Inițiativa instituirii unei Zile Internaționale a Femeii a fost lansată în anul 1910, la Conferința Internațională a Femeilor Socialiste de la Copenhaga, iar meritul acestei idei îi era atribuit activistei germane Clara Zetkin. Prima Zi Internațională a Femeii a fost marcată în 1911, în statele vest-europene, dar nu pe 8 martie, ci pe 19 martie. Data a fost modificată după evenimentele din 1917, când, în Rusia, femeile au declanșat o grevă pe 23 februarie (calendar vechi), echivalentul datei de 8 martie în calendarul nou. În 1975, Organizația Națiunilor Unite a recunoscut oficial 8 martie drept Ziua Internațională a Femeii, în cadrul Anului Internațional al Femeii.

Referitor la începuturile sărbătoririi dedicate femeilor, în articolul „8 martie – Ziua Internațională a Femeii”, publicat pe 7 martie 1954 în ziarul Înainte se arată: „S-au împlinit 44 de ani de la cea de a doua conferință internațională a femeilor socialiste din Copenhaga, cînd s-a hotărât ca la 8 martie, în fiecare an, să se sărbătorească Ziua Internațională a Femeii. Rolul istoric pe care l-a avut această hotărîre, este acela că a unit și mai mult femeile din lumea întreagă în lupta pentru drepturi, pentru fericirea copiilor, pentru viață”.

În țara noastră, celebrarea zilei de 8 martie se face constant după anul 1948, când femeii îi sunt lăudate realizările muncitorești, îi sunt apreciate rolurile de mamă și soție și îi sunt dedicate manifestări culturale. În perioada comunistă, această zi era percepută și celebrată mai degrabă ca Ziua Mamei, accentul fiind pus pe rolul matern al femeii și pe omagierea mamelor. În presa vremii apar pagini întregi dedicate femeilor și rolului acestora în societate, pline cu articole de propagandă socialistă, dar nu lipsesc nici poeziile, caricaturile sau rebusurile cu această tematică. „Ziua femeii este deopotrivă și ziua bărbaților, în măsura în care femeia este mama, sora, logodnica, soția noastră, tovarășa de zile bune și de zile negre, sprijinul celor mai nobile nădejdi. De ziua femeii, adresez minunatei noastre tovarășe cele mai calde urări de fericire”, este mesajul de felicitări semnat de Sică Alexandrescu, „artist al poporului”, publicat printre altele în numărul din martie 1970 al revistei Femeia.

***

Teatrul Elpis a găzduit pe  8 martie 1925 o reprezentație de gală a Teatrului Național din București, realizată cu ocazia jubileului de 50 de ani de teatru ai marelui actor român, maestrul Constantin I. Nottara (1859-1935). Piesa oferită publicului constănțean a fost Apus de Soare, zguduitoarea dramă a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Din ziarul Dacia aflăm că în afara maestrului, rolurile au fost asigurate de alți mari actori ai țării – Critico, Orendi, Melișanu, Romano, și de mari actrițe, precum doamnele Nicolau, Ciuceanu și Buziganu. De asemenea, a impresionat și domnișoara Voluntaru “talent tânăr” din Constanța. Trupa de actori de la Național se aflau, cu ocazia jubileului, într-un turneu în marile orașe ale țării. Ziarul Dacia a menționat că Nottara, ajuns deja la vârsta de 66 de ani, “a jucat pentru ultima dată, poate, rolul lui Ștefan cel Mare”.

Din Dobrogea Jună aflăm că marele actor și colegii săi au fost primiți cu alai la Constanța, în ziua reprezentației: “… un public imens a ținut să primească la gară pe ilustrul oaspete și în momentul intrării trenului în stație, strigăturile de Ura se amestecau cu sunetele muzicei militare, venită și ea în același scop… Oficialitățile au strălucit prin absență. Nu s-au rostit discursuri… De la Gară la restaurantul Bristol din Piața Independenței (n.n. astăzi Piața Ovidiu) maestrul a mers cu trăsura 78, cea mai rebegită dintre birjele Constanței”. Seara, pe scena de la Elpis, Nottara a primit o statuetă cumpărată de organizatori de la magazinul Pincus Șapira. La finalul reprezentației, impresarul Moritz Comet a anunțat că Nottara va reveni la Constanța, dar nu cu Apus de Soare, ci cu piesa Ludovic al XI-lea.

Toate ziarele urbei au căzut de acord asupra unui lucru (fapt foarte rar, de altfel) și anume că reprezentația maestrului a fost una de excepție și că prezența sa și a celorlalți actori la Constanța a fost o sărbătoare unică. 

***

Pe numele său real Nicolae Bogza, scriitorul Radu Tudoran s-a născut pe data de 8 martie 1911, în localitatea prahoveană Blejoi. Lingvist, traducător și prozator român, el a fost fratele lui Geo Bogza, părintele reportajului literar, și fiul unui funcționar din Marina Comercială, care i-a insuflat dragostea pentru mare. Este celebru grație romanelor sale în care evocă marea: Toate pânzele sus!, Un port la răsărit, Maria și Marea și este autorul ciclului de romane Sfârșit de mileniu. Pentru felul în care a știut să descrie universul maritim, specific Dobrogei, Radu Tudoran merită cu prisosință să facă parte din acest calendar istoric dedicat orașului Constanța.

Reclama zilei –Dumitru C. Frangopol – Mare magazin de sticlărie, faianțerie, articole de ferărie și menaji, bine asortat cu sobe de tuci de iarnă. Magazin de încredere. Strada Carol 48. (1927)

Sursa foto: Florentina Bozîntan

Ziua de 7 martie marchează, pentru comunitatea arheologică și pentru orașul Constanța, amintirea unuia dintre cei mai importanți cercetători ai patrimoniului dobrogean. La această dată, în anul 2022, s-a stins din viață arheologul Constantin Chera, personalitate marcantă a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța și unul dintre specialiștii care au contribuit decisiv la cunoașterea straturilor antice ale Tomisului. Numele lui rămâne strâns legat de numeroase descoperiri arheologice și de formarea unor întregi generații de arheologi.

Născut la 2 noiembrie 1950, la București, Constantin Chera a urmat studiile de istorie la Universitatea din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1973, apoi și-a continuat formarea academică la Constanța, obținând titlul de doctor în istorie la Universitatea „Ovidius”. A fost, pe rând, muzeograf (1975-1983), muzeograf principal (1983-1993), cercetător principal (1993), cercetător principal III (1993 – 2003) și II (2003 – 2008). A avut funcții de conducere: șef al Secției Monumente în teritoriu (1998 -2005 și 2009) și director (2005-2009), precum și redactorul științific al revistei Pontica.

După o scurtă perioadă petrecută la catedră (1973-1975), este remarcat de Petre Diaconu pe șantierul arheologic de la Păcuiul lui Soare și devine angajat al muzeului din Constanța. În cadrul acestei instituții cunoaște desăvârșirea profesională, iar a spune că își practica profesia cu dedicare și responsabilitate pare prea puțin. Muzeul era viața lui, așa cum au subliniat colegii în omagiul adus la trecerea sa la cele sfinte, iar „omul și arheologul se confundau”, observa Livia Buzoianu în articolul Constantin Chera-arheologul, publicat în revista Pontica 55 (2022), ediție dedicată acestui reputat specialist.

„A dedicat muzeului tot timpul: a fost arheologul de teren, prezent în toate punctele anunțate sau nu, în care se săpa sau se ridica o construcție în Constanța; indiferent de anotimp, ignorând pericolele și înfruntând interdicțiile constructorilor, se lupta pentru cercetarea zonei și recuperarea obiectelor arheologice”, nota Livia Buzoianu în articolul menționat.

Prin activitatea sa neobosită a adus Constanței numeroase descoperiri importante. În anii 1981-1982, cercetările arheologice desfășurate au dus la recuperarea a patru stâlpi miliari din săpăturile de pe strada Cuza Vodă, precum și la descoperirea unui sarcofag cu inscripție funerară în versuri, găsit în timpul săpăturilor din curtea Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”. Însă cea mai valoroasă realizare rămâne, după cum a mărturisit chiar el în mai multe interviuri, descoperirea Mormântului Hypogeu Pictat de la Tomis, pe 25 februarie 1988, alături de colegul și prietenul său Virgil Lungu.

Lista meritelor profesionale ale lui Constantin Chera este lungă. A desfășurat o intensă și prodigioasă activitate de cercetare, recunoscută și apreciată la nivel național și internațional. A avut un rol important în administrarea și prezervarea patrimoniului muzeal dobrogean, implicându-se activ în susținerea muzeelor de la Histria și Adamclisi și contribuind la inaugurarea punctelor muzeale de la Hârșova și Cernavodă. A participat la numeroase conferințe și proiecte științifice în Europa, într-o lungă listă geografică ce include Amsterdam, Fribourg, Viena, Roma, Rhodos, Zadar, Istanbul – listă care oricum rămâne incompletă, după cum a arătat Livia Buzoianu. A obținut burse în străinătate în Franța, Italia și Germania, a participat la săpături arheologice în Austria și Franța și a fost membru al unor asociații de specialitate din aceste state. În perioada 2009–2015 a fost expert UNESCO pentru patrimoniul cultural subacvatic și membru al Consiliului Științific și Tehnic Consultativ al Convenției de la Paris din 2001.

Cei care l-au cunoscut își amintesc cu drag nu doar de cercetătorul riguros, ci mai ales de omul generos, colegial și mereu zâmbitor, pentru care profesia de arheolog era mai mult decât o carieră, era o vocație.

Reclama zilei – La magazinul de mobile Nissim Navon, str. Carol no.7. Au sosit dormitoare și sufragerii complecte. Prețuri și condițiuni avantajoase. Piane din cele mai renumite fabrici. Plătibile și în rate – (ziarul Varda, 1916)

Pe 6 martie 1939, la Constanța, a fost condus pe ultimul drum veteranul de război Iorga Marișescu, trecut în neființă la onorabila vârstă de 102 ani. Cortegiul funerar a reunit sute de persoane, militari și civili, care i-au adus astfel cuvenitele onoruri. În ediția din 7 martie, ziarul Dobrogea Jună consemna că Marișescu era ultimul veteran al Războiului de Independență (1877-1878) stabilit în orașul Constanța. Se mai menționa în gazetă faptul că bărbatul “… a luat parte la luptele din jurul Plevnei și era distins cu mai multe decorații”. Născut în anul 1837, în timpul conflagrației sus-menționate avea deja matura vârstă de 40 de ani. Nu am reușit să găsim documente privind locul nașterii sale, dacă acesta se afla în Moldova, Muntenia sau Oltenia, provinciile românești de până la acel război. Este cert faptul că după încheierea războiului, Marișescu a venit în Dobrogea, ținut în care abia fusese instaurată administrația românească, după secole de stăpânire otomană. Mulți români s-au stabilit aici după 1878, unde au beneficiat de privilegii, precum acordarea de terenuri și alte facilități. Marișescu a ales Constanța, unde a locuit mai bine de cinci decenii.

În anul 1928, Dobrogea a sărbătorit Semicentenarul, marcând 50 de ani de la integrarea sa în Statul Român. Momentul a fost celebrat pe 28 octombrie și s-a bucurat de prezența a numeroase oficialități și a membrilor Casei Regale a României. Cu această ocazie, pe faleza Cazinoului Constanței au defilat zeci, poate chiar sute de veterani ai Războiului de Independență. Deși nu am descoperit o dovadă categorică, foarte probabil, la paradă a participat și Marișescu. Fotografiile realizate la Semicentenar dezvăluie câteva figuri ale acestor eroi de război. Printre ei, singurul recunoscut de până acum, este celebrul Peneș Curcanul (1854-1932), pe numele său real Constantin Țurcanu, cunoscut în întreaga țară datorită poeziei lui Vasile Alecsandri.

Asediul cetății Plevna, la care au participat Peneș Curcanul și Iorga Marișescu, s-a desfășurat în perioada 30 august/11 septembrie pe stil vechi – 28 noiembrie/10 decembrie pe stil vechi, 1877. După două tentative eșuate de a cuceri cetatea aflată sub stăpânire otomană, rușii au fost nevoiți să accepte intrarea în luptă a armatei române. Conducerea operațiunilor din această a treia bătălie a Plevnei a fost preluată de domnitorul Carol I. La Plevna au participat 43.411 soldați români, 7.170 de cai și 110 tunuri. Redutele din jurul cetății au căzut una câte una (Grivița 1, Grivița 2, etc), iar armata aliată a cucerit în cele din urmă centrul turcesc, forțând predarea lui Osman Pașa. Căderea Plevnei a deschis drum Rusiei către Constantinopol, iar după cucerirea orașelor Filopopol și Adrianopol, pe 4 februarie 1878, Imperiul Otoman a capitulat.

Tratatul preliminar de la San Stefano (3 martie/19 februarie stil vechi) și apoi cel de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878) au consfințit obținerea independenței de către România. De asemenea, în urma acestor tratate, a fost câștigată Dobrogea, cu tot cu Delta Dunării și Insula Șerpilor. Din păcate, Marile Puteri au decis să cedeze Rusiei Basarabia de Sud.

În Războiul de Independență, armata română a avut 5.465 morți și dispăruți, 3.316 răniți și aproape 20.000 de bolnavi (sursă – once.mapn.ro). Supraviețuitorii, printre care Peneș Curcanul, Iorgu Marișescu și alții asemenea lor, au devenit eroi și au fost onorați de către comunitate, așa cum meritau.

Reclama zilei – Restaurantul La Ionică – S-a deschis noul restaurant Minerva, în strada Carol 31. Fostul antreprenor al restaurantului Transilvania a deschis aici un nou local, unde se servesc mâncări cu adevărat naționale și vinuri naturale. Este singurul restaurant românesc din centru unde se prepară la grătar, a la minut și mâncări franțuzești de către un nou bucătar specialist. (ziarul Varda, 1916)

Sursa foto: Colecția de clișee pe sticlă a fotografului Virgil Nicolau, MINAC, clișeul nr. 8239 – în Delia Roxana Cornea, Corina-Mihaela Apostoleanu – „Istoria pe un clișeu. Dobrogea multiculturală în colecția fotografului Virgil Nicolau”, MINAC, Editura City Walk Constanța, 2018

Pentru antici, unul dintre cele mai importante aspecte atribuite unei existențe perfecte este frumusețea, ideal care reflectă simetria absolută. Așadar, pentru cei din vechime, frumusețea desăvârșită reprezenta o mixtură între statutul social al individului, aparența fizică a acestuia și virtutea superioară. Pentru femei, perfecțiunea fizică era reprezentată prin trăsăturile simetrice, un ten alb nepătat, părul blond sau castaniu deschis și forme naturale atletice. Fața trebuia să fie delicată și rotundă, cu trăsături simetrice, o frunte îngustă cu sprâncene unite, un nas drept și piele deschisă la culoare cu obraji colorați natural.

Toată lumea era însă de acord că frumusețea fizică oglindește frumusețea interioară și că aceasta este un dar al zeilor și, prin urmare, ea avea un loc important în armonia lumii fizice, fiind tradusă în matematică prin secțiunea de aur al lui Pitagora și Euclid.

În luna în care sărbătorim femeia și frumusețea acesteia, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța prezintă publicului un artefact mai puțin cunoscut din colecția sa, și anume o statuetă de teracotă cu reprezentare feminină datată în perioada elenistică.

Ea a fost descoperită la Mangalia (anticul Callatis) în 1965 (MINAC nr. inv. 5349) și a intrat în colecția instituției printr-un act de donație. Artefactul este lucrat din lut în tipar, apoi ars în cuptor. Statueta este goală pe interior și reprezintă imaginea bust a unei femei tinere, îmbrăcată cu un veșmânt fin asemănător unui peplos, care îi lasă umerii goi și îi pune în evidență pieptul cu ajutorul unui decolteu adânc în formă de V. Părul este pieptănat cu cărare pe mijloc, cu cosițe răsucite în jurul feței perfecte și în jurul urechilor micuțe, adus spre spatele capului, unde este strâns într-un coc simplu. Pe cap, tânăra poartă o podoabă de tip stephane, iar mijlocul și brațele sunt învelite într-o țesătură ale cărei drapaje decorează baza statuetei de tip Tanagra. Portretul este unul idealizat, meșterii anticii reprezentând simetria trăsăturilor perfecte, apropiate divinității.

Cu ocazia zilelor de sărbătoare din luna martie, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța le dorește tuturor femeilor o primăvară frumoasă și vă reamintește că frumusețea se află întotdeauna în ochii privitorului!

⁕⁕⁕

Exponatul lunii martie este prezentat vizitatorilor într-un spațiu special amenajat, în incinta Edificiului Roman cu Mozaic, însoțit de un panou informativ detaliat. Poate fi admirat începând de luni, 9 martie 2026, timp de o lună. Vă așteptăm cu drag!

Exibit of March 2026. Portrait of beauty

For the ancients, one of the most important aspects attributed to a perfect existence is beauty, an ideal that reflects absolute symmetry. Therefore, for the ancients, perfect beauty represented a mixture between the social status of the individual, his physical appearance and superior virtue.

For women, physical perfection was represented through symmetrical features, a spotless white complexion, blond or light brown hair and natural athletic shapes. The face had to be delicate and round with symmetrical features, a narrow forehead with united eyebrows, a straight nose and light skin with naturally coloured cheeks.

However, everyone agreed that physical beauty mirrors inner beauty and that this is a gift from the gods and therefore, it had an important place in the harmony of the physical world, being translated into mathematics through the golden section of Pythagoras and Euclid.

In this month in which we celebrate women and their beauty, the Museum of National History and Archaeology of Constanța presents to the public a lesser-known artifact from its collection, namely a terracotta statuette with a female representation dated to the Hellenistic period.

It was discovered in Mangalia (ancient Callatis) in 1965 (MINAC no. inv. 5349) and entered the institution’s collection through a donation act. The artifact is made of moulded clay, then fired in an oven. The statuette is empty on the inside and bears a bust image of a young woman, dressed in a fine garment similar to a peplos, which leaves her shoulders bare and highlights her chest with the help of a deep V-shaped neckline. The hair is combed with a parting in the middle, with braids twisted around the perfect face and small ears, brought to the back of the head, where it is gathered in a simple bun. On her head, the young woman wears a stephane-type ornament, and her belly and arms are wrapped in a fabric whose draperies decorate the base of the Tanagra-type statuette. The portrait is an idealized one, with ancient craftsmen representing the symmetry of perfect features, close to divinity.

On these occasion, the Museum of National History and Archaeology Constanța wishes all women a beautiful spring and reminds you all that beauty is always in the eye of the beholder!

Curator: Ana Cristina Hamat

Dobrogea este un sit arheologic în aer liber, ținutul fiind presărat de numeroase vestigii antice grecești și romane. Încă de la finele secolului al XIX-lea, cetățile ridicate în vechime de marile civilizații au atras atenția istoricilor din țară și din străinătate. În România, deschizător de drumuri a fost arheologul și epigrafistul Grigore Tocilescu, directorul Muzeului Național de Antichități, care a inițiat primele cercetări științifice pe siturile dintre Dunăre și Mare.

Pe lângă bogăția unor foste colonii grecești precum Tomis sau Callatis (Histria nu fusese încă localizată și identificată), istoricul s-a concentrat și asupra vestigiilor de la Adamclisi, efectuând cercetări la Monumentul triumfal și apoi la cetatea Tropaeum Traiani, în intervalul 1881-1909, anul morții sale. Descoperirile făcute de arheologul român s-au bucurat de aprecierea specialiștilor din întreaga lume.

Doi reputați oameni de știință germani l-au sprijinit pe Tocilescu în perioada 1890-1895 la cercetarea monumentului triumfal, aflat la aproximativ doi kilometri de localitatea modernă Adamclisi. Aceștia au fost arhitectul Georg Niemann și arheologul și specialistul în istoria artei Otto Bendorf. Împreună, cei trei au publicat în 1895, la Viena, în limbile germană și română, extraordinara monografie “Das Monument von Adamclisi, Tropaeum Traiani” – „Monumentul Triumfal de la Adamklissi, Tropaeum Traiani”.

Otto Bendorf (1838-1907) a fost un nume de referință al arheologiei europene, profesor universitar la Zurich, Praga și, mai ales, Viena, precum și fondator și director al Institutului Austriac din Atena. Acesta a efectuat cercetări pe numeroase situri arheologice din Roma (Italia), Sicilia, Grecia și Asia Minor, având descoperiri deosebite în sud-vestul Turciei și la Efes.

Pe 5 martie 1895, ziarul Constanța a publicat sub titlul Adamklissi, conferința pe care Otto Bendorf a susținut-o la Viena cu ocazia aniversării a 25 de ani de existență a Societății Austriece de Arheologie. Cu această ocazie, specialistul a evidențiat importanța deosebită a monumentului descoperit în Dobrogea și a oferit detalii relevante despre acest tip de monument triumfal din antichitate. Redăm câteva fragmente din această conferință, traduse în limba română: “Printre monumentele prin care popoarele antice își celebrau izbânzile cel mai obișnuit era Trophea, a cărui origine se găsește la greci. Ideea acestor monumente pornește din imaginația populară care-și închipuia că sufletele morților au o înrâurire rău-făcătoare în contra căreia trebuie să te aperi…Pe un loc mai înalt care domina câmpul de luptă se înfigea o prăjină și pe un alt lemn transversal se agăța armura războinicului ucis, în vârf se punea coiful. Această amintire și totodată sperietoare era menită a răspândi groaza și a slăvi divinitatea care a dat izbânda. Din asemenea monumente s-a născut ideea de a ridica adevărate ziduri neperietoare de piatră, în forme variate, care s-au dezvoltat artistic, mai ales la romani… Arhitecții romani au întrebuințat ideea și au dezvoltat-o într-un mod măreț, mai ales acolo unde era vorba de a impresiona popoarele barbare prin amintirea puterii și a victoriilor romane”.

Bendorf a continuat conferință făcând analogii cu alte trofee romane ridicate în antichitate, dar care nu mai există, așa cum este cazul monumentului de la Adamclisi. În fața auditoriului din Viena, Bendorf a descris trofeul, metopele și celelalte elemente arhitecturale, toate documentate ulterior în monografia ce urma să fie publicată în scurt timp. El a menționat că metopele și trofeul au fost descoperite în jurul nucleului monumental, risipite, și a oferit și o explicație pentru starea lor: “Numai un cutremur ar fi putut să dărâme throphea care încorona monumentul și să înceapă o distrugere pe care apoi niște brațe barbare au continuat-o. Adamklissi poate trece, cu drept cuvânt, ca actul de naștere al națiunei române”.

Reclama zilei – Cea mai modernă croitorie – Isala Antcher – Execută comenzi civile și militare cu stofele cele mai noi și cu lucrători absolvenți ai școalelor de croitorie din străinătate. Sfidează orice concurență. Strada Carol no.5 (ziarul Victoria, 1916)

Sursa foto: MINAC

Pe data de 4 martie 1932, la Teatrul Elpis s-a jucat piesa de teatru în trei acte Moartea în vacanță, de Alberto Casello, cu marele actor bucureștean Tony Bulandra în rolul principal. Surprinzător, deși era vorba despre o singură reprezentație a unei trupe cu actori de elită, sala nu a fost plină.  De ce s-a întâmplat astfel aflăm din ziarul Dacia, dintr-un articol apărut o săptămână mai târziu, pe 11 martie:

“Cetățeanul nu se mai duce la teatru ca să își pună probleme de conștiință, ci pur și simplu să petreacă trei ore într-o atmosferă ușoară, care să-i desfacă nervii încordați să-i alunge insomnia. Așa se explică eflorescența filmelor sonore cu subiect de operetă ușoară, a filmelor și pieselor polițiste și a farselor, intitulate pompos comedii și care au inundat scenele teatrelor noastre. Publicul constănțean nu poate face excepție, evident. Așa se explică de ce la Adevărul gol-goluț au leșinat cucoanele la înghesuială, pe când la piesa care s-a reprezentat vineri seară (n.n. vineri 4 martie 1932), la Elpis, erau staluri goale, spre dezolarea inimosului casier teatral Moritz Comet“.

Piesa Moartea în vacanță (La morte in vacanza), scrisă de Casello în 1923, era celebră în întreaga lumea, iar în România fusese jucată mereu cu casa închisă, pe marile scene. Actorii veniți din capitală, erau toți unul și unul, precum Tony Bulandra, D. Storin, Maria Antonov. Tony Bulandra (13 martie 1881 – 5 aprilie 1943) interpreta rolul Morții care descinde pe pământ sub întruchiparea unui bărbat care se îndrăgostește de o tânără domnișoară. Această temă ne este cunoscută și generațiilor de astăzi prin filmul american Meeting Joe Black (Întâlnire cu Joe Black), realizat în 1998 și care i-a avut în distribuție pe Brad Pitt, Anthony Hopkins și Claire Forlani.

Revenind la epoca interbelică, piesa era una dintre cele mai apreciate, iar Bulandra era considerat un monstru sacru al scenei. Soțul nu mai puțin faimoasei Lucia Sturdza Bulandra, el a adunat în carieră peste 300 de roluri, având în portofoliu și trei filme, dintre care menționăm Trenul fantomă (1933). Reprezentația sa de la Teatrul Elpis a fost, aflăm din presa vremii, magistrală: “Repetăm, un spectacol care merita să fie văzut. Pentru că a lăsat în sufletul celor care au fost la Elpis ceva mai mult decât Adevărul gol-goluț“. În ciuda incidentului menționat de Dacia (locurile goale) reprezentația de pe 4 martie 1932 a rămas mult timp în memoria iubitorilor de cultură prezenți la eveniment.

***

Pe data de 4 martie 1929, într-o dimineață de luni, în sala de cinema a Hotelului Regal (viitorul Popular) a avut loc concursul regional de frumusețe organizat de revista Realitatea Ilustrată. Marea miză era titlul de Miss Constanța, câștigătoarea urmând să participe apoi la Miss România, și, ulterior, la Miss Univers, în Galveston, Texas. Din juriu au făcut parte personalități notabile ale urbei, precum D. Leon Panaitescu – prefectul poliției, medicul Alexandrina Pilescu, A. Gherghel – decanul Baroului, gazetarul Leonida Moscu și alții.

Au participat la concurs 18 fete, iar la finalul probelor a fost stabilită ierarhia podiumului:

•locul I  – Constanța Bălan, de 19 ani, cu 69 de puncte

•locul II – Silvia Rădulescu, 19 ani, și Elena Mavrodin, 16 ani, din Medgidia, ambele cu câte 58 de puncte.

Câștigătoarea de la Constanța a participat, peste câteva săptămâni, la finala din București, însă a ratat titlul. Miss România 1929 a fost aleasă Magda Demetrescu, de 17 ani, cu origini dobrogene, dar cu domiciliul în capitală. Aceasta a reprezentat România apoi, pe 1 mai, la Miss Univers, la Galveston, unde s-a clasat a șasea din 44 de concurente.

Reclama zilei – Cinema Palat – Filmele cele mai noi și episoadele cele mai groaznice ale Războiului Mondial se pot vedea în acest vast salon. Reprezentațiile se dau în fiecare zi de la 4 pm la 12 noaptea. (ziarul Victoria, 1916)

Pe data de 3 martie 1925, ziarul Dacia publica pe prima pagină, cu litere de o șchioapă, un articol cu titlu și subtitluri extrem de alarmante: Descoperirea unui complot terorist în localitate – Senzaționalele descoperiri ale Siguranței – Podul de la Cernavodă urma să fie aruncat în aer – Cuibul teroriștilor – Dinamita găsită!

În primele rânduri ale materialului se menționau următoarele: “Siguranța din localitate a reușit să facă o importantă captură, descoperind o întreagă organizație teroristă și arestând un mare număr dintre membrii ei…”. Era lăudat șeful Poliției, comisarul Ionel Gheorghiu. Totul plecase de la un denunț anonim, în care se arăta că o organizație teroristă, legată de iridența ungurească și de organele de spionaj și propagandă sovietică, acționează la Constanța. Era indicat drept unul dintre membrii grupului Emanuel Patropol, patronul restaurantului Alba Iulia, situat pe strada Ștefan cel Mare. În noaptea de 2 spre 3 martie, polițiștii au mers la restaurant și l-au arestat pe patron. Acesta le-a confirmat că găzduia, în casa sa de pe strada Doamna Florica nr. 20, mai mulți chiriași unguri care munceau în port. Poliția s-a deplasat imediat la adresă și a arestat doi dintre bărbații găsiți acolo.

Dacia mai scria că, în latrina casei, în hazna, au fost găsite 20 de pachete de dinamită. “S-au găsit ascunse prin casă și manifeste editate în limba română prin care țăranii, soldații și muncitorii erau invitați să se răscoale și să organizeze astfel revoluția roșie“. Au fost găsite și mai multe arme de foc, iar Siguranța a mai arestat câteva persoane. Subșeful brigăzii de siguranță, Antonescu, a declarat presei că teroriștii intenționau să dinamiteze Podul de la Cernavodă și câteva vase de război din Portul Constanța. (Mai târziu s-a aflat că niciunul dintre cei acuzați nu recunoscuse acest lucru și că informația fusese preluată – și neverificată – din denunțul anonim). Se mai bănuia că dinamita fusese furată de pe un vas britanic aflat la Constanța sau dintr-un depozit din port. Polițiștii au stabilit că așa-numiții teroriști se întâlneau la restaurantul Alba Iulia și la Cafeneaua Meseriașilor, tot de pe strada Ștefan cel Mare. Știrile din 3-4 martie erau într-adevăr senzaționale …dar false!

Pe 5 martie, același ziar publică articolul În jurul complotului din localitate – O nouă gafă a autorităților. Articolul reprezintă, practic, o dezmințire și dă vina pe poliție, acuzată că s-a încrezut orbește în denunțul anonim. Muncitorii unguri (veniți din Ardeal) au fost eliberați, fiind considerați nevinovați. Armele găsite erau înregistrate pe numele lor, iar manifestele găsite în casă le fuseseră date în port de alte persoane. S-a aflat că dinamita fusese ascunsă în latrină, nu de ei, ci de un fost chiriaș al lui Patropol. Acest chiriaș fusese antreprenorul unei cariere de piatră din județ și cumpărase dinamită, dar nu o folosise. Pentru că nu o putea returna la Regia monopolului de stat (unde apărea probabil ca fiind folosită), antreprenorul o ascunsese în toaleta casei închiriate.

Astfel s-a încheiat o poveste care, timp de trei zile, a panicat întreaga Dobroge, neobișnuită cu astfel de evenimente. Totul fusese o farsă, plecată de la un denunț anonim, în care polițiștii de la Siguranță s-au încrezut prea mult!

Reclama zilei – Telegramă! La Restaurantul și Bodega Tomis au sosit renumitele vinuri din viile ing. Romanescu, din dealul Cârlomenești, Buzău. Pe lângă vinurile cele mai alese se găsește o bucătărie franceză, română și germană, sub conducerea apreciatei Retta Chiriak – Mâncăruri calde la dejun și seara, precum și tot felul de pescării – Ciorbă de burtă se servește dimineașa la ora 5. Orchestră specială sub conducerea d-lui Fănică Săndulescu. (Marea Neagră, 1925)

Sursa foto: Ziarul Dacia

La data de 2 martie 1880, Monitorul Oficial al României nr. 40 publica Decretul Domnesc nr. 354, un document care autoriza înființarea unei societăți anonime, cu un capital de 2 milioane de franci, divizat în 8.000 de acțiuni a câte 250 de franci fiecare. Această societate era numită Compania Hotelului și a Băilor de Mare de la Constanța, “sub înaltul patronagiu al altețelor sale regale Domnul și Doamna României”. În decret se mai menționa: “Vor face parte din viitorul Consiliu de Administrație domnii Petre Mavrogheni – Senator, General Gheorghe Mano (n.n. Manu), senator Cavaler Adolf de Herz – președintele Comitetului și diriginte al căii ferate Lemberg-Cernăuți – Iași, John Trevor Barkley – vice-președintele Căii Ferate Constanța – Cernavoda, Arthur Green – reprezentant al Companiei Podurilor de fier, Charles Rotschild – șef al Casei de Bancă C. Rotschield & Comp. Arhitecții companiei: Domnii Alexandru Orescu (n.n. Orăscu) și C. Enderle“.

Documentul prezentat este extrem de important pentru istoria orașului Constanța. El ne vorbește despre nașterea primului mare hotel al urbei, construit după instalarea administrației românești în Dobrogea (noiembrie 1878). Este vorba despre Hotelul Carol (numit la acea vreme și Charles I), pe care astăzi îl cunoaștem sub denumirea de Comandamentul Marinei. Povestea sa începuse însă mai devreme și, de aceea, trebuie prezentat contextul istoric. Astfel, între anii 1857 și 1882, la Constanța (Kiustenge – în turcă, Kustendjie – în documente engleze) a existat o comunitate britanică, formată din angajații unei companii numită DBSR – Danube Black Sea Railway and Kustendjie Harbour. Această companie a primit două concesiuni de la Imperiul Otoman: exploatarea portului Kustendjie și construirea căii ferate Constanța – Cernavodă (inaugurată pe 4 octombrie 1860). Prezența britanică a adus numeroase beneficii orașului: creșterea traficului portuar, dezvoltare economică și, implicit, demografică, construirea Gării (Gara Veche – care a existat până în 1960), ridicarea Farului Genovez (far modern, dar construit peste ruinele unui far al Republicii Genova, din secolul al XIII-lea) etc. Britanicii au construit și hotelurile New Railway Hotel și D’ Angletterre (unde Mihai Eminescu a stat în iunie 1882). Acestea nu erau însă foarte mari, astfel că DBSR a decis să mai construiască unul, pe care intenționau să îl numească Terminus.

Pe 30 octombrie 1879, principele Carol al României a venit pentru prima dată la Constanța. A vizitat orașul și portul și a rămas aici timp de două nopți. Se purtau deja negocieri pentru ca statul român să răscumpere de la DBSR cele două concesiuni din vremea stăpânirii otomane. Problema nu era dacă acest lucru se va întâmpla (britanicii voiau să se retragă), ci când anume și pentru ce sumă. În timpul vizitei sale la Constanța, pe 31 octombrie 1879, domnitorul Carol a fost invitat să pună piatra de temelie a viitorului hotel, iar britanicii au propus ca acesta să ia numele monarhului României.

Ținând cont de cele expuse mai sus, se poate înțelege mai ușor sensul decretului domnesc din 2 martie 1880. Hotelul Carol a fost construit în perioada 1880 – iunie 1882, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, menționat în decret. O altă persoană importantă, citată în document este John Trevor Barkley, managerul și reprezentantul DBSR, cel care a construit calea ferată Constanța – Cernavodă.

O persoană foarte importantă în povestea Hotelului Carol (dar care nu apare în decretul domnesc) este Henry (Harry) Adelbert Guarracino. Acesta a fost vice-consul al Regatului Unit la Constanța în perioada 12 martie 1879-24 iulie 1882 și cel care a avut ideea construirii hotelului, precum și a numirii acestuia Charles. Antreprenor de succes, Guarracino a și construit hotelul prin firma pe care o administra.  A terminat lucrările mai repede decât se preconizase, fapt atestat de ziarul central L’Independence Roumaine, care pe 14 august 1881 publica următoarele: „Inaugurațiunea și deschiderea la 1 iunie 1882. – Pensiuni cu prețuri fixe pe zi – Apartamente de orice fel, situate la bordul Mării Negre, mare pavilion, grădină, aspect splendid”. 

Deschiderea noului hotel, anunțată și de presa locală, a fost văzută ca un adevărat beneficiu pentru întregul oraș, precum și de către autorități, prefectul Remus Opreanu opinând că hotelul avea să contribuie „puternic la înmulțirea vizitatorilor pentru băile de mare”. În toamna anului 1884, prezent la Constanța pentru a cerceta istoria anticului Tomis, italianul Bruto Amante scria următoarele: “O companie engleză a construit pe țărmul mării, pe punctul cel mai încântător, un frumos hotel (Carol I), care a costat un milion și jumătate și care poate să rivalizeze cu cele mai bune stabilimente de felul său din cele mai mari orașe din Europa.

Henry Guarracino a mai lăsat Constanței o moștenire prețioasă: a ridicat primul Cazino (Cazin) al orașului, care a funcționat între anii 1880-1892, în apropierea Farului Genovez.

În decembrie 1882, statul român a cumpărat de la compania DBSR cele două concesiuni, exploatarea portului și calea ferată, plătind în schimbul lor suma de 16,8 milioane de lire sterline. Britanicii au părăsit orașul, lăsând însă în urmă clădiri și monumente impozante. Hotelul Carol străjuiește și astăzi, semeț, Peninsula, fiind una dintre bijuteriile moderne ale urbei.

Reclama zilei – Marele Atelier de Croitorie “Șic Parisian” al d-lui Badea Georgescu, din str. Ștefan cel Mare 5 S-A MUTAT pe str. Carol 42, anunțând onorata clientelă a avea toată bunăvoința, tot ca și în trecut, fiind pe deplin mulțumită cu orice comandă ca eleganță, după ultimele jurnale străine. (Marea Neagră 1925).

Sursa foto: Biblioteca Națională Digitală

La români, ziua de 1 Martie este mai mult decât începutul primăverii. Este o zi a renașterii, a speranței și a gesturilor simple, încărcate de semnificație. Tradiția mărțișorului este păstrată pe aceste meleaguri de secole, iar continuitatea ei este descrisă de Simion Florea Marian în monumentala lucrare „Sărbătorile la români. Studiu etnografic” (1898):

„În cele mai multe părți din Bucovina, și mai cu seamă din Moldova, Muntenia și Dobrogea, este datină ca părinții să lege la 1 martie copiilor săi cîte o monetă de argint ori de aur la gît sau la mînă. Moneda aceasta, care e de regulă atîrnată de o cordea roșie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătasă roșie și albă sau dintr-un fir de arnici roșu și unul de bumbac alb sau și din mai multe fire de argint și de aur, se numește mărțișor, mărțiguș sau marț.

Scopul legării sau punerii mărțișorului la gîtul sau mînile copiilor este ca copiii cărora li s-a pus și-l poată să aibă noroc în decursul anului, să fie deplin sănătoși și curați ca argintul cu venirea primăverii și peste vară să nu-i apuse și scuture frigurile. Punerea sau legarea mărțișorului se întâmplă de regulă la 1 martie des-dimineață, până nu răsare soarele”.

          Mărțișorul este văzut ca un talisman, menit să aducă noroc și protecție celui care îl poartă. Însă, așa cum atrage atenția Simion Florea Marian, pentru ca acest simbol să-și atingă scopul, trebuie purtat cu grijă și respect.

          Presa din perioada interbelică surprinde nu doar farmecul tradiției, ci mai ales efervescența comercială a acesteia. În articolul intitulat sugestiv Ploaia de mărțișoare, publicat în Realitatea Ilustrată, numărul apărut pe 3 martie 1937, sunt descrise cu lux de detalii „vitrinele care freamătă de invazia luminoasă, multicoloră și poliformă a stolului de giuvaericale cari vestesc primăvara”:

„Pe albastrul catifelelor stau înfipte sute și mii de mărțișoare lucrate în metal fin, în abanos sau coraliu, bătute în pietre scumpe sau în banale cioburi de sticlă, cari imită rubinul, smaraldul, safirul sau ametista.

Cei săraci își dau iluzia că dăruesc surioarei, iubitei sau nepoțichei feeria unei bijuterii de preț. Pentru 19 lei poți cumpăra un mic elefant de fildeș, cu trompă de mărgean și ochi de diamant, prins într-un inel de aur, legat cu un lănțișor de platină. Îl va purta la încheietura mânii, aducător de noroc, în preajma celor nouă babe burzuluite ale lui Mart. Se va bucura copila, gândindu-se la un viitor de poveste, când de 1 Martie va primi un trifoi în smarald autentic sau o rândunică de peruzea. Mărțișoarele scumpe nu se văd în vitrine, căci fiecare e gelos de gândul lui, de forma pe care a dictat-o giuvaergiului, de materialele supreme pe care și-a turnat prinosul de iubire, devotament sau gratitudinea. Mulți nu vor să li se cunoască darul, fiindcă pe-aceste vremuri de sărăcie a celor mulți, oamenii prea bogați se feresc să le știm comorile, cui le dau și cum le-au adunat…”

Aceeași fascinație pentru mărțișor, interpretat ca simbol al norocului și al speranței, se regăsește și în paginile ziarului Libertatea. Într-un articol publicat pe 18 martie 1937 se descrie: „În Vechiul Regat însă, e un obiceiu vechiu, plin de poezie și de farmec, ca la întâi Martie, – începutul primăverii celei aducătoare de viață nouă, plină de nădejdi, – fiecare om, mai ales tinerii și fetele, – să-și cumpere și anine pe piept un „mărțișor”, un semn grăitor de o dorință, prevestitor de vr’un noroc, o mică medalie cu tainic înțeles, semn drag zis „mărțișor”. Tatăl sau mama dă copiilor câte un mărțișor care e mai aproape de gândul lor, de dorința lor, junii dau fetelor mărțișoare după gândul inimii lor”. 

1 Martie era trăit cu intensitate în universul copilăriei. Revista Copilul Dobrogean, în numărul din februarie – martie 1937, publica emoționante compuneri școlare despre această tradiție ancestrală. O elevă din Constanța, Corina I. Cernescu, scria cu sinceritate: „Când am deschis cutiuța, un mărțișor frumos strălucia înăuntru. Avea pe el o potcoavă și un trifoiu. Am mai multe mărțișoare, dar pe acesta îl iubesc cel mai mult”. Alți copii descriau mărțișorul în contextul venirii primăverii, al ivirii ghioceilor și al ieșirii afară la joacă.

Poezia completa această atmosferă, în paginile publicațiilor vremii. În revista științifică Ovidiu, numărul din 1 martie 1899, versurile ce poartă semnătura lui N. Rădulescu-Niger descriu cum:

„Baba-Dokia și alte/ Opt baborniți cu chip rău,/ Stau pe crestele înalte/ Ale muntelui Ceahlău…/ Blânde rar le vedi să fie/ Când pe Marte aud tunând/ Și când simt că o să vie/ Primăvara în curând…/Une ori zîmbesc cu sore,/ Dar e sorele cu dinți;/ Forte des pornesc ninsore,/ Se sburlesc de’și ies din minți…/ Câte nouă, Iernei grele/ Babele, cumetre sînt,/ De aceea nu vor ele/ Primăvară pe pămînt.”

Într-un registru mai amuzant, ziarul Universulpublică poezia Mărțișoare! Mărțișoare, în care aflăm că „Lumea aleargă, și se duce/ Care de care să apuce/ Cel puțin un Mărțișor,/ Că-i noroc în viitor./ Nu ve disperați cucoane/ Că mai vin 10 vagoane/ Și ve servă rend pe rând/ Marfă bună garantând”.

Reclama zilei –  Atențiune! Unt proaspăt superior – 112 lei kg. Zilnic, smântână proaspătă și brânză de vacă – La Brânzăria Elvețiană – 40 fr lri kilogramul de cașcaval vechi. Strada Carol no. 2. (1925)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

Educația copiilor se construiește pe doi piloni esențiali: familia și școala. Dezbaterile actuale se poartă în termeni moderni, precum inteligență emoțională și autonomie, iar școala nu mai este privită ca un loc de acumulare a cunoștințelor, ci așteptările părinților și ale societății în general sunt ca aceasta să fie un mediu incluziv, creativ și motivant. Aceleași preocupări, surprinzător de actuale, animau însă și reflecțiile pedagogice din urmă cu un secol, după cum regăsim într-un articol publicat în ziarul Marea Neagră din 28 februarie 1924, sub semnătura învățătorului Virgil Pelic.

Intitulat Educatorul și elevul. Mijloace întrebuințate astăzi în educație, articolul cuprinde idei care sunt relevante și în prezent, aducând în atenția cititorilor rolul echilibrului emoțional al profesorului, educația prin respect și iubire, nu prin frică, precum și ideea că școala este un spațiu de dezvoltare socială și morală, unde se formează caracterul și valorile copiilor.

„E bine să se înțeleagă, că a face educație nu-i tot una cu a slei copiilor puterile nervoase, îngrămădindu-le la cunoștințe cu nemiluita. Și nici să creadă că s-ar putea numi educator acel ce ar proceda astfel; cu atât mai mult, dacă ar căuta să asimileze în mințile elevilor aceste cunoștințe prin mijloace barbare, nedemne de timpurile în care trăim. Bătaia, sfânta bătaie, pe care o aplică acești pedagogi, credeți că va forma caractere? Idialul către care tinte educația? Nu, niciodată.

De altfel, nici să ne închipuim că acești oameni ar putea să formeze caractere, căci, chiar acțiunile lor, îs cea mai bună dovadă că nu au un caracter. Și din ce nu au, cum să le pretinzi să dea și altora? Prin bătaie putem face dresaj; nu însă educație”, transmite învățătorul constănțean.

Chiar dacă limbajul și contextul sunt de epocă, principiile fundamentale din articol sunt de actualitate:  „Să iubim din suflet copiii, făcându-i să învețe din dragoste către noi și către obiectul pe care am reușit ca printr-o expunere frumoasă, sau prin alt mijloc să-l facem interesant elevilor noștri. Să ne gândim că ei sunt cei ce ne vor urma nouă, și, după cum au reușit a-i face mai buni cetățeni și oameni, așa vom fi mai în siguranță că ne vor păstra neștearsă amintirea și roadele muncei noastre. «Noi iubim copilul; dar în copil iubim pe omul de mâine, de anul viitor». Deci, să ținem seamă în misiunea pe care o avem de acest lucru; și mai ales să nu uităm niciodată, că pentru a fi educator, să cere imperios să avem caracter, să avem suflet echilibrat. Dacă nu suntem așa, cred că am apucat pe drum rău și ne-am greșit cariera, cum zice Românul”.

Educația familială precede și completează educația școlară, iar conceptele moderne subliniază că sprijinul părinților și implicarea lor afectivă influențează în mod direct dezvoltarea emoțională a copilului. Aceeași idee se regăsește și într-un articol semnat de Efrosina I. Moțoi, publicat în numărul din februarie 1900 al revistei științifice și literare Ovidiu. Se impune precizat că aceasta a fost prima revistă literară dobrogeană, apărută la Constanța în perioada 1898 – 1910, al cărei director fondator a fost Petru Vulcan, fiind tipărită la Tipografia Aurora, sub egida Cercului literar „Ovidiu”.

Articolul Rolul mumelor în educația familială le vorbește cititorilor despre importanța tactului în aplicarea recompenselor și pedepselor (concept preluat astăzi în ideile de disciplină pozitivă și parenting), precum și  despre încurajare, stabilirea unor limite clare și colaborarea activă cu mediul școlar.

„Educația școlară se va servi, în cele mai multe acte, de cea familiară; căci ea nu va perfecționa numai partea intelectuală, cum se crede de obiceiu, ci va căuta să desvolte și partea morală și fisică, pe basele puse de familie. Treptat, dar, trebuie să vedem, în ce mod educația familiară își îndeplinește rolul ei.

În educație ca mai în toate actele se cere inteligență căci aplicate sistemului educativ întocmai conform individualităței copilului, de sigur pe lângă tact și voință, cere și inteligență.

Tactul pedagogic va servi mamei în multe împrejurări cum de ex.: în darea pedepselor și recompenselor. Multe mame greșesc în acest punct, care de alt-fel are un însemnat rol în educația familiară. Așa bunioară, părinții obișnuiesc a recompensa pe copiii lor prin lucruri de mâncare, care în afară de alte rele efecte mai are și pe acela de a progresa desvoltarea poftelor, de a-i face lacomi și interesanți”, precizează autoarea articolului.

Reclama zilei –  Autobuzul Oppel va face curse regulate Constanța – Tulcea și vice-versa. Având calorifer și fiind bine închis, călătorii vor fi întotdeauna adăpostiți și feriți de vreme rea. Se primesc transporturi de bagaje și mărfuri până la 1500 de kg, precum și orice comisioane. Mărfurile vor fi acoperite cu mușamale. Locuri pentru 36 de persoane. Plecări din Constanța, din fața Grădinei Publice, la orele 8 dimineața. Opriri – Canara, Tariverdi, Cogealac, Hamamgia, Babadag și Enichioi. Prețurile foarte reduse. Proprietar Zaharia Naidu Ilie. (Marea Neagră 1925)

Mențiune – Canara este numele vechi al localității Ovidiu, Hamamgia este astăzi Baia iar Enichioi este vechiul nume al comunei Mihail Kogălniceanu, jud. Tulcea.

Sursă foto: Florentina Bozîntan