Pe data de 3 februarie 1925, la sediul Parchetului din Constanța a fost depusă o sesizare privind o presupusă și complexă înșelătorie desfășurată în piețele urbei, în domeniul piscicol. Procurorii au aflat de la mai mulți vânzători din oraș că, din cauza unor fapte penale comise de un anumit individ, peștele, aliment accesibil pentru marea masă a orașului (și din abundență până în acea iarnă), a devenit de negăsit în piețe și hale. S-a declanșat imediat o anchetă și în scurt timp s-a aflat întreaga poveste.

Încă din anul 1924 Societatea Frigula devenit concesionara vânzării peștelui în Constanța, după un angajament încheiat cu Statul român. Compania era obligată, prin contract, să vândă prin puncte proprii 50% din peștele primit de la pescării, iar restul de 50% să îl distribuie (la un preț minimal) vânzătorilor privați care activau în piețe și hale. Reprezentantul societății Frigul se numea Vasile Târnăcop și conducea afacerile firmei de la depozitul său aflat în Piața Griviței. Aici era adus tot peștele de la pescăriile maritime ale municipiului și tot de aici marfa trebuia să fie vândută sau redistribuită către vânzătorii privați, pentru ca și aceștia să o înainteze către populație.

Problemele au început atunci când privații au fost informați de către Târnăcop că nu este destul pește și pentru ei și că nu are ce să lea dea. Oamenii au observat însă că de la pescării veneau cantități mari și au presupus că se întâmpla ceva ilegal. Au continuat să îl supravegheze pe intendent și au descoperit că marfa ce trebuia să ajungă la ei era trimisă de Târnăcop la București și în alte localități. Intendentul vindea peștele în exterior, pe bani grei (la suprapreț) și își însușea astfel sume uriașe, în contul personal. Înțelegând că este vorba despre o infracțiune exclusiv a numitului Târnăcop, privații au sesizat direcțiunea societății Frigul, iar aceasta a declanșat o anchetă proprie. Au fost trimiși la sediul din Griviței un inspector și un ofițer de poliție, care au descins pe neașteptate în biroul funcționarului și au descoperit dovezi clare ale faptelor penale.

Pentru a se justifica în fața șefilor săi, Târnăcop falsificase numeroase acte și chitanțe, semnând el personal în locul unor vânzători privați care, chipurile, ar fi primit peștele cuvenit. Crezând că acele documente vor fi luate de bune de cei de la Frigul, intendentul încerca să facă pierdută cantitatea de pește, dată pe sub mână. Doi negustori din Griviței care se plângeau că nu au ce vinde au aflat cu stupoare că au primit câte 1.632 de kilograme de chefal sărat. Falsul era dovedit! Anchetatorii de la Frigul și-au întocmit raportul care arăta ilegalitățile, iar privații au mers la Parchet unde au depus sesizări. În scurt timp, Târnăcop a fost arestat și a ajuns în fața instanței de judecată. În piețe, peștele a reapărut iar criza a luat sfârșit.

***

3 februarie 1923 – ”O fugă amoroasă – Acum câtva timp a dispărut de la domiciliul conjugal din Arad dna Maria Krasnik, soția magazionerului șef al acelei gări. Cercetările ce au urmat au stabilit că numita fugise la Constanța în tovărășia unui croitor, tot din Arad, pe nume Tudor Ciobanu. Soțul înșelat venind în localitatea noastră a reușit să dea de urma fugarilor. Anunțând Parchetul a reușit să-i suprindă azi noapte în flagrant delict de adulter, la locuința croitorului Pandeli, din strada Ștefan cel Mare no. 35.” (ziarul Dacia)

***

Pe 3 februarie 1925, în fața instanței de judecată a ajuns dosarul unui agent de poliție acuzat de luare de mită. Cazul avea mai multe elemente deosebite, care au atras atenția opiniei publice.

Povestea a început în vara anului 1924, când o familie din Israel, soții Zoropapel, a ajuns la Constanța și s-a cazat în Piața Independenței (Ovidiu), la Hotelul Elita. În timp ce familia se afla în oraș, persoane necunoscute au intrat în camera lor și au sustras o pereche de cercei de aur cu diamante, o geantă de argint, două bucăți de aur (lingouri) și o bucată de 6 metri de stofă fină. Cercetările efectuate imediat au fost făcute în grabă și nu au dat niciun rezultat. Soții Zoropapel au părăsit Constanța, necrezând că ar putea vreodată să își recupereze pierderea. Totuși, un agent de siguranță, pe numele său Niculae S. Vârlan, a continuat ancheta și a dat de urma hoților. Aceștia erau Elena Mocanu, fostă “madamă” a hotelului și concubinul ei, Vasile Sabin.

Agentul Vârlan nu avea însă nicio intenție de a face dreptate, nu i-a arestat pe vinovați și nici nu a raportat superiorilor săi, așa cum se cuvenea. Mai mult, el i-a contactat pe hoți, iar aceștia, pentru ca omul legii să tacă, i-au dat mită 3.000 de lei, precum și obiectele pe care le furaseră. Agentul Vârlan credea că s-a îmbogățit. Ce nu știa el era că și un alt polițist, subcomisarul Cojocaru, continuase să investigheze cazul. Acesta i-a găsit și el pe hoți, a aflat despre mită și i-a raportat totul comisarului Ionel Gheorghiu, șeful Brigăzii de Siguranță Constanța, care a trimis cazul în instanță. Vârlan a fost demis din poliție și s-a ales cu ani grei de pușcărie.

Reclama zilei – Magazinul de coloniale și băuturi spirtoase La Flota Engleză s-a mutat din strada DA Sturdza no.39 pe aceeași stradă dar la no.19 (Fosta Bancă Lazaris). Fiind complect renovat. Pune la dispoziție onoratei sale clientele orice fel de articol de coloniale și băuturi spirtoase. Desfide orice concurență (1926)

Sursa foto: Colecția Florentina Bozîntan

Teatrul ridicat în 1927 de către Demostene Tranulis, pe terenul Ligii Culturale, a găzduit numeroase spectacole de foarte bună calitate, contribuind la dezvoltarea vieții artistice de la mal de Mare Neagră. Pe scena sa au urcat, în acei ani interbelici, vedete din țară și din străinătate, fiind puse în scenă piese ale unor mari dramaturgi. Pe data de 2 februarie 1932, spectatorii constănțeni au asistat la o spumoasă comedie, Mica Ciocolatieră, piesă celebră care avusese până atunci peste o mie de reprezentații pe scenele teatrelor pariziene. Trupa sosită la Constanța era formată din mari actori bucureșteni, iar rolul principal era jucat de marea stea a Capitalei, domnișoara Leny Caler, care “va jongla cu o neîntrecută artă toată gama tumultosului comportament al Ciocolatierei”. În alte roluri: Marcel Enescu (actor al Teatrului Național și de film), Ionel Țăranu, Coco Dumitrescu, Jean Liana Constantinescu și alții. Trupa din București a venit la Teatrul Tranulis pentru două reprezentații, în zilele de 2 și 3 februarie.

După prima punere în scenă, ziarul Dacia publica pe 3 februarie: “O piesă bună, jucată de artiști buni, n-are nevoie de reclamă. De aceea, noi, când am anunțat Ciocolatiera, cu marea comediană Leny Caller în rolul principal, ne-am ferit de la aprecieri. Faima acestei comedii a făcut, de altfel, inutilă reclama prin publicitate. Ca o dovadă, pentru reprezentația de astă seară n-a mai rămas niciun bilet nevândut. Pentru ca piesa să fie văzută de cât mai mulți, în urma stăruințelor agenției teatrale M. Komet, s-a convenit ca mâine (n.n. 4 februarie) să mai dea încă o reprezentație. Succesul pe care-l prevedem în mod sigur și pentru această seară este o garanție că publicul constănțean va face toate onorurile admirabilei ciocolatiere… și că mâine la Tranulis sala va fi ocupată până la ultimul loc”. Așa a și fost, toate cele trei reprezentații s-au jucat cu casa închisă, iar actorii au fost aplaudați la scenă deschisă.

Leny Caler (1904-1992) a fost, fără îndoială, o mare stea a teatrului românesc interbelic și o faimoasă cântăreață de muzică ușoară. Cu origini evreiești, s-a născut în Imperiul Rus, la Lugansk, acolo unde tatăl său, cântăreț de operă, se afla în turneu. A copilărit la Focșani după care a mers la București, unde, în 1924, și-a început cariera la Teatrul Regina Maria, sub coordonarea celebrei Lucia Sturdza Bulandra. Ulterior a jucat la Teatrul Nostru, condus de Sică Alexandrescu, iar împreună cu marele George Vraca a înființat Teatrul Victoriei. Frumoasă, dezinvoltă și foarte talentată, Leny Caler a fost în anii ’30 actrița-model pentru multe tinere.

A avut mare succes în rândul intelectualilor vremii, unii dintre aceștia dezvoltând o pasiune pentru ea. Camil Petrescu a căzut în mrejele sale și, într-una din notele sale critice scrise în ziare, spunea: “Are ceea ce se numește stil, diversitatea cea mai mare în unitatea de ton cea mai strictă. De aici și contagiunea irezistibilă a jocului domniei sale”. Camil Petrescu a evocat-o și în Patul lui Procust, ea inspirându-l în crearea personajului misterioasa Doamna T. După ce s-au despărțit, ani mulți mai târziu, romancierul a scris cuvintele: “Femeia aceasta mi-a dat halucinaţia unei desăvîrşiri. Această halucinaţie n-o pot rupe din mine, fără să rup şi fire de carne”,

Un alt scriitor îndrăgostit de Leny Caler a fost Mihail Sebastian, care i-a dedicat romanul Jocul de-a vacanța și a creat pentru ea personajul Corina. Frumoasa artistă l-a fermecat chiar și pe marele Tudor Arghezi, care a scris în Bilete de papagal următoarele cuvinte: “Vezi, că nu ești frumoasă ca o actriță, ca o cântăreață, ca o femeie. Ești o bijuterie, albastră în lumina ochilor, cu mozaicuri cu metale și cu văpseli imposibile în sângele dumitale, dacă ai. Trebuie să fii din sticlă și azbest… o să întrebăm dacă nu miroși a platină sau a chihlimbar… curată ca o scoică și iute ca o biciușcă ageră și zveltă”.

Din cauza originii sale evreiești, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial legea antisemită i-a interzis să mai urce pe scenă. A reușit totuși să mai joace datorită sprijinului și protecției lui Sică Alexandrescu și Liviu Rebreanu. A fost căsătorită de două ori: mai întâi cu Erich Kurt Willy Otto, mort pe front în 1945, apoi cu Herbert Nicolaus, de care a divorțat în 1959. În 1961 a emigrat în Israel, după care s-a stabilit în Republica Federală Germania. A murit la Berlin, pe 2 februarie (!) 1992. Postum, în anul 2004, i-a fost publicată cartea de memorii Artistul și oglinda.

***

Pe 2 februarie 1964 a încetat din viață, la București, la vârsta de 71 de ani, scriitorul Ion Marin Sadoveanu (Iancu- Leonte Marinescu), autorul romanelor Sfârșit de veac în București, Ion Sîntu și Taurul Mării (despre cetatea antică Histria). IM Sadoveanu a decedat cu o zi înainte de a veni la Constanța, unde urma să țină o prelegere. Scriitorul a copilărit la Constanța, oraș-port pe care l-a evocat mereu în scrierile sale.

Reclama zilei -Moartea șobolanilor: Praful ISI. Vreți să scăpați de gândacii roșii? Întrebuințați Praful ISI. Ploșnițele? Tot praful ISI! Orice referințe se regăsesc la dl. E Flamaropol, Str. Traian 11, depozit general. Contra-cost se expediază și prin poștă (1926)

Ziarul Marea Neagră era în anii ’20 unul dintre cotidienele Constanței și se diferenția de cele două gazete rivale, Dacia și Dobrogea Jună, prin faptul că publica știri scurte, la obiect, mai puține editoriale sau articole ample dispuse pe mai multe coloane. Cu toate acestea, atunci când detaliile unui caz erau numeroase și deosebit de interesante, gazetarii de la Marea Neagră făceau excepții, alocând unui astfel de subiect un amplu spațiu.  

Așa s-a întâmplat și cu articolul Jefuirea unui magazin din centru, care făcea referire la un eveniment petrecut în ziua de 1 februarie 1928. Era vorba despre Au printemps de Bucarest (La primăvara din București), un magazin de modă, pe vremuri foarte apreciat, care în ultimii doi ani pierduse lupta cu concurența acerbă, dăduse faliment și fusese sigilat de către creditori. Interesant este că porțile imobilului de pe strada Carol fuseseră sigilate de portărei, însă în interior rămăseseră multe mărfuri de calitate, care urmau să fie scoase la licitație pentru satisfacerea masei credale.

De situația aceasta s-a gândit să profite un faimos spărgător al urbei, pe nume Moses Stern. Acesta devenise celebru în urmă cu un an și jumătate, întrucât fusese creierul unei bande specializate în lovituri de tip cufărul misterios. Ingenioși, Stern și tovarășii săi expediau un cufăr cu trenul, de la Constanța la București. Ce nu știau cei de la CFR era faptul că unul dintre hoți se ascundea în cufăr și după ce trenul pleca, ieșea din el și jefuia tot ce era de preț în vagonul de marfă. La capătul călătoriei, hoțul (adesea chiar Moses Stern) revenea în cufăr, împreună cu prada, iar în Gara de Nord lada misterioasă era preluată de acoliții din bandă, ce se dădeau comisionari cinstiți, veniți să își preia coletul. Totul se încheia rapid, iar cei de la CFR descopereau prea târziu jefuirea celorlalte bunuri transportate.

În cele din urmă, procedeul cufărul misterios a fost depistat, iar membrii bandei au fost arestați. Moses Stern a executat un an de pușcărie, a ieșit din închisoare la finele lui 1927, iar în scurt timp s-a decis să dea o nouă lovitură, de această dată, la magazinul de pe strada Carol.

Hoțul s-a gândit că va putea opera nestingherit. Dis de dimineață, când încă nu era lumină afară, a intrat prin gardul de lemn ce împrejmuia prăvălia, a ajuns în spatele clădirii, a urcat la etaj cu o scară de frânghie, a forțat o ușă și a intrat în edificiu. S-a plimbat liniștit în pivniță, la parter și la etaj, și-a ales mărfurile cele mai scumpe (haine și materiale din mătase) și chiar a mâncat tacticos un sandwich pe care și-l adusese. Marea sa greșeală a fost că și-a lăsat restul de sandwich pe marginea balconului ce dădea înspre strada Traian. Soarta a făcut ca în acea dimineață, pe strada Traian să treacă unul din proprietarii magazinului, iar acesta a observat restul alimentar. Și-a dat seama că ceva se întâmplă și s-a dus glonț la poliție. După scurt timp, la prăvălie și-au făcut apariția comisarii Tabacu și Grigore și soldatul Stoica. Cei trei au intrat în imobil tocmai când Stern se pregătea să plece cu prada. A urmat o urmărire ca în filme prin edificiu, pe scările dintre etaje. Încolțit, hoțul s-a refugiat și baricadat în pod, dar polițiștii au spart ușa și sub amenințarea pistolului, l-au forțat să se predea. Știrea jafului eșuat a făcut deliciul publicului constănțean în acel început de februarie 1928…

Reclama zilei – Ați auzit? La Varieteul Familiar Carpați, cu începere de la 1 februarie, program bogat, cu artiști și artiste aduși cu mari sacrificii, Trupa Marioara Munte, compusă din șase persoane, Surorile Kazacianskaia – dansatoare superbe, Duetul Cici și Eliza, Trupa Botez, Acrobații de salon și dansuri fantastice. Veritabila chinezoaică Kue Iin, nemaivăzută la Constanța. Bufet bine asortat. Nu pierdeți ocazia, mergeți la Carpați / Căci numai acolo vă distrați. (1927)

Pe data de 31 ianuarie 1927, în Sala Arena Grand (pe Bd. Ferdinand) a avut loc o întâlnire a Sfatului Negustoresc din Constanța, o asociație formată din cei mai de seamă oameni de afaceri ai orașului. Președinte în exercițiu era Ioan Miga, proprietarul unei farmacii celebre, atât la acea vreme, cât și ulterior, în a doua jumătate a secolului XX. Printre membrii de marcă se numărau și Arnold Birnbaum (proprietarul unui căutat magazin de menaj), Romulus Cocea (președinte al Uniunii Micilor Industriași, deținător al unui mare magazin de electrice și electrocasnice) și Pincus Șapira, președintele comunității israelite din Constanța.

În cadrul ședinței din 31 ianuarie, cei prezenți au votat o moțiune prin care comercianții Constanței cereau Guvernului înființarea Creditului Comercial în urbea lui Ovidiu, o instituție care să le protejeze interesele și în vremuri de criză economică. Acest lucru avea să se întâmple peste câteva luni. Întâlnirea de la Arena Grand ne oferă prilejul de a-l prezenta pe unul dintre afaceriștii menționați, Pincus Șapira, o personalitate a orașului nostru care merită a fi cunoscută.

În ziarele și revistele vremii apare des reclama magazinului deținut de Șapira, “cel mai mare magazin de bijuterii, ceasornicărie și obiecte de artă din Constanța, furnizor al Curții Regale”. Titlul din urmă, de furnizor al familiei regale, i-a fost acordat de Carol I. Născut la Tulcea pe 10 mai 1871, Pincus Șapira s-a mutat la Constanța în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, știut fiind faptul că în noiembrie 1897 el avea deja deschis un magazin pe strada Carol (azi Bd. Tomis), la nr. 22, “La magazinul de încredere”(vezi foto). Interesant este că adesea, reclamele magazinului menționează ca adresă Piața Independenței (Ovidiu), ceea ce nu era real, dar dădea foarte bine la public!

Șapira a fost un fruntaș al orașului, deținând de mai multe ori funcția de consilier comunal, șefia Bursei de Comerț și Cereale, precum și cea de vicepreședinte al Camerei de Comerț și Industrie. În această ultimă calitate, s-a implicat activ în dezvoltarea relațiilor comerciale dintre România și Polonia, motiv pentru care a fost decorat cu mai multe distincții de către ambele state (Ordinul Vulturul Alb – Polonia, Coroana României clasa I și Meritul Comercial).

Lui Pincus Șapira i se datorează și construirea unui lăcaș de cult deosebit, monument istoric ce impresionează și astăzi: Sinagoga Așkenază din Constanța, situată pe strada C.A. Rosetti, colț cu strada Petru Rareș. În oraș a existat și Sinagoga Sefardă – Templul Spaniol, aflată pe strada Mircea, ridicată în 1908 și dărâmată în anii ’80; astăzi, pe locul acesteia este o parcare. Membru al confesiunii așkenaze israelite, Șapira, în calitatea sa de președinte al comunității evreiești, a inițiat ridicarea lăcașului, finalizat în anul 1911 și realizat după planurile celebrului arhitect al orașului, Adolph Linz.

Comunitatea evreiască din Constanța era una puternică. Recensămintele urbei ne spun că în 1882 în oraș locuiau 553 de evrei, în 1902 erau înregistrați 1059, pentru ca în 1928, numărul membrilor comunității să fie de 2.135 de persoane.

Șapira a fost un afacerist abil și un vizionar: a investit peste 1 milion de lei pentru a crea primul atelier de optică din Dobrogea și chiar din Vechiul Regat, o industrie nouă, în plină ascensiune. Reclamele vremii ne spun că aici se creau la comandă ochelari, folosindu-se aparate de import, de o precizie deosebită. Alegerea ochelarilor potriviți se făcea după un consult oftalmologic minuțios. Ochelarii de la Șapira erau eleganți și ușori, iar lentilele de o calitate extraordinară. Pentru a ajunge la aceste rezultate, Șapira angajase un tânăr optician din Germania, Heinrich Hermansdorfer, din Munchen, care deținea la Constanța funcția de maestru director. Acesta era ajutat de doi tineri, orfani de război deveniți primii ucenici români ai unui astfel de atelier. Pincus Șapira a fost căsătorit și a avut trei copii, doi băieți și o fată. Timp de aproape patru decenii, el a deținut în oraș nu doar clădirea de pe strada Carol numărul 22, ci și alte prăvălii și case. A decedat pe 26 martie 1933, lăsând în urma sa o moștenire ce trebuie să supraviețuiască timpului.

Reclama zilei – Tipografia Universală Gr.M Grigoriu – Piața Independenței – Asortată cu diferite litere, tăetura cea mai modernă, pote efectua orice lucrare precum Cărți, ziare, afișe, registre, adrese, etichete, cărți de visită, de logodnă, bilete de nuntă și de doliu. Legătorie de cărți.

La finele lunii ianuarie, anul 1923, Constanța se confrunta cu o epidemie de tifos exantematic, pe fondul unei crize medicale ce afectase deja alte mari orașe ale țării. Gazetarii de la ziarul Dacia au efectuat o anchetă și au tras un serios semn de alarmă, avertizând că dacă nu se vor lua măsuri serioase, boala avea să facă ravagii: “Am găsit că în tot cuprinsul orașului nostru nu se poate face o bae de curățenie, la Băile Moderne două-trei zile nu sunt băi din cauza lipsei de păcură sau pentru că nu curge apă…. La Spitalul Militar există o instalație de băi dar e ruginită și cu o mulțime de piese lipsă, astfel că nu e capabilă să funcționeze. La regimentele de garnizoană locală nici nu se pomenește de vreo instalație de băi. Noii recruți au trebuit să fie lăsați în starea în care au venit de la casele lor, murdari și plini de insecte.”

Ziariștii acuză administrația că nu a fost în stare să contruiască până în acel moment o baie publică municipală, așa cum se cuvine să existe în fiecare mare oraș al țării. De altfel, presa locală consideră că dintre orașele mari, doar Constanța nu ar dispune de așa ceva. O comparație cu orașe din alte țări nici nu își are locul: “În străinătate chiar și comunele rurale au instalațiuni de băi, la noi însă în Constanța, cel mai mare port al țării, la mare, oraș cu peste 70.000 de locuitori (!) și cu venituri de milioane, nu se știe ce e o baie de curățenie. Repetăm, e rușinoasă și periculoasă o astfel de administrație comunală”.

Boală infecțioasă acută contagioasă și epidemică, tifosul exantematic (numit și al Lumii Vechi) a  făcut victime în România cu precădere în perioada 1914-1922, când au fost înregistrate peste 200.000 de îmbolnăviri la nivel național. Cele mai multe cazuri s-au înregistrat în timpul Primului Război Mondial și imediat după (în anii 1916-1919). În anul 1923, cifrele au început să scadă, dar amintirea bolii ce făcea ravagii îi împingea pe gazetari să tragă semnale de alarmă pentru ca astfel de situații să nu mai existe pe viitor.

Singurele băi ce mai funcționau, Băile Moderne, menționate în articol, se aflau la capătul străzii Alexandru Lahovary numărul 23 (astăzi strada Aristide Karatzali), în mahalaua (în sensul de cartier) grecească și erau practic un complex balnear deținut de omul de afaceri Morfi Papastavru. Complexul era foarte popular și, din acest motiv, devenea rapid neîncăpător. În anii ’20, aceste Băi Moderne erau foarte căutate, însă în sezonul rece apăreau uneori sincope în funcționare (precum în 30 ianuarie 1923), din cauza lipsei materiei prime. Atunci când funcționa, însă, acest complex balnear se lăuda cu următoarele facilități: “Instalație specială de hydroterapie… Băi reci și calde la orice timp, băi de vapori și etuvă, loțiuni, împachetări generale sau locale, afusiuni reci și calde, dușuri la orice temperatură, orizontale, verticale, circulare, întrerupte, scoțiene, locale. Băiași și masori speciali stau la dispoziția onoratului public. Băi de nămol (Techirghiol), adus zilnic proaspăt.”. Astăzi, pe locul fostelor Băi Moderne există o parcare, chiar pe malul estic al Peninsulei, cu vedere spre Plaja Modern.

Alte evenimente

• Poliția a arestat aseară pe Bd Independenței pe un anume Trifon Alexandru, din acest oraș, strada Tache Ionescu no.66, care se îndeletnicea cu jocurile de noroc, servindu-se de o ruletă ce funcționa în mod clandestin. Arestatul, împreună cu obiectele ce formau corpul delict, a fost deferit astăzi după-amiază Parchetului (Dacia, 1930).
•  
• La concursul de frumusețe organizat în localitate de către revista Realitatea, dintr-un număr de 30 de candidate, au fost proclamate alese d-șoarele Aurelia Desalermo, fiica cunoscutului agent de vapoare și Maria Marin, fiica șefului mecanic de pe vaporul SMR România. Prima a întrunit 786 de voturi iar ultima 693. Cu toate acestea, juriul a decernat premiul I d-rei Marin iar premiul II drei Desalermo. Asupra acestui incident, publicul a protestat și a înaintat o contestație revistei Realitatea (Dacia, 1930)

Reclama zilei – Auto-Garajul Ovidiu – Proprietari II Petru și M Chivici – Constanța – Piața Independenței 9 – Automobiliștii din lumea întreagă au recunoscut că cel mai bun automobil este tot Ford. Cumpărați un Ford și vă veți convinge că ați rezolvat o mare problemă economică. Un Ford este ceia ce trebuie la sărac și bogat și care are nevoie de o funcționare sigură, căci se adaptează la orice serviciu. Marele avantaj al mașinei Ford este faptul că orice piese se pot înlocui imediat și se găsesc pretutindeni. Un Ford trece acolo unde alte mașini rămân în pană. Fie strada cât de rea/Fordul tot umblă pe ea. Expoziție permanentă la Auto-garajul Ovidiu (1927).

Sursă foto: elpis.ro

În anii 1951–1952, Cazinoul din Constanța a fost reabilitat de către comuniști, care, din păcate, au folosit ca forță de muncă peste 100 de deținuți politici, aduși din lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. După finalizarea lucrărilor, instituția a funcționat câțiva ani sub denumirea de Casă de Cultură a Sindicatelor, găzduind o gamă variată de manifestări, de la evenimente culturale și sportive, la dineuri și banchete oficiale, precum și activități „tovărășești” organizate de autoritățile comuniste locale și naționale. Era vremea Republicii Populare Române, titlul oficial al statului între 1947 și 1965, când avea să fie proclamată Republica Socialistă România. Spectacolele se desfășurau pe tot parcursul anului, atât în sezonul rece, cât și în restul perioadei.

Pe 29 și 30 ianuarie 1956, în Sala de Festivități a Cazinoului au avut loc două reprezentații ale spectacolului O seară distractivă de muzică și umor, capetele de afiș fiind cântăreți consacrați, precum Ioana Radu și Florin Dorian sau actorul Gioni Constantinescu. Participau însă și staruri în devenire, locale, precum tânărul Jean Constantin (1927-2010), la acea vreme (încă) membru în brigada artistică a Portului Constanța. El se ocupa, de asemenea, de realizarea unor momente vesele ale evenimentului de la Cazino.

În acele timpuri, pentru marele actor constănțean, Cazinoul nu a fost doar o simplă scenă de spectacol. Povestea spune că el a locuit o perioadă chiar la mansardă, la începuturile carierei sale. La un moment dat, într-o dimineață, conducerea județului a ținut o ședință la Cazino, prezidată de prim-secretarul Vasile Vâlcu. Se spune că, în toiul ședinței, Jean Constantin a coborât la parter, îmbrăcat în pijama, având cu el două găleți goale. Vâlcu l-a întrebat ce caută acolo, iar tânărul actor i-a răspuns că nu are apă în camera de la etaj și că trebuie să o aducă de la parter. Liderul comunist local a aflat astfel că tânărul actor locuia acolo. După câteva zile, actorului i-a fost repartizată o locuință pe strada Cristea Georgescu, în Peninsulă, unde a locuit aproape două decenii.

Pe numele său real Constantin Cornel Jean, este o legendă a urbei noastre, un mare actor de film, teatru și revistă, pe care românii îl iubesc și astăzi, Rolurile sale din Toate Pânzele Sus, BD (Brigada Diverse), Revanșa, Nea Mărin Miliardar, Haiducii etc, sunt și astăzi savurate cu mare poftă, de generații întregi. În ciuda celebrității sale, nea Jean nu a lăsat niciodată Constanța, din 1957 și până la pensionare el lucrând la Teatrul Fantasio.

Reclama zilei – Casa de Mode, Rochii și Confecțiuni de Dame, Domnișoare și Copii – Domnișoara Lenny Davidescu – Constanța, Piața Independenței no.54 – Cu începere de la 1 februarie a.c. va înființa pe lângă Atelierul de Croitorie și un curs practic în arta de a croi și a coase (după metoda franceză a doamnei Alice Guerre din Paris) Frivolite, Macrame și Torson, absolut necesare unei dne și dșoare. În scurt timp, oricine va putea să își confecționeze bluze, matineuri, jupe, etc. Înscrierile se încep chiar de acum cu o plată cât se poate de modestă. Orele de lucru: marțea, joia și sâmbăta, de la 2-5 pm. Se primesc din provincie și eleve interne. Acest curs de înființează pentru binele public, se speră că va fi încurajat! (1906)

Sursa foto: www.retetesivedete.ro

Pe 28 ianuarie 1943 s-a născut, la București, cel care a fost reputatul numismat Radu Viorel Ocheșeanu (1943 – 1998). A urmat cursurile Liceului „Gheorghe Șincai”, pe care l-a absolvit în 1960, iar în 1966 a absolvit cursurile Facultății de Istorie a Universității București – Secția Istoria Veche a României, Universală și Arheologie. După o scurtă perioadă în care a fost profesor de istorie la școala din comuna Putineiu, județul Giurgiu, de la 1 iulie 1967 până în august 1977 a fost muzeograf și șef al Cabinetului Numismatic al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

„În această dublă calitate a întreprins săpături arheologice (Adamclisi, Cetatea) și cercetare de cabinet. A inițiat organizarea Cabinetului Numismatic și a realizat expoziții estivale de specialitate sau pe cea de bază, reorganizată de mai multe ori în cadrul instituției amintite. De asemenea, a fost cel care a creat «Cronica numismatică dobrogeană», ducând-o până la numărul V. Peste ani a rămas un colaborator statornic în paginile revistei „Pontica”, alături de colegii constănțeni” – au punctat Gabriel Custurea și Gabriel Talmațchi într-un articol dedicat regretatului numismat, publicat în revista științifică Pontica XXXI (1998).

                                                         ***

La începutul anilor ’30, Constanța era un oraș mare, aflat într-o continuă dezvoltare economică, o urbe care în sezonul estival devenea o adevărată capitală neoficială a României. Vara, aici veneau mari trupe de teatru din țară și din străinătate, aveau loc spectacole deosebite, ținute de actori de calibru. În celelalte sezoane, situația era însă cu totul diferită. Orașul nu dispunea de un teatru permanent propriu, singurele instituții care mai găzduiau reprezentații de calitate erau Teatrul Tranulis, al Ligii Culturale (viitorul Fantasio), și Elpis, al comunității grecești.

În ziarul Dacia a fost publicată o cronică artistică, în cadrul căreia sunt prezentate aceste realitățile din domeniu:

“Turneele teatrale se abat destul de rar pe la noi. Lipsa unui teatru permanent este una din nevoile simțite ale orașului nostru, deși menirea lui ar fi una din cele mai înalte, într-un oraș cosmopolit de importanță primordială pentru întreaga țară, cum e Constanța. Pentru realizarea acestui teatru în acest centru economic, care trebuie să devină și un focar de cultură pentru întreaga Dobroge, niciun sacrificiu din partea oficialităților nu ar fi prea mare… Constanța trebuie să aibă un teatru permanent al ei… Și îl va avea… Până atunci însă, vremea nu trebuie pierdută. S-a introdus de mai multă vreme obiceiul, mai ales la cinematografele de provincie, ca în pauzele dintre acte să aibe loc diverse reprezentații de artiști. Despre calitatea acestora vom scrie altădată. Astăzi însă ținem să răsplătim o inițiativă frumoasă… Este vorba de gustul cu care dl. Tranulis completează reprezentațiile de cinema la Teatrul Ligii Culturale… Astăzi, publicul nostru are rarul prilej de a admira un ansamblu de valoare care în stagiunea trecută a cules repetate succese pe scena Teatrului Liric din București… Acest ansamblu joacă numai teatru, comedii în trei acte, cu actori cunoscuți și care au avut pe scenele din capitală mari succese… Spectacolele se desfășoară într-o montare și un decor de o decență ce merită a fi relevate.”

Trupa de teatru cea lăudată se numea Liliacul și timp de trei luni, în iarna anilor 1930/1931 a ținut reprezentații la Teatrul Tranulis, construit în septembrie 1927 (finalizarea construcției și dotarea completă au mai durat doi ani) cu banii omului de afaceri Demostene Tranulis, sub egida și pe terenul Ligii Culturale (condusă de Nicolae Iorga). Această trupă era condusă de Rolland de Jassy, iar din echipa de actori făceau parte Nelly Caracioni, Tanți Elvas, Dinu Macedonski (fost director al Teatrului de Vest din Oradea) și S. Rădulescu, de la Teatrul Național din Cluj.

Trupa Liliacul a jucat la Constanța mai multe piese precum Năzdrăvăniile divorțului, după Bisson, Grigoraș și Mustachide, de Aslan, Ginerele domnului prefect, de Paul Gusty, Camera 69 de Brandon, Nuntă cu repetiție, după Ann Nichols.

Cel mai cunoscut membru al acestei trupe, Dinu Macedonski, a fost fiul marelui poet Alexandru Macedonski. A activat mult timp la Teatrul de Vest din Oradia Mare, iar după război îl regăsim la Teatrul Odeon din București, în distribuția unor piese precum Zile însorite, Volpone, Un flăcău din orașul nostru sau Mireasa desculță. Reprezentațiile acestei trupe au avut mare succes la Constanța, dovadă că publicul de aici era avid de teatru de calitate, chiar și în afara sesiunilor estivale.

Reclama zilei –Librăria universală Gr.M. Grigoriu – Piața Independenței 36 – Papetărie bogat montată, cărți scolastice de sciințe și diferite romane în limbile română și franceză. Articole de pielărie, albume de fotografie și poezii, port-notise, etc. Colecțiuni de diferite tablouri, cornișe pentru fotografii. Jucării de copii și păpuși. Note pentru piane din țară și străinătate.(1896)

Sursă foto: Arhiva Direcției de Cultură, expoziția „Promovare și valorificare turistică a patrimoniului multicultural din Constanța” a Institutului Național al Patrimoniului

Constanța a devenit oficial municipiu la 1 ianuarie 1926, însă integrarea administrativă a fostelor sate Brătianu și Anadolchioi, devenite cartiere, a fost îndelungată din motive neașteptate. O problemă era că unele străzi din Anadolchioi purtau aceleași denumiri precum cele din oraș – Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Principesa Maria sau Mangaliei – , situație ce crea confuzie și necesita remediere. O altă dificultate era că unele din străzile noilor suburbii aveau, în viziunea autorităților orășenești, vechi denumiri nepotrivite. Pentru rezolvarea situației a fost constituită o comisie formată din intelectuali ai urbei, însărcinată să propună noi nume de străzi, pe baza unei analize istorice și sociale. Printre membrii acesteia se număra și Constantin N. Sarry, directorul și proprietarul ziarului Dobrogea Jună.

Pe data de 27 ianuarie 1927, la orele 5 după-amiază, a avut loc ședința Consiliului Municipal Constanța, nomenclatura străzilor din Anadolchioi fiind principalul punct de pe ordinea de zi. Întrunirea a fost prezidată de primarul de la acea vreme, Ion Bentoiu (1883-1952).

Aflăm din ziarul Dacia următoarele: “Anadolchioi – noua suburbie a municipiului păstrează încă și astăzi vechile denumiri ale străzilor, cari în majoritatea cazurilor sunt aidoma celor din vechiul oraș. Bunăoară, Alexandru cel Bun, Vlad Țepeș, Dumbrava Roșie etc. Și mai are Anadolchioiul și străzi botezate cu nume cari într-atât nu se potrivesc situației locului, încât provoacă ilaritate, spre exemplu Strada Parfumului, Răsăritului, Frumoasă, etc. Or, pe strada Parfumului te trăznesc miasmele gunoaielor depozitate de zeci de ani, strada Răsăritului este situată exact la Apus iar strada Frumoasă numai frumoasă, în înțelesul propriu al cuvântului, nu este”.

Constantin N. Sarry a propus ca străzile cu denumiri identice sau considerate nepotrivite să fie înlocuite cu numele unor eroi dobrogeni căzuți în timpul Primului Război Mondial. Inițiativa sa a fost primită cu entuziasm și aprobată, însuși primarul Bentoiu exprimându-și adeziunea față de această propunere.

Ziarul Dacia salută cu entuziasm inițiativa lui Sarry: “Ne bucurăm că, în sfârșit, s-a apelat și la un om de presă, într-o cauză de utilitate generală. Precedentul odată creat, sperăm că va fi perpetuat și în viitor. Căci în Constanța, deși există cea mai bună presă din provincie, totuși, spre deosebire de alte orașe, mai că nu s-a recurs aproape deloc și la concursul ziariștilor în chestiuni care privesc interesul obștesc… Iată, un frumos succes al distinsului reprezentant al breslei noastre în Consiliul Municipal, fapt pentru care îl felicităm călduros.”

Despre Constantin N. Sarry vom mai discuta pe larg și în alte file ale acestui calendar, astfel că astăzi îi vom face un scurt portret primarului Ion Bentoiu, o personalitate a urbei, care, din păcate, nu se bucură de recunoașterea meritată. A fost un om de cultură, profesor, traducător, poet, publicist, avocat și politician țărănist, discipol al lui Titu Maiorescu.

Originar din satul Cocargeaua, comuna Făcăieni, județul Ialomița, Bentoiu a absolvit la București Dreptul și Literele. În 1906 a venit la Constanța, la Gimnaziul Mircea cel Bătrân (ulterior liceu), ca profesor de greacă și română, iar din 1909 a deținut funcția de director al instituției. A semnat traduceri din Heinrich Heine și Dante Alighieri și a editat culegeri de cântece bătrânești, hore și doine (sursă informații – Aurelia Lăpușan, Ion Bentoiu – un primnar susținător al culturii locale). În 1921 a intrat în Baroul Constanța, activând timp de decenii și ca avocat. A fost primar în două mandate: octombrie 1926-iunie 1927 și 7-11 februarie 1941, când a demisionat. În 1952, la vârsta de 69 de ani, a fost arestat de comuniști pentru convingerile sale politice și închis la Penitenciarul Văcărești, unde a murit în august același an, înainte de a fi judecat (sursă informații – Aurelia Lăpușan).

Reclama zilei – Laboratorul de analize chimico-medicale Calderimi – Autorizat prin concurs în anul 1911, Constanța, str. Negru Vodă no.10 (în dosul Cinema-ului Regal). Analize de Urine, Sânge, Microscopie și Ultramicroscopie (1933).

Pe prima pagină a ziarului Dobrogea Jună, pe 26 ianuarie 1919, este publicată o Scrisoare Deschisă adresată Maiestății Sale Reginei Maria și semnată de asociația Orfanii de război din Dobrogea, ai cărei membri se declarau „ultimii dezmoșteniți ai soartei din lumea întreagă”. Trebuie înțeles contextul istoric: Primul Război Mondial se încheiase, România suferise pierderi considerabile (umane și materiale), dar făcea parte din tabăra învingătorilor. Basarabia, Bucovina și Transilvania se uniseră cu Regatul României (Vechiul Regat), iar la Paris începuse Conferința de Pace ce avea să redeseneze harta politică și administrativă a Europei. Casa Regală a României și membrii Guvernului făceau vizite în orașele tricolore, mult încercate în Marele Război. Printre urbele vizitate s-a numărat și Iașiul, capitală a Moldovei și, totodată, centrul țării în timpul conflagrației mondiale, când Bucureștiul fusese sub ocupație germană.

Ținând cont de aceste aspecte, redăm materialul din ziar: “Profitând de pompa cu care a fost înconjurată vizita Maiestății Voastre în cea de a doua capitală a țării,… Excelența sa George Mârzescu, ministru al trebilor dinăuntru, a ținut să comunice, urbi et orbi, însemnata danie ce urmează a se face, pe provincii, orfanilor de război. Prin gura excelenței sale, vitejii morți din Moldova, Muntenia, Ardeal, Oltenia, Basarabia și Bucovina au primit asigurări că se pot odihni liniștiți: guvernul României Mari are toată solicitudinea pentru urmașii lor, lipsiți fără de vreme de sfatul și sprijinul părintesc. Dar Dobrogea, Majestate, n-a făcut ori nu mai face parte din teritoriul României? Sufletul și graiul nostru, biserica și școala noastră, până și jocurile noastre, ne-au spus întotdeauna că suntem, ne-au învățat neîntrerupt ca să fim români iar părinții noștri au murit ca atare, pentru o cauză de a cărei sfințenie ei s-au îndoit, Măria Ta, mai puțin decât oricare altul… În timp ce Românimea întreagă sărbătorește această isbândă a dreptății veșnice, în ziua în care România Mărită acoperă cu aripile ei protectoare pe fiii săi cei mai depărtați – noi, orfanii de peste Dunăre, ai căror părinți au contribuit, cu viața lor și cu norocul nostru, la făurirea acestei bucurii naționale, noi suntem îndepărtați până și de la mila publică…Nu jinduim la belșugul îmbuibaților… Ținem numai, Majestate, să afirmăm înaintea Tronului și a României întregi, dreptul nostru la existență. o existență demnă, meritorie și românească“.

Scrisoarea este impresionantă și scoate în evidență situația tragică în care se aflau numeroase familii din Dobrogea (județele Constanța, Tulcea, Caliacra și Durostor). Trebuie să facem câteva completări. Pe 1 decembrie 1917, la Iași, s-a înființat Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război, iar apoi, pe 22 aprilie 1918, Guvernul României a aprobat Dispozițiile generale referitoare la despăgubirea orfanilor de război. Primarii tuturor comunelor urbane și rurale au fost obligați să identifice toți copiii orfani de război și să îi înregistreze ca atare.

În această categorie intrau cei cu tați decedați în timpul și din cauza războiului, cei cu tații invalizi de război – internați sau în neputință de a se îngriji de ei, cei orfani de tată și cu mama fără posibilitatea de a-i crește și cei cu tați dispăruți în timpul conflagrației. În 1920 s-a stabilit că pe teritoriul existau 296.000 de orfani de război, dintre care 127.135 doar în Muntenia și Dobrogea.

Nemulțumirea publicată pe 26 ianuarie 1919 în Dobrogea Jună a pornit de la faptul că ministrul de interne, Mârzescu, nu a menționat explicit Dobrogea în discursul său de la Iași. Omiterea a fost fie o greșeală, fie a rezultat din considerarea provinciei pontice ca fiind laolaltă cu Muntenia (ambele făceau parte din Vechiul Regat). Dobrogea nu a fost însă exceptată de la despăgubiri, iar orfanii de război de aici au beneficiat de aceleași drepturi ca și cei din alte provincii.

Scrisoarea deschisă, despre care nu știm dacă a ajuns să fie citită de Regina Maria, rămâne totuși un document de natură să prezinte situația extrem de dificilă în care se aflau mii de familii din județul nostru, în acei primi ani de după Primul Război Mondial.

***

La 26 ianuarie 1984, într-o cercetare întreprinsă de către E. Bârlădeanu într-o necropolă plană de la Mangalia, anticul Callatis, a fost documentat un mormânt de inhumație feminin, din al cărui inventar făceau parte și o pereche de cercei din aur.

Bijuteriile sunt păstrate fragmentar în colecțiile Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța și sunt încadrate tipului de cercei de formă verigă cu pandantiv. Acesta din urmă este lucrat din tablă de aur, cu o formă tronconică, fațetat și din interiorul căruia iese un fir de aur, înnodat la capăt. Pe acesta a fost probabil fixată o mărgică din sticlă, o perlă sau o piatră prețioasă, astăzi pierdută.

Întregul mormânt, împreună cu inventarul său funerar a fost datat între secolele IV-V d. Chr.

Astfel de bijuterii ne amintesc întotdeauna că frumusețea este fragilă, însă în condițiile potrivite, ea poate rezista trecerii timpului.

Reclama zilei – Aprovizionați-vă de pe acum cu Cărbuni englezești Cardif. Se vinde cu prețuri cari desfid orice concurență. La cantități mari se fac reduceri. M. Embiricos&Comp – Str. Lascăr Catargiu no.28 Constanța. (1924).

Pe data de 25 ianuarie 1931, într-o zi de duminică, în localul liceului Mircea cel Bătrân a avut loc o ședință a Comitetului de acțiune pentru ridicarea pe malul mării a unui bust al poetului Mihai Eminescu. Întrunirea a fost prezeditată de avocatul, politicianul, publicistul și poetul Ioan N. Roman, asistat de jurnalistul Nicolae Sever Cărpinișan, în calitate de secretar. În cadrul întâlnirii au fost citite scrisorile de adeziune la comitet și de participare la conferințe a unor personalități ale culturii românești precum Nicolae Iorga, Alexandru Marcu, Tudor Danu, Remus Cândea și scriitorul Mihail Sadoveanu. În urma discuțiilor purtate la întâlnire, Comitetul a decis ca în cursul lunii februarie să fie organizat un prim festival artistic închinat memoriei lui Eminescu și în cadrul căruia profesorul Cândea să țină comunicarea Protagoniștii ideii naționale. În aceeași ședință din 25 ianuarie, profesorul Constantin Brătescu (cofondator al revistei Analele Dobrogei, alături de I.N. Roman) a fost proclamat membru de onoare al Comitetului de acțiune.

Bustul din bronz al lui Mihai Eminescu, ce tronează astăzi pe faleza Constanței, lângă Farul Genovez și Comandamentul Marinei, a fost realizat în 1930 de sculptorul Oscar Han. Pus pe un soclu de travertin și având o înălțime de 3 metri, monumentul este compus din bustul marelui poet și din statuia unei muze (Thersiphora, Erato sau Calipso), căreia se spune că Han i-ar fi redat trăsăturile poetei Veronica Micle, marea iubire a poetului nepereche. Deși realizată din 1930, statuia de pe faleză a fost inaugurată abia în august 1934. Din păcate, Ioan N. Roman (care îl cunoscuse în tinerețe pe Eminescu) nu a apucat să asiste la acest mare eveniment, întrucât a trecut în neființă pe 12 iulie 1931. El a fost inițiatorul acestei idei, alături de profesoara, scriitoarea și traducătoarea Zoe Verbiceanu. I.N. Roman (1866-1931) a fost la rândul său un poet de valoare, el publicând poeme în ziare sau în reviste precum Analele Dobrogei, sub pseudonimul Rozmarin.

Comitetul Pro-Eminescu a fost creat în primele zile din ianuarie 1931 și chiar și după decesul lui I.N. Roman, a continuat să popularizeze opera eminesciană și să strângă fonduri pentru ridicarea monumentului de la Constanța. Secretarul Comitetului, Nicolae Sever Cărpinișan s-a născut pe 6 ianuarie 1900 la Constanța și a decedat tot aici, pe 25 iulie 1975. Cu un doctorat în jurnalism obținut la Sorbona, el a fost un excelent ziarist, activând la mai multe gazete și reviste din oraș, printre acestea numărându-se și Dobrogea Jună a lui Constantin N. Sarry.

În zilele de 24 și 25 ianuarie 1927, în sala Teatrului Elpis au avut loc două concerte ale marelui compozitor, dirijor și instrumentist George Enescu. Cităm din ziarul Dacia: “Enormul auditoriu, la sfârșit, a făcut o grandioasă manifestație de simpatie genialului maestru“.

De-a lungul vremii, George Enescu (1881-1955) a susținut numeroase concerte în orașul lui Ovidiu, el venind prima oară, în vizită, în anul 1906 A concertat la Elpis și înainte de intrarea României în Primul Război Mondial (4/17 martie 1915 și 8/21 ianuarie 1916), dar și imediat după conflagrație (25 aprilie 1919 și 29-30 mai 1921).

În anul 1923, Enescu a venit iar la Constanța pentru un recital, dar de această dată a avut loc un incident neașteptat. Deși toate biletele la recital se vânduseră de mult, sala era aproape goală. Motivul? În aceeași zi, Constantin Tănase și trupa Cărăbuș au decis cu o zi înainte să vină la Constanța și să țină o reprezentație, motiv pentru care constănțenii au luat cu asalt o altă sală orașului, uitând că au bilete la Enescu! Marele maestru s-a supărat și se spune că ar fi zis: “Ce să-i faci? Constanța! Un oraș de negustori!”

Din fericire, cu timpul, supărarea i-a trecut și deși se jurase că nu va mai ține spectacole la Constanța, a revenit și în următorii ani, pe 24-25 ianuarie 1927, pe 20-21 noiembrie 1928, 13-14 decembrie 1930, pe 28 octombrie 1936 și pe 9 noiembrie 1937. De fiecare dată, spectacolele s-au ținut la Elpis, sală despre care Enescu spunea că are cea mai bună acustică din oraș.

Reclama zilei – Magazinul de pielărie CN Tripos & Fils – Cassa fondată la 1862 – Sucursala Constanța – En gros și En Detail – Fabrică și comerț de pielărie. Taplă, bocs, sevreau și diferite alte articole pentru cismărie. Str. V. Alexandri, no.9 (lângă Poștă) (1924).