În prezent, telefonul este un dispozitiv indispensabil, nelipsit din viața de zi cu zi, care ne permite să comunicăm instantaneu, indiferent de distanță, să accesăm informații și să rămânem conectați în permanență. Fie că vorbim despre apeluri, mesaje sau internet, tehnologia a transformat comunicarea într-un gest firesc, rapid și aproape imperceptibil.

          În perioada interbelică însă, telefonia era în curs de dezvoltare, inclusiv în județul Constanța. Telefonul ajunsese în țara noastră încă din secolul al XIX-lea, dar inițial a fost un serviciu limitat, folosit mai ales de autorități și de elitele sociale. După 1918, rețeaua telefonică a început să se extindă, dar convorbirile interurbane au rămas dificile și puține. Sistemul funcționa prin centrale manuale, unde operatorii realizau legătura, ceea ce ducea frecvent la întârzieri.

          Aceste neajunsuri sunt surprinse sugestiv într-un articol publicat în ediția din 17 aprilie 1929 a ziarului „Dobrogea Jună”, intitulat „O calamitate dintre multele pe care nu le vede nimenea”. Într-un stil jurnalistic satiric, specific epocii, autorul descrie dificultățile întâmpinate de locuitorii din Hârșova care încercau să telefoneze în Constanța: ore întregi de așteptare pentru stabilirea legăturii, convorbiri în care interlocutorii nu se puteau auzi și, în final, plata unui serviciu care, în fapt, nu avea loc!

„Toate telefoanele la noi în țară merg prost – lucru mare. Ne-am obișnuit însă cu ele ca țiganul cu scânteia – și le trecem cu neobservarea la fel ca pe cele bune. Există însă chiar aci aproape, în județ, o localitate lângă Dunăre, pentru care, dacă telefoanele sunt expuse la peretele poștei respective, apoi ele stau fixate acolo numai pentru eventualele convorbiri cu Brăila – de pildă – nu însă și pentru o convorbire cu Constanța – în al cărei județ se găsește Hârșova – căci de ea este vorba!

          Când negustorul, funcționarul, avocatul sau ori care alt hârșovean are nevoie de a vorbi cu Constanța, apoi mai întâi așteaptă o oră până să se poată face legătura cu oficiul, apoi două până să răspundă și în urmă trei pentru ca să nu fie auzit. Negreșit că după aceasta bietul om, consumându-și toți nervii cu înjurăturile, pleacă după ce mai înainte plătește taxa unei convorbiri pe care … n-a avut-o.

          Cu poșta zilnică lucrurile nu stau mai altminteri. Ziarele – de pildă – cari se tipăresc luni sunt citite la Hârșova miercuri. Și știți din care pricină? Dintr-aceea că… avem legătură poștală zilnică cu Hârșova.

          Dar crede, oare, cineva că aceste lucruri nu le cunoaște și inspectoratul regional local care, de ce s-o ascundem, există cu numele la Constanța? Noi suntem siguri că da – însă în această provincie a lui Cremene sau a d-lui V.P. Sassu, cine să se mai ocupe și de poșta ori de telefonul de la Hârșova? Nădăjduim însă că actualul regim va găsi și aci un binevenit remediu”.

Textul, încărcat de ironie și observații acide, reflectă nu doar limitele tehnice ale vremii, ci și nemulțumirea oamenilor față de funcționarea defectuoasă a serviciilor publice. Privit din perspectiva prezentului, el oferă o imagine sugestivă a drumului parcurs de tehnologie și a modului în care ceea ce astăzi considerăm banal era, odinioară, o adevărată provocare.

Reclama zilei: Cunoscuta și apreciata croitorie Badea Constantinescu s-a mutat tot pe strada Carol însă la no. 117 (Cofetăria Adulis) peste drum de Chioșcul Regal al terenului sportiv din Grădina Publică. Cu ocaziunea mutării, d. Badea Constantinescu a adus un important stok de ștofe noui, din cele mai apreciate desenuri și culori, pentru costume și pardesiuri, satisfăcând pretenții după jurnalele celor mai noi mode din Paris.

Sursă foto: Florentina Bozîntan

16 aprilie 1923, ziarul „Dobrogea Jună” – știrea „N-avem șosele”:

          „Verificând corespondențele din întreaga provincie, apărute în ziarul nostru în cursul anului expirat, găsim oglinda adevărată a stărei de ruină în care zac toate șoselele din Dobrogea, devenite absolut impracticabile din cauza neglijenței serviciilor tehnice ale celor patru județe dobrogene, cari dela război încoace n-au întreprins nici un fel de lucrări de reparațiuni, pentru a evita scene ca cele de astă iarnă, când zeci de căruțe încărcate rămâneau pe drum zile întregi – multe din ele sfărâmate – neputând să iasă din gropi și băltoace, până când mureau caii de foame și de frig.

E timpul, credem, ca starea de dezorganizare a serviciilor de întreținere a șoselelor din Dobrogea, să înceteze.

E timpul când o intensivă campanie de lucru trebuie să readucă șoselele din provincia noastră în stare de normală practicabilitate, pentru ca la iarna ce vine să nu ajungem în halul drumurile siberiene din fosta Rusie țaristă”.

16 aprilie 1923, ziarul „Dobrogea Jună” – știrea „O măsură bine venită”:

          „Primăria locală, pentru a înfrumuseța orașul, a cumpărat un mare număr de pomi pe cari i-a plantat pe străzi; în același timp, toate parcurile din oraș, au fost înzestrate cu diferite plante și flori. Marele număr de râmători ce hoinăresc pe străzile orașului, a distrus cea mai mare parte de pomi și plante, și cu toate ordonanțele comunale în sensul că accesul râmătorilor pe străzi este cu desăvârșire oprit, totuși proprietarii acestor animale nu s-au conformat.

Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, d. primar al orașului a dispus ca cu începere chiar de astăzi, să fie împușcați toți râmătorii ce vor fi hoinărind pe străzi”.

16 aprilie 1926, ziarul Dacia –  știrea „Încă o deraiere”

„Din cauza terasamentului defectuos, cinci vagoane ale trenului de marfă 1116 au deraiat în stația Dâlga de pe linia Constanța – București. Circulația tuturor trenurilor pe această linie a fost întreruptă”

16 aprilie 1926, ziarul Dacia – știrea „Proprietar model”

„D. Florică Filip proprietar în str. Bogdan Vodă 18, profitând de faptul că chiriașul său Aurel Ștefănescu nu era eri după amiază acasă, i-a aruncat toate lucrurile în stradă. Ștefănescu venind la domiciliu pe la orele 9 și văzându-și bagajele în stradă s-a dus să ceară socoteală proprietarului. Acesta drept orice răspund și-a luat chiriașul la bătaie, lovindu-l în cap cu un ciomag. Cazul fiind adus la cunoștința poliției, Florică Filip a fost arestat și va fi înaintat astăzi parchetului.”

„D-na și d-l H. Lupescu Manon au plăcerea de a anunța prietenilor și cunoscuților nașterea fetiței lor Claire-Margot. Felicitările se primesc Duminică 18 aprilie în str. Remus Opreanu 20”

„Comitetul școlar al liceului „Mircea cel Bătrân” posedând în acest oraș o gheretă compusă din trei camere pe str. Scarlat Vârnav no. 5 actualmente închiriată d-lui Vanghele Nicolau (magazin de coloniale) al cărui contract expiră la 6 mai 1926, dispune următoarele: Doritorii de a închiria această gheretă vor depune oferte închise la cancelaria școalei până la 25 aprilie a.c. Taxele comunale se vor plăti de chiriaș. Alte relații se pot lua de la cancelaria școalei între 8 – 12 a.m.”

„O circulară către polițiile din țară spune că toți derbedeii și vagabonzii să fie trimiși la centrul de triaj din Capitală. O fi lipsă de așa ceva pe acolo?”

16 aprilie 1929, ziarul „Dacia” – știrea „Accident de automobil – un sătean grav rănit”

„Un grav accident de automobil s-a întâmplat sâmbătă la ora 1 d.a. pe strada Carol, la întretăierea acesteia cu str. Petru Rareș. Automobilul d-lui pretor din Caraomer, venind cu mare viteză, a derapat în dreptul magazinului de coafură „Lambru”, urcându-se pe trotuar, în momentul când conducătorul voia să-l oprească. Aripa mașinei a isbit pe locuitorul I. Ștefan Bogdășel, originar din jud. Vâlcea, producându-i leziuni grave. Victima a fost internată la spitalul «Dr. V. Sion».”

16 aprilie 1929, ziarul „Dacia” – știrea „Chelneri care servesc … bătaie”

„D. S. Ionescu din str. Mercur 6, a reclamat poliției că a fost grav bătut de către chelnerii varieteului „Carpați” din str. Scarlat Vârnav. Poliția anchetează cazul acestor chelneri, împotriva cărora s-au depus până acum numeroase reclamațiuni asemănătoare.”

Reclama zilei: Vizitați marele restaurant „Grand” – str. Carol no. 77 – zilnic mâncări de pește proaspăt – Bucătărie națională și franceză – Vinuri alese indigene și streine – Grătar special – Bere „Pilsen” și „Monopol” – Curățenie exemplară – Prețuri populare – Orchestră națională sub conducerea virtuosului Iancu Constantinescu. Cofetăria Grand – cele mai delicioase confeturi și prăjituri primește comenzi pentru nunți și logodne. (Dacia, 16 aprilie 1926)

Sursa foto: Biblioteca Digitală Națională

Monumentul pe care îl prezentăm astăzi este unul dintre cele mai frumoase artefacte din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, fiind și el parte a Tezaurului de Sculpturi de la Tomis. Este o aediculă, un mic templu, un altar de dimensiuni reduse, în care se află dublu reprezentată zeița răzbunării din panteonul greco-roman, Nemesis. Aceasta era, în același timp, și întruchiparea geloziei, a invidiei și a mâniei zeilor și se credea că ea pedepsește orice exces al muritorilor.

Nemesis era și cea care pedepsea crimele și aroganța muritorilor, conserva și supraveghea ordinea și menținea echilibrul în univers. Ea era cea care cântărea riguros fericirea și nenorocul, în acest sens apărând uneori însoțită de o balanță. Într-adevăr, Nemesis reprezenta justiția divină (la Homer), cea care împărțea echitabil binele și răul. În perioada Romei imperiale, ea era adorată și de către gladiatori, știut fiind faptul că aceștia i se închinau zeiței în templele ridicate în apropierea amfiteatrelor.

Micul templu din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța este foarte frumos executat din punct de vedere artistic și este realizat din marmură albă, fină, de foarte bună calitate. Forma micului templu (nefinisat și plat la spate) sugerează expunerea (rezemarea) piesei pe un perete ceea ce conduce la o posibilă existență la Tomis a unui templu închinat zeiței răzbunării.

Statuile ce o reprezintă pe Nemesis sunt încadrate de două coloane corintice. Piesa are un fronton artistic lucrat și o bază pe care se vede inscripția bilingvă, în latină și greacă. Inscripția este pe două rânduri, iar literele, îngrijit scrise în piatră, conțin o dedicație. Textul este același și se traduce: „C(aius) Herennius Charito și-a împlinit făgăduința” sau „a pus acest monument”. Fiecare reprezentare ține în mâna stângă câte un instrument de măsurare a faptelor oamenilor. Acest lucru arăta că zeița putea fi bună cu cei care o respectau și rea cu sfidătorii legilor, iar dubla reprezentare este simbol al dualității. Ea măsura faptele tuturor și putea decide cine trebuie pedepsit și trimis în infernul lui Hades – Pluto sau cine merită să meargă pe câmpiile edenice Eleusine.

Reclama zilei – La Orașul Londra – Atelier de croitorie bărbătească C Hagiopol, Str. Mircea no.5. Se execută orice fel de haine și uniforme, după ultimul jurnal (1924)

Sursă foto: MINAC

Astăzi prezentăm o nouă divinitate a Tomisului antic: Isis. Bustul său din marmură albă, datat în a doua jumătate a secolului III p.Chr., este una dintre cele mai frumoase piese ale Tezaurului de Sculpturi, descoperit la 1 aprilie 1962. Piesa s-a păstrat exemplar și conține toate elementele care contribuie la identificarea divinității. Astfel, părul foarte bogat este pieptănat într-o manieră specifică, fiind despărțit la mijloc de o cărare care se prelungește în spate până aproape de ceafă. Pe creștet se află unul dintre simbolurile specifice zeiței – semiluna, frecvent întâlnită în reprezentările sale din antichitate.

Zeița poartă un himation (manta), ale cărui colțuri sunt legate laolaltă într-un nod cunoscut sub numele de „nod isiac”. Divinitate de origine egipteană, populară și în epocă romană imperială, Isis era soția Marelui Osiris (ulterior numit și Serapis), zeiță a vieții și a morții, magică vindecătoare a suferinzilor și a muribunzilor, patroană a dragostei pure, a căsătoriei și a armoniei matrimoniale, dar și divinitate a fecundității, a vegetației și a grânelor.

Popularitatea ei a depășit granițele Egiptului, fiind adorată în întreaga lume greco-romană. Adorarea sa la Tomis este dovedită de monumente și inscripții și este una firească, ținând cont de faptul că în orașul vest-pontic locuiau, în secolele I-III p. Chr., numeroși orientali: negustori, soldați, coloniști și sclavi. O inscripție atestă chiar existența la Tomis a unui oikos (casă de comerț, companie) format din armatori egipteni, originari din Alexandria și stabiliți în orașul vest-pontic. Cultul zeiței Isis, acceptat într-o lume romană tolerantă din punct de vedere religios, a fost preluat însă și de persoane de alte origini decât cele orientale. Se cunoaște astfel faptul că la Tomis aveau loc sărbători isiace, în cinstea zeiței, adevărate festivaluri publice în cadrul cărora aveau loc procesiuni, banchete, parade și spectacole.

Reclama zilei – Pe Bulevard, opriți-vă pentru o clipă la Hala de Bere Nicu Ionescu, peste drum de Cazino, unde găsiți Cele mai bune fripturi reci și la grătar, Bere la ghiață și orice alte băuturi și gustări. (Ghidul ilustrat Constanța și Tekirghiolul, 1924)

Mențiune – Hala de bere funcționa în clădirea de mai  târziu a Acvariului Constanța. Bulevardul menționat era General Averescu (în anii 20), astăzi Faleza Cazinoului.

O serie întreagă de scrieri dezvăluie faptul că, pe teritoriul actual al României, primii creștini au apărut în Dobrogea. De altfel, această provincie a fost numită „Bethleemul românesc”, fiind considerată unul dintre cele mai vechi spații de răspândire a creștinismului pe actualul teritoriu al României. Așa cum arată istoricul Virgil Lungu în volumul „Creștinismul în Scythia Minor în contextul vest-pontic”, „de la început religia lui Christos a avut o dezvoltare rapidă, atât orizontală (întinderea pe care a cuprins-o), dar și pe verticală în sensul câștigării unor largi straturi sociale ale timpului”.

Una dintre cele mai clare dovezi ale evoluției creștinismului pe aceste meleaguri o reprezintă basilicile paleocreștine, edificii religioase care marchează atât afirmarea noii credințe, cât și organizarea instituțională în primele secole. Construite în special în secolele V-VI d.Hr., aceste monumente reflectă transformarea orașelor în centre episcopale și comunități bine structurate. Basilici au fost descoperite în întreaga Dobroge, la Tropaeum Traiani, Callatis, Axiopolis, Sucidava etc, dar în această filă de calendar ne oprim atenția asupra celor de la Tomis și Histria.

În anticul Tomis au fost descoperite numeroase basilici, semn al unei vieți religioase intense. Două dintre cele mai importante se află în zona centrală a orașului, între bulevardul Ferdinand și strada Traian. Așa-numita „Basilică Mare”, cu o lungime de aproximativ 48 de metri și o lățime de peste 23 de metri, impresionează prin dimensiuni și complexitate. Edificiul era împărțit în trei nave și avea o absidă amplă (nișă semicirculară, unde este amplasat altarul) la răsărit. Sub altar a fost identificată o criptă în formă de cruce, compartimentată în mai multe încăperi, care adăpostea, cel mai probabil, relicve de martiri. Toate aceste elemente sugerează că basilica a avut, în secolele V–VI, rolul de catedrală a orașului, notează Virgil Lungu în lucrarea menționată.

În apropiere se află „Basilica Mică”, de dimensiuni mai reduse, dar construită după același plan. Alte edificii de cult au fost descoperite în diferite puncte ale orașului. În curtea actualului Colegiu Național „Mihai Eminescu” au fost descoperite fragmente din zidurile de la răsărit ale unei basilici, precum și un culoar cu scări care duc către cripta aflată la 2,5 metri sub nivelul pardoselii. „Acoperișul este boltit, pereții laterali fiind pictați cu figuri geometrice și florale în chenare mai mici sau mai mari. S-a emis ipoteza că această bazilică reprezenta, la sfârșitul secolului al IV-lea, episcopia orașului”, a mai arătat istoricul Virgil Lungu.

Alte basilici au fost descoperite în zona Porții 1 a portului Constanța, în apropierea hotelului Palace, pe faleza de nord-est a peninsulei și o alta, la intersecția străzilor Revoluției din Decembrie 1989 și 9 Mai. „Elementul care individualizează această bazilică este existența pe pereții de est, nord, probabil și sud, a unor nișe amplasate central și aflate la înălțimea de 0,78 m de la nivelul pardoselii. Nișa din peretele de est era acoperită cu o olană de ceramică, cioplită circular la partea de sus. Deasupra nișei era pictat cu vopsea roșie o «crux latina». După înlăturarea olanei s-a descoperit un vas de sticlă, tip ploscă, cu două toarte. Este un vas reliqvar, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de «ampoules a eulogie» sau «eulogies de Saint Menas» și care păstra probabil sfântul mir”, a descris Virgil Lungu.

Dacă Tomisul impresionează prin numărul basilicilor, la Histria se remarcă monumentalitatea uneia dintre ele. Basilica episcopală de aici este considerată cea mai mare descoperită în Dobrogea, având peste 60 de metri lungime și aproximativ 30 de metri lățime. Această construcție domină centrul cetății târzii și reflectă importanța orașului ca sediu episcopal. Studiile arheologice au arătat că sub această mare basilică se află urmele unei construcții mai vechi, databile în epoca împăratului Theodosius cel Mare, ceea ce indică o continuitate a vieții creștine. De asemenea, în apropiere au fost identificate și alte basilici, unele construite peste vechi spații sacre sau necropole, ceea ce ilustrează transformarea peisajului religios al orașului.

În articolul „Histria 1990 – 2000”, publicat în revista științifică Pontica 45, istoricul Alexandru Suceveanu plasa începutul construcției basilicii episcopale în vremea împăratului Anastasius: „În ceea ce privește bazilica episcopală, cercetată  de o echipă  formată  din subsemnatul, Octavian Bounegru şi Crişan Muşețeanu, a cărei construcție începe în vremea lui Anastasius, trebuie spus că  prin dimensiuni, amplasament și eleganță ea nu face decât să confirme informația din «Notitia Episcopatuum», potrivit căreia în perioada sus‐numitului împărat 12 cetăți dobrogene acced la rangul de episcopate, în vreme ce Tomis‐ul la cel de mitropolie.  Măcar la fel de importantă  se arată  a fi ipoteza ultimilor cercetători ai cartierului rezidențial de la Est de bazilica episcopală  (Oct. Bounegru  și Virgil Lungu), după  care acesta ar fi reprezentat un episcopium, desigur noul sediu al cartierului oficial din secolul al VI‐lea p. Chr.”.

Reclama zilei: Aviz negustori de la sate și orașe – Cărți poștale ilustrate de Paște – Articole de surpriză – Artifice, jucării – Depozit permanent din toate sorturile de hârtie – Găsiți cu prețurile cele mai convenabile la Depozitul de En gross – Papetăria Dobrogeană – strada Mangaliei, No 44 Librărie, Papetărie, Mărunțișuri.

Sursă foto: MINAC – reconstituire Basilica episcopală de la Histria

Sărbătorile de Paști, moment central al spiritualității creștine, erau trăite în Dobrogea interbelică printr-o îmbinare specifică de tradiții religioase, datini și manifestări urbane moderne. Prima zi de Paște, dedicată bucuriei Învierii, era marcată nu doar prin participarea la slujbe religioase și la mesele în familie, ci și prin ieșirea în comunitate, plimbări și întâlniri sociale. A doua zi continua această atmosferă festivă, fiind adesea asociată cu vizite, petreceri câmpenești și evenimente mondene. Presa vremii surprinde această alternanță între sacru și cotidian, între tradiție și modernitate.

În ediția din 28 aprilie 1927 a ziarului „Dobrogea Jună”, articolul „Paștele la Constanța” oferă o imagine vie a orașului în zilele de sărbătoare. Dis-de-dimineață, lăutarii și „bandele de muzicanți” începeau să cânte pe la casele oamenilor, urându-le petrecere frumoasă. Pe la ora 11, „poporul a început să coboare pe bulevard ca în fiecare duminică, când vremea este frumoasă”, continuând o tradiție urbană deja bine împământenită. Spre deosebire de sobrietatea și rigoarea descrise în cazul ceremoniilor religioase (prezentate în fila de calendar anterioară), atmosfera din centrul Constanței era una relaxată și uneori chiar nonconformistă. Astfel, cititorii află despre pățania unor tineri bucureșteni, petrecută pe strada Mangaliei (astăzi strada Ștefan cel Mare): „Câțiva tineri veniți din capitală au găsit acolo cel mai nimerit prilej să etaleze pantalonii «charleston» care la București atrăseseră atâtea huiduieli. La Constanța trebuia ceva mai mult: doi dintr-înșii plimbându-se pe strada Mangaliei au fost nu numai huiduiți, dar și bătuți, scăpând doar mulțumită unei trăsuri salvatoare, însă cu charlestonii rupți”. Pantalonii „charleston”, largi și evazați, la modă în anii ’20, erau considerați un simbol al stilului modern, dar erau adesea percepuți ca excentrici în mediile conservatoare.

În aceste zile, bulevardul devenea și loc de întâlnire pentru diverse personalități, între care sunt menționați Romulus Voinescu, director general al Siguranței, și Prințul Jean Calimach, prezențe care confirmă caracterul cosmopolit al Constanței interbelice.

          Atmosfera festivă era resimțită și în portul Constanța, unde toate vapoarele arborau pavoaza de sărbătoare, iar echipajele aveau parte de o masă tradițională românească:

 „În prima zi de Paște pe vaporul „Regele Carol” s-a servit echipajului o masă tradițională cu vin, cozonac și ouă roșii. D. Căpitan Bădescu, secundul vaporului, prezidând masa, a vorbit oamenilor despre importanța sărbătorii Paștelui.

Oaspeți – Cu vaporul „Regele Carol” au sosit la Constanța d-nii Forăscu, consul român la Ianina, prof. Mircea Djuvara și colonel Stratilescu.

Cu vaporul „Principesa Maria” au plecat aseară spre Constantinopol Prințul Jean Calimach, d. Livezeanu, șeful de cabinet al ministrului de finanțe și alte persoane cari au plecat în excursiune la Stambul”.

          Presa consemnează și dimensiunea socială a sărbătorii pascale, paginile ziarelor fiind pline de anunțuri de logodne: „Aflăm cu plăcere că în ziua de Paște a avut loc logodna Domnișoarei Erna Privache, fiica controlorului mecanic de la S.P.M., cu d. Friedrich Glețer. Urăm tinerilor toate fericirile”, dar și despre „logodna drăgălașei d-șoare Armavira Agopian, învățătoare, cu d. Alexandru Lalustian. Simpaticei perechi felicitările noastre”.

Oferta de divertisment era, la rândul ei, variată. Din ziarul „Dacia”, ediția din 18 aprilie 1925, aflăm de pe prima pagină că „Parcul Tataia, perla Constanței, se redeschide în prima zi de Paște”. Acesta este descris ca fiind singurul local familiar de petrecere a timpului liber, cu prețuri modeste și orchestră. În aceeași se redeschidea și Grădina Gruber, un restaurant situat în zona „La Vii”, frecventat pentru petrecerea timpului liber.  

Variată era și oferta cinematografică. Ediția din 19 aprilie 1925 a publicației „Dacia” anunța că la cinematograful „Majestic” se redeschidea în prima zi de Paște cu „monumentalul” film religios „I.N.R.I.” (film mut, producție germană). La Teatru Cinema „Regal”, constănțenii puteau viziona comedia „Ucenicia lui Zigoto”, iar la cinematograful „Trianon”, amplasat în peninsulă, rula „cel mai strălucit film românesc”, „Ciocoii (Cântecul Străinului)”, cu Ivan Dugan, Delicia Mendel, George Ștefănescu și C. Antoniu în rolurile principale.  

Reclama zilei: A doua zi de Paște – În localul fostei berării Peleș din piața Bisericii „Adormirea” se redeschide noua Berărie și Restaurant Derviș – Complet renovat și aprovizionat – Local familiar – Eftin și curat

Sursă foto: Florentina Bozîntan

Sfintele Sărbători de Paști, considerate temelia creștinismului, sunt reflectate de-a lungul timpului în presa dobrogeană ca un moment în care sacrul, viața publică și cotidianul s-au întâlnit într-un mod aparte. Articolele vremii surprind, deopotrivă, ceremonialul religios, organizarea oficială a sărbătorii, precum și dimensiunea lumească – spectacole și alte forme de divertisment care însoțeau zilele pascale.

În ediția din 1 mai 1932 a ziarului „Dobrogea Jună”, în articolul intitulat „Serbarea Sfintelor Paști”, este prezentat programul ceremoniilor, conform comunicatului Prefecturii Constanța. Astfel, în seara de Vinerea Mare, la ora 10 jumătate, P.S. Episcop Gherontie al Tomisului urma să oficieze Prohodul în Catedrala Episcopală, în prezența autorităților civile și militare. Onorurile militare erau, ca de obicei, parte integrantă a acestor manifestări, atât în noaptea Prohodului, când și în cea a Învierii. Momentul rostirii tradiționalului „Hristos a Înviat!” era marcat în întreg municipiul Constanța prin 21 de „lovituri de tun”.

În cultura populară românească, zgomotul din noaptea de Paști are o semnificație simbolică, fiind asociat cu alungarea spiritelor rele și a forțelor întunericului. În acest context, faptul că „la miezul nopții, când în biserici se anunță Învierea Domnului, tot orașul răsună de zgomot, muzică, lovituri de tun, șuerături de sirene, urletul geamandurei și pocnituri de arme” (cum este relatat într-o altă ediție a ziarului „Dobrogea Jună”, din aprilie 1927) ilustrează modul în care constănțenii integrau o tradiție străveche, cu rol apotropaic (de protecție), într-o manifestare colectivă de sărbătoare.

Revenind la programul menționat, aflăm că ceremonia religioasă din noaptea de Înviere era completată de una militară, întrucât „garda de onoare cu muzică și drapel va da onorurile militare”, fapt ce subliniază caracterul solemn și oficial al momentului.

În tradiția populară românească, Paștele este întâmpinat prin purtarea „straielor cele mai bune”, adesea haine sau costume populare nou țesute, ca semn al înnoirii și al bucuriei Învierii. Această datină se regăsește, într-o formă adaptată mediului urban, și în rigoarea vestimentară impusă la ceremoniile pascale din Constanța interbelică. Astfel, participarea la slujba religioasă presupunea ținute clar stabilite, care trebuiau să respecte sobrietatea doliului, în Vinerea Mare, și eleganța, în noaptea de Înviere: „Ținuta pentru persoanele ce vor asista la aceste ceremonii va fi: vineri: ținută de doliu. Pentru civili: frac, cravată albă, mănuși negre. Pentru militari: ținută de ceremonie fără cordoane, cu decorațiuni. Sâmbătă: ținută de gală. Pentru civili: frac, cravată albă și mănuși albe; decorațiuni. Pentru militari: ținută de ceremonie”.

Dincolo de solemnitatea ceremoniilor și de rigoarea manifestărilor oficiale, presa vremii surprinde și dimensiunea cotidiană a sărbătorii, reflectată în viața economică a orașului. De exemplu, în ediția din 28 aprilie 1927, ziariștii de la „Dobrogea Jună” punctează că Sâmbătă Paștelui, care obișnuia să fie „zi de dever pentru negustori”, a trecut fără animația caracteristică: „Starea generală economică s-a resimțit în toate straturile sociale. Cumpărături s-au făcut puține, rezultatul la care negustorimea se așteptare parcă pentru că și piețele erau sărac aprovizionate, iar magazinele puțin frecventate”.

          Într-un registru mai profund, presa vremii deschide și o dimensiune de reflecție asupra semnificației autentice a sărbătorii. Mesajul transmis în articolul „Christos a Înviat” este unul direct și tulburător: bucuria Învierii nu este doar comemorarea unui eveniment petrecut „acum 20 de veacuri”, ci temelia unei speranțe noi. Cititorii sunt invitați la introspecție sinceră asupra propriei credințe și asupra sensului jertfei lui Hristos: „Iubite cetitor, acum când Domnul este gata să vie cu mărire să judece viii și morții și să dea fiecărui om după faptele sale, iar după aceea se va începe o viață fără de sfârșit, cu cei drepți, este timpul nimerit să ne întrebăm: Ce înseamnă pentru mine că Mântuitorul s-a întrupat, a pătimit, a murit și a înviat? Cred eu din toată inima că El a făcut toate acestea din iubire pentru mine, ca să mă apropie de Dumnezeu, spălându-mă de toate păcatele în scumpul Său sânge?”

          Aceeași notă de meditație și adâncire spirituală este transmisă și prin poeziile care nu lipsesc din periodice în zilele de Paști. În ediția din 10 aprilie 1908 a aceluiași ziar, alături de articole dedicate Patimilor Mântuitorului, este publicată poezia „Cina cea de taină”, sub semnătura „Carmen Sylva” – pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României:

„Unul dintre cei cu mine

Mă va vinde!” – a zis Isus;

Și mesenii Sfintei Cine

Toți cu jale-n glas au spus:

Doamne, eu sînt?

Ion, mai blîndul din tovarăși,

Petru chiar – cu groază-n față,

Toți îngînă iar și iarăși

Un cuvînt ce buza-nghiață:

Doamne, eu sînt?

Ce să spun – că glas nătîng,

Suflet pus pe o schimbare,

Cînd cei sfinți și tari se frîng,.

Stînci cînd gem în clătinare:

Doamne, eu sînt?”

Reclama zilei: Vizitați parcul restaurantului „Bulevard” – D. Popovici – B-dul P.P.Carp 1 – la dreapta Sf. Episcopiii – Singurul local situat cu vederea generală spre mare – Aer curat – Orchestră specială delectează publicul (Constanța Teatrală și Cinematografică, 1926)

Sursă foto: Florentina Bozîntan

Vinerea Patimilor, cunoscută și ca Vinerea Mare, ocupă un loc central în calendarul creștin-ortodox, marcând momentul răstignirii și morții lui Iisus Hristos. Este o zi de profundă reculegere, în care credincioșii rememorează judecata, condamnarea și drumul spre Golgota, culminând cu jertfa Mântuitorului. În acest context spiritual, simbolul crucii capătă o semnificație profundă, devenind expresia sacrificiului și a speranței în Înviere. Acesta este motivul pentru care dedicăm ziua de 10 aprilie din calendarul istoric „Astăzi la Constanța” unei piese arheologice de mare însemnătate din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța: o cruce din calcar cochilifer, datată în secolul al VI-lea d.Hr., descoperită la Callatis și devenită o importantă mărturie a organizării creștine din provincia romană Scythia Minor. 

Artefactul a fost descoperit în anul 1960, cu ocazia unor lucrări de sistematizare a orașului, în zona în care a fost construit noul spital balnear, în apropiere moscheii și a cimitirului turcesc. Crucea este ruptă în două bucăți, iar brațul inferior este incomplet. Piesa impresionează și prin caracterul său bilingv, întrucât pe o față este inscripționat un text în limba greacă, iar pe cealaltă, unul în limba latină.

Inscripția în limba latină poate fi tradusă prin „Aici s-a făcut rugăciune spre pomenirea episcopilor Ștefan…”. Studiile de specialitate subliniază importanța acestei inscripții, care atestă existența unor episcopi și în alte orașe din Scythia Minor, nu doar la Tomis. În volumul „Inscripții grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România” (1976), apărut sub îngrijirea lui E. Popescu, se menționează: „Rugăciunea este făcută de persoanele încă în viață, fie prin mijlocirea altora, în cazul în care primele au decedat. Rugăciunea (oratio) de care vorbește inscripția callatiană a fost săvârșită în amintirea episcopului Ștefan, singurul nume păstrat pe piatră, dar mai era menționat cel puțin încă unul. Episcopii defuncți erau pomeniți, în primul rând, în rugăciunile pe care biserica le făcea în amintirea morților, mai ales când ei, în timpul vieții, nu dăduseră semne de ezitare sau abatere de la dreapta credință. Locul unde s-a făcut pomenirea nu poate fi precizat. E de presupus însă că rugăciunea s-a făcut într-o construcție funerară, într-un oratorium sau cimitir. Pomenirea va fi prilejuită de aniversarea morții unui episcop sau de vreo sărbătoare. Acest eveniment a atras după sine și punerea crucii cu inscripție”.

De altfel, cercetările istorice consemnează că această provincie a avut un statut aparte din punct de vedere al organizării ecleziastice, fiind structurată în mai multe episcopii. De asemenea, este important de menționat faptul că pietrele funerare în formă de cruce încep să fie utilizate cu precădere din secolul al VI-lea d.Hr.

În acest context, crucea de la Callatis face parte dintr-un fenomen mai larg, specific epocii romano-bizantine, când simbolul creștin devine tot mai prezent în viața de zi cu zi și în practicile funerare. Ea nu este doar o piatră de mormânt, ci o dovadă a credinței comunităților de atunci și a modului în care își cinsteau înaintașii.

Reclama zilei: Haine gata de sfintele sărbători de Paști pentru bărbați și copii au sosit la magazinul „Concurența” lucrate după ultimele mode și din ștofele cele mai alese. Față de criza actuală prețurile de asemenea sunt cele mai convenabile. Încercați și vă veți convinge. La „Concurența” S. Belivan Strada Carol No. 60 (Dobrogea Jună, 1924)

Sursă foto: MINAC

Calendarul istoric „Astăzi la Constanța” vă invită să pășiți în universul fascinant al sticlei antice și să descoperiți povestea unui obiect aparent mic și fragil, dar care poartă în el mărturii vechi de milenii. Fila zilei de 9 aprilie este dedicată alabastronului – un vas mic, folosit în antichitate pentru păstrarea parfumurilor și a uleiurilor parfumate, exponent al rafinamentului anticilor.

Prezența obiectelor și a vaselor de sticlă în straturile de istorie indică „locul important pe care-l ocupa în viața de zi cu zi a antichității sticla, acest material cu calități deosebite, de transparență și fragilitate unică”, a punctat Mihai Bucovală în lucrarea de referință „Vase antice de sticlă la Tomis” (1968). Mai mult, „prin studierea acestor obiecte (…) ne putem da seama de volumul important al cunoștințelor tehnice pe care le posedau cei vechi în domenii variate de producție socială și, desigur, de nivelul remarcabil la care ajunsese acest domeniu meșteșugăresc, al fabricării sticlei, în antichitate”, a continuat reputatul istoric.

Despre începuturile prelucrării sticlei, tot Mihai Bucovală nota: „Printre puținele mărturii care au înfruntat vitregia timpului, ajungând până la noi, se înscrie relatarea lui Pliniu cel Bătrân, care atribuie inventarea sticlei, în mod întâmplător, unor corăbieri fenicieni – negustori de sodă – constrânși să-și pregătească masa pe o plajă pustie. Făcând focul pe nisip, reacția dintre acesta și bolovanii de sodă naturală aduși de pe corabie pentru a sprijini vasele puse la fiert, a avut ca rezultat prima bucată de sticlă din lume! Relatarea este frumoasă, dar pe drept cuvânt specialiștii sunt unanimi în a socoti pasajul respectiv drept rodul unei fantezii”.

Industria vitrică își are originea în ultima etapă a epocii Bronzului târziu, în Mesopotamia, consideră specialiștii, și s-a bucurat de popularitate de la bun început. „Sticla colorată a fost considerată drept un substitut artificial al pietrelor prețioase, în special lapis lazuli. De altfel, până la începutul epocii romane, sticla a fost asociată – datorită proprietăților sale remarcabile – pietrelor prețioase și semi-prețioase, după cum apare și în texte antice.”, scrie Sever-Petru Boțan în volumul „Vase de sticlă în spațiul dintre Carpați și Prut (secolele II a. Chr. – II p. Chr.)” (2015). Inițial considerate produse „de lux”, vasele de sticlă, „rod al măiestriei și creativității în domeniul tehnologic” au pătruns relativ repede în cadrul veselei de uz cotidian.

Înainte de inventarea suflării sticlei, meșterii antici realizau vasele prin mai multe procedee tehnice: modelarea pe miez de nisip sau pe verigă metalică, tăierea și prelucrarea la rece și altele. Cea mai răspândită dintre aceste metode a fost formarea pe miez de nisip (core-formed glass), utilizată și în cazul realizării vaselor alabastron.

Inițial, aceste vase erau realizate din alabastru, o piatră moale, de unde provine și numele lor, însă în timp au fost confecționate și din ceramică sau sticlă. Tehnica modelării pe miez de nisip presupunea realizarea unui miez din nisip și argilă, fixat pe o tijă, peste care era aplicată sticla topită, înfășurată sau modelată direct. Vasul era apoi încălzit și rotit pentru a obține forma dorită, iar ulterior erau adăugate detalii precum gura, toartele sau fire decorative. Miezul de nisip era îndepărtat după răcire și rămânea interiorul gol. Vasele astfel obținute aveau, de regulă, dimensiuni mici, pereți groși și decoruri în zigzag sau spirală, în culori intense, fiind folosite în special pentru păstrarea parfumurilor.

Un astfel de vas se află în colecția Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Descoperit la Vadu, la aproximativ 10 kilometri de Histria, alabastronul este un vas de mici dimensiuni, din sticlă groasă, cu aspect mat, având o lungime de aproximativ 12 centimetri. Exponatul prezintă urme de deteriorare în partea inferioară și la buză, iar una dintre toarte este spartă. Corpul vasului este decorat cu linii în zigzag, realizate în galben și verde, iar toartele mici sunt aplicate ușor asimetric. Piesa este datată în secolele VI – IV î. Hr. Este un exemplar unic, printre cele mai vechi din colecția muzeului, după cum sublinia Mihai Bucovală „aparținând seriei de balsamarii alexandrine și mediteraneene, abundente în tot bazinul Mării Mediterane încă de la sfârșitul secolului VII î.e.n”. Provine din import, cel mai probabil din Alexandria.

Reclama zilei: A sosit untură de pește proaspătă veritabilă de morun, calitate garantată, importațiune directă din Norvegia la Drogueria Medicinală Al. I. Heidenbusch, strada Carol (sub Hotelul Regal)

Sursa foto: MINAC

Astăzi, ca și ieri, copiii se joacă și visează în umbra ocrotitoare a părinților. Însă, spre deosebire de prezentul nostru, în Antichitate copiii erau considerați mici adulți, copii în miniatură ale părinților și purtători ai speranței de viitor a familiei și a societății. Viața de zi cu zi era organizată astfel încât să-i pregătească pentru rolul lor în societate și în statul roman.

Viața copiilor începea, simbolic, la 8-9 zile după naștere, când primeau un nume și astfel erau recunoscuți de tată, fiind primiți în sânul familiei și al colectivității. Apoi urma parcursul firesc spre majorat, care însemna vârsta de 12 ani pentru fete și de 14 ani pentru băieți, vârstă la care erau considerați adulți. Între cele două momente, copilăria era marcată de joc, educație și muncă, dar și de numeroase pericole care puteau curma viața fragilă a celor mici. La toate acestea vegheau adulții și statul, părinții având responsabilitatea să păzească copilul, să-l educe și să-l pregătească pentru intrarea în societate.

Însă cine îi păzea pe copii atunci când părinții nu erau prezenți? Răspunsul îl oferă o cercetare întreprinsă de regretatul arheolog Constantin Chera, în martie 1982, la Constanța, pe strada Progresul. Acesta a excavat și a documentat un mormânt care conținea, printre alte obiecte, două bijuterii, două pandantive lucrate din foaie de aur prin batere și lipire la cald. Unul dintre acestea este asociat, în literatura latină, cu copilăria.

Este vorba despre bulla, un mic pandantiv format din două părți suprapuse care creează un interior gol. În acesta puteau fi depuse elemente cu rol protector: o ofrandă de forma unei statuete, resturi de plante, dinți sau fragmente osoase de la animale sau oameni, șuvițe de păr din părul mamei, mărgele, miere, rășină, picături de lapte sau alte substanțe considerate a avea o valoare apotropaică, menită să alunge răul.

În primul rând, pandantivul avea rolul de a proteja copilul, dar avea și o funcție socială. Era numit simbolic și lictorul copiilor, prin analogie cu paznicii înalților magistrați. Bulla devenea astfel un semn distinctiv al copiilor născuți liberi și, totodată, un element de departajare al acestora în funcție de avere. Cei din familiile înstărite purtau bulla aurea, din aur, în timp ce copiii săraci aveau variante din materiale mai simple, precum pielea. Este știut faptul că orice încercare de a face rău unui copil din înalta societate ar fi fost urmată de o pedeapsă rapidă și exemplară.

Medalioanele de acest tip erau purtate la gât, prinse pe un material textil, un lanț ori fir din metal, de la primirea numelui până la ceremonia de majorat. Atunci era depus pe altarul zeilor casei sau în temple, ca parte a acestei sărbători personale, dar cu ecouri în societatea apropiată.

În cazul în care copilul nu ajungea la vârsta adultă, bijuteria cu valoare apotropaică (de protecție) își urma micul stăpân în bezna mormântului, pentru a-l proteja și a-i ține de urât și în lumea de dincolo. Anticii considerau că sufletele copiilor mici, morți înainte de vreme, rămân pe veci prinse între cele două lumi, veșnic la porțile infernului și, prin urmare, așa cum este de înțeles, cei dragi rămași în urmă încercau din răsputeri să-i ajute să treacă lin porta dintre cele două lumi și să le ofere protecție și amuzament pentru sumbra lume de dincolo. De aceea, mormintele de copii din perioada antică conțin adesea un inventar bogat din care nu lipsesc amuletele apotropaice, jucăriile îndrăgite și obiectele legate de viața de zi cu zi a acestora.

Unul dintre acești gardieni antici stă astăzi, în fața ochilor dumneavoastră! Micul lui stăpân a trecut demult în lumea de dincolo, însă bijuteria își păstrează misiunea pentru care a fost creată, să păzească și să protejeze în lumea noastră sau în cea de dincolo!

La întrebarea adresată în faimoasele satire ale lui Iuvenal, Quis custodiet ipsos custodes?/ Cine îi va păzi pe gardieni? (Iuvenal, Satire VI, 347-348), vă putem răspunde simplu: mica bulla din aur se află în depozitele Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, iar noi suntem gardienii poveștilor antice din vechiul Tomis!

Reclama zilei: Sticle Isometrop – Conservarea ochilor – Patentate în Europa și America – Cea mai clară vedere fără a osteni ochii – Se va cere această IS marcă pe fiecare sticlă – Evitarea Fluorescenței dăunătoare ochilor – Experiențe făcute cu Razele Roentgen – Sticle premiate de Academiile oculare din Europa și America (Dobrogea Jună, 1908)