai perfecționat aparat, brevetat în Franța și România. Reprezentant pentru Dobrogea – Gheorghe Stețcu. Strada Unirei, no.2. (1926)