Pe meleagurile dobrogene au avut loc întâmplări care ar putea rivaliza fără probleme cu scenarii de filme de acțiune americane contemporane, doar că, în loc de efecte speciale și cascadori profesioniști, avem oameni reali, pasiuni necontrolate și decizii… catastrofal de neinspirate. O astfel de istorisire este consemnată de ziarul „Dobrogea Jună” în numărul din 25 martie 1922 și ne arată că viața bate filmul, dar uneori o face cu un umor negru greu de ignorat.

Publicația consemnează, pe prima pagină, sub un titlu cu litere de-o șchioapă, o tragedie petrecută la Cernavoda, ai cărei protagoniști au fost sublocotenentul I. Georgescu, șeful depozitului de muniții local, și Elena Popa, cea alături de care bărbatul trăise o poveste de dragoste. „Un ofițer, după ce seduce pe o studentă în farmacie și trăiește cu ea în concubinaj peste trei ani, spre a o îndepărta, voind să însceneze un atentat, moare căzând victimă propriei lui mișelii”, dezvăluie autorul articolului, subliniind că „împrejurările în care s-a produs nenorocirea pretind o descriere mai amănunțită a faptelor care au precedat-o”.

Cei doi s-au cunoscut în timpul campaniei militare din Ardeal, pe când el era plutonier, iar ea studentă la farmacie. Inițial, povestea lor părea desprinsă dintr-un roman: s-au logodit pe front, ea l-a urmat „pe tot drumul pe unde avea de trecut cu regimentul”, iar apoi și-au cumpărat o casă la Buzău. Situația se schimbă după ce militarul este mutat la Cernavodă. „Aci făcu o nouă cunoștință și, cum îi surâdea de o parte un rost de zestre iar de alta îl apăsa o plictiseală, după ce întreținu două case mai mult timp, sfârși prin a căuta să se desfacă de prima încurcătură și se și căsători legitim cu cea de a doua. De altfel acum era ofițer”, se arată în ziarul constănțean.

Din acest punct, situația alunecă rapid din romantism în melodramă: femeia este izgonită la Sinaia, se întoarce, se aruncă din tren la Cernavodă. Supraviețuiește cu răni ușoare, iar după ce se recuperează, este izgonită din nou. Rănită sufletește, încearcă să-l atace pe ofițer cu vitriol. La rândul lui, I. Georgescu o împușcă și, din nou, o trimite la Constanța. Prinsă între iubire și trădare, Elena Popa se întoarce la Cernavodă, moment în care are loc un final tragic care consternează.

Pentru a scăpa definitiv de cea care i-a fost consoartă, sublocotenentul pune la cale un atentat. Își procură două grenade, iar în toiul nopții, îmbrăcat în cămașă de noapte, ia unul dintre dispozitive pentru a-l arunca în curtea imobilului, gândind să pună atentatul pe seama Elenei Popa. Realitatea nu respectă însă scenariile prost scrise. Fatalitatea a făcut ca focosul să se atingă de clanța ușii, iar grenada a explodat înainte ca bărbatul să o poată arunca. Rezultatul a fost teribil: brațul și un picior i-au fost smulse și a fost rănit grav la cap. „Transportat la spital, după trei zile de chinuri groaznice el își dădu sfârșitul – chemând de astădată la patul de moarte pe femeia înșelată, pentru a-i cere iertarea de pe urmă. Nevinovăția se răzbunase crud”, încheie autorul articolului.

În concluzie, se poate spune că, uneori, viața nu doar că bate filmul, ci îl rescrie cu finaluri atât de absurde, încât niciun scenarist nu ar avea curajul să le propună…

***

Pe 25 martie este celebrată Ziua Națională a Greciei, sărbătoare cu o profundă semnificație istorică și spirituală. La Constanța, oraș cu o veche și constantă prezență a comunității grecești, acest moment a fost consemnat de-a lungul timpului ca o expresie a conviețuirii multiculturale româno-elene. Manifestările dedicate acestei zile au inclus, în mod constant, oficierea unui Te Deum la Biserica „Metamorphosis”, eveniment reflectat în presa vremii. Astfel, ziarul „Dacia”, în ediția din 29 martie 1927, menționa că „la biserica ellină din localitate a avut loc vineri un Te-Deum, în prezența d-lui Jean Fridas consul elin, cu ocazia aniversării independenței Greciei”, ceremonia fiind urmată de o recepție la consulatul elen.

          În același registru, publicația consemna în numărul din 4 aprilie 1929 desfășurarea unui Te Deum în prezența consulului Greciei, N. Bistis, a președintelui comunității elene, G. Papazoglu, precum și a autorităților române, printre care subprefectul V. Repezeanu și primarul Francisc Sachetti. Programul a continuat cu o recepție la consulat, în cadrul căreia au fost susținute alocuțiuni privind semnificația zilei. „Un cor format din tineret a intonat imnurile naționale român și grec, după care serbarea a luat sfârșit”, consemna publicația.

Reclama zilei – Iani A. Bulalidis – Antreprenorul Pompelor Funebre, Șoseaua Eternității nr.10, Sicrie de metal, stejar și brad simplu, COROANE și toate accesoriile de înmormântare. Pentru săteni, sicrie simple. Se găsesc la Biroul Pompelor Funebre. Eternității 10. (1924)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

La sfârșitul lunii martie, anul 1932, destinele orașului au fost conduse, temporar, de un reprezentant al comunității musulmane. Acesta era avocatul, politicianul și parlamentarul tătar Selim Abdulakim (nume românizat Abdulachim), născut în 1886 la Constanța și decedat aici pe 28 martie 1943. El a fost înainte de toate un patriot român, precum și un militant pentru cauza etnicilor turci și tătari.  În primăvara anului 1932, Abdulakim era ajutor de primar și, atunci când primarul Ion C. Teodorescu-Valahu a plecat la un congres la Paris, el i-a ținut locul. Acest eveniment este un excelent prilej pentru a onora memoria acestei personalități.

Provenit dintr-o familie cu venituri modeste, Abdulakim a avut în copilărie norocul de a beneficia de o bursă oferită de regele Carol I tinerilor cu potențial. A reușit astfel să urmeze Facultatea de Drept la București, după care a devenit avocat al Baroului Constanța. În perioada interbelică, el a fost președintele comunității musulmane din oraș și i-a reprezentat interesele în Parlamentul României. În 1929 a creat Fondul Cultural Musulman care îi purta numele și, prin intermediul acestuia, a reușit să ajute peste 200 de tineri elevi și studenți turci și tătari. S-a opus tendinței de emigrare în masă a musulmanilor din Dobrogea, considerând că această măsură ar reprezenta un adevărat pericol național. Mereu, la tribună, a afirmat că elementul musulman este strict indispensabil Dobrogei multietnice. Selim Abdulakim a fost un adevărat patriot român, așa cum fusese și fratele său Kazim Abdulakim, sublocotenent în armata română, erou mort pe front în bătălia de la Mărășești, în 1917, în timpul Primului Război Mondial. Selim Abdulakim a decedat pe 28 martie 1943 și a fost înmormântat  în Cimitirul Musulman al orașului.

***

În zilele de 23 și 24 martie 1927, Constanța primea vizita unei escadre maritime franceze, în baza relației de prietenie și de cooperare dintre Hexagon și statul român. La restaurantul Bristol, din Piața Independenței (Ovidiu),  a avut loc un banchet oferit de către Primăria Municipiului (condusă pe atunci de Ion Bentoiu) oaspeților conduși de contraamiralul de Bouis. La sosirea sa la local, delegația străină a fost întâmpinată de acordurile imnului lor național, La Marseillaise, intonată de orchestra condusă de marele rapsod local, fiu al orașului, maestrul Gogu Botea. Orchestra a intonat imediat și imnul național, „Trăiască Regele”, după care a continuat să cânte toată seara, încântând asistența. Musafirii străini au fost apoi încântați de piesele interpretate la pian chiar de maestru, care era deja, la acea vreme, recunoscut pe plan internațional. Compozițiile sale, în general tangouri, se cântau în marile orașe ale Europei, la Paris, Londra, Berlin sau Moscova, dar ajunseseră și în Statele Unite și chiar în Australia (Melbourne).

Cea mai apreciată melodie pe aceste scene era Tango țigan. Alte titluri: „Sărutarea ce mi-ai dat”, „Ce te doare. Inimioară?”, „Dar ești la fel”, „Invitație la tango”, etc…. În 1931, Gogu Botea a compus „Tanți Tango”, dedicat frumoasei craiovence Tanți Viișoreanu, care a câștigat în acel an Miss România. În același an 1931, compozitorul constănțean i-a dedicat melodia „Flori de Lămâiță” principesei Ileana (fiică a reginei Maria și soră a lui Carol al II-lea), cu ocazia căsătoriei ei cu arhiducele Anton de Austria. După un timp, cântărețul a primit o scrisoare cu următoarele rânduri: „Domnule, A.S.R. Principesa Ileana a primit compoziţia Dv. „Flori de lămâiţă” şi mă însărcinează a vă mulţumi pentru frumoasa amintire. Primiţi vă rog D-le salutările mele distinse. Adela Cantemir, Sinaia 20 iulie 1931”.Gogu Botea a fost o personalitate culturală a urbei care merită și astăzi să fie recunoscută și onorată la adevărata sa valoare.

***

Pe 24 martie 1902, ziarul „Constanța” a publicat un articol referitor la vizita făcută cu o zi înainte, pe 23 martie, la Constanța, de o parte din membrii familiei refale a României. La ora 2 și jumătate după-amiaza, a ajuns în oraș regele Carol I, însoțit de principele moștenitor Ferdinand, de principesa Maria, micul prinț Carol (viitorul rege Carol al II-lea), de Friedrich de Hohenzolern (fratele lui Carol I) și de alte rude din Germania. Nu a fost o vizită oficială, întrucât familia regală se afla în doliu, regina Elisabeta lipsind ca urmare a decesului mamei sale.

Aflăm din ziarul Constanța următoarele: „Măria Sa Regele, cu întreaga suită, a vizitat lucrările (n.n. de modernizare) portului și cele ale tunelului (n.n. tunelul Palas), până la orele 5 pm, când au plecat prin Gara Oraș, peste tot pavoazat, aclamat pretudindenea de către mulțimea eșită întru preamărirea înalților oaspeți”.

Reclama zilei – Simon Alperin & Co, Societate în comandită, Bulevardul Independenței nr.3. Reprezentant depozitar al Fabricei de Bere GIB București. Fabrică de Liqueruri, Cogneac și diferite băuturi spirtoase. Depozit de spirt și țuică, cât și acid carbonic în tuburi mari și mici. (1924)

Astăzi îl evocăm pe cel care merită supranumele de „pictor al mării”, un artist deosebit care a contribuit din plin la dezvoltarea culturii constănțene. Ionel (Ioan) Mătăsăreanu s-a născut pe data de 23 martie 1929 la Oravița, în județul Caraș-Severin, iar vocația și-a descoperit-o încă din copilăria petrecută în frumosul și mutietnicul Banat. A studiat apoi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București, secția Pictură, unde i-a avut dascăli pe marii pictori Alexandru Ciucurencu și Corneliu Baba.

A ajuns la Constanța imediat după absolvirea facultății, prin repartiție, și s-a îndrăgostit de oraș, care i-a devenit casă până la sfârșitul vieții. Fire boemă, așa cum îi șade bine unui artist, Mătăsăreanu a iubit cu pasiune marea, pe care a reprezentat-o, cu numeroasele ei fațete, în majoritatea tablourilor sale. Stilul său de a picta, modul genial în care a știut să combine culorile, precum și talentul său înnăscut l-au făcut popular, tablourile sale fiind extrem de căutate. Nu a fost niciodată dornic de averi; se știe că și-a vândut adesea picturile la prețuri modeste, dorindu-și mai ales ca acestea să ajungă nu neapărat la colecționari, ci în locuințele oamenilor obișnuiți. A fost un om cald, iar această calitate a dat suflet tablourilor sale. Una dintre creațiile sale a fost cumpărată de premierul Italiei, Silvio Berlusconi. O alta a ajuns (fiind donată) la Julio Iglesias, celebrul cântăreț spaniol, aflat la Constanța pentru un concert în anul 2007.

Dascăl, dar mai ales artist, Ionel Mătăsăreanu a fost un deschizător de drumuri și, în același timp, o personalitate pitorească a urbei. În anul 2002, a fost declarat cetățean de onoare al orașului, iar în 2011 a fost nominalizat la Premiul Pulitzer, la categoria artistică, pentru calitatea desenului și efect pictural. În 2014 a primit Medalia de Aur a Constanței.

Artistul a trăit discret și modest și a murit singur, pe 10 ianuarie 2015, într-o locuință prea rece pentru un suflet atât de cald. Dincolo de premiile și recunoașterile ocazionale, s-a stins aproape uitat de un oraș căruia i-a oferit atât de mult. Este, așadar, cazul unei reparații morale, aceea de a-i mulțumi (fie chiar și atât de târziu) lui Ionel Mătăsăreanu pentru tot ce a realizat și pentru altruismul său. Avem, de asemenea, datoria de a-i cinsti mereu memoria, lui, acest pictor al Mării Negre…

***

Pe 23 martie 2017, arheologii Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Constantin Băjenaru, Dan Vasilescu și Cătălin Nopcea, au descoperit, în timpul unei cercetări arheologice preventive desfășurate în apropierea Sălii Sporturilor din municipiul Constanța, o piesă deosebită: un delfin sculptat în os în urmă cu aproximativ 1.800 de ani. Artefactul are o lungime de doar 4,8 cm și reprezintă un delfin cu botul deschis, ce poartă trei crestături care ar putea fi interpretate ca reprezentând dinții mamiferului. De remarcat că acest detaliu apare frecvent în arta romană, delfinul fiind înfățișat în iconografie ca monstru marin. În antichitate, delfinul era asociat cu divinități importante precum Neptun, Venus, Cupidon sau Bacchus, dar și cu alte ființe legendare, precum Nereide, Triton sau Palaemon. În mentalul colectiv roman, acest mamifer marin era perceput ca un animal protector al marinarilor și, totodată, ca psihopomp – cel care însoțea sufletul celor înecați și îi călăuzea spre lumea de dincolo.

Reclama zilei – Mai eftin ca oriunde – Drogueria și Parfumeria Ioan G. Papaianuș, Constanța, str.Carol no. 82, colț cu Cuza Vodă – Parfumerie: Houbigant Cotty, Pivert, Guerlaine, Roger Gallet, Violet, etc., în flacoane originale și cu gramul – Articole de toaletă: Săpunuri, Ape de gură, Loțiuni, Ape de Toaletă, Creme, Pudre – Specialități medicale, străine și indigene, Asortiment complect. Prețuri de reclamă (1924)

Sursa foto: vatra-mcp.ro

Pe 22 martie 1898, presa constănțeană de la sfârșitul secolului al XIX-lea consemna un episod care a stârnit neliniște în rândul comunității portuare și al locuitorilor urbei. Sub titlul „Înămolirea vaporului «Principesa Maria»”, ziarul „Constanța” relata în detaliu împrejurările în care nava, care asigura legătura maritimă dintre Constanța și Constantinopol, a rămas blocată pe un banc de nisip, între Agigea și Tuzla.

Accidentul maritim s-a produs pe fondul unei ceți dense care acoperise Marea Neagră, fiind atribuit de autorii articolului „lipsei de cunoștințe între ale marinei”. Materialul jurnalistic se dorea un semnal de alarmă privind siguranța navigației și necesitatea instruirii corespunzătoare a echipajelor.  

Din cele relatate aflăm că vaporul, la bordul căruia se aflau 290 de persoane, dintre care 270 de pasageri, trebuia să ajungă în Portul Constanța pe 17 martie, ora 22:00. Din cauza ceții, nava nu a putut intra în port și a rămas să „umble pe mare și după cum suntem informați în noaptea care a urmat s-a isbit și de alte locuri”. Comandantul a luat decizia să nu ancoreze în jurul portului, deși marea era liniștită, după cum se menționează în articol. Astfel, în dimineața zilei următoare, pe 18 martie, la ora 10:00, vaporul „Principesa Maria” a fost observat de echipajul unei nave grecești la 12 mile depărtare de Constanța, înspre Tuzla.

„Trimițând niște marinari spre a observa unde este țărmul și câtă distanță e, aceștia aduc știrea că se află la 1 kilometru și jumătate depărtare de țărm. Vaporul punându-se în mișcare după un drum de vreo 5 minute se împlintă în nisip. În portul nostru știindu-se că vaporul e pe mare, se dădeau necontenit semnale. Se aud asemenea semnale de alarmă pe mare și imediat se trimit 5 șalupe. Una din ele aduce vreo 10 pasageri, anunțând în același timp că vaporul s-a înămolit la Agigea între Tusla și Constanța”, se relatează în articolul menționat.

Vestea despre incident s-a răspândit rapid în tot orașul, iar în câteva ore pe chei s-au adunat aproximativ 1.000 de oameni, îngrijorați de soarta celor aflați la bordul navei. În cele din urmă, vaporul „Principesa Maria” a ajuns la destinație, în portul Constanța, în seara zilei de 18 martie, în jurul orei 20:00, după ce a reușit să se orienteze cu ajutorul șalupei „Viitorul” și al semnalelor luminoase transmise de un vapor englez.

„Între pasagerii aduși de șalupă au fost câte-va doamne din Brăila, d. G. Cavadia, d. Draculi agentul de vapore din Sulina, un fost comandant de vapor englez, al cărui nume ne scapă și un elvețian cu care, spun pasagerii din Brăila, comandantul „Principesei Maria” ar fi avut ore-care dispută aspră, cel dintâiu pretinzând că cea mai elementară regulă era de a se lăsa ancora pe un asemenea timp, la care comandantul „Principesei Maria” ar fi răspuns în felul lui de a răspunde” – scrie ziarul „Constanța”.

Acesta nu este singurul incident în care a fost implicat vaporul „Principesa Maria” și care s-ar fi putut încheia regretabil. La scurt timp, ceața a pus din nou în încurcătură echipajul, după cum aflăm din rubrica „Informațiuni”, din numărul din 12 aprilie 1898 al aceleiași publicații. De data aceasta, printre pasagerii vaporului erau nume ilustre ale României: ministrul Lucrărilor Publice Ionel I. C. Brătianu, inginerul Anghel Saligny, prefectul Luca Ionescu, primarul Constanței, Eustațiu (Eugen) Schina, V. Simu, inginerul șef al comunei Constanța.

Redăm fragmentul din ziar: „Joi în septămâna patimilor au plecat la Constantinopole, cu vaporul Principesa Maria d-nii Ionel I. C. Brăteanu, ministerul lucrărilor publice, Anghel Saligny, directorul general al Căilor ferate cu mai multe alte persoane notabile din București, d-nii Luca Ionescu, prefectul județului, Eustațiu Schina primarul Constanței și V. Simu, inginerul șef al comunei, de unde s-au înapoit Miercuri la 8 curent, orela 8 ziua cu acelaș vapor. Ceața pe Mare era atât de deasă, că vaporul a întârdiat cu 14 ore din itinerarul fixat. Imediat d-l ministru a plecat la București, luând în trenul special, ce aștepta, pe toți pasagerii din Constantinopole”.

Nava „Principesa Maria” a avut un parcurs remarcabil, ilustrativ pentru evoluția flotei maritime românești. În volumul „Flota maritimă comercială română – Un secol de istorie modernă (1895 – 1995), semnată de Valentin Ciorbea și Carmen Atanasiu, este prezentată evoluția navelor Serviciului Maritim Român (SMR), printre care și această „lebădă albă” – denumire atribuită pasagerelor SMR, destinate transportului de pasageri și poștă dintre Constanța și Orientul Apropiat. Aflăm, astfel, că în primăvara lui 1897, autoritățile române au achiziționat  de la societatea italiană „Florio e Robatino” nava „Ignazio Florio”, în schimbul sumei de 1,5 milioane de lei. După cumpărare, pasagerul a primit numele „Principesa Maria”, în cinstea suveranei.

De-a lungul timpului, nava a trecut prin numeroase încercări, una dintre cele mai grave având loc în primele luni ale anului 1907. În noaptea de 12 ianuarie 1907, din cauza unei furtuni puternice, pasagerul a eșuat între stânci, la extremitatea unui mic promontoriu aflat la aproximativ 750 de mile marine sub-vest de capul Oinos din insula Tenedos. Nava a rămas aici până la 27 martie 1907, când a fost ranfluată de societatea British Solvage.

În 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, „Principesa Maria” a fost trimisă la Sevastopol și pusă la dispoziția autorităților ruse, alături de alte patru pasagere și șase cargouri ale S.M.R.-ului. „Lebedele albe” au fost transformate în crucișătoare auxiliare; pe acest vas au fost instalate două tunuri de 120 mm și o instalație de pus mine, fiind repartizat unei diviziuni de distrugătoare ca aruncător de „plăși antisubmarine”. În 1918, nava a fost rebotezată „Dezrobirea”, revenind ulterior la numele inițial și la serviciul de transport de pasageri.

După decenii de activitate, pasagerul „Principesa Maria” a fost scos din uz și casat în 1938, rămânând în memoria epocii despre una dintre navele emblematice ale începuturilor navigației maritime românești moderne.

Reclamă: Vreți să gustați un vin bun?! Vizitați cu încredere cârciuma d-lui Căciulă strada Carol, de unde garantat veți pleca mai vesel! (Dobrogea, 1931)

Sursă foto: Biblioteca Digitală Națională

La început de primăvară, când și cuvintele par să caute mai mult sens, 21 martie aduce cu sine celebrarea Zilei Internaționale a Poeziei. Instituită de UNESCO, această zi este un omagiu adus celor care, prin forța cuvântului, dau formă trăirilor interioare. Prin urmare, dedicăm această zi din calendarul istoric poeziei, ca mijloc de întoarcere spre izvoarele sensibilității umane.

Pentru spațiul dobrogean și, în mod particular, pentru Constanța, această evocare se impune a porni de la figura fondatoare a exilului poetic: Publius Ovidius Naso, a cărui naștere am celebrat-o ieri. Considerat „unicul poet de talent de la sfârșitul epocii clasice”, Ovidius își află refugiul în lirică, Muza fiind cea care îi alină suferința exilului, iar „versurile lui Ovidius reprezintă pentru posteritate un document prețios: în ele aflăm poezie și istorie – a evenimentelor și a oamenilor – , geografie și literatură, mitologie, cultură și civilizație”, după cum consemnează Livia Buzoianu în cuvântul înainte al volumului bilingv (română și latină) „Epistulae Ex Ponto – Scrisori din Pont” (2019), publicat sub îngrijirea specialiștilor Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

„Iar dacă din mulțime se va găsi vreunul

Să-și mai aduc-aminte, să-ntrebe cum o duc,

Să-i spui că sunt în viață, dar mort sunt între oameni,

Și, totuși, că viața-mi e darul unui zeu.

Să taci de-o să te-ntrebe mai multe despre mine,

Și lasă-te citită; să nu vorbești prea mult! (…)

Senin când e la suflet, atunci poetul cântă:

Pe sufletul meu însă nori negri s-au lăsat.

Singurătate cere și tihnă poezia:

Pe mine mă aruncă furtunile pe mări.

Când scrii, să n-ai vreo teamă: eu văd în orice clipă

Cum sabia barbară pândește capul meu.

Și încă-i de mirare c-am scris aceste versuri;

Tot  să le citească un critic iertător”

                                                – Publius Ovidius Naso, Tristia (Tristele), Cartea I

Ecoul versurilor lui Ovidius, scrise pe țărmul Pontului Euxin, se prelungește în creațiile unor personalități locale precum Vasile Canarache, Ioan N. Roman și Gheorghe Dumitrașcu, figuri reprezentative ale vieții culturale constănțene, profund legate de instituțiile orașului, printre care Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța. 

 Istoric, arheolog și director al Muzeului Regional al Dobrogei (actualul Muzeu de Istorie Națională și Arheologie Constanța), Vasile Canarache (1896-1969) a contribuit decisiv la organizarea și valorificarea patrimoniului istoric al provinciei dobrogene. Mai puțin cunoscută este însă latura sa literară. În anii tinereții, pe când avea doar 20 de ani, a publicat în paginile ziarului „Victoria” (al cărui proprietar a fost) creații lirice marcate de frământări interioare, în care marea, vântul sau cerul devin expresia unei sensibilități lăuntrice, dominate de interogații existențiale. În rubrica „Litere”, Vasile Canarache a semnat poezii precum „Așteptând pe malul mărei”, „Într-o noapte de iarnă”, „În ochii tăi e noapte”, „Nu mă mai cunoști”, „N-ai voit să știe lumea”, „Plânge marea că nu vii”, „Ți-am cântat”, „Vântul vieței”, „Trecutul”.

„Norii vin și se destramă ca sfârșitul unui vis

Și se-mprăștie, cuprinde cerul mare, neînvins;

Plumburiu e tot văzduhul și-acest nou născut abis…

Se plec sălcii peste ape și tronează vijelie,

Peste mări întunecate groaznică împărăție

Își trimite oglindirea cu grozava-i semeție –

Tot pe mări turbate valuri se izbesc și iar se sparg

Ș‘apoi duc îmbuchetarea spumegată mai la larg

O izbește iar de maluri, de o stâncă ș‘un catarg

Rătăcit de nebunia vântului tulburător

Ce cufundă ș‘apoi scoate ori și ce rătăcitor

Peste marea mânioasă și sub ceru‘ ngrozitor…”

Vasile Canarache – „Pastel”, ziarul „Victoria” din 17.05.1916

Om de cultură și lider local și județean, spirit fondator al vieții culturale dobrogene, Ioan N. Roman (1866-1931) a cochetat, la rândul lui, cu lirica. Unicul său volum de poezii a fost publicat în 1895, în perioada în care își desfășura activitatea publicistică la București. Ulterior mutării în Dobrogea, a continuat să scrie versuri în publicațiile vremii, sub pseudonimul Rozmarin. Regăsim creații ce poartă această semnătură în ziarul „Dobrogea Jună” și în revista cultural-științifică „Analele Dobrogei” din 1920, precum „Un glas iubit”, „Inimă de mamă”, „Rugăciune” și „Ochii”.

                       „Ninge și ninge mereu – de-o săptămână a tot nins,

                        Albul veșmânt de omăt pe depărtări s‘a întins;

                       Cerul e sur, plumburiu, iar între cer și pământ

                       Necontenit se tot cern valuri purtate de vânt.

                       Încă de mult la oraș corbii sosit-au în stol

                       Și croncănesc a pustiu – paznici ai drumului gol.

                       Trunchiul salcâmului vechiu, de vârf rotund rătezat,

                       Pare-un bătrân în amurd, cu părul alb și curat. (…)

                       Singur, pe gânduri perdut, stau în odae la geam,

                       Și mi-i urât și mi-i frig, – nu mai știu singur ce am;

                      Când amintirile vagi, când năzuințele vin,

                      Cu ne‘nțelesul lor dor, cu nesfârșitul lor chin.”

Rozmarin – „Ianuarie”, ziarul „Dobrogea Jună”, 1929

Istoric, profesor universitar și om politic, Gheorghe Dumitrașcu (1939-2017) s-a impus ca una dintre personalitățile de referință ale Dobrogei contemporane, dedicându-și întreaga activitate cercetării, educației și afirmării valorilor istorice naționale. Dincolo de rigoarea cercetării, Gheorghe Dumitrașcu se dezvăluie și ca autor al unor volume de reflecție lirică, „Paradoxuri lirice” (1995) și „Spice după seceriș” (2009). Discursul său poetic se remarcă printr-o profunzime aparte, iar utilizarea paradoxului și ironia discretă transformă ideile aparent simple în reflecții cu interpretări multiple. Pe prima filă a volumului „Paradoxuri lirice” este plasată deviza „Citiți-ne azi, mâine vom fi aforisme”, expresie a convingerii că poezia contribuie la conservarea memoriei și la transmiterea ideilor peste timp.

„Suntem țăranul care, dintotdeauna,

cu vechiul plug de lemn, cu cel de fier, a-ntors

țărâna,

crezând de fiecare dată că cea de dedesubt e nouă,

deși doar el o acoperise, în urmă

cu o toamnă, două.”

 Gh. Dumitrașcu – „Gând cincisprezece”, volumul „Spice după seceriș”

„Din tot ce-a fost cândva și nu mai este,

reținem câte-un zvon, câte-o poveste.

Și astfel morțile nu dor

și moarte, numele nu mor.

Cuvintele, chiar ele-s treze.

Căci cei trecuți au ocrotit pământul să-i păstreze.

Dar cine să rețină fostele noastre gânduri?

Pământul ni-i ostil, pădurea n-are scânduri,

Hârtia le refuză, se cancerează-n vid

Memoria ce curge de pe celuloid…

Gh. Dumitrașcu – „Poem douăzeci”, volumul „Spice după seceriș”

Încheiem fila de calendar citându-l pe poetul și sociologul Constantin Lămureanu (1949-2017); se impune să-l invocăm, în special astăzi, și pentru că s-a născut într-o zi de 21 martie, în „prima zi a anului zodiacal, în jurul prânzului”: „O carte de poezie se citește fie de la un capăt la altul, fie la întâmplare, așa cum se deschide Biblia pentru a proroci ce urmează să se întâmple și nu căutând un anume poem după cuprinsul ei. Poemele căutate au, de obicei, în cărțile de poezie citite, semnele lor: se deschide cartea singură acolo!”.

Reclamă – Cumpărați cadouri de logodne și nunți, verighete, cercei, brățări, ceasornice, Omega, Longines 8 zile, lanțuri medalioane numai dela Ceasornicăria „OMEGA”. Str. Ștefan cel Mare No. 42 – Constanța. Atelier special de reparațiuni (Dobrogea Jună, 1929)

Sursa foto: „Ovidiu în exil”, ulei pe carton – Ion Theodorescu-Sion, 1915

Pe 20 martie 43 î.H. s-a născut la Sulmona marele poet latin Publius Ovidius Naso, cântăreț al iubirilor gingașe și simbol al orașului Constanța. El a fost exilat la Tomis din ordinul împăratului Augustus și și-a trăit ultimii ani ai vieții (9-18 d.H.) pe aceste meleaguri. Ovidius a fost condamnat la o formă mai ușoară de exil, numită relegare (relegatio), care însemna surghiunire fără pierderea averii sau a drepturilor cetățenești. Motivul exilului, după cum ne spune chiar poetul, ar fi fost „carmen et error” – „o poezie (un cânt) și o greșeală”.

Ovidius a fost trimis la Tomis, la marginea imperiului, în ținutul istro-pontic, aflat de relativ puțin timp sub stăpânire romană. Poetul a primit ordinul de exil în toamna – iarna anului 8 d.H., a călătorit timp de câteva luni (aproape șase, potrivit unor surse), atât pe mare, cât și pe uscat și a ajuns la Tomis în primăvara anului 9 d.H. A rămas aici până la moartea sa, survenită în anul 18 d.H., pe când avea aproximativ 60 de ani. 

În exil, Ovidius a scris „Tristele” (Tristia) și „Ponticele” (Epistulae Ex-Ponto – Scrisori din Pont), precum și un poem în limba geților (recitat public, după cum chiar el a afirmat), operă pierdută astăzi, din păcate. În aceste scrieri, poetul oferă informații extrem de prețioase despre Dobrogea acelor vremuri: despre ținut, climă, locuitori și viața de zi cu zi.

Înainte de exil, Ovidius a compus „Iubiri” (Amores), un ciclu de elegii, „Heroidele” (Heroides sau Epistulae Heroidum), scrisori fictive de dragoste ale unor eroine mitologice, „Arta iubirii” (Ars amatoria sau Ars amandi) – poem didactic cu tematică erotică, „Metamorfozele” (Metamorphoseon libri) – amplu poem mitologic ce reunește aproximativ 250 de legende, de la crearea lumii până la apoteoza lui Cezar, precum și „Fastele” (Fasti) -calendar versificat al sărbătorilor romane, rămas neterminat din cauza exilului și care cuprinde doar primele șase luni ale anului.

Ovidius a părăsit această lume, doar pentru a deveni nemuritor și pentru a intra, definitiv, în istoria acestui ținut mângâiat de apele bătrânului Pont Euxin. Locul mormântului său, „în fața porților orașului” nu a fost descoperit nici până astăzi…

Ovidius este, în prezent, un simbol al orașului Constanța, iar statuia sa, realizată de Ettore Ferrari și inaugurată în august 1887, veghează piața ce îi poartă numele și întreaga urbe.

***

Pe data de 20 martie 1923, Teatrul Elpis a fost gazda unui recital actoricesc de excepție, susținut de actori ai Teatrului Național București. Piesa oferită publicului constănțean a fost Messalina, de Wilbrand, iar capul de afiș a fost ținut de actrița Marioara Vasilescu, în rolul controversatei împărătese romane din sec. I d.H. (a treia soție a împăratului Claudius, executată sub acuzația de complot). Sala a fost arhiplină, iar spectatorii au fost încântați, aplaudându-i pe protagoniști la scenă deschisă.

O zi mai târziu, pe 21 martie, Marioara Vasilescu a strălucit din nou, pe aceeași scenă, dar de data aceasta în piesa Dansatoarea Roșie, de Henry Hirsch, în rolul celebrei Mata Hari, dansatoare și curtezană, executată în 1917 în Franța pentru spionaj în favoarea Germaniei.

Constănțenii au gustat din plin reprezentațiile oferite de trupa din capitală și au apreciat în mod deosebit jocul vedetei feminine, admirată  în țară și în străinătate. Marioara Vasilescu (1885-1976) a fost actriță (tragediană), regizoare și profesoară de artă dramatică la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București. A fost acceptată la facultate, cu dispensă, la numai 14 ani, grație sprijinului oferit de actorul Zaharia Bârsan. Elevă a celebrilor Constantin Nottara și Aristizza Romanescu, ea și-a terminat studiile la 17 ani și a fost angajată la Național, unde un timp a făcut figurație sau a avut roluri minore. Debutul ei oficial, într-un rol principal, a avut loc pe 13 ianuarie 1904. A continuat să strălucească, adunând în carieră peste 200 de roluri, dintre care enumerăm doar câteva:. Julieta (Romeo și Julieta), Ofelia (Hamlet), Magueritte Gautiere (Dama cu Camelii), Dalila (Samson), Getta (Fântâna Blanduziei), Salomeea, Lucreția Borgia, etc.

În 1912 a preluat trupa de teatru a lui Alexandru Davilla, devenind prima femeie din România care conducea un astfel de grup artistic. De asemenea, a fost și prima româncă care a înființat o companie de film, regizând și jucând în aceste producții. După Primul Război Mondial și-a reînființat trupa de teatru, iar în 1925 a revenit la Teatrul Național, unde a rămas până la pensionare, în 1948. În paralel, a fost profesor de arta actorului la Conservator (1934-1948), printre elevii ei numărându-se Liviu Ciulei, Olga Tudorache, Carmen Stănescu și mulți alții. A fost căsătorită de mai multe ori, prima căsnicie fiind cea cu juristul Ion Ionescu Quintus, împreună cu care a avut un fiu.

Prin realizările sale, Marioara Vasilescu s-a impus ca una din marile actrițe românce din prima jumătate a secolului al XX-lea, iar reprezentațiile sale de pe scenele Constanței, în diverse perioade de timp, au intrat în istoria urbei.

***

În noaptea de 20 spre 21 martie 1923, locuitorii de pe strada Mangaliei au fost treziți din somn de zgomote puternice, pe care, după câteva clipe de confuzie, le-au identificat ca fiind împușcături, Disperați că a izbucnit vreun război, oamenii au sunat la poliție, care a trimis imediat un echipaj la fața locului. Agenții au ajuns repede și l-au găsit  pe stradă pe individul Florea Tudorache, din Ilfov. Beat turtă, acesta era îmbrăcat în haine de vânătoare, prins la mijloc cu o centură de cartușe și cu o pușcă la umăr. A fost dezarmat pe dată și dus la poliție. După câteva ore de somn a devenit comunicativ și a povestit că venise la Constanța pentru a-și vizita o fiică, aceasta fiind căsătorită cu un bărbat din Canara (astăzi orașul Ovidiu). A vrut să meargă pe jos până în această localitate, dar i s-a făcut sete și a intrat într-o cârciumă. A continuat apoi să meargă pe la trei varieteuri din centrul orașului, starea sa de beție accentuându-se treptat. În cele din urmă, în jurul orei 3 dimineața, a pornit spre Canara însă a greșit drumul, ajungând pe Mangaliei. Acolo a constatat că pe firele de telegraf se aflau numeroase prepelițe. Vânător pasionat (și cu permis de port armă) Tudorache s-a apucat să le ia la țintă, declanșând alarma în cartier. După ce a plătit o amendă consistentă, treaz și rușinat, individul a fost lăsat să plece, urmând să fie chemat ulterior în instanță pentru tulburarea ordinei și liniștii publice. În cele din urmă, după varieteuri, străzi și arest, Tudorache a reușit în cele din urmă să își și viziteze fiica…

***

Pe 20 martie 1926, în Portul Constanța a ancorat vasul de pasageri SMR Principesa Maria. În urma unui control de rutină al poliției port asupra pasagerei Marie Jeanne Jitard, din Marsilia, s-au găsit un covor și 12 metri de mătase. Mărfurile nu fuseseră declarate iar femeia încercase să le introducă fraudulos în România. S-a ales cu o amendă de 13.000 de lei pentru contrabandă iar produsele i-au fost confiscate.

Reclama zilei – Fabrica de lumânări T Săndulescu-Focșani – Sucursala Constanța – Aduc la cunoștință onorabilei clientele că pot găsi orice asortiment de lumânări mari și mici, cu prețuri reduse cu 5%. Prețuri avantajoase. Lumânări poleite cu aur veritabil. Se mai efectuează orice formă de lumânări pentru Paști ca: Coșulețe, Fructe, Turte, etc. T Săndulescu. Str. Ion lahovari, nr.69. Constanța (1921).

Sursa foto: Ovidius la Tomis, frescă executată de Gheorghe Popescu și Nuni Dona (1966-1967), în Sala „Adrian Rădulescu” a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța

Demonii și spiritele se regăsesc pe multe altare funerare din Scythia Minor și implicit din Tomis (Constanța de astăzi). Una dintre piesele reprezentative în acest sens este Stela Palmată, numită astfel pentru că pe monument sunt sculptate două palme, ca semne ale invocației divine. Piesa căreia îi dedicăm fila de calendar din 19 martie face parte din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

În inscripția în greacă ce împodobește artefactul, un tomitan pe nume Asclepiades le cere “zeilor subpământeni” să îi facă dreptate și să răzbune moartea nedreaptă a celor doi copii ai săi, Flavia Aquilina, de 8 ani, și Iulius Augurinus, de 2 ani, „răpiți”, uciși de un daimon (demon), „cu ochi răi” (sursă – ISM II 173 (9)). Mâinile ridicate spre cer sunt clar semne prin care Asclepiades imploră răzbunarea divină, solicitând zeilor repararea acestei mari nedreptăți făcută atât lui, cât mai ales neprihăniților săi urmași.

Potrivit unor specialiști, Asclepiades o invocă chiar pe Ananke, o zeiță a Destinului – personificare a fatalității și a inevitabilului. De aceasta se temea până și marele Zeus, iar de la numele ei avem astăzi termenul “la ananghie”.

Nu trebuie să ne mire faptul că tomitanul crede că moartea copiilor săi a fost provocată de un demon cu ochii răi. Grecii antici credeau în deochi și în faptul că „ochiul rău” putea provoca decesul unei persoane. Stela palmată nu ne spune însă în mod clar dacă cei doi copii au murit din cauza unui deochi. Să nu uităm însă că mitul lui Ulise ne spune că acesta a fost vrăjit, la propriu, de ochii vrăjitoarei Circe sau că numele zeiței Kora (Persefona), soția lui Hades și fiica Demetrei, își are originea în cuvântul hore – pupila ochiului. Când Kora Persefona a fost răpită de Hades, mama ei, Demetra, a plecat în căutarea acesteia. Cea care a ajutat-o pe Demetra să își găsească fiica a fost nimeni alta decât Hecate, zeița magiei și a vrăjitoriei, protectoare a drumurilor și a răspântiilor.

Hecate avea un cortegiu mare de demoni, iar printre aceștia se numărau și Eriniile. Este posibil ca atât Asclepiades din Stela Palmată, cât și alți tomitani, să se fi gândit la acestea atunci când cereau divinității răzbunarea unor morți nedrepte. Eriniile (Furii la romani) erau trei divinități ale infernului, femei cu părul răvășit și plin de șerpi. Rolul lor era acela de a-i chinui pe cei care săvârșeau un mare păcat și de a îi face să se sinucidă. Eriniile se numeau Tisiphone (Răzbunarea), Megara (Gelozia) și Alecto (Neliniștea).

Stela Palmată este o piesă deosebită, cu o poveste teribilă, dar care ne vorbește, după aproape două milenii despre credințele și spaimele tomitanilor…

Reclama zilei – Nu mâncați! Nu beți! Până nu vizitați Restaurantul Tudorache, proprietar Tudorache Nicolau, str. Mihail Cogălniceanu nr.29, Cel mai renumit grătar național din Constanța. Vinuri alese (1924)

Sursa foto: MINAC

Studierea ziarelor constănțene interbelice ne-a adus în prim-plan o știre interesantă: la data de 18 martie 1926, în sala de recepție a Hotelului Français (Francez), situat pe mica stradă Basarab numărul 1, a avut loc un mare banchet. Evenimentul a fost organizat de un grup de comercianți, bancheri, armatori și agenți maritimi în cinstea lui Gheorghe Gheorghiu, fost șef al Vămii Constanța, numit într-o nouă funcție, șef al Vămii Intrepozite București.

A fost, așadar, o petrecere de rămas bun la care au luat parte unii dintre cei mai influenți și mai bogați oameni ai urbei, cu afaceri de milioane în înfloritorul port Constanța. Dintre aceștia îi remarcăm  pe domnii Guralivu (noul șef al Vămii), Tache Manicatide (șeful Bursei Agricole), armatorul Desalermo, precum și reprezentanți ai Primăriei Constanța, Constantinescu-Pană și Dumitru Rizescu. Au fost rostite alocuțiuni, s-au purtat discuții de afaceri și s-au gustat cele mai rafinate mâncăruri, udate, evident, de cele mai scumpe și mai bune vinuri.

Evenimentul reprezintă pentru noi un minunat pretext pentru a spune povestea Hotelului Francez, un edificiu emblematic al Peninsulei și al orașului Constanța. Istoria sa a început la sfârșitul secolului al XIX-lea, arhivele păstrând un document potrivit căruia, în iunie 1898, francezul Prosper Regnier a obținut autorizația de construcție a unui hotel de lux. Construit în stil neoclasic și având două etaje și terasă, imobilul cunoscut ca Villa Regnier beneficia de o panoramă minunată, fiind ridicat pe țărmul estic al Peninsulei. Cei cazați aici puteau coborî direct pe plajă prin intermediul unei scări. Era considerat perla hotelieră a urbei, rivalizând doar cu Hotel Palace.

De-a lungul vremii, aici au fost găzduite numeroase personalități – regi, prinți, miniștri, politicieni, (P.P. Carp, Ion C. Brătianu, Ion I.C. Brătianu etc.). Principele Ferdinand a locuit aici în verile anilor 1903 și 1904, iar decenii mai târziu a stat la hotel, în mai multe rânduri, și fiul său, regele Carol al II-lea.

Villa Regnier a devenit Hotel Français (Hotelul Francez) după schimbarea proprietarului. La un moment dat, imobilul a fost cumpărat de fostul diplomat elvețian Joseph Husser, care câștigase o sumă considerabilă de bani la cărți, pe când era atașat la Odessa. Stabilit ulterior la Constanța, acesta s-a sinucis în anul 1909,  după ce a rămas falit, hotelul fiind singura sa proprietate. Edificiul a fost moștenit de fiica sa, care a reușit să îl mențină drept cel mai bun hotel al orașului.

În același an, 1909, aici era și sediul filialei locale a Crucii Roșii. Doamnele din înalta societate organizau baluri caritabile, serate și ceaiuri, întruniri în urma cărora strângeau sume de bani pentru activități umanitare. Această activitate a continuat până în 1916, anul în care Dobrogea a intrat sub ocupație germano-bulgară, în timpul Primului Război Mondial (ocupație ce a durat doi ani, până în 1918). Forțele armate bulgare au devastat hotelul și au furat tot ce au găsit.

După război, Hotel Français și-a reluat activitatea. În anul 1924, în Ghidul ilustrat Constanța și Techirghiolul apărea următoarea reclamă: “Hotel Français – Proprietar Husser – Fosta Vilă Regnier, strada Basarab. Local cu splendidă Vedere la mare. Complect renovat. Reputat pentru preparatele sale culinare – Electricitate – Săli de bae – Confort modern. Deschis în tot timpul anului”.

Pe 29 iunie 1925, la Constanța a avut loc inaugurarea cimitirului eroilor francezi morți de holeră în timpul Războiului Crimeii (în intervalul 1854-1855) sau uciși în Dobrogea în timpul Primului Război Mondial. Cu această ocazie au sosit ministrul Franței în România, de Billy, atașații militari Berger, Morvan și Colomb, precum și un detașament de 12 marinari din Hexagon. Ei au fost întâmpinați la gară de consulul Franței la Constanța, Anatole Magrin.

La ora 9 dimineața, oaspeții au participat la o recepție organizată în salonul Hotelului Français, în prezența autorităților locale (prefectul Negulescu, Nițescu – din partea Primăriei) și a unor înalți ofițeri de marină și de uscat. După recepție, participanții s-au deplasat la ceremonia de inaugurare a cimitirului, unde au avut loc solemnități, alocuțiuni și slujbe religioase oficiate de un preot catolic și de un hatip musulman (pentru militarii algerieni din armata franceză).

În vara anului 1927, la Hotel Français au luat masa regina-mamă Elena și micul principe Mihai (în vârstă de 6 ani), întorși din Mamaia, unde inspectaseră stadiul lucrărilor de la Palatul Regal. În primăvara anului 1941, la acest hotel politicianul țărănist Corneliu Coposu a cunoscut-o pe Arletta Marcovici, nepoata lui Joseph Husser. Cei doi s-au căsătorit un an mai târziu, avându-l ca naș pe președintele partidului, Iuliu Maniu.

Cu o existență de aproximativ cinci decenii (până la naționalizarea de către comuniști), Hotelul Francez (fosta Vilă Regnier) rămâne și astăzi un edificiu istoric deosebit, cu povești pe măsură.

Reclama zilei – Toți oamenii politici bea numai vinurile Pietroase – Drăgășani, Steluța și Bordeaux!

Sursa foto: Biblioteca Digitală Națională

Fila de astăzi este dedicată unui moment extrem de important din istoria orașului. Ne întoarcem în timp mai bine de un secol și jumătate, până în luna martie a anului 1863, pe când Constanța (Kiustenge) și Dobrogea făceau încă parte din Imperiul Otoman. Este momentul în care sultanul otoman Abdul Aziz emite un decret împărătesc, un firman, prin care donează comunității grecești din Kiustenge teren pentru construcția unei biserici (Biserica greacă Metamorphosis – târnosită în 1868), a unei școli (Școala greacă, fosta Școală nr. 2) și a unui spital.

Firmanul a fost trimis demnitarilor otomani ce conduceau provincia Dobruca-eli (Dobrogea) și orașul Kiustenge (Constanța): Reșit Pașa – prefectul Tulcei și subprefectului (eparhului) de Kiustenge, Rușdi Pașa, funcționar de gradul IV, precum și celorlalți oficiali ai aparatului administrativ și religios (“înțelepți și învățați și vestiți judecător și muftiu și cinstiți consilieri ai orașului, cărora să le crească cinstea”). Documentul a fost redactat la Constantinopol, în luna musulmană Rebul Evvel (martie), în anul 1280 după Hegira, în speță anul 1863 conform calendarului creștin. Hegira reprezintă începutul erei musulmane, data în care profetul Mahomed a emigrat de la Mecca la Medina. Anul I al Hegirei din calendarul musulman corespunde cu anul 622 din calendarul creștin gregorian.

Actul lui Abdul Aziz confirmă o donație de teren pentru comunitatea greacă, în suprafață de 3380 de coți. Redăm un amplu fragment din firman (Firman împărătesc privitor la clădirea Școalelor Comunității Elene din Constanța), în traducerea sa de pe site-ul comunității grecești Elpis Constanța (sursa https://elpis.ro/fotografii-de-arhiva/#iLightbox[gallery_image_1]/19., https://bisericagreaca.ro/despre-lacas/):

“De indată ce va sosi acest act al meu să luaţi la cunoştinţă de faptul că in apropierea locului de rugăciuni pe care îl deţin deja grecii aflaţi în Împărăţia mea să clădească biserică, spital şi şcoală, există un teren aparţinând statului de 3380 coţi, pe care sus-numiţii l-au solicitat prin a lor jalbă transmisă mie cu cererea Patriarhului, spre a li se dărui acel teren. Cercetând chestiunea conform tipicului şi având în vedere răspunsul primit prin dare de seamă că biserica mai sus menţionată şi anexele sale constituie parte care nu provoacă pejudiciu nimănui, deoarece şi terenul aflat langă el, pe care îl cer în jalba lor să li se acorde şi el, nu produce nicio pagubă şi, pentru că e dovedit că această parte aparţine în intregime statului şi nu se află în posesia cuiva, s-a cerut de la consiliul imperial să se dăruiască acest teren ca fiind absolut necesar pentru construirea Bisericii, Spitalului şi a Şcolii.

Voi, Prefect, Eparh, Naib, Muftiu şi ceilalţi mai sus numiţi, după ce veţi da terenul pentru construirea Bisericii, Spitalului şi a Şcolii, nimeni să nu pună vreo piedică sau obstacol şi să fiţi atenţi să nu permiteţi nimănui să le ia acestora niciun obol, ci să le acordaţi întreaga protecţie necesară şi tot ajutorul.

Luaţi aminte. Respectaţi-mi semnătura.”

Această donație a făcut posibilă ridicarea școlii grecești, o instituție de învățământ importantă pentru istoria orașului, fiind printre primele unități școlare organizate, a cărei clădire continuă să rămână un reper al comunității elene din Constanța.

Frate al nu mai puțin celebrului Abdul Medgid (1839-1861), Abdul Aziz a fost un sultan reformator, adept al modernizării după modelul Occidentului vest-european, iar în timpul domniei sale (1861-1876), la Constanța s-au înregistrat mai multe evenimente benefice dezvoltării urbane. Pe lângă donația oferită comunității grecești (terenul pentru școală, Biserica Methamorfosis și spital), el a ordonat în 1864 construirea Cișmelei Otomane de la Siutghiol (principala sursă de apă potabilă a orașului), precum și ridicarea Geamiei Hunchiar (1867-1868).

În timpul domniei lui, Principatul României a obținut recunoașterea statală din partea Imperiului Otoman. Alexandru Ioan Cuza a fost de două ori la Constantinopol pentru a discuta cu sultanul, în 1860 și 1864, și de fiecare dată a trecut (la dus și la întors) prin Dobrogea. În 1860 a venit de la Brăila la Sulina, unde s-a îmbarcat pe un vas. La a doua vizită, la dus, de la Cernavoda a mers până la Constanța cu trenul condus de managerul DBSR John Trevor Barkley, a stat câteva ore la Hotel Danubius (ulterior Metropol, situat în vecinătatea actualei Case Theiler, de pe strada Titulescu (fostă strada Elenă), după care s-a îmbarcat pentru capitala Imperiului. Foarte probabil, numele localității moderne Agigea își are originea în termenul Azizie („a lui Aziz”, „din vremea lui Aziz”).

Reclama zilei – Casinoul din Constanța – Mari atracțiuni de senzație – Serbări de zi și de noapte – Teatru de comedii românesc sub direcțiunea d-lui Davila. Teatru de comedii francez. Teatru de varietăți și Music-Hall. Orchestra de virtuoși din Monte Carlo sub direcțiunea d-lui Reynaud – Cei mai celebri artiști de pe scenele europene – Restaurant și terase de consumațiuni – Mari serbări, Focuri de artificii splendide -Meeting de aviațiune – Cursee de cai – Curse de regate. Toate atracțiunile marilor casinouri din lume (Dobrogea Jună, 1914)

Sursă foto: Elpis.ro

Pe data de 16 martie 1914, știrea zilei era marele furt produs la Banca Comercială filiala Constanța, unitate financiară ce funcționa în Peninsulă, pe strada Dianei numărul 1. Ce se întâmplase? Cu două zile înainte, un angajat al băncii, încasatorul Andrei Teodorescu, a trimis către filiala din Balcic un grop, un colet mic cu bani ce se expedia prin poștă, în valoare de 50.000 de lei. Cel puțin asta ar fi trebuit să fie.

Coletul a ajuns a doua zi, pe 15 martie, la Balcic, unde s-a constatat că era plin cu hârtii obișnuite și nu cu bancnote. S-a încercat depistarea casierului pentru a da explicații, dar organele legii au stabilit că acesta fugise din Constanța. Imediat după ce trimisese gropul prin poștă, Teodorescu, folosind un pașaport grecesc, s-a urcat pe un vas cu destinația Constantinopol. Coletul cu hârtii a ajuns la Balcic în jurul orei 3 după-amiaza, pe când vasul casierului hoț se depărtase deja de coastele dobrogene. Infractorul a ajuns liniștit în capitala Turciei și s-a făcut pierdut printre milioanele de locuitori.

Mai aflăm din ziarul Dobrogea Jună următoarele: “Cu o oarecare prevedere din partea direcțiunei fapta s-ar fi putut evita… Dacă surprinde ceva la acest însemnat furt ne este confecționarea și înlocuirea gropului, foarte posibil pentru orice funcționar al instituției, ci culpabila neglijență din partea direcțiunii băncii, de a încredința sume atât de însemnate pe mâna unui slujbaș plătit numai cu 100 de lei pe lună – căci atâta era salariul numitului Teodorescu – când toate celelalte bănci din localitate nu expediază și nu ridică sume de bani decât în prezența a doi funcționari totdeauna.“

                                                                     ***

Pe data de 16 martie 1938 s-a născut la Constanța Olga Duțu, ilustru dascăl, creator de școală, scriitor, eseist și critic literar de o valoare deosebită. Absolventă a Liceului „Mihai Eminescu” și apoi a Facultății de Filologie din București, a obținut titlul de doctor cu teza Dezvoltarea comunicării orale la copii. A fost director de liceu, profesor de limbă contemporană și retorică la Universitatea „Ovidius”, președinte al Societății de Științe Filologice Constanța, precum și inspector școlar general al Inspectoratului Școlar Județean Constanța în perioada 1979-1989. A organizat zeci de simpozioane, conferințe și sesiuni ștințifice, semnând, de asemenea, zeci sau chiar sute de lucrări (cărți, studii, articole) în țară și în străinătate. A decedat pe data de 28 iunie 2022, la vârsta de 84 de ani.

Prin activitatea sa prodigioasă, Olga Duțu a intrat în istoria urbei noastre și va rămâne în amintirea tuturor ca o personalitate ce a contribuit decisiv la dezvoltarea culturii.

Reclama zilei – Farmacia Engleză, Constanța, Strada Carol –  Reorganizată și reaprovizionată din nou cu tote felurile de medicamente farmaceutice, chimice și drogue, din cele mai renumite fabrici din străinătate, precum și cu specialități indigene. Tot felul de material de pansamente de primă calitate, Obiecte de chirurgie, Săpunuri medicinale de toalete, Apă de colonie cu kg. (recomandă preparate proprii). Prepară la cerere orice siropuri, lqueruri și vinuri tonice pentru copii și adulți. Oferă serviciu prompt și conștiincios sub conducerea personală a farmacistului Gh. Constantinide ( Dobrogea Jună, 1914)

Sursă foto: MINAC