Mormântul marelui Ovidius nu a fost descoperit încă… Se știe că poetul latin a fost depus cu mare fast, lângă una dintre porțile orașului Tomis, „ante oppidi portam”, așa cum scriau umaniștii medievali italieni din sec. XV, citând la rândul lor surse antice. Poate că a fost înmormântat lângă poarta ale cărei ruine se găsesc astăzi pe strada Dragoș Vodă, într-o epocă în care Tomisul de sec. I p.Chr., nu depășea, potrivit specialiștilor, limita de nord a Pieței Ovidius. Nu se știe nici dacă Ovidius a fost inhumat sau incinerat, pentru că în vremea sa ambele rituri funerare coexistau. S-au vehiculat numeroase variante legate de locația posibilă a mormântului său, dar taina nu a putut fi deslușită. Cert este însă că, mereu, această enigmă a mormântului lui Naso a trezit maxim interes, spiritele s-au înflăcărat, creând fel și fel de povești, mai mult sau mai puțin adevărate, dar care i-au menținut vie amintirea lui Ovidius.

Unul dintre sarcofagele aflate în lapidariumul de lângă Edificiul Roman cu Mozaic are legătură cu dorința orașului de a afla taina morții lui Ovidius. Este Sarcofagul cu Simboluri, un monument impresionant, care poate fi admirat și astăzi. Artefactul are și o poveste foarte interesantă, pentru că în anii 30, pentru scurtă vreme, s-a crezut că ar fi sarcofagul marelui Ovidius, lucru ce a declanșat un mare scandal al vremii…

În vara anului 1931, în capătul străzii Avram Iancu, la intersecția cu drumul ce ducea spre Vii și chiar lângă Spitalul Municipal (astăzi Spitalul de Boli Infecțioase) s-au efectuat lucrări de întărire și terasare. Cu ocazia acestor lucrări a fost descoperit acest sarcofag uriaș de marmură, care cântărea aproximativ 8 tone și jumătate. Descoperirea sa a atras imediat atenția publicului. Lumea era impresionată de monumentul de marmură grecească, albă-vineție, lung de 2 metri și 70 de centimetri, lat cam 1,5 m și înalt de 2 metri și 40 de cm. Sarcofagul a atras din prima și grație simbolurilor cu care era împodobit.

La data descoperirii, în 1931, acest monument era unul dintre cele mai mari descoperite vreodată în Europa, iar desenele sale misterioase au incitat imediat imaginația publicului. Nu exista o inscripție care să lămurească identitatea celui ce fusese depus în acel mormânt. Era o descoperire inedită mai ales grație celor 7 simboluri misterioase, frumos lucrate în relief: în dreapta fațadei – o balanță cu 2 talere, un cap de taur, legat pe frunte cu o panglică, o secure și o suliță; în stânga fațadei – alte trei simboluri: un bici șerpuit, un clopot, iar sub ele, un clește. Un alt element foarte interesant este reprezentarea pe lateralul sarcofagului a Medusei, ființa legendară a cărei privire împietrea orice muritor și care a fost decapitată de eroul Perseu. Simbol al metamorfozei, această Gorgonă era și protectoare, gardian al mormintelor, așa cum chiar numele ei o spune, în greaca veche.

Toate elementele prezentate mai sus au servit de minune entuziaștilor care de mult timp așteptau descoperirea mormântului lui Ovidius. Nu se știe exact cine a fost primul care a vehiculat ipoteza că sarcofagul ar fi al poetului exilat, se zice că a fost un avocat pasionat de istorie și care a scris un articol, pe această temă, într-un ziar al urbei. Cert este că ideea a prins din prima clipă și a fost îmbrățișată cu mare entuziasm de multă lume. Profanii spuneau că simbolurile ar fi avut legătură cu meseriile și calitățile pe care le-ar fi avut Ovidius, balanța fiind pusă în legătură cu activitatea sa juridică. În zadar au încercat unii să tempereze majoritatea: acești sceptici erau reduși la tăcere sau chiar luați la rost dacă aveau tupeul să afirme că sarcofagul nu îi aparține marelui poet.

Arheologii români au început să cerceteze cu atenție monumentul, aceasta fiind singura soluție pentru a pune capăt extazului general. Pe fir au intrat și specialiștii din Vest. Problema devenise una continentală: așa zisa veste a descoperirii mormântului lui Ovidius atrăsese atenția întregii Europe și nu numai… Italienii din Sulmona, orașul natal al poetului, erau și ei foarte interesați…Treptat, a devenit tot mai clar că sarcofagul cu simboluri trebuia datat cu cel puțin două veacuri după moartea lui Ovidius, în perioada secolului III, sau chiar IV, după Hristos. Cercetarea laborioasă a specialiștilor din România și din alte țări europene a lămurit în mai puțin de un an problema datării. Cu părere de rău, entuziaștii și vânătorii de senzații tari au trebuit să accepte, într-un final, că acel monument nu avea nicio legătură cu locul de veci al lui Ovidius.

Astăzi, specialiștii înclin să creadă că Sarcofagul cu Simboluri i-a aparținut, foarte probabil, unui archigal, mare preot al zeiței Cybele, Marea Mamă a Zeilor, divinitate adorată de mulți locuitori ai Tomisului antic. Enigma mormântului lui Publius Ovidius Naso nu a fost nici până astăzi dezlegată, dar nu putem ști niciodată ce ne va oferi viitorul…

Reclama zilei – Petru G. Manta – Expedițiuni, Vămuiri, Transporturi – Strada DA Sturdza no.13. Concesionarul exclusiv al operațiunilor de vămuire a coletelor poștale externe. Autorizat de către Direcția Generală a Vămilor. Întreprinde orice operațiuni de acest soi. (1924)

Sursă foto: Delia Cornea, Corina Apostoleanu – Istoria pe un clișeu, Dobrogea multiculturală în colecția fotografului Virgil Nicolau (2018) – Descoperirea sarcofagului cu simboluri, 1931, clișeu 131.

Imediat după încheierea Primului Război Mondial, România s-a confruntat cu o inflație severă și cu alte probleme deosebite în acțiunile de refacere a economiei. Această situație a continuat și în primii ani ai perioadei interbelice, drept pentru care se impunea ca statul să ia măsuri dure pentru reglementarea economiei. În acest context a apărut Legea pentru înfrânarea și reprimarea speculei ilicite, publicată în Monitorul Oficial din 17 iunie 1923, un act normativ pentru combaterea creșterii artificiale a prețurilor, ascunderea mărfurilor și specula cu bunuri de consum esențiale din România. Textul conceput era menit să sprijine autoritățile din fiecare județ să poată sancționa orice stocare speculativă de mărfuri și să îi oprească pe unii comercianți să fixeze prețuri mult prea mari față de valoarea reală a pieței. Cei găsiți vinovați de astfel de fapte riscau pedepse cu închisoare corecțională și amenzi substanțiale. Legea trebuia să ajute la stabilizarea economică a țării, să protejeze populația în fața unor astfel de excese și să stopeze creșterea nejustificată a prețurilor, de către comercianți, însă odată ce a fost pusă în aplicare, au apărut noi probleme. Ea conținea lacune serioase, nu avea un cadru clar de aplicare, textele erau confuze și dădeau loc de interpretări. Negustorii din întreaga țară au început să se plângă că punerea în aplicare a legii este defectuoasă și că inspectorii statului comit abuzuri și dau discreționar amenzi pentru niște fapte inexistente. Așa s-a întâmplat și la Constanța, oraș cu o viață comercială extrem de tumultoasă, unde în numai o lună, în intervalul 17 iunie – 18 iulie) numeroși comercianți s-au trezit amendați și dați în judecată în baza normei.

Pe data de 18 iulie 1923, Sfatul Negustoresc Constanța a organizat la Sala Cinema Grand o întrunire cu toți comercianții urbei. S-a discutat cu indignare despre faptul că membrii de bun renume și cu o conduită morală deosebită au fost amendați pentru culpe imaginare. La finalul adunării, Sfatul a decis să deschidă acțiuni în instanță împotriva acestor abuzuri și să protesteze zilnic prin închiderea prăvăliilor și magazinelor, din zori și până la ora 12.00 a.m. Mai mult, s-a luat decizia ca întreaga adunare, peste 400 de persoane, să meargă imediat la Gară pentru a se întâlni cu ministrul Industriei și Comerțului, Vasile P. Sassu, care venise pentru câteva zile la Constanța și acum se pregătea să plece în capitală.

Negustorii i-au expus lui Sassu modul defectuos în care cei ce aplică legea înțeleg să o interpreteze după bunul lor plac. Ministrul i-a ascultat și a declarat că și el se miră de faptul că o simplă contravenție de neafișare a prețurilor într-o prăvălie a ajuns să fie judecată cu celeritate la tribunal de parcă ar fi fost cine știe ce infracțiune economică gravă care afecta siguranța statului. El i-a sfătuit însă pe negustorii constănțeni să ceară amânarea termenlor de judecată primite deja sau să facă apeluri (dacă au fost deja condamnați), până când va fi emis un nou regulament de aplicare a legii. Negustorii s-au calmat după această discuție și l-au lăsat pe ministru să plece. A doua zi, apărați de celebrii avocați C. Irimescu, Al. Constantinescu și S. Huhulescu, toți cei ce primiseră amenzi în baza legii speculei ilicite au reușit să obțină amânări în procesele în care erau inculpați. În scurt timp, așa cum Sassu promisese, a fost emis un nou regulament de aplicare a legii iar acesta a stabilit clar atribuțiile inspectorilor de control. De amendat au fost amendați doar cei ce încălcaseră cu adevărat legea. Revolta negustorilor nu a mai continuat, dar episodul a rămas în istoria urbei noastre…

Reclama zilei – Sare de Mare pentru Băi – En gros și en-detail. Expediții și în provincie Depozit, La Tarapana, S.Sofocleus, Strada Scarlat Vârnav, no.8 bis.

Sursa: Biblioteca Națională Digitală

La începutul anilor ’30, Techirghiol Băi era o stațiune balneară apreciată. Așezată pe malul lacului cu același nume, „la sursa nămolului”, după cum o descria presa vremii, stațiunea atrăgea anual vilegiaturiștii veniți atât pentru proprietățile terapeutice ale nămolului sapropelic, cât și pentru atmosfera animată a sezonului estival.  În paginile „Revistei Băilor” (1929 – 1932), Techirghiol Băi apare ca o stațiune aflată în continuă dezvoltare, unde investițiile în infrastructura medicală, în confort și în divertisment se completau reciproc.

Un rol esențial în această evoluție îl avea Comisiunea Balneo-Climatică a stațiunii, condusă la acea vreme de primarul Mircea Zamfirescu. Aflăm, de exemplu, că în ședința din 12 iulie 1930, desfășurată în biroul băilor „Toma Crețu”, membrii comisiunii au aprobat alocarea sumei de 120.000 de lei pentru achiziționarea unei autocisterne, necesară pentru stropirea străzilor în timpul verii. Tot atunci s-a stabilit desfășurarea unei „propagande cât mai intense, atât de necesară” pentru dezvoltarea stațiunii balneare, dovadă că promovarea turistică devenise o preocupare a administrației locale.

În aceeași perioadă, Techirghiol își consolida renumele prin investiții în infrastructura medicală. În iulie 1929 era inaugurat un nou pavilion al Sanatoriului „Clement Popescu” al Casei Centrale a Asigurărilor Muncitorești – astăzi parte a Sanatoriului Balnear și de Recuperare Techirghiol, în prezența ministrului Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale, I. Răducanu. Publicația a descris sosirea oficialului:  „La orele 8 dimineață, d-sa a plecat cu automobilul la Carmen Sylva, de unde împreună cu asistența locală s-a îmbarcat într-o șalupă a Societății „Serenessima” spre a traversa lacul. La Techirghiol, d. ministru Răducanu a fost întâmpinat de către d. Mircea Zamfirescu primarul stațiunii care a urat bun venit ilustrului oaspe”.  Vizita ministerială avea să aducă și noi investiții. La numai câteva săptămâni după inaugurare, revista anunța: „Casa Centrală a Asigurărilor Sociale a luat în studiu construirea unui nou pavilion de băi moderne, cu toate instalațiile necesare pentru diversele aplicațiuni ale nămolului și hidroterapiei saline”.

Un alt reper al stațiunii era Sanatoriul P.T.T. (Poștă, Telegraf, Telefoane), construit în anii 1927 – 1928 de Casa de Economie, Credit și Ajutor al corpului P.T.T., cu o investiție de 32 de milioane de lei. Aflăm din aceeași revistă că complexul era alcătuit din patru pavilioane moderne, două destinate cazării, unul rezervat salonului de mese, iar cel din urmă adăpostea instalațiile pentru băi calde, uzina electrică și cazanele pentru încălzirea apei. Stabilimentul oferea vizitatorilor liniștea necesară refacerii; mai mult, în fiecare joi și duminică, muzica militară susținea concerte pentru oaspeți, iar în salonul de mese era instalat, la loc de cinste, un aparat de radio – simbol al confortului modern!

Camerele erau închiriate membrilor Casei P.T.T. cu 1.200 de lei pentru o cameră cu un pat și 2.400 de lei pentru una cu două paturi, iar pentru un pat suplimentar se achitau 10 lei pe zi. Dacă existau camere disponibile, acestea puteau fi închiriate și funcționarilor, la tarife cu 50% mai mari, iar particularilor, la preț dublu.  

Techirghiol Băi era promovat ca fiind o stațiune accesibilă. O baie rece cu nămol, duș cu apă dulce și cearșaf costa 20 de lei, copiii sub 15 ani beneficiau de o reducere de 50%. Restaurantele ofereau meniuri de 40 – 50 de lei, iar publicația evidenția „piața bogată, alimente eftine și apă potabilă”. Legătura cu litoralul era asigurată de șalupele societății „Serenissima”, care circulau pe tot parcursul zilei, începând de la ora 6:30 dimineață, biletul costând 7,50 lei de persoană.

Primăria angajase pe întreg sezonul muzica Regimentului 91 Infanterie din Alba Iulia, iar serile erau animate de „muzica militară, trei jazzuri moderne, dancing, cinema-teatru, serbări și baluri.” La 28 iulie 1929, Comisiunea Balneară organiza un mare bal în saloanele restaurantului „Zori de Zi”, sub patronajul prefectului Nicu Petra. Revista promitea că „excelentul jazz de sub conducerea maestrului Gănescu va delecta tot timpul asistența”, iar programul includea concursuri de dans și de frumusețe. În aceeași reclamă se anunțau „pachet special pentru dans de la orele 9 seara, joia și duminica, matineuri dansante”, sub îndrumarea profesorului de dans Willy.

Reclama zilei: „În stațiunea balneară Techirghiol – Băi vizitați cunoscutul restaurant bodegă și berărie LA IONEL încurcă lume – Bucătărie Națională – Grătar la prânz și seară – Ciorbă de burtă – Tuslama – Zilnic pește proaspăt – Bere specială – Vinuri indigene și străine – Orchestră specială”. (Revista Băilor, iulie 1929)

Sursa foto: Techirghiol Băile Reci anii ’20 – colecția Emanoil Vasiliu, www.boemasiloisir.ro

Frumusețea unui artefact nu se regăsește doar în forma sau în rafinamentul său, ci și în drumul pe care l-a străbătut până la noi. Îngropat vreme de milenii sub străzile Constanței de astăzi, el păstrează ecoul unor gesturi, al unui ritual și, mai ales, amintirea oamenilor care l-au folosit cândva. Astfel, fiecare piesă arheologică devine o punte între trecut și prezent, oferind șansa de a înțelege viața de zi cu zi, credințele și practicile funerare ale locuitorilor anticului Tomis. 

Exponatul lunii iulie 2026 este o astfel de mărturie: o amforă de masă de tip „pergamenian”, care ne dezvăluie aspecte din existența locuitorilor Tomisului, din obiceiurile lor și din felul în care își cinsteau morții. Amfora a fost descoperită în urmă cu zece ani, la 7 iulie 2016, în timpul cercetării arheologice preventive desfășurate pe strada I. G. Duca nr. 21A, în apropierea intersecției cu Bulevardul Mamaia. Vasul provine din inventarul unui mormânt de incinerație datat în anii 168 – 150 a.Chr.

Depunerea lui în mormânt nu pare să fi fost întâmplătoare. În antichitatea greco-romană, vinul ocupa un loc important atât în viața cotidiană, cât și în practicile funerare. Vechii greci considerau consumul de vin drept un semn de civilizație deoarece producerea vinului presupunea practicarea agriculturii. Banchetul (symposion) însemna un consum ritualizat al vinului : unul dintre participanți, deobicei gazda, era symposiarh, adică avea inclusiv dreptul de a stabili cantitatea de băutură pe care o primea fiecare mesean, deoarece beția nu era îngăduită. Și tot pentru evitarea excesului, vinul, care în antichitate era mult mai tare decât cel de azi, nu era consumat neîndoit cu apă. Iar pentru amestecarea vinului cu apă, în antichitate se foloseau vase numite cratere sau amfore de masă. Exemplarul pe care îl prezentăm a fost depus în mormânt împreună cu un ansamblu de obiecte destinate servirii vinului : trei ulcioare tip lagynos, un bol cu decor în relief și un polonic din bronz. Este cunoscut din mărturiile scrise păstrate din antichitate obiceiul stingerii tăciunilor rugului funerar cu vin, cheie în care s-ar putea explica prezența acestor obiecte laolaltă cu cenușa celui îngropat acolo.

Amfora impresionează prin eleganța formei și rafinamentul decorului realizat în stilul denumit convențional West Slope. Firnisul negru mat, un înveliș asemănător smalțului, contrastează cu motivele ornamentale executate cu pigment alb și bej, precum și cu inciziile fine care lasă să se întrevadă culoarea naturală a ceramicii. Pe gâtul vasului este reprezentată o delicată ghirlandă de iederă, iar pe umăr palmete (ornamente sub forma unor frunze), compoziția decorativă păstrând armonia caracteristică atelierelor elenistice. Toartele sunt decorate la bază cu mici pastile ceramice evidențiate prin vopsea albă. În partea inferioară, decorul este completat de un șir de puncte albe și două linii incizate, care lasă să se întrevadă culoarea naturală, cărămizie, a ceramicii. Piesa a fost realizată, cel mai probabil, într-un atelier vest-pontic, fapt sugerat de amplasarea motivului ghirlandei de iederă pe gâtului vasului, și nu pe umăr, așa cum apare la exemplarele produse în centrele din Pergam, renumite în antichitate pentru ceramica lor.

Valoarea acestei amfore este dată atât de frumusețea, cât și de starea ei de conservare. În prezent sunt cunoscute numai trei exemplare de acest tip descoperite pe teritoriul României și aflate într-o stare de conservare atât de bună: primul provine din necropola tumulară de la Histria, al doilea este piesa prezentată aici, iar al treilea a fost descoperit un an mai târziu, tot la Tomis, în timpul cercetărilor arheologice desfășurate pe amplasamentul fostului Combinat de Panificație Dobrogea.

Presiunea pământului a fragmentat vasul, însă aproape toate fragmentele au putut fi recuperate în timpul cercetării arheologice. Restauratorul Valentina Luiza Ionescu i-a redat forma originală printr-un proces minuțios de curățare, conservare, asamblare și completare. Dată fiind raritatea și buna stare de conservare, atât această amforă de masă, cât și exemplarul similar descoperit un an mai târziu tot la Tomis și-ar merita locul în viitoarea expoziție permanentă a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Memory Preserved in Clay: A Table Amphora from Ancient Tomis

The beauty of an archaeological artefact lies not only in its form or craftsmanship, but also in the journey it has travelled to reach us. Buried for millennia beneath the streets of present-day Constanța, it preserves the echo of long-forgotten gestures, of ritual practices, and above all, the memory of the people who once used it. In this way, every archaeological object becomes a bridge between past and present, offering us the opportunity to better understand the daily life, beliefs, and funerary customs of the inhabitants of ancient Tomis.

The Museum’s Exhibit of the Month for July 2026 is one such testimony: a Pergamene-type table amphora, which offers a glimpse into the lives of the people of Tomis, their customs, and the ways in which they honoured their dead. The amphora was discovered ten years ago, on 7 July 2016, during a preventive archaeological excavation conducted at 21A I. G. Duca Street, near its intersection with Mamaia Boulevard. The vessel formed part of the grave goods of a cremation burial dated to 168–150 BC.

Its placement within the grave was almost certainly deliberate. In the Greco-Roman world, wine occupied an essential place both in everyday life and in funerary ritual. For the ancient Greeks, the consumption of wine was regarded as a hallmark of civilisation, since wine production implied the practice of agriculture. During the symposion – the ritual drinking banquet – one participant, usually the host, served as the symposiarch, determining the quantity of wine allotted to each guest, as drunkenness was considered unacceptable. To prevent excess, wine, which in antiquity was considerably stronger than today, was never consumed undiluted. Instead, it was mixed with water in vessels known as kraters or table amphorae. The example presented here was deposited in the grave together with a complete wine-serving assemblage consisting of three lagynos-type jugs, a relief-decorated bowl, and a bronze ladle. Ancient written sources also describe the custom of extinguishing the embers of the funeral pyre with wine, a practice that may explain why these objects were placed alongside the cremated remains of the deceased.

The amphora is distinguished by the elegance of its shape and the refinement of its decoration, executed in the style conventionally known as West Slope. Its matte black gloss—a vitreous coating resembling enamel—contrasts beautifully with the ornamental motifs painted in white and beige pigment and with the delicate incised lines that reveal the natural colour of the clay beneath. Around the neck of the vessel runs a graceful ivy garland, while the shoulder is adorned with palmettes, creating a harmonious decorative composition characteristic of Hellenistic workshops. At the base of the handles are small applied clay pellets highlighted in white paint. The lower part of the vessel is embellished with a row of white dots and two incised bands that expose the reddish hue of the ceramic fabric. The amphora was most likely produced in a West Pontic workshop, as suggested by the placement of the ivy garland on the neck rather than on the shoulder, where it appears on examples manufactured in Pergamon, the renowned centre of Hellenistic pottery production.

The significance of this amphora lies not only in its beauty but also in its remarkable state of preservation. At present, only three examples of this type are known from the territory of Romania to have survived in such excellent condition. The first was discovered in the tumulus necropolis of Histria; the second is the vessel presented here; and the third was unearthed one year later, also at Tomis, during archaeological excavations carried out on the site of the former Dobrogea Bread Factory.

Although centuries of pressure from the surrounding soil had fractured the vessel, nearly all of its fragments were recovered during the excavation. Conservator-restorer Valentina Luiza Ionescu painstakingly restored it to its original form through a meticulous process of cleaning, conservation, reassembly, and reconstruction. Given both its rarity and its exceptional state of preservation, this table amphora, together with the similar example discovered a year later at Tomis, would undoubtedly deserve a place of honour in the future permanent exhibition of the National Museum of History and Archaeology Constanța.

***

Exponatul lunii iulie 2026 poate fi admirat în format fizic la sediul muzeului din strada Arhiepiscopiei nr. 7, municipiul Constanța, începând de joi, 16 iulie  2026, timp de o lună.

Bibliografie:

Valentina Luiza Ionescu, Octavian Mitroi, Restaurarea unei amfore de masă de tip pergamenian (Restoration of a Pergamon Type Table Amphora), Pontica 50 (2017), p  515-521);

 Octavian Mitroi, 7 iulie – Un mormânt de incinerație elenistic de la Tomis. Povestea descoperirii, filă în calendarul istoric „Astăzi la Constanța” al MINAC.

Verile interbelice transformau Constanța într-una dintre cele mai căutate destinații estivale din țară. Stațiunile de pe litoral ofereau vizitatorilor o gamă variată de divertismente – spectacole, serbări nautice, excursii în largul mării sau la Balcic -, însă adevărata atracție rămâneau băile de mare. Nu este de mirare că amenajarea plajelor și îmbunătățirea condițiilor pentru turiști deveniseră o preocupare constantă a autorităților.

În vara anului 1929, Constanța, descrisă de presa vremii drept „incontestabil cea mai mare și mai luxoasă localitate balneară din țară”, se putea mândri deja cu băile Mamaia. Pentru mulți locuitori ai orașului însă această era dificil de accesat: drumul dura aproape două ore, iar costul unei călătorii se ridica pe câteva zeci de lei. În aceste condiții, constănțenii preferau plajele din oraș, iar cea mai căutată devenise Trei Papuci, situată în zona unde se află în prezent Spitalul Militar.

În iulie 1929, plaja era complet modernizată, după standarde considerate occidentale. Publicația „Revista Băilor”, ediția din perioada 14 – 18 iulie 1929, descria cu entuziasm noile amenajări: „De curând s-a amenajat Plaja Trei Papuci fiind complect renovată și amenajată după cerințele moderne. Această plajă fiind una dintre cele mai frumoase ale orașului, orice cetățean poate veni și lua o baie în mod occidental, având la dispoziție o instalație de cabine confortabile în număr de peste 300, cum și un buget înzestrat cu toate consumațiile în preț unitar de 6 lei, cum sunt: pateuri, cafea cu lapte, lapte la pahar, limonadă, dulceață siropuri etc”.

          Aceste investiții veneau să rezolve o problemă semnalată de ani buni în presa locală. Lipsa cabinelor îi lăsa pe cei veniți la baie fără posibilitatea de a-și păstra în siguranță hainele și celelalte bunuri, iar furturile deveniseră o neplăcută obișnuință. În ziarul „Dobrogea Jună” (1923), situația era descrisă în termeni aspri: „Constanța e orașul contrastelor: în timp ce la Cazinou și în piață, masa se ia cu (…) locuitorii băștinași și rudele venite cine știe din ce colt al țării n-au unde face bae, pentru că dealungul malului mării, la așa numitele băi «Trei Papuci» se fură hainele și banii. Cine ar putea crede că în Constanța, în oraș, nu sunt băi? Plajă avem berechet, dar ce facem fără cabine? (…) S-ar fi putut scoate toată cheltuiala, punându-se un preț derizoriu pe cabină.”

Succesul noilor amenajări a fost atât de mare, încât a devenit subiect și pentru presa satirică. În ediția din 8 iulie 1929, ziarul „Virtutea” publica articolul „A «leșinat» Mamaia”, o ironie la adresa stațiunii detronate de noua „vedetă” a sezonului: „Mamaia s-a sfrejit și și-a traiul și și-a mâncat mălaiul. La modă au ajuns Trei Papuci. Tataia de alături, gârbovit de vremuri se uită chiordărâș cum niște Papuci i-au luat înainte și lui și soțioarei lui de vârstă: Mamaia. La Constanța, s-au înfrumusețat și s-au lărgit cei Trei Papuci. La Mamaia slabă sfârâială. Trei Papuci sunt țanțoșii sezonului. Acestea au ajuns băile la preț. Însă-și drăgălașa Duduia se stafidește. Papucii, Trei Papuci, țin hangul bailor. Prin urmare, e drept să se cânte: «Hei Maria cu lipici/La băi unde te duci?/Mă duc neică la Constanța/Să mă scald la Trei Papuci/Cu săpun să fac clăbuci./Aferim Armeni și turci»”.

Nu se poate vorbi despre această plajă fără a aminti legendele care încearcă să explice originea numelui său. Una dintre ele spune că plaja se afla la doar „trei papuci” depărtare de casele Constanței de odinioară. O altă variantă, menționată de Petre Covacef în „Povestea Farului Genovez” (2003 – 2007), susține că digurile din zonă aveau forma unor papuci.

Cea mai emoționantă poveste tot de asemenea consemnată de Petre Covacef. Legenda spune despre doi copii de aproximativ 12 ani: Ghiță, fiul unui muncitor venit din Oltenia, și Hassan, fiul cel mare al unei familii de turci. Deși Hassan era infirm din naștere, având un defect la un picior, cei doi erau nedespărțiți și își petreceau zilele pe malul mării, înotând împreună. De fapt, Ghiță învăța să înoate de la prietenul său musulman. Într-o dimineață de vară cei doi au intrat în apă, ca de obicei. Și-au lăsat pe nisip papucii cu talpă de lemn. O furtună puternică s-a stârnit pe neașteptate. Ghiță a fost prins de valuri, iar Hassan a sărit să-l salveze. Marea i-a înghițit însă pe amândoi. Pe țărm au rămas doar cei trei papuci, iar potrivit legendei, de la aceștia și-ar fi luat numele cunoscuta plajă…

Reclama zilei: „Vizitați marele restaurant GRAND – Constanța str. Carol (sub Grand Hotel) – Bucătărie Română-Franceză-Orientală – Grătar Special – Pescărie proaspătă – Băuturi superioare indigene și Streine denumită Bere Luther – Braserie – Orchestră clasică și Muzică Militară (Revista Băilor, 1932)

Sursa foto: Biblioteca Națională Digitală

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, cu sediul în str. Arhiepiscopiei numărul 7, 900745, municipiul Constanța, anunță organizarea examenului de promovare a personalului contractual în grade sau trepte profesionale pentru care este prevăzut un nivel de studii superior. Mai multe informații, în documentul PDF anexat:

În documentele PDF următoare sunt disponibile tematica și bibliografia pentru fiecare dintre examenele de promovare anunțate:

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, cu sediul în str. Arhiepiscopiei numărul 7, 900745, municipiul Constanța, anunță organizarea examenului de promovare în funcția de cercetător științific II, specializarea „Arheologie romană și bizantină în Dobrogea”

Detalii privind examenul de promovare sunt disponibile în documentul PDF:

La un deceniu după încheierea Primului Război Mondial, litoralul românesc traversa o perioadă de refacere și dezvoltare. Atmosfera acelor ani este surprinsă în paginile „Revistei Băilor”, o publicație estivală de informare turistică, distribuită gratuit în fiecare vară între anii 1929 și 1932. Încă din primul număr, apărut în iulie 1929, redactorii transmiteau un mesaj optimist despre renașterea stațiunilor balneo-climaterice: „După 11 ani de muncă intensă pentru refacerea stațiunilor noastre balneare și climaterice, după sacrificii materiale enorme depuse pentru restaurarea vilelor, hotelurilor, cazinourilor, băilor și a întregului inventar imobiliar distrus de război, iată că am ajuns la situațiunea de a putea oferi tuturor cerințelor dinăuntrul țării și chiar din străinătate tot ceea ce confortul modern și prescripțiile medicale pot cere”.

Revista era, deopotrivă, un ghid turistic și o cronică a vieții de pe litoral. În paginile sale erau prezentate componența comisiunilor balneo-climaterice – organisme locale însărcinate cu administrarea stațiunilor, lista medicilor, tratamentele recomandate cu băi calde, reci sau nămol, prețurile practicate, precum și ofertele de cazare și divertisment menite să asigure un sejur cât mai plăcut și confortabil. La loc de cinste se aflau rubricile care consemnau, cu o anumită mândrie, numelor vilegiaturiștilor sosiți din toate colțurile țării.

În verile dintre anii 1929 și 1932, stațiunea Carmen Sylva (fostul Techirghiol-Movilă și actualul Eforie Sud) se număra printre cele mai căutate destinații de pe litoralul autohton. Din primele zile ale lunii iulie, stațiunea simțea „o viață mai animată”, iar asociații locale sau naționale se întreceau în organizarea celor mai atractive serbări. Din paginile revistei aflăm despre o serbare nautică desfășurată la jumătatea lunii iulie 1929, la bordul vasului școală „Mircea”, sub auspiciile Ligii Navale Române, în dreptul stațiunii Carmen Sylva. „La orele 2 p.m. bricul Mircea a eșit în larg cu velele, având peste 400 de persoane la bord. La această escursiune a participat și d. Ștefan Cicio Pop, președintele Camerei cu d-na., d-l g-l Palada, senatorii Vlad și Kirtop etc. În timpul escursiei o orchestră de mandoline și chitare a bricului a delectat selectata asistență. În larg d. locot. Cezar Vasilescu a făcut câteva frumoase evoluțiuni cu cuterul «Domnița Ileana», care a impresionat pe cei prezenți”, au relatat ziariștii.

În aceeași lună, parcul Hotelului Popovici din stațiune s-a dovedit neîncăpător pentru „numeroasa și selecta asistență” care a participat la serbările câmpenești organizate de Societatea „Mărăști”, în scopul strângerii de fonduri pentru construirea unor cripte pentru eroii căzuți pe fronturile Primului Război Mondial. „Programul acestor serbări s-a desfășurat în mod ireproșabil. În tot timpul serbărilor, a staționat în larg o canonieră a marinei militare, care a fost vizitată de către vilegiaturiști”, consemna aceeași publicație.

Oferta de divertisment era variată și se adresa tuturor categoriilor de vizitatori: expoziții de pictură, concursuri de înot pentru doamne și domni, concursuri de frumusețe și dans – la care aflăm că s-au înscris 14 perechi, la una dintre ediții -, cu probe precum tango, foxtroop și Boston. „O tombolă bogată a stat la dispoziția publicului. În tot timpul serbării, orchestra restaurantului Popovici și muzica militară a Regimentului 34 Infanterie din Constanța a delectat numeroasa asistență”, completa revista imaginea unei veri animate pe litoral.

Ambiția autorităților și a investitorilor era de a transforma Carmen Sylva într-o destinație modernă și ușor accesibilă. Astfel, în vara anului 1931 era anunțată amenajarea unui aeroport destinat curselor regulate între București și stațiune: „Societatea Movilă Techirghiol a pus la dispoziție Aviației Civile, în mod provizoriu, un teren de circa 20 de hectare, pentru amenajare unui aeroport, necesar aterizării avioanelor poștale, care vor face curse regulate între București și Carmen Sylva, cu începere de la 15 iulie. Terenul necesar a fost delimitat în prezența d-lor ingineri Ștefănescu, deleg. Aviației Civile, I.E. Magda reprezentantul primăriei și Sever I. Movilă reprezentantul soc. Movilă Techirghiol; fiind situat în partea de sud a stațiunei, la 500 m. distanță de centru. Cursele dintre București – Carmen Sylva și retur vor fi regulate, pentru pasageri, coletărie ușoară, poștă și ziare. De asemenea se vor organiza curse de agrement, pentru amatorii de a primi botezul aerului, cu prețuri reduse”.

An după an, Carmen Sylva căpăta, în viziunea presei vremii, „aspectul stațiunilor occidentale”. Societatea Movilă Techirghiol a modernizat instalațiile pentru băi calde și reci, aducându-le la standardele epocii, iar autoritățile locale investeau în sistematizarea stațiunii: alinierea străzilor, pavarea arterelor principale și „petrolarea” acestora, pentru a reduce praful. Totodată, concesionarea jocurilor de noroc pe durata sezonului estival a adus localității venituri de peste un milion de lei, sumă care urma să fie folosită pentru alimentarea stațiunii cu apă potabilă.

Reclama zilei: Vizitați Cazino din Carmen Sylva – Toate jocurile – Bulă – Rulată – Baccara – Chemin de fer – Restaurant – Berărie – Parchet pentru dans – Orchestră clasică și Jazz-band  (Revista băilor, august 1932)

Sursa foto: Carmen Sylva. Lacul și băile reci – MNIR, www.imagoromaniae.ro

La sfârșitul secolului al XIX-lea, duelul era privit de anumite categorii sociale drept o modalitate legitimă de apărare a onoarei, iar astfel de confruntări au avut loc și la Constanța.

Ziarul „Constanța” relatează, în ediția din 14 iulie 1896, un duel desfășurat în dimineața zilei precedente la manejul militar al orașului, între Filipescu, fost locotenent de cavalerie din Galați, și locotenentul de marină Nicolescu-Rizeanu. Confruntarea a respectat regulile specifice unei „afaceri de onoare”: fiecare combatant a fost asistat de câte doi martori – „d-nii căpitan Vaitoian și locotenentul Crupensky, pentru d-l Filipescu și d-nii căpitan Cinsky și locotenent Șeulescu pentru d-nul Nicolescu Rizean”, iar la fața locului s-a aflat și medicul Codreanu. Despre desfășurarea duelului, ziarul consemna: „Arma aleasă a fost sabia. Au avut loc 10 reprize de câte 5 minute, cari au durat o oră și 15 minute, când combatanții, având deja mai multe răni la brațul drept, ce-i punea în imposibilitate a continua, au fost opriți de a mai lupta, declarându-se onoarea satisfăcută. Dueliștii s-au împăcat pe teren.”

Episodul reflectă o practică prezentă și în România modernă, deși fără amploarea cunoscută în Franța, Germania sau Italia. Inspirat de modelele occidentale, duelul s-a răspândit începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind practicat inițial în mediile aristocratice sau militare, iar ulterior și de politicieni, magistrați, avocați și ziariști. Sabia și pistolul erau armele cel mai frecvent folosite, iar confruntările se desfășurau după reguli stricte, în prezența martorilor și, de regulă, a unui medic.

Printre cele mai cunoscute dueluri petrecute în România se numără confruntarea din 1897, de la București, dintre omul politic Nicolae Filipescu și George Em. Lahovary. Cei doi s-au duelat cu sabia, iar Lahovary a fost rănit mortal, cazul provocând o amplă dezbatere publică privind limitele codului onoarei și responsabilitatea penală a participanților. De-a lungul timpului, numeroase personalități ale vieții publice au fost implicate în dueluri sau în „afaceri de onoare”, fie ca protagoniști, fie ca martori. Printre acestea s-au numărat Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Titu Maiorescu, Alexandru Lahovari, Take Ionescu etc.

În volumul „Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români” (2016), Mihai Chiper arată că fenomenul a cunoscut o dezvoltare accentuată după Unirea Principatelor, presa dintre anii 1859 și 1880 afirmând despre „epidemii” sau 1mania afacerilor de onoare”, în timp ce autoritățile erau criticate pentru pasivitate. Totodată, autorul apreciază că doar aproximativ 20% dintre duelurile desfășurate în țara noastră pot fi documentate astăzi pe baza surselor scrise.

Duelul consemnat la Constanța în vara anului 1896 reprezintă o mărturie a modului în care acest cod de onoare era practicat în Dobrogea, respectând ritualurile și regulile specifice epocii și ilustrând mentalitatea care a marcat viața publică românească timp de mai multe decenii.

Reclama zilei: „De vendare – Una tipografie și legătorie de cărți bine montate, având 2 mașini pentru tipărit și una mașina mare cel mai modern sistem pentru tăiat – Tipografia este înzestrată cu tot materialul necesar și în stare a esecuta lucrări în limbile română, franceză și greacă, posedând literele de toate caracterele și din cele mai moderne, iar legătoria de cărți are aparatele și ustensilele în perfectă bună stare. Atelierul este instalat în centrul orașului Constanța la cea mai bună posiție și deja are lucrări angajate care dau materie de lucru pentru mai mult timp. Condițiunile de plată sunt foarte favorabile; se pot efectua și în rate lunare, trimestriale sau semestriale, dar vor fi garantate. Doritorii să se adreseze proprietarului lor d-l Dimitrie Nicolescu, în Constanța. În vederea viitorului ce are orașul Constanța ca singur punct de expot și ca stațiune balniară, cum și a marilor lucrări întreprinse, de stat și societăți particulare, este în adevăr o ocaziune rară pentru cei care voi să ia această afacere, care oferă cele mai mari și sigure șanse de câștig.” (ziarul „Constanța”, 1896)

În dimineața de 13 iulie a anului 1925, știrea zilei la Constanța era un jaf senzațional, recent produs în plin centrul orașului, la Oficiul Palestinian din strada Dimitrie Cantemir nr.5. În timpul nopții, mai multe persoane necunoscute intraseră în biroul instituției, spărseseră o casă de bani, un seif aparent foarte solid, și sustrăseseră nu mai puțin de 700.000 de lei. Banii urmau să fie trimiși în contul Serviciului Maritim Român (SMR) ca plată pentru transportul unor emigranți evrei cu vaporul România, de la Constanța la Jaffa, marele centru urban al Palestinei istorice, la sfârșit de secol XIX și început de veac XX. Ziarul Dacia a publicat întreaga poveste. Un aspect deosebit: întregul film al jafului a avut un martor ocular, doamna doctor dentist Schreiber, domiciliată pe Cantemir nr.3, dar care, de frică, nu a chemat poliția în timpul jafului.

Totul a început la miez de noapte, când dinspre strada Mircea a venit pe Cantemir un automobil misterios, în care se aflau cinci persoane. Șoferul a rămas la volan însă ceilalți pasageri au coborât imediat. Unul dintre ei era îmbrăcat în uniformă de polițist și a mers să patruleze pe strada Marc Aureliu, el fiind cel care, de fapt, “stătea de șase” pentru preveni apariția vreunei patrule reale. Cu o cheie potrivit[, hoții au deschis ușa Oficiului, iar doi dintre ei au intrat și s-au încuiat pe dinăuntru, pentru a putea opera nestingheriți. Al treilea infractor a rămas afară, în fața ușii, pentru a preveni vreun incident. Pe lângă el au trecut destule persoane, chelneri ieșiți de la muncă, un gardian, localnici chercheliți întârziați din vreo cârciumă a urbei. Infractorul chiar a intrat în vorbe cu unii din ei, dar siguranța lui nu i-a făcut pe oameni să bănuiască ceva necurat. După aproape două ore, hoții și-au terminat treaba în interior, au ieșit și împreună cu complicii lor s-au urcat în mașină și duși au fost. Nici după plecarea lor, doamna Schreiber nu a avut curajul să anunțe poliția. A luat un somnifer și s-a culcat, trezindu-se abia dimineață târziu.

Furtul a fost descoperit pe când dentista dormea dusă. Un funcționar al oficiului, Abram Ghinhold a venit la birou, la ora 8.00, și a constatat că ușa era ănchisă doar o dată, și nu de două ori, cum era procedura. A alertat imediat poliția care a sosit la fața locului și a demarat cercetările. S-a stabilit că seiful marca Wertheim fusese mutat iar peretele său din spate a fost tăiat cu o foarfecă de tăiat sârmă ghimpată. S-a stabilit de asemenea că hoții, în timpul operațiunii, au mâncat dintr-o cutie de bomboane de ciocolată, aflată în biroul Oficiului. Era clar că banda avusese un om din interior care le furnizase informații. S-a descoperit că era vorba de un tânăr care  venea adesea la Oficiu pentru a se interesa de plecările spre Palestina. Acesta a fost arestat și anchetatorii au aflat alte detalii însemnate. Au fost arestați doi evrei, rezidenți la Constanța, Sternberg și Zembler (cei care acționaseră în interior) iar asupra lor s-a desccoperit o parte din pradă. Un al treilea spărgător, Schencher, a reușit să plece la Jaffa la bordul vasului România și nu a mai fost prins niciodată. Un al patrulea complice, Nicolae Grofic, a ajuns și el după gratii. Șoferul loviturii nu a fost identificat.A Ancheta a fost instrumentată de inspectorul general al Siguranței, D. Panaitescu, venit special de la București. Cei vinovați au ajuns în fața legii și au suferit condamnări grele.

La doar câteva zile după arestarea hoților de la Oficiul Palestinian, un tânăr băiat de prăvălie a avut o idee inedită. În vârstă de 17 ani, clujeanul Alexandru Abrudeanu lucra ca ucenic la brutăria domnului Nicolae Gogu, din Ștefan cel Mare nr.50. Când patronul a plecat într-o călătorie de afaceri, puștiul și-a pus în aplicare planul său de înavuțire, a spart cufărul în care Gogu ținea banii, 25.000 de lei și un teanc de ruble Kerenski, și i-a ascuns sub niște scânduri de la scară, intenționând să îi ia mai târziu. Apoi, tânărul s-a uns pe cap cu petrol, și-a pus în gură un căluș, s-a legat singur la mâini și la picioare și s-a târât până în depozitul brutăriei, unde a reușit să dărâme mai mulți saci de făină, care au căzut peste el. La un moment dat, peste vreo oră, a auzit că bate cineva la ușă și a început să geamă puternic. Afară era un nepot al brutarului, venit în vizită. Omul a intrat, căci ușa era descuiată și l-a găsit pe Abrudeanu. Acesta i-a povestit că a fost victima unui jaf comis de un bărbat îmbrăcat în straie femeiești. Ucenicul a mai zis că a fost uns cu petrol, hoțul spunând că îi dă foc dacă țipă. Inițial, nepotul brutarului Gogu l-a crezut pe tânăr. Alertată, poliția l-a trimis însă la locul jafului pe experimentatul comisar Predescu. Aflăm din ziarul Dacia deznodământul anchetei: „… după o sumară cercetare în care vâna de bou a comisarului a jucat rolul principal, tânărul Abrudeanu a mărturisit înscenarea…”. Fără alte cuvinte!

Reclama zilei – Atențiune! Magazinul de încălțăminte La Stejar s-a mutat tot în strada Carol, la no. 97, vis-avis de firma Lascaridis. Proprietar – GI Atanasof. (1925)