În perioada 24 – 26 septembrie 2026, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Centrul de Studii ale Civilizațiilor Mării Negre și Facultatea de Istorie și Științe Politice, Universitatea „Ovidius” din Constanța, cu sprijinul Consiliului Județean Constanța, în parteneriat cu Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, Arhivele Naționale ale României, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Muzeul Național de Artă Romană, Merida (Spania), organizează Sesiunea Științifică Internațională PONTICA ediția a 59-a: Istorie și Arheologie în Spațiul Vest-Pontic.

Mai multe informații despre modul de organizare sunt afișate pe site-ul muzeului, https://minac.ro/pontica-2026/, și vor fi transmise celor interesați, în timp util.

Comunicările vor fi prezentate în următoarele paneluri tematice:

▪ Coevoluție om-mediu în spațiul vest-pontic – mileniile VII-III BC;

▪ Podoabe în preistorie: tehnologie, funcționalitate, simbolism;

▪ Sisteme culturale la Dunărea de Jos în protoistorie;

▪ Noi descoperiri, noi abordări în arheologia pontică și danubiană;

▪ Artă și urbanism la frontierele romanității. III. Propaganda imperială;

▪ Lumea medievală prin intermediul artefactelor: descoperiri mici și medii;

▪ Rolul monedelor și contextele corespunzătoare. De la pace la conflict ori între viață și moarte în lumile antică și medievală;

▪ Democrație și totalitarism;

▪ Dobrogea – istorie și civilizație (secolele XIX – XX).

Formularul de înscriere este disponibil pe site-ul muzeului, la rubrica Sesiunea Pontica 2026 – Organizare (https://minac.ro/pontica-2026/) și după completare va fi transmis organizatorilor de secțiuni sau pe adresa sesiuneapontica@gmail.com, până la data de 31 august 2026.

La data de 30 martie 1914, ziarul „Dobrogea Jună” publica un interesant material intitulat „Populațiunea din județul Constanța”, care conținea date statistice obținute de autorități în baza unui recensământ oficial. Am aflat, astfel, că județul avea în acel moment o populație de 270.440 de locuitori, din care 111.589 erau de sex masculin, iar 95.860 de sex feminin. Orașul Constanța, comună urbană reședință de județ, avea 25.375 de locuitori, de șase ori mai mult decât în 1877, când, înaintea Războiului de Independență (ruso-româno-turc), erau înregistrate 4.700 de persoane. Este o creștere demografică extraordinară, considerată de gazetari drept un „progres nimicitor”.

În anul 1914, Constanța românească cunoștea o dezvoltare deosebită, portul modern inaugurat în 1909 fiind, așa cum  visase regele Carol I, poarta României către restul lumii și un adevărat plămân economic al țării. Din păcate, urmau să vină vremuri tulburi, deoarece în luna iulie avea să înceapă Primul Război Mondial. România a rămas doi ani în stare de neutralitate (până în 1916), apoi a intrat în conflagrație, alături de Antantă și împotriva Puterilor Centrale. În toamna anului 1916, după dezastrul de la Bătălia de la Turtucaia, Dobrogea a căzut sub ocupație germano-bulgară până în 1918.

Norii negri ai războiului păreau însă foarte departe la 30 martie 1914. Constanța era o localitate înfloritoare, superioară tuturor celorlalte orașe ale județului, în toate domeniile de activitate. Acest lucru se observă și în comparația demografică: Medgidia avea 6.382 de locuitori, Cernavoda 6.382, Hârșova 3.987, Ostrov 3.410, Mangalia 1.990, iar Cuzgun 1.603 de locuitori.

Ultimul nume, al unei comune urbane din județ, ne-a determinat să cercetăm un aspect inedit: denumirea localităților (sate și orașe din județ) în anul 1914. Multe aveau încă denumiri turcești și abia în anii ’20-’30 statul român avea să le schimbe, nu pe toate, dar o mare parte dintre ele. Faptul că numeroase localități aveau nume turcești nu trebuie să ne mire, din moment ce Dobrogea s-a aflat sub stăpânire otomană timp de peste 450 de ani, din 1417 (1418/1421 – după alte surse) până în 1878. Existau însă și localități cu nume românești, vechi centre de pe malul dobrogean al Dunării (precum Ostrov, Oltina, Dăeni etc.) sau sate noi, înființate după 1880 de către români veniți din alte provincii. În alte cazuri, așa-numiții coloniști veniți din Moldova, Muntenia sau Ardeal s-au așezat în vechi sate otomane, cărora le-au schimbat numele prin traducere.

Să încercăm să vedem cum se numeau în 1914 câteva dintre așezările județului Constanța (cel de azi), care era originea denumirilor și cum au fost ele, ulterior, transformate.

Sus-amintitul Cuzgun din 1914 ne este astăzi cunoscut sub numele de Ion Corvin, comună în raza căreia se află obiectivul religios Peștera Sfântului Andrei. Termenul „cuzgun / kuzgun”, în limba turcă, înseamnă „corb”. Atunci când administrația românească interbelică a modificat numele așezării, a ales denumirea   Ion Corvin, după numele marelui voievod al Transilvaniei – Ioan / Iancu de Hunedoara, membru al familiei Corvineștilor. Corbul, care potrivit legendei i-a furat lui Iancu un inel de preț și l-a îndrumat apoi pe calea eroismului militar, este și astăzi parte a blazonului Huniazilor. În latină, corb se traduce drept vulpes corvum!

Un alt exemplu de transformare al vechiului toponim este cel al actualului oraș Negru Vodă. Se spune că numele provine de la Radu Negru Vodă, semi-legendarul domnitor originar din Țara Făgărașului care ar fi întemeiat în 1290 Țara Românească. Numele acesta de Negru Vodă se pliază însă excelent și pe mai vechea denumire a localității. În 1914, Negru Vodă se numea Kara Omer (n.a. formă coruptă – Cara-Omer), în traducere Omer cel Negru. În spatele acestui nume, avem atât legendă, cât și adevăr istoric! Pe 22 iulie 1595, în campania sa antiotomonă, Mihai Viteazu a trecut și în Dobrogea, unde a învins, în zona Pârâul Caprei, o armată turcească condusă de Omer Pașa, supranumit Cel Negru, întrucât avea un ten foarte închis la culoare. Comandantul otoman a fost rănit mortal și a decedat într-un sat de cerchezi. Acesta a dispărut în câțiva ani, dar ulterior a fost reîntemeiat de etnici turci și tătari care au denumit așezarea Kara Omer, în amintirea pașei turcești.

În 1914 o altă localitate a județului Constanța era Alakapî, nume ce se poate traduce ca Poarta, Arcada și chiar Bolta lui Allah. După câțiva ani, administrația românească avea să îi schimbe numele în Poarta Albă.

O altă așezare importantă era Bulbul (Biulbul, Bulbuler), cunoscută astăzi de noi sub numele de Ciocârlia. Numele își are originea într-o legendă care ne vorbește despre iubirea dintre un turc și o româncă ce cânta extrem de frumos. Cei doi au avut două fete care au moștenit talentul mamei. Tinerele s-au căsătorit în două așezări vecine, numite azi Ciocârlia de Jos (Bulbul cel vechi) și Ciocârlia de Sus. Interesant este însă că Bulbul se traduce ca „privighetoare”, nu „ciocârlie”! Explicația este următoarea: mulți români s-au stabilit la începutul sec. XX în Bulbul, au aflat legenda fetelor ce cântau frumos și au tradus greșit vechiul nume, folosind termenul mult mai cunoscut lor, acela de „ciocârlie”. Administrația românească a oficializat denumirea în perioada interbelică.

În 1914, în vecinătatea Constanței exista Laz Mahale, adică Mahalaua Lazilor, astăzi Lazu. Numele vine de la lazi, musulmani emigrați din sud-estul Mării Negre, unde erau persecutați de către ruși. Întemeietori ai localității Laz Mahale, ei au fost ulterior asimilați de către turci.

În 1914 exista și satul tătăresc Pazarlia (Pazarli sau Pazarlîk), adică Târgul sau Satul cu Târg, pentru că aici se organizau periodic astfel de târguri, într-o zonă la răscruce de drumuri. Numele a fost  transformat în perioada interbelică într-un logic Târgușor.

În sudul județului avem și satul Hagieni. Până în 1938 s-a numit Hagilar (Hacilar), știut fiind faptul că exista sub acest nume încă din 1824. Sat inițial doar tătăresc, el era „satul hagiilor”, adică în care locuiau numeroși hagii, credincioși musulmani care fuseseră în pelerinaj la Mecca.

Acestea sunt doar câteva dintre localitățile județului care în 1914 păstrau încă numele turcești sau tătărești, modificate ulterior în perioada interbelică. În cursul anului, în acest calendar istoric, vom prezenta periodic și alte localități constănțene, originea numelor lor și felul în care au fost transformate.

Reclama zilei – Negustori de la țară! Nu cumpărați produse de librărie înainte de a vizita noul magazin Papetăria Românească, Str. Carol 91, Constanța (1924)

Sursa foto: www.ziarulamprenta.ro

Harta Dobrogei – Dicționarul universal de istorie și geografie, editat de profesorii francezi M. N. Bouillet și A. Chassang,

ediția 27, din 1880.

În anii ’30 ai secolului trecut, în România se înregistrează evoluții și o continuă dezvoltare în numeroase domenii de activitate. Potrivit specialiștilor, anul 1938 este considerat apogeul economic al perioadei interbelice. România Mare se dezvoltă și devine un stat modern în perioada sus-menționată, iar Dobrogea cunoaște, la rândul său, o evoluție fără precedent. Constanța, poarta maritimă a statului, este privilegiată.

Potrivit recensământului din decembrie 1930, provincia dintre Dunăre și Mare avea o populație de 811.000 de locuitori. Dintre aceștia – 249.914 locuiau în județul Constanța, 183.391 în județul Tulcea, iar restul în Cadrilater (județele Durostor și Caliacra).

Progresul a adus numeroase lucruri bune, dar existau și multe aspecte negative, a căror rezolvare era fie anevoioasă, fie chiar imposibilă. În mediul rural, traiul omului obișnuit era extrem de dificil, iar populația suferea de boli și de sărăcie. Împroprietăriții din anii ʼ20 se confruntau cu credite mari, pe care nu reușeau să le achite anual, acumulând debite. În mediul urban, lucrurile stăteau ceva mai bine, însă în centrele important, costul vieții era din ce în ce mai ridicat.

Spre exemplu, în anul 1934, județul Constanța ocupa locul 9 în topul celor mai scumpe zone administrative ale României. Cinci ani mai târziu, același județ se afla pe locul al treilea în clasamentul național. Tulcea, la rândul ei, în același interval de timp, a urcat de pe poziția 69 (n.a. existau 71 de județe în România Mare) și până pe locul 55, un salt de 14 “pași”.

Realizăm în continuare o scurtă “radiografie” a costului lunar al vieții în reședința de județ Constanța, raportând și comparând cifrele din anii 1933-1934 cu cei din intervalul 1938-1939.

În 1933, costul lunar al vieții în orașul Constanța era de 8.729 lei, pentru ca în 1939 să ajungă la 12.302 lei, orașul ocupând locul trei pe țară. Cea mai scumpă era, evident, capitala București, cu 14.194 lei. Pe locul al doilea se situa Brașovul, pe al patrulea Clujul, pe al cincilea Timișoara, iar pe al șaeselea Chișinău. Iașiul era abia cel de al zecelea cel mai scump oraș, Craiova era pe locul 14, Tulcea pe 55 iar Vaslui pe 67. Ultima poziție, a 71-a în clasamentul costului lunar în reședințele de județ, era ocupată de Huși.

În 1939, costul lunar al vieții la Constanța era așadar de 12.302 lei, ceea ce însemna un total anual de 147.626 lei, împărțit pe categorii de cheltuieli. Din acest total anual, 32.912 lei erau alocați alimentelor de origine animală, 19,022 lei alimentelor de origine vegetală, 4.370 de lei fructelor, 13.819 lei îmbrăcămintei și încălțămintei, 6.300 lei pe confecțiilor. De asemenea, 15.037 lei erau cheltuieli pentru lumină, apă și combustibil, 6.600 lei pentru transport, 2.976 lei pentru spectacole, 42.000 lei pentru chirii, iar 4.590 lei pentru diverse.

Traiul în oraşul lui Ovidius era unul foarte scump. Existau numeroşi oameni cu stare, care îşi permiteau să trăiască în lux, să se îmbrace după ultimele cataloage occidentale, să conducă maşini scumpe sau să joace sume mari la jocurile de noroc ale Cazinoului Comunal. Aceştia nu formau însă majoritatea, mulţi dintre locuitorii urbei trăind la cumpăna dintre mediu şi sărăcie, visând însă ca la un moment dat să scape de nevoile şi lipsurile ce îi măcinau. Rata inflaţiei era mare, preţurile foarte ridicate, salariile mici, iar inechităţile sociale, des întâlnite.

Vom încerca să vedem ce preţuri aveau diversele bunuri şi produse ce puteau fi găsite în prăvăliile, magazinele şi oboarele orașului.

În 1939, la Constanţa, preţul mediu pentru un kilogram  de carne de vită de gătit era de 18, 25 de lei. În comparaţie, acelaşi produs valora la Bazargic 27 de lei, la Silistra 24, iar la Tulcea 23 de lei. Kilogramul de carne de porc calitatea 1, care la nivel mediu naţional era de 33,10 lei, precum am arătat mai sus, la Constanţa era mult mai scump, ajungând la 39,25 de lei. În comparaţie, acelaşi produs putea fi achiziţionat la Silistra cu 29 de lei, la Tulcea cu 30 de lei, iar la Bazargic cu 34,35 lei. Laptele costa 7, 25 lei pe litru la Constanţa şi 6,45 la Tulcea. Un kilogram de peşte din soiul crap era foarte ieftin la Tulcea (26,25 lei), dar foarte scump, 40 de lei, la Constanţa.

O găină ajungea la 60 de lei bucata la Constanţa, 61 de lei la Tulcea şi doar 46 de lei la Silistra. Un kilogram de pâine albă varia în Dobrogea de la minimum de 8,15 lei, la 9,95 lei la Constanţa şi până la maximul de 10,10 lei la Bazargic. Un kilogram de făină de grâu, calitatea 000, putea fi cumpărată cu 11 lei la Tulcea, cu 13 lei la Constanţa şi cu 14 lei la Silistra. Un kilogram de cartofi vechi costa la Constanţa 6,45 lei, iar la Tulcea – 4,70 lei.

Considerate delicatese, citricele de import erau mai ieftine la Constanţa, unde erau adesea descărcate cantităţi importante. Aşa se face că un kilogram de portocale costa în oraşul lui Ovidius 5,80 lei, în timp ce la Silistra ajungea la 9,30 lei, iar la Tulcea chiar 10 lei.

Lăsăm de o parte preţurile în detaliu la alimente pentru a ne referi la cele de articole de îmbrăcăminte, încălţăminte şi confecţii. Evident, existau, ca şi astăzi, variaţii legate de calitatea produsului sau de renumele producătorului şi firmei, dar statisticile fixează media anuală pentru un produs de calitate, să îi spunem, normală sau bună.

Astfel, în 1939, un metru de stofă de haine costa în oraşul Constanţa 596 lei, o pereche de pantofi bărbăteşti 640 lei, o pereche de pantofi de damă valora tot atât. O pereche de ciorapi bărbăteşti era mai ieftină la Constanţa (unde ajungeau multe confecţii de import), în speţă 41 de lei şi mai scumpă la Bazargic – 52 de lei. O pereche de ciorapi de damă costa în jur de 98 de lei la Bazargic, Silistra şi Constanţa şi 102 lei la Tulcea.

Salariile erau mici în raport cu preţurile pieţei. Costurile erau ridicate în mediul urban nu doar la alimente sau confecţii, ci în absolut toate domeniile. O dovadă în acest sens o reprezintă statisticile privind valoarea combustibilului şi al altor articole să le spunem industriale.Astfel, o tonă (1.000 de kg) de lemn de stejar costa la Constanţa 1.129 lei. Mult mai ieftin era acelaşi produs la Tulcea, unde tona valora în medie 967 lei.

Un kilogram de mangal valora 3,35 lei la Tulcea, 3,80 la Constanţa, 4,50 lei la Silistra şi 5,10 la Bazargic. Un litru de petrol lampant se cumpăra în urbea lui Ovidius cu aproape 4 lei, în timp ce la Bazargic era cu 80 de bani mai ieftin. Benzina uşoară avea acelaşi preţ, 106 lei pe litru, în toate cele patru reşedinţe de judeţ din Dobrogea.

Interesante sunt şi preţurile produselor de igienă. Un tub de pastă de dinţi putea fi cumpărat cu 14-15 lei la Tulcea şi Constanţa, în timp ce la Bazargic era cu cinci lei mai scump. Un kilogram de săpun de rufe  era 35,50 la Constanţa şi 31 de lei la Tulcea, în timp ce preţul mediu la o bucată de săpun de toaletă era 14-15 la Constanţa şi Tulcea, respectiv 20 de lei la Bazargic.

Dăm şi câteva exemple de salarii primite la jumătatea anilor ʼ30, mai exact în intervalul de raportare 1934-1935. Astfel, un şef de post primea aproximativ 3.400 de lei, un mecanic de locomotivă, între 3.000 şi 3.800 de lei, un portar (uşier) 2.400 lei, un vizitiu – între 600 şi 2.000 de lei (în funcţie de urbe şi de starea atelajului), un învăţător cu trei gradaţii 3.700-4.700 de lei, un ucenic – între 300 şi 1.850 de lei, în funcţie de domeniul de activitate şi de locaţia atelierului, un lăcătuş, 2.600 de lei, un grădinar 1.300-2.750 de lei, un judecător 9.250-19.150 lei, iar un medic, între 8500 şi 12.000 de lei.

La nivelul oraşului Constanţa, în 1930 erau 1.989 de întreprinderi din varii domenii, însumând 6.966 de angajaţi. Comerţul era dominant: 426 de firme erau în domeniul comerţului alimentar (cu 936 de salariaţi permanenţi), 321 erau firme ce gestionau hoteluri, restaurante, cârciumi şi cafenele (cu 1036 de angajaţi), iar 153 firme specializate pe  articole de îmbrăcăminte şi confecţiuni. Alte 99 se ocupau de comercializarea materialelor de construcţii şi a mobilei, 80 de firme vindeau produse de igienă şi sănătate publică (farmacii, parfumerii etc.), iar 42 furnizau maşini şi diverse aparate…

Toate aceste statistici și comparații ne ajută să înțelegem realitățile economice ale orașului Constanța și ale Dobrogei interbelice.

Reclama zilei – De vânzare un scafandru complect – mașina în bună stare, cămașa puțin uzată, prețul forte convenabil. Doritorii să se adreseze doamnei Eliza, str. Mircea cel Mare no.50, în Cernavoda. (ziarul Constanța, martie 1896)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

În urmă cu 1800 de ani, începând cu luna martie, cetățenii Tomisului se adunau să asiste la cele mai importante spectacole ale cetății: jocurile de gladiatori. În secolele II-III d.Hr., instituţia gladiatorului avea un regim cu totul special. Plebea imperiului, fie ea de la Roma sau din provincii, își dorea cu ardoare „pâine şi circ” şi aştepta cu nerăbdare toate festivalurile şi spectacolele prevăzute în calendarul religios roman. Serbările cultului imperial – în cinstea caesarului şi a familiei sale, celebrarea diverselor zeităţi, schimbarea anotimpurilor – toate acestea erau prilej de organizare de jocuri.

Gladiatorii erau vedete comparabile cu starurile din fotbalul actual. Bineînţeles, un campion de la Tomis nu putea fi comparat cu unul de la Roma sau Capua, dar, pe plan regional, se bucura de o mare popularitate. În perioada imperială romană, tot mai mulți luptători erau oameni liberi, intrați de bunăvoie în această profesie pentru a dobândi avere, faimă și statut. Înfruntările erau supravegheate de un arbitru, aveau reguli stricte și nu se încheiau mereu cu moartea învinsului, ci cu declararea înfrângerii sale. Uneori însă, autoritățile puteau decide ca o luptă să fie sine missione, fără iertare, și atunci finalul era clar: învinsul unei confruntări trebuia să moară!

Adevărate sărbători ale cetății, luptele de la Tomis aveau loc în Amfiteatrul ale cărui ruine au fost identificate pe țărmul estic al orașului vechi, în zona Esplanada-Modern, lângă Poarta cea Mare a cetății.

Descoperit în 1989, cu ocazia construirii unui hotel, edificiul s-a păstrat parţial, iar în prezent se află în stare de conservare, nefiind inclus în circuitul turistic. Specialiştii care au cercetat situl arheologic au stabilit că edificiul a funcţionat până în sec. IV d.Hr., când peste el a fost ridicată o basilică creştină.

Era un amfiteatru de dimensiune medie, cel mai probabil elipsoidal, de aproximativ 100 de metri lungime, lat de circa 80 şi cu o arenă de aproximativ 60 pe 30 metri. În ceea ce priveşte înălţimea sa, una dintre ipotezele plauzibile indică valori de 20-25 de metri. Perioada sa de glorie, dovedită şi susţinută de vestigiile descoperite, a fost în secolele II şi III d.Hr. Foarte probabil, avea o capacitate de aproximativ 2.000 de locuri. În tribunele sale se adunau tomitanii pentru a-i admira și aplauda pe luptători, oameni liberi și voluntari aflați în căutarea gloriei și a câștigului bănesc.

Cunoaștem numele și o parte dintre poveștile acestor sportivi grație monumentelor antice cu inscripții ce îi menționează, artefacte descoperite de către arheologi în ultimul secol.

Argutos (Vicleanul) a fost un reţiar (retiarus), tipul de gladiator care lupta folosindu-se de o fuscina (trident sau furcă) şi de o plasă (reţea de la care vine şi numele tipului de gladiator), cu care încerca să îşi prindă, împiedice sau imobilizeze adversarul. Inscripţia de pe stela sa funerară (descoperită în 1935, pe strada Cuza Vodă și aflată astăzi în patrimoniul MINAC) a fost tradusă de specialişti astfel: „Aici, zac eu, Argutos, retiarul, cel care am învins în luptă de şase ori; m-a înmormântat Orestes, spre amintire. Salutare trecătorule”.

O dovadă clară că, în secolele II-III d.Hr., gladiatorii Tomisului erau, în general, oameni liberi este stela funerară a lui Attalos, aflată astăzi în lapidariumul Muzeului Național de Istorie a României din București. Monumentul îi prezintă în relief pe gladiator şi pe soţia sa, ceea ce arată că era un om liber, deoarece sclavii nu aveau voie să se căsătorească. Attalos a trăit în sec. III d.Hr. şi era un bestiarius, un tip de gladiator specializat în lupte contra animalelor sălbatice. Și-a găsit sfârșitul în arenă, fiind ucis de un taur sau poate bour sau zimbru.

Un alt luptător a fost Amarantos, poreclă care se traduce prin „Nemuritorul”. Stela acestuia, fragmentară, a fost găsită în anul 1900, la Constanţa. Inscripţia dedicată memoriei sale spune următoarele: „Pe Amarantos, care a murit în lupte de eroi, l-a înmormântat Ophellis Longos, ca amintire, a ridicat această stelă, scrisă cu îngrijire, Sophon. Salutare trecătorule“. Aceste lupte de eroi, despre care se menţionează în stelă, erau des întâlnite în jocurile din Imperiu. Gladiatorii erau costumaţi în personaje mitologice celebre – Ahile, Hector, Ajax sau Ulise – și erau puși să se lupte între ei, spre deliciul publicului. Amarantos a murit aşadar, foarte posibil, în timpul unui astfel de spectacol.

Cel mai cunoscut gladiator tomitan a fost însă Skirtos Dacul, al cărui epitaf menționează: „Eu, Skirtos Dakesis, de condiţie liberă, încununat cu şase victorii, părăsind viaţa înainte de vreme, zac la Tomis, având drept locuinţă mormântul. Vă urez sănătate”. Relieful îl arată pe Skirtos în costum de raetiar, înarmat cu trident (fuscina) şi pumnal în mâna stângă iar în mâna dreaptă având un gladius. În dreapta sa a fost sculptat şi un câine de talie mică, foarte probabil animalul său preferat.

Un alt star al arenei tomitane era Agroicos. Armele sale erau propriii pumni, pentru că el era un „provocator“, un fel de boxer antic care îşi înfăşura pe mâini fâşii din piele, pe care monta ţinte de metal pentru a provoaca răni grave adversarului. Despre el nu există însă alte detalii. Un alt gladiator tomitan este personajul unui relief de marmură care datează tot din sec. II-III. Piesa este fragmentară şi, pentru că nu există inscripţie (s-au păstrat doar 3 litere), numele luptătorului este Necunoscut. Anonimul este însă prezentat în poziţie de luptă, spre dreapta. Pe cap poartă o cască rotundă, braţul îi este înfăşurat în benzi de curele, iar în dreapta are un pumnal.

Inscripţiile funerare ale gladiatorilor nu sunt singurele dovezi ale jocurilor de la Tomis. Astăzi, la prestigiosul British Museum din Londra există două monumente descoperite în anul 1860 la Kiustenge (Constanța) de către angajații unei companii feroviare britanice. Sunt două dedicații făcute de conducerea orașului Tomis (Sfatul și Adunarea Poporului) în cinstea a doi cetățeni, sponsori și editori ai unor astfel de jocuri de gladiatori. Ei se numeau Aurelius Priscius Isidorus și Aurelius Priscius Annianus (probabil tată și fiu), care, în calitatea lor de oficiali ai orașului (pontarhi), au finanțat, „au dat cu larghețe lupte de gladiatori și fiare, timp de șase zile în șir, în mod strălucit”.

Poveștile acestor gladiatori și finanțatori de jocuri, atât cât au putut fi ele deslușite, vin să întregească și să îmbogățească povestea orașului antic. Dovezile acestui spectacol continuă însă să apară, iar în ultimii ani arheologii Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța au descoperit și alte artefacte (opaițe cu desene, fragmente de relief) care amintesc de aceste lupte din arena orașului Tomis…

Reclama zilei  – Fabrica de Bere Frații Gruber furnizează: Bere în sticle și butoaie, Acid carbonic. Aparat de debitat bere, Ghiață artificială. (1924)

Pe data de 27 martie 1927, ziarele urbei tomitane au publicat darea de seamă pe anul 1926 a Adunării Generale a Crucii Roșii Constanța, organizație puternic implicată în acțiuni umanitare, de întrajutorare a familiilor sărace, a copiilor sărmani și a orfanilor de război. Potrivit documentului publicat în cotidianele orașului, filiala locală a Crucii Roșii număra, la data de 1 ianuarie 1926, 791 membri înscriși, având un capital de 267.375 lei. În cursul anului au fost primiți noi membri, iar capitalul social a crescut la 406.246 lei, sumă depusă la Banca de Scont.

În contul filialei s-au strâns sume importante de bani, provenite din donații. Partener de încredere al Crucii Roșii, Banca de Scont a donat ea însăși 3.900 de lei, exemplul său fiind luat și de filialele constănțene ale altor instituții financiar-bancare, cu diverse sume: Societatea Creditul, Banca Maritimă și Banca Crissoveloni – cu câte 2.000 de lei, respectiv Banca Comercială Română, Banca Generală a Țării Românești, Banca Românească și Marmorosh Blanc – cu câte 1.000 de lei. De menționat un aspect: Marmorosh Blank funcționa la Constanța în clădirea fostului hotel antebelic Mercur, în Piața Independenței, iar clădirea aparține astăzi Băncii Naționale a României, filiala Constanța. Sume generoase au fost donate și de persoane fizice, precum domnii Theodoriade, Grimberg și Psolshis – câte 1000 de lei – și, bineînțeles, de către membrii cotizanți ai filialei.

În întreaga țară, în anul 1926, s-a sărbătorit aniversarea a 50 de ani de la înființarea societății Crucii Roșii Române (1876), prilej de organizare a numeroase evenimente. În perioada 17-24 octombrie, filiala Constanța a organizat un adevărat festival la Cazinoul Comunal (baluri, ceaiuri dansante, serate artistice, încheiate cu donații substanțiale din partea participanților. În același timp, voluntarii organizației au făcut chetă pe străzile orașului, în biserici și în cinematografe, strângând la rândul lor sume importante de bani. La sfârșitul anului, filiala a înregistrat un beneficiu de 176.389 de lei, în condițiile în care cheltuielile înregistrate au fost de 25.156 de lei.

De Paște și de Crăciun au fost distribuite câtorva sute de copii săraci cutii cu jucării – donații de la Crucea Roșie a Tinerimii Americane, organizație înfrățită cu cea din România. De Crăciun, cu suma de 2.000 de lei au fost cumpărate și distribuite elevilor sărmani 62 de metri de barchet (țesătură de bumbac) și 50 de metri de americă (pânză de bumbac de calitate inferioară), pentru a fi folosite la confecționarea hainelor. Cu aceeași ocazie, doamnele din comitetul de conducere al organizației au împărțit copiilor ciorapi, bomboane, portocale și alte produse.

Filiala a intervenit și a obținut internarea în mod gratuit în sanatoriile statului trei tinere eleve, bolnave de tuberculoză pulmonară, iar uneia dintre ele i-a fost oferit și un ajutor de 1.000 de lei. În vara acelui an au fost trimise în Colonia Școlară a Crucii Roșii șapte eleve de la Externatul de fete din Constanța, două dintre fete primind din fondurile filialei și ajutoare de 5000 de lei pentru întreținere. În urma solicitării primite de la Centrala din capitală, filiala a acordat din fondurile sale 1.000 de lei sinistraților din Ardeal.

În afara acestor acțiuni, Crucea Roșie Constanța și-a mobilizat membrii și voluntarii în ample acțiuni de propagandă privind necesitatea igienei, a educației etc. Au fost editate și distribuite în județ mii de broșuri, pliante, albume și rechizite școlare. În comunele rurale au fost trimiși reprezentanți care au susținut conferințe în diverse școli pe teme sociale, culturale, educaționale și religioase.

Anul 1926 a fost unul dintre cei mai buni ani ai Crucii Roșii Constanța din întreaga perioadă interbelică, darea de seamă mai sus reprezentată fiind de natură să probeze eforturile organizației, precum și interesul crescut al societății civile în ceea ce privește actele de caritate din timp de pace.

Reclama zilei – Atențiune! C. Papană – “La doi cumnați” – mare magazin de coloniale, Cătunul IC Brătianu – Debit de Tutun – Brutărie, covrigărie sub conducerea specialistului brutar și covrigar. (1924)

Sursa foto: crucearosie.ro

În anul 1920, Crucea Roșie a inițiat un program de combatere a malariei. Echipe sanitare formate dintr-un medic și mai multe asistente voluntare au străbătut localitățile din județele grav afectate și au acordat, gratuit, asistență medicală și medicamente.

Pe data de 26 martie 1923, într-o zi de luni, la Baroul Constanța s-au desfășurat alegeri pentru ocuparea funcției de decan al instituției, precum și pentru alegerea membrilor Consiliului de Disciplină. Evenimentul reprezintă un prilej pentru noi de a putea menționa câteva personalități ale orașului, avocați iluștri care au avut contribuții deosebite în domeniile juridic și administrativ. Pentru postul de decan al Baroului au existat mai multe persoane interesate, dar multe dintre ele s-au retras din cursă până la data alegerilor. În cele din urmă, au rămas în luptă doar doi. A fost însă o confruntare echilibrată, care s-a decis la o distanță de doar câteva voturi. Astfel, învingător și nou decan al Baroului Constanța a fost ales George Benderli, cu 39 de voturi, urmat de Alexandru Gherghel, cu 32 de voturi. S-a decis și componența Consiliului de Disciplină, din care făceau parte mulți avocați de seamă. Enumerăm doar câțiva dintre aceștia: Vintilă Berberianu, Bucur Constantinescu, Aurel Vulpe, Constantin Irimescu, Nicolae Roșculeț, Ion Theodorescu-Valahu etc.

George Benderli, învingătorul alegerilor de la decanat, a trăit între anii 1865-1932 și a ocupat funcția de decan în anii 1925-1926, fiind al doilea avocat ce ocupa acest post la Constanța, după Nicolae Simionescu. Era fiul lui Dumitru Benderli, vechi român dobrogean, viceconsul onorific al Prusiei și apoi al Belgiei, la Constanța. Fiul, George Benderli, a copilărit în Peninsulă, locuința familiei sale fiind situată pe strada D.A. Sturdza, astăzi strada Revoluției din 22 decembrie 1989. Casa Benderli, un imobil superb în stil Seccesion, se afla chiar la intersecția (scuarul, fosta Piață Basarab), vizavi de Hotel Bulevard și la foarte scurtă distanță de Biserica Bulgară. Edificiul familiei nu mai există astăzi, fiind distrus de bombardamente în iunie 1941, în cel de al Doilea Război Mondial. Cu studii de drept absolvite la Paris, Benderli a fost un avocat strălucit și un politician important, el ocupând chiar postul de primar în intervalul septembrie – decembrie 1904.

Învinsul din alegerile din 26 martie 1923, Alexandru Gherghel (1879-1951), a fost un avocat și poet simbolist, originar din Pitești dar stabilit la Constanța în 1911. El a fost decanul baroului imediat după Benderli, între anii 1926-1930. A studiat Dreptul și Literele la Universitatea București, fiind elev al lui Titu Maiorescu și coleg de clasă cu viitorul mare arheolog Vasile Pârvan și cu scriitorul Panait Cerna. Prieten cu poetul Alexandru Macedonski, el s-a remarcat din tinerețe ca un om al slovelor scrise, fiind autorul mai multor volume de poeme: Cântece în amurg, Insula Uităriii, Raze și Umbre, Solitare, etc. În paralel cu avocatura a colaborat la numeroase ziare și reviste precum Analele Dobrogei, Viață Nouă, Românul Literar. A editat împreună cu Ion Minulescu revista Luceafărul. S-a remarcat și ca director al publicației România de la Mare iar în 1931 a inițiat la Constanța un salon literar.

Al treilea portret prezentat astăzi îi aparține lui Ion Theodorescu-Valahu (1889-1957), decan al Baroului Constanța între anii 1932-1942. A fost primar al orașului în două mandate (noiembrie 1921-1922, respectiv iulie 1931-iunie 1932) și a fost și prefect al județului la începutul anilor 30. Președinte al Curții de Conturi și al Camerei pentru Agricultură, a fost și membru al Comitetului Pro-Eminescu, militând pentru ridicarea bustului de pe faleza Cazinoului. Ion Theodorescu-Valahu a decedat în 1957, la Penitenciarul Râmnicu Sărat, unde era încarcerat ca deținut politic.

***

Pe 26 martie 1923, în Marea Neagră s-a consemnat o tragedie navală. Vasul britanic Grodno, în drumul său de la Sulina la Constantinopole, a reperat o barcă ce rătăcea pe valuri. În aceasta se aflau doi marinari epuizați și aflați la un pas de moarte prin inaniție. Salvați la timp, aceștia au povestit ulterior că erau membri ai echipajului de pe Ural, un vas sub pavilion sovietic care mergea pe traseul Batumi (Georgia) – Odessa. Vasul a luat foc și s-a scufundat în largul mării, trăgându-i în adâncuri pe 38 dintre marinari, cei doi naufragiați fiind norocoșii care s-au salvat in extremis.

***

Pe 26 martie 1924, funcționarii Vămii Port Constanța au descoperit un grav caz de contrabandă cu valută, în valoare de peste 1 milion de lei. S-a întâmplat în timp ce făceau un control de rutină printre pasagerii ce se îmbarcau pe vasul Împăratul Traian, programat să plece la Constantinopol. Un individ pe nume Iani Vongles, fost comerciant, avea asupra sa, nedeclarate, următoarele valori: 33 de piese dolari din aur, 250 de dolari în bancnote, 20 de franci de aur, o obligațiune SUA de 50 de dolari și alte numeroase bancnote din Franța, Serbia și Grecia. Vongles le adusese de la Brăila și intenționa să ajungă cu ele în portul grecesc Pireu. S-a ales cu marfa confiscată și a fost deferit justiției.

Reclama zilei – Constanța – Marsilia, Linie directă și rapidă bi-lunară deservită de vapoarele Patris și Andros. Patris pleacă cu pasageri și mărfuri Vineri 28 martie 1924, DIRECT pentru Constantinopole, Mitilena, Pireu și Marsilia (eventual, Varna). Doritorii se vor adresa agenției Embiricos&Co, str. Lascăr Catargiu no.28. Plecarea vaporului Andros, la 11 aprilie.

Pe meleagurile dobrogene au avut loc întâmplări care ar putea rivaliza fără probleme cu scenarii de filme de acțiune americane contemporane, doar că, în loc de efecte speciale și cascadori profesioniști, avem oameni reali, pasiuni necontrolate și decizii… catastrofal de neinspirate. O astfel de istorisire este consemnată de ziarul „Dobrogea Jună” în numărul din 25 martie 1922 și ne arată că viața bate filmul, dar uneori o face cu un umor negru greu de ignorat.

Publicația consemnează, pe prima pagină, sub un titlu cu litere de-o șchioapă, o tragedie petrecută la Cernavoda, ai cărei protagoniști au fost sublocotenentul I. Georgescu, șeful depozitului de muniții local, și Elena Popa, cea alături de care bărbatul trăise o poveste de dragoste. „Un ofițer, după ce seduce pe o studentă în farmacie și trăiește cu ea în concubinaj peste trei ani, spre a o îndepărta, voind să însceneze un atentat, moare căzând victimă propriei lui mișelii”, dezvăluie autorul articolului, subliniind că „împrejurările în care s-a produs nenorocirea pretind o descriere mai amănunțită a faptelor care au precedat-o”.

Cei doi s-au cunoscut în timpul campaniei militare din Ardeal, pe când el era plutonier, iar ea studentă la farmacie. Inițial, povestea lor părea desprinsă dintr-un roman: s-au logodit pe front, ea l-a urmat „pe tot drumul pe unde avea de trecut cu regimentul”, iar apoi și-au cumpărat o casă la Buzău. Situația se schimbă după ce militarul este mutat la Cernavodă. „Aci făcu o nouă cunoștință și, cum îi surâdea de o parte un rost de zestre iar de alta îl apăsa o plictiseală, după ce întreținu două case mai mult timp, sfârși prin a căuta să se desfacă de prima încurcătură și se și căsători legitim cu cea de a doua. De altfel acum era ofițer”, se arată în ziarul constănțean.

Din acest punct, situația alunecă rapid din romantism în melodramă: femeia este izgonită la Sinaia, se întoarce, se aruncă din tren la Cernavodă. Supraviețuiește cu răni ușoare, iar după ce se recuperează, este izgonită din nou. Rănită sufletește, încearcă să-l atace pe ofițer cu vitriol. La rândul lui, I. Georgescu o împușcă și, din nou, o trimite la Constanța. Prinsă între iubire și trădare, Elena Popa se întoarce la Cernavodă, moment în care are loc un final tragic care consternează.

Pentru a scăpa definitiv de cea care i-a fost consoartă, sublocotenentul pune la cale un atentat. Își procură două grenade, iar în toiul nopții, îmbrăcat în cămașă de noapte, ia unul dintre dispozitive pentru a-l arunca în curtea imobilului, gândind să pună atentatul pe seama Elenei Popa. Realitatea nu respectă însă scenariile prost scrise. Fatalitatea a făcut ca focosul să se atingă de clanța ușii, iar grenada a explodat înainte ca bărbatul să o poată arunca. Rezultatul a fost teribil: brațul și un picior i-au fost smulse și a fost rănit grav la cap. „Transportat la spital, după trei zile de chinuri groaznice el își dădu sfârșitul – chemând de astădată la patul de moarte pe femeia înșelată, pentru a-i cere iertarea de pe urmă. Nevinovăția se răzbunase crud”, încheie autorul articolului.

În concluzie, se poate spune că, uneori, viața nu doar că bate filmul, ci îl rescrie cu finaluri atât de absurde, încât niciun scenarist nu ar avea curajul să le propună…

***

Pe 25 martie este celebrată Ziua Națională a Greciei, sărbătoare cu o profundă semnificație istorică și spirituală. La Constanța, oraș cu o veche și constantă prezență a comunității grecești, acest moment a fost consemnat de-a lungul timpului ca o expresie a conviețuirii multiculturale româno-elene. Manifestările dedicate acestei zile au inclus, în mod constant, oficierea unui Te Deum la Biserica „Metamorphosis”, eveniment reflectat în presa vremii. Astfel, ziarul „Dacia”, în ediția din 29 martie 1927, menționa că „la biserica ellină din localitate a avut loc vineri un Te-Deum, în prezența d-lui Jean Fridas consul elin, cu ocazia aniversării independenței Greciei”, ceremonia fiind urmată de o recepție la consulatul elen.

          În același registru, publicația consemna în numărul din 4 aprilie 1929 desfășurarea unui Te Deum în prezența consulului Greciei, N. Bistis, a președintelui comunității elene, G. Papazoglu, precum și a autorităților române, printre care subprefectul V. Repezeanu și primarul Francisc Sachetti. Programul a continuat cu o recepție la consulat, în cadrul căreia au fost susținute alocuțiuni privind semnificația zilei. „Un cor format din tineret a intonat imnurile naționale român și grec, după care serbarea a luat sfârșit”, consemna publicația.

Reclama zilei – Iani A. Bulalidis – Antreprenorul Pompelor Funebre, Șoseaua Eternității nr.10, Sicrie de metal, stejar și brad simplu, COROANE și toate accesoriile de înmormântare. Pentru săteni, sicrie simple. Se găsesc la Biroul Pompelor Funebre. Eternității 10. (1924)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

La sfârșitul lunii martie, anul 1932, destinele orașului au fost conduse, temporar, de un reprezentant al comunității musulmane. Acesta era avocatul, politicianul și parlamentarul tătar Selim Abdulakim (nume românizat Abdulachim), născut în 1886 la Constanța și decedat aici pe 28 martie 1943. El a fost înainte de toate un patriot român, precum și un militant pentru cauza etnicilor turci și tătari.  În primăvara anului 1932, Abdulakim era ajutor de primar și, atunci când primarul Ion C. Teodorescu-Valahu a plecat la un congres la Paris, el i-a ținut locul. Acest eveniment este un excelent prilej pentru a onora memoria acestei personalități.

Provenit dintr-o familie cu venituri modeste, Abdulakim a avut în copilărie norocul de a beneficia de o bursă oferită de regele Carol I tinerilor cu potențial. A reușit astfel să urmeze Facultatea de Drept la București, după care a devenit avocat al Baroului Constanța. În perioada interbelică, el a fost președintele comunității musulmane din oraș și i-a reprezentat interesele în Parlamentul României. În 1929 a creat Fondul Cultural Musulman care îi purta numele și, prin intermediul acestuia, a reușit să ajute peste 200 de tineri elevi și studenți turci și tătari. S-a opus tendinței de emigrare în masă a musulmanilor din Dobrogea, considerând că această măsură ar reprezenta un adevărat pericol național. Mereu, la tribună, a afirmat că elementul musulman este strict indispensabil Dobrogei multietnice. Selim Abdulakim a fost un adevărat patriot român, așa cum fusese și fratele său Kazim Abdulakim, sublocotenent în armata română, erou mort pe front în bătălia de la Mărășești, în 1917, în timpul Primului Război Mondial. Selim Abdulakim a decedat pe 28 martie 1943 și a fost înmormântat  în Cimitirul Musulman al orașului.

***

În zilele de 23 și 24 martie 1927, Constanța primea vizita unei escadre maritime franceze, în baza relației de prietenie și de cooperare dintre Hexagon și statul român. La restaurantul Bristol, din Piața Independenței (Ovidiu),  a avut loc un banchet oferit de către Primăria Municipiului (condusă pe atunci de Ion Bentoiu) oaspeților conduși de contraamiralul de Bouis. La sosirea sa la local, delegația străină a fost întâmpinată de acordurile imnului lor național, La Marseillaise, intonată de orchestra condusă de marele rapsod local, fiu al orașului, maestrul Gogu Botea. Orchestra a intonat imediat și imnul național, „Trăiască Regele”, după care a continuat să cânte toată seara, încântând asistența. Musafirii străini au fost apoi încântați de piesele interpretate la pian chiar de maestru, care era deja, la acea vreme, recunoscut pe plan internațional. Compozițiile sale, în general tangouri, se cântau în marile orașe ale Europei, la Paris, Londra, Berlin sau Moscova, dar ajunseseră și în Statele Unite și chiar în Australia (Melbourne).

Cea mai apreciată melodie pe aceste scene era Tango țigan. Alte titluri: „Sărutarea ce mi-ai dat”, „Ce te doare. Inimioară?”, „Dar ești la fel”, „Invitație la tango”, etc…. În 1931, Gogu Botea a compus „Tanți Tango”, dedicat frumoasei craiovence Tanți Viișoreanu, care a câștigat în acel an Miss România. În același an 1931, compozitorul constănțean i-a dedicat melodia „Flori de Lămâiță” principesei Ileana (fiică a reginei Maria și soră a lui Carol al II-lea), cu ocazia căsătoriei ei cu arhiducele Anton de Austria. După un timp, cântărețul a primit o scrisoare cu următoarele rânduri: „Domnule, A.S.R. Principesa Ileana a primit compoziţia Dv. „Flori de lămâiţă” şi mă însărcinează a vă mulţumi pentru frumoasa amintire. Primiţi vă rog D-le salutările mele distinse. Adela Cantemir, Sinaia 20 iulie 1931”.Gogu Botea a fost o personalitate culturală a urbei care merită și astăzi să fie recunoscută și onorată la adevărata sa valoare.

***

Pe 24 martie 1902, ziarul „Constanța” a publicat un articol referitor la vizita făcută cu o zi înainte, pe 23 martie, la Constanța, de o parte din membrii familiei refale a României. La ora 2 și jumătate după-amiaza, a ajuns în oraș regele Carol I, însoțit de principele moștenitor Ferdinand, de principesa Maria, micul prinț Carol (viitorul rege Carol al II-lea), de Friedrich de Hohenzolern (fratele lui Carol I) și de alte rude din Germania. Nu a fost o vizită oficială, întrucât familia regală se afla în doliu, regina Elisabeta lipsind ca urmare a decesului mamei sale.

Aflăm din ziarul Constanța următoarele: „Măria Sa Regele, cu întreaga suită, a vizitat lucrările (n.n. de modernizare) portului și cele ale tunelului (n.n. tunelul Palas), până la orele 5 pm, când au plecat prin Gara Oraș, peste tot pavoazat, aclamat pretudindenea de către mulțimea eșită întru preamărirea înalților oaspeți”.

Reclama zilei – Simon Alperin & Co, Societate în comandită, Bulevardul Independenței nr.3. Reprezentant depozitar al Fabricei de Bere GIB București. Fabrică de Liqueruri, Cogneac și diferite băuturi spirtoase. Depozit de spirt și țuică, cât și acid carbonic în tuburi mari și mici. (1924)

Astăzi îl evocăm pe cel care merită supranumele de „pictor al mării”, un artist deosebit care a contribuit din plin la dezvoltarea culturii constănțene. Ionel (Ioan) Mătăsăreanu s-a născut pe data de 23 martie 1929 la Oravița, în județul Caraș-Severin, iar vocația și-a descoperit-o încă din copilăria petrecută în frumosul și mutietnicul Banat. A studiat apoi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București, secția Pictură, unde i-a avut dascăli pe marii pictori Alexandru Ciucurencu și Corneliu Baba.

A ajuns la Constanța imediat după absolvirea facultății, prin repartiție, și s-a îndrăgostit de oraș, care i-a devenit casă până la sfârșitul vieții. Fire boemă, așa cum îi șade bine unui artist, Mătăsăreanu a iubit cu pasiune marea, pe care a reprezentat-o, cu numeroasele ei fațete, în majoritatea tablourilor sale. Stilul său de a picta, modul genial în care a știut să combine culorile, precum și talentul său înnăscut l-au făcut popular, tablourile sale fiind extrem de căutate. Nu a fost niciodată dornic de averi; se știe că și-a vândut adesea picturile la prețuri modeste, dorindu-și mai ales ca acestea să ajungă nu neapărat la colecționari, ci în locuințele oamenilor obișnuiți. A fost un om cald, iar această calitate a dat suflet tablourilor sale. Una dintre creațiile sale a fost cumpărată de premierul Italiei, Silvio Berlusconi. O alta a ajuns (fiind donată) la Julio Iglesias, celebrul cântăreț spaniol, aflat la Constanța pentru un concert în anul 2007.

Dascăl, dar mai ales artist, Ionel Mătăsăreanu a fost un deschizător de drumuri și, în același timp, o personalitate pitorească a urbei. În anul 2002, a fost declarat cetățean de onoare al orașului, iar în 2011 a fost nominalizat la Premiul Pulitzer, la categoria artistică, pentru calitatea desenului și efect pictural. În 2014 a primit Medalia de Aur a Constanței.

Artistul a trăit discret și modest și a murit singur, pe 10 ianuarie 2015, într-o locuință prea rece pentru un suflet atât de cald. Dincolo de premiile și recunoașterile ocazionale, s-a stins aproape uitat de un oraș căruia i-a oferit atât de mult. Este, așadar, cazul unei reparații morale, aceea de a-i mulțumi (fie chiar și atât de târziu) lui Ionel Mătăsăreanu pentru tot ce a realizat și pentru altruismul său. Avem, de asemenea, datoria de a-i cinsti mereu memoria, lui, acest pictor al Mării Negre…

***

Pe 23 martie 2017, arheologii Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Constantin Băjenaru, Dan Vasilescu și Cătălin Nopcea, au descoperit, în timpul unei cercetări arheologice preventive desfășurate în apropierea Sălii Sporturilor din municipiul Constanța, o piesă deosebită: un delfin sculptat în os în urmă cu aproximativ 1.800 de ani. Artefactul are o lungime de doar 4,8 cm și reprezintă un delfin cu botul deschis, ce poartă trei crestături care ar putea fi interpretate ca reprezentând dinții mamiferului. De remarcat că acest detaliu apare frecvent în arta romană, delfinul fiind înfățișat în iconografie ca monstru marin. În antichitate, delfinul era asociat cu divinități importante precum Neptun, Venus, Cupidon sau Bacchus, dar și cu alte ființe legendare, precum Nereide, Triton sau Palaemon. În mentalul colectiv roman, acest mamifer marin era perceput ca un animal protector al marinarilor și, totodată, ca psihopomp – cel care însoțea sufletul celor înecați și îi călăuzea spre lumea de dincolo.

Reclama zilei – Mai eftin ca oriunde – Drogueria și Parfumeria Ioan G. Papaianuș, Constanța, str.Carol no. 82, colț cu Cuza Vodă – Parfumerie: Houbigant Cotty, Pivert, Guerlaine, Roger Gallet, Violet, etc., în flacoane originale și cu gramul – Articole de toaletă: Săpunuri, Ape de gură, Loțiuni, Ape de Toaletă, Creme, Pudre – Specialități medicale, străine și indigene, Asortiment complect. Prețuri de reclamă (1924)

Sursa foto: vatra-mcp.ro

Pe 22 martie 1898, presa constănțeană de la sfârșitul secolului al XIX-lea consemna un episod care a stârnit neliniște în rândul comunității portuare și al locuitorilor urbei. Sub titlul „Înămolirea vaporului «Principesa Maria»”, ziarul „Constanța” relata în detaliu împrejurările în care nava, care asigura legătura maritimă dintre Constanța și Constantinopol, a rămas blocată pe un banc de nisip, între Agigea și Tuzla.

Accidentul maritim s-a produs pe fondul unei ceți dense care acoperise Marea Neagră, fiind atribuit de autorii articolului „lipsei de cunoștințe între ale marinei”. Materialul jurnalistic se dorea un semnal de alarmă privind siguranța navigației și necesitatea instruirii corespunzătoare a echipajelor.  

Din cele relatate aflăm că vaporul, la bordul căruia se aflau 290 de persoane, dintre care 270 de pasageri, trebuia să ajungă în Portul Constanța pe 17 martie, ora 22:00. Din cauza ceții, nava nu a putut intra în port și a rămas să „umble pe mare și după cum suntem informați în noaptea care a urmat s-a isbit și de alte locuri”. Comandantul a luat decizia să nu ancoreze în jurul portului, deși marea era liniștită, după cum se menționează în articol. Astfel, în dimineața zilei următoare, pe 18 martie, la ora 10:00, vaporul „Principesa Maria” a fost observat de echipajul unei nave grecești la 12 mile depărtare de Constanța, înspre Tuzla.

„Trimițând niște marinari spre a observa unde este țărmul și câtă distanță e, aceștia aduc știrea că se află la 1 kilometru și jumătate depărtare de țărm. Vaporul punându-se în mișcare după un drum de vreo 5 minute se împlintă în nisip. În portul nostru știindu-se că vaporul e pe mare, se dădeau necontenit semnale. Se aud asemenea semnale de alarmă pe mare și imediat se trimit 5 șalupe. Una din ele aduce vreo 10 pasageri, anunțând în același timp că vaporul s-a înămolit la Agigea între Tusla și Constanța”, se relatează în articolul menționat.

Vestea despre incident s-a răspândit rapid în tot orașul, iar în câteva ore pe chei s-au adunat aproximativ 1.000 de oameni, îngrijorați de soarta celor aflați la bordul navei. În cele din urmă, vaporul „Principesa Maria” a ajuns la destinație, în portul Constanța, în seara zilei de 18 martie, în jurul orei 20:00, după ce a reușit să se orienteze cu ajutorul șalupei „Viitorul” și al semnalelor luminoase transmise de un vapor englez.

„Între pasagerii aduși de șalupă au fost câte-va doamne din Brăila, d. G. Cavadia, d. Draculi agentul de vapore din Sulina, un fost comandant de vapor englez, al cărui nume ne scapă și un elvețian cu care, spun pasagerii din Brăila, comandantul „Principesei Maria” ar fi avut ore-care dispută aspră, cel dintâiu pretinzând că cea mai elementară regulă era de a se lăsa ancora pe un asemenea timp, la care comandantul „Principesei Maria” ar fi răspuns în felul lui de a răspunde” – scrie ziarul „Constanța”.

Acesta nu este singurul incident în care a fost implicat vaporul „Principesa Maria” și care s-ar fi putut încheia regretabil. La scurt timp, ceața a pus din nou în încurcătură echipajul, după cum aflăm din rubrica „Informațiuni”, din numărul din 12 aprilie 1898 al aceleiași publicații. De data aceasta, printre pasagerii vaporului erau nume ilustre ale României: ministrul Lucrărilor Publice Ionel I. C. Brătianu, inginerul Anghel Saligny, prefectul Luca Ionescu, primarul Constanței, Eustațiu (Eugen) Schina, V. Simu, inginerul șef al comunei Constanța.

Redăm fragmentul din ziar: „Joi în septămâna patimilor au plecat la Constantinopole, cu vaporul Principesa Maria d-nii Ionel I. C. Brăteanu, ministerul lucrărilor publice, Anghel Saligny, directorul general al Căilor ferate cu mai multe alte persoane notabile din București, d-nii Luca Ionescu, prefectul județului, Eustațiu Schina primarul Constanței și V. Simu, inginerul șef al comunei, de unde s-au înapoit Miercuri la 8 curent, orela 8 ziua cu acelaș vapor. Ceața pe Mare era atât de deasă, că vaporul a întârdiat cu 14 ore din itinerarul fixat. Imediat d-l ministru a plecat la București, luând în trenul special, ce aștepta, pe toți pasagerii din Constantinopole”.

Nava „Principesa Maria” a avut un parcurs remarcabil, ilustrativ pentru evoluția flotei maritime românești. În volumul „Flota maritimă comercială română – Un secol de istorie modernă (1895 – 1995), semnată de Valentin Ciorbea și Carmen Atanasiu, este prezentată evoluția navelor Serviciului Maritim Român (SMR), printre care și această „lebădă albă” – denumire atribuită pasagerelor SMR, destinate transportului de pasageri și poștă dintre Constanța și Orientul Apropiat. Aflăm, astfel, că în primăvara lui 1897, autoritățile române au achiziționat  de la societatea italiană „Florio e Robatino” nava „Ignazio Florio”, în schimbul sumei de 1,5 milioane de lei. După cumpărare, pasagerul a primit numele „Principesa Maria”, în cinstea suveranei.

De-a lungul timpului, nava a trecut prin numeroase încercări, una dintre cele mai grave având loc în primele luni ale anului 1907. În noaptea de 12 ianuarie 1907, din cauza unei furtuni puternice, pasagerul a eșuat între stânci, la extremitatea unui mic promontoriu aflat la aproximativ 750 de mile marine sub-vest de capul Oinos din insula Tenedos. Nava a rămas aici până la 27 martie 1907, când a fost ranfluată de societatea British Solvage.

În 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, „Principesa Maria” a fost trimisă la Sevastopol și pusă la dispoziția autorităților ruse, alături de alte patru pasagere și șase cargouri ale S.M.R.-ului. „Lebedele albe” au fost transformate în crucișătoare auxiliare; pe acest vas au fost instalate două tunuri de 120 mm și o instalație de pus mine, fiind repartizat unei diviziuni de distrugătoare ca aruncător de „plăși antisubmarine”. În 1918, nava a fost rebotezată „Dezrobirea”, revenind ulterior la numele inițial și la serviciul de transport de pasageri.

După decenii de activitate, pasagerul „Principesa Maria” a fost scos din uz și casat în 1938, rămânând în memoria epocii despre una dintre navele emblematice ale începuturilor navigației maritime românești moderne.

Reclamă: Vreți să gustați un vin bun?! Vizitați cu încredere cârciuma d-lui Căciulă strada Carol, de unde garantat veți pleca mai vesel! (Dobrogea, 1931)

Sursă foto: Biblioteca Digitală Națională