Publicul constănțean interbelic era la fel de interesat de cancanuri precum este și cel de astăzi. Dramele amoroase erau gustate din plin de cititorii gazetelor, iar intrigile de acest gen își găseau spații generoase în paginile jurnalelor cotidiene. Într-o zi de februarie a anului 1930, localnicii discutau, prin restaurantele și prăvăliile urbei, despre un caz care stârnise mare vâlvă în ultima jumătate de an și ajunsese, în cele din urmă, la un deznodământ așteptat.

Știrea zilei era următoarea: Curtea cu jurați o condamnase definitiv la cinci ani de muncă silnică pe Maria Dumitrescu, rezidentă în localitate. Ea fusese acuzată că, în urmă cu cinci luni, îl ucisese pe concubinul său, căpitanul aviator Petre Gheorghe. Trebuie specificat faptul că, în acei ani, crimele – fapte penale deosebit de grave – se pedepseau cu muncă silnică, formă ce prevedea închisoare și muncă forțată în mine, saline și stabilimente penitenciare speciale ce aparțineau statului.

Regimul acestui tip de pedeapsă era unul extrem de aspru, iar mulți dintre condamnați își pierdeau viața în timpul muncii forțate. Pedeapsa la muncă silnică era prevăzută de articolele 10-14 din Codul Penal din 1864 (în vigoare din 1 mai 1865). Acest cod, cunoscut drept „Codul lui Cuza”, realizat după modelul francez, a fost aplicat (cu unele modificări și completări suferite de-a lungul timpului) până în 1936, când a fost înlocuit cu un nou Cod Penal.

Maria Dumitrescu a fost, așadar, condamnată la muncă silnică pentru săvârșirea unei crime. Gazetarii de la Dobrogea Jună au publicat periodic o serie de articole despre acest caz, oferind detaliile ample ale intrigii amoroase, încheiate tragic. Într-unul dintre articolele finale se specifica: „Împrejurările deosebit de interesante cari au precedat și urmat drama merită să fie împrospătate în memoria cititorilor și de aceea, în rândurile ce urmează vom reda pe scurt această sângeroasă dramă sentimentală…”

În stilul clasic și melodramatic al știrilor de gen ne este prezentată întreaga „sângeroasă afacere sentimentală”: „Maria trăia de vreo 15 ani în concubinaj cu căpitanul aviator Petre Gheorghe… când s-au cunoscut ea nu avea decât 16 ani și el 19… S-au iubit… Ea era lucrătoare la un atelier, el învăța carte, dar fiind lipsit de mijloacele cari le reclama instrucțiunea lui, fata l-a întreținut din leafa ei, în ultimul an de liceu, în școala militară și mai târziu, până a ajuns locotenent”.

Bărbatul și-a terminat  școala, a devenit locotenent, apoi căpitan, și a fost detașat de la București la Constanța, fiind urmat aici de iubita sa. În urbea de la malul mării, povestea celor doi a luat însă un alt curs:

„La Constanța, sosiți de câteva luni, Petre Gheorghe, de curând avansat în grad, este anturat (n.a. cunoaște alte persoane, își formează un anturaj) și primește atențiuni din partea unor reprezentante ale sexului frumos… Maria, fire geloasă, începe să sufere și într-o bună zi, după multe scene făcute concubinului, ia o hotărâre funestă…

După ce s-au certat ca de obicei, pe când căpitanul se odihnea pe o canapea la domiciliul lor din strada Tache Ionescu, Maria puse mâna pe revolverul căpitanului, asupra căruia trage două focuri…”

Urmează tragedia: căpitanul moare în urma rănilor provocate la piept. Iubita sa realizează ce a făcut și decide să se sinucidă. Fuge pe faleza Cazinoului și se aruncă de pe digul cel mare în apele reci ale Mării Negre, într-o zi de toamnă târzie. Este însă salvată de doi barcagii, care o transportă la spital. „După o oră (n.a. de la internare), când comisarul de serviciu a venit să îi ia declarația și să îi stabilească identitatea, s-a dovedit că această candidată la sinucidere era chiar ucigașa căpitanului”.

Maria Dumitrescu a plătit pentru crima sa. „În tot timpul detențiunii preventive a sperat că judecătorii o vor achita, iluzie spulberată când a auzit din gura primului jurat și a prezidentului Curții condamnarea ei la muncă silnică”.

Nu știm ce s-a întâmplat cu Maria Dumitrescu după pronunțarea sentinței, dacă a supraviețuit detenției și condițiilor îngrozitoare din penitenciarele vremii. Povestea tragică a celor doi nu s-a pierdut însă, fiind păstrată în paginile gazetelor constănțene de acum aproape un veac…

Reclama zilei – Cabinet dentar C. Șreiber, diplomată la Facultatea de Medicină a Universității din Kiev. Execută orice lucrare în arta dentară. Extracțiuni fără durere. S-a mutat în strada Carol, colț cu Cuza Vodă 28. lângă Cinema Majestic. Consult de la 8-6. Pentru funcționari de la 8-9 și de la 12-3.

Sursă foto: Anuarul Dobrogean 1910

În primele decenii ale secolului XX, Constanța, oraș-port cosmopolit, multietnic și multicultural, a fost în dese rânduri scena unor activități de spionaj, defășurate de agenți ai unor puteri străine. Vom da astăzi un exemplu. Din ziarul Dacia am aflat că pe data de 22 februarie 1933, “Siguranța Constanța, după lungi cercetări făcute în localitate cu descoperirea organizației comuniste din Dobrogea, a reușit să aresteze o periculoasă spioană, trimisă în țară de GPU (n.n. Direcția Politică de Stat a Uniunii Sovietice). Încă de acum o lună și jumătate, Siguranța știa de sosirea în oraș a curierei sovietice Albertina Koh, o tânără de 19 ani, originară din Galați. Totuși, ea n-a fost arestată înainte ca Siguranța să se convingă de felul cum dânsa lucrează.“

Agenții Siguranței au ținut-o în permanență sub supraveghere și după o lună și jumătate i-au raportat șefului lor, comisarul Nicolau. S-a stabilit că agenta sovietică a avut în oraș două domicilii, unul pe strada Vasile Lupu nr. 3 și celălalt, pe Basarabiei nr.13, la acesta din urmă locuind împreună cu un tânăr meseriaș. Albertina Koh a fost arestată într-o casă din cartierul Tăbăcărie, casă conspirativă și sediul organizației comuniste ce acționa în ilegalitate. În momentul arestării, tânăra avea asupra sa “un cifru și un bogat material conspirativ”.

Anchetată, Koh a declarat că în 1932 a absolvit școala de spionaj a GPU din orașul Tiraspol. Ea a recunoscut că a fost trimisă în România având ca însărcinare spionajul și înlesnirea trecerii către Uniunea Sovietică a corespondenței secrete. Misiunea sa în Constanța era aceea de a reorganiza nucleul comunist local, care în ultimii ani, se destrămase aproape total. După acest articol din Dacia, Albertina Koh nu mai apare în alte documente și nu știm ce s-a întâmplat cu ea în anii următori sau după 23 August 1944. Se știe însă că în misiunea sa de la Constanța a lucrat cu un alt agent sovietic, Ofelia Manole (născută Zeidman), membră PCR din 1926. Aceasta din urmă a fost arestată cu două săptămâni înaintea Adelinei Koh. Despre Ofelia Manole se cunosc multe date: după 23 august 1944 a deținut numeroase înalte funcții în aparatul de stat comunist. A fost deputat în Marea Adunare Națională, secretar general în Ministerul Sănătății, precum și adjuncta șefului Secției de Agitație și Propagandă a Comitetului Central. Căzută în dizgrație în anii 60 a rămas în capitală iar în 1983 a fost împușcată mortal în propria casă, cel mai probabil ca urmare a unui asasinat politic.

Cazul de mai sus ne arată că în anii 30 activitatea comunistă se intensifică și că marile orașe, precum Constanța, deveniseră țintele agenției de spionaj din Uniunea Sovietică.  

***

Pe 21 februarie 1932, ziarul Dacia lăuda o acțiune de caritate, inițiată de Primăria Municipiului Constanța: înființarea unei cantine petru șomeri, care funcționa la sediul Serviciului de Salubritate, de pe strada Mircea. Zilnic, aici primeau hrană 600 de șomeri, bărbați și femei. Săptămânal, acestora li se dădea gratuit și o rație de lemne. Împărțirea hranei se făcea sub supravegherea ajutorului de primar, Romulus Cocea. Mai mult, primăria a decis ca șomerii dar și meseriașii din municipiu să fie admiși la Băile Publice ale Corporației Ovidiu, la un preț mult mai mic decât cel oficial.

Reclama zilei – EVRIKA! Cel mai bun remediu pentru a uita necazurile și a petrece câteva ore plăcute e să te duci la Varieteul familiar Alhambra. Grandios program compus din 30 de numere. Mișu Ghimpu – jocuri, schetciuri și duete, Stopazoni – celebru jongleur și acrobat, cu câinele său, Lily Sombray – cântăreață vieneză, Margarite – dans englez, Marietta – dans excentric, Valenco – dans turcesc. Bufet bogat și bine asortat. Orchestră specială – Jazz Band de 12 persoane sub conducerea maestrului Scipion. (1927)

În anii ’20 ai secolului trecut, Cazinoul Comunal din Constanța era principala atracție a urbei, cu precădere în sezonul estival, atunci când zeci de mii de oameni, din țară și din străinătate veneau în orașul lui Ovidius pentru a petrece clipe de relaxare. Aflat sub anterpriza baronului Edgar de Marçay (cel care conducea și Cazinoul din Sinaia), Cazinoul Constanței era un centru cultural (găzduia spectacole, concerte, expoziții, baluri), dar și restaurant și local unde se jucau jocuri de noroc. Acestea din urmă au adus Cazinoului și orașului câștiguri uriașe, dar ele atrăgeau, implicit și mari și grave probleme. Pasiunea bolnavă pentru ruletă, baccara, poker sau chemin de fer a făcut sute de victime, atât printre vilegiaturiști, cât și printre constănțeni. Ziarele vremii au consemnat numeroase cazuri de sinucidere a unor persoane ruinate la Cazino. S-au pierdut vieți, s-au distrus destine și familii, s-au destrămat averi. Toate aceste probleme au făcut ca autoritățile constănțene să convingă instituții ale statului să interzică jocurilor de noroc, în unii ani. Așa s-a întâmplat în 1923-1925, trei ani consecutivi în care jocurile au fost prohibite. Această hotărâre i-a făcut pe jucătorii pasionați să nu mai vină la Constanța și să își consume viciul, și banii, în altă parte. Comercianții locali erau nemulțumiți pentru că afacerile lor sufereau: în trecut, înainte de a merge la Cazino, pariorii cheltuiau sume mari în magazinele și restaurantele urbei, ajutându-i pe afaceriștii locali să prospere. Pe 21 februarie 1925, ziarul Marea Neagră publica articolul Pentru salvarea comerțului constănțean, din care vom cita un amplu fragment:

“De trei ani, Constanța e veșnic abandonată de către obișnuiții ei adoratori, cari o vizitau regulat. Mărgăritarul României Mari nu mai dispune de distracțiile pe cari le oeferea altădată Cazinoul Comunal. Măsura luată de ministrul de finanțe, prin care a oprit jocurile, a făcut ca ușile Cazinoului să nu se mai deschidă. Odată cu închiderea lui și miile de vizitatori ce ne vizitau în fiecare vară, au renunțat la Constanța, îndreptându-se acolo unde le sunt rezervate toate distracțiile. Pe când aiurea totul e permis, la noi singurul local de distracție care aduce comunei și statului venit  anual de  câteva milioane și negustorilor -frumoase afaceri, printr-o simplă dispozițiune a fost distrus, căci prin oprirea jocurilor nimeni nu-l mai vizitează, nicichiar localnicii.”

În finalul scrisorii deschise din Marea Neagră se face apel la ministrul de finanțe Vintilă Brătianu să revină asupra deciziei sale “dând libertate jocurilor la Cazinoul Comunal din Constanța și astfel, comuna, statul și comercianții vor avea numai de câștigat iar orașul își va recăpăta amploarea de altădată”. Presiunea exercitată de ziarele locale, dar și de unele naționale, precum și numeroasele plângeri făcute de comercianți, au făcut ca în anul următor,  jocurile de noroc să fie iarăși acceptate la Cazino. Pariorii iar au luat cu asalt urbea, negustorii locali și-au mărit veniturile iar victimele jocurilor au apărut din nou. Această situație a continuat să existe de-a lungul întregului deceniu, cu perioade de acceptare, urmate de interzicere.

Reclama zilei – Vechea cunoscuta firmă a dlui Panait Arvaniti atrage atenția onorabilei sale clientele că a redeschis în strada Carol 58 cu emblema La Magazinul Mic un magazin bine asortat cu tot felul de articole de Mercerie și Galanterie, special Dantelărie și Ciorăpărie care se vând cu prețuri reduse.

În dimineața zilei de 20 februarie 1925, în Portul Constanța a ancorat vaporul SMR Regele Carol, sosit din cursa sa obișnuită din Mediterana, pe ruta Pireu – Constantinopol. La bord, pe lângă pasagerii obișnuiți, se aflau Constantin Langa – Rășcanu, ministrul plenipotențial al României în Grecia, și trei înalți ofițeri eleni de poliție: inspectorul Constantin Camițas și comisarii Panopol și Polihronopol. Aceștia din urmă aveau asupra lor o scrisoare adresată lui Romulus Voinescu, directorul general al Siguranței Române. Prin trimișii săi, statul grec solicita ajutor pentru prinderea unor infractori periculoși, urmăriți internațional, vinovați de o mega-înșelăciune și de alte fapte penale grave, despre care se aflase că se ascundeau la Constanța.

Imediat după debarcarea celor trei polițiști greci, directorul Voinescu a fost informat și a ordonat poliției din urbea lui Ovidius să le dea oaspeților tot concursul de care aveau nevoie. La mai puțin de 24 de ore de la sosirea vaporului Regele Carol, autoritățile constănțene l-au arestat pe cetățeanul grec Petru Atihidis, într-un local de pe strada Carol. O zi mai târziu a fost reținut un alt urmărit, escrocul Louis Astras. Între timp, ziarele constănțene au aflat și au publicat detaliile legate de infractorii greci și despre loviturile de milioane de drahme pe care aceștia le dăduseră în țara natală, înainte de a se ascunde la Constanța.

Povestea începuse cu câteva luni în urmă, în orașul grec Amfissa, aflat la 20 de km de Delphi, la poalele munților Parnasus. Principala activitate a localnicilor era producția de măsline și ulei, zona fiind extrem de propice pentru creșterea acestui arbust. Într-o zi, în localitate au sosit doi oameni de afaceri, A. Barzacanos și Petru Atihidis, care au contactat producătorii locali, cerându-le o mare cantitate de măsline, în valoare de trei milioane de drahme. Cei doi promiteau să revândă marfa la un preț mai mare, la Atena și în alte mari orașe, și să restituie suma inițială producătorilor. Oamenii au avut încredere în cei doi, însă acest lucru avea să îi coste scump.

Barzacanos și Atihidis au vândut măslinele, au încasat banii și au început să amâne plata, transmițând prin scrisori că vânzarea nu este încă finalizată. Când răbdarea producătorilor a ajuns la limită, escrocii au decis să dispară. Nu înainte însă de a mai da o lovitură! În complicitate cu alți doi escroci, frații Louis și Stamate Astras, au luat legătura cu o firmă străină și s-au oferit să îi furnizeze, la Constantinopol, cafea și zahăr. Nu aveau această marfă, așa că au recurs la un mare șiretlic. Au închiriat vaporul Constantinos și au încărcat în hambarele acestuia 2.500 de saci cu sâmburi de măsline, înregistrați ca fiind cafea, și 500 de saci cu var și sare, înregistrați ca fiind zahăr. Stamate Astras, care avea de mult afaceri la Constanța, s-a îmbarcat pe Constantinos, și în timpul călătoriei, în complicitate cu un membru al echipajului, marinarul Galțos, a provocat o spărtură în cală, care a dus la scufundarea ambarcațiunii. Marfa fusese asigurată pe bani grei (cu complicitatea unui funcționar numit Mazarachis), astfel că escrocii au primit o despăgubire substanțială. Poliția a suspectat însă că ceva nu era în regulă și în urma unei anchete l-a arestat la Pireu pe funcționarul corupt Mazarachis, care a recunoscut implicarea.

Înțelegând că nu mai aveau șanse de a scăpa, escrocii au decis să fugă din Grecia. Aveau bani cu nemiluita, dar li se părea că nu sunt de ajuns, așa că au mai dat un tun. Barzacanos a sedus o doamnă din înalta societate, pe Maria Perdichis, soția unui mare om de afaceri și rudă cu un ministru al guvernului elen. Femeia nu doar că s-a hotărât să fugă cu escrocul Barzacanos, dar a luat cu ea bijuterii în valoare de 1,5 milioane de drahme, precum și câteva milioane de drahme din seiful soțului ei.

După această ultimă lovitură, toate cele cinci persoane (Barzacanos, Atihidis, frații Astras și doamna Perdichis) și-au făcut pașapoarte false, s-au îmbarcat pe un vas și au ajuns la Constanța, unde și-au deschis mici afaceri, pozând în negustori respectabili. S-a dat însă de urma lor și, astfel, cu toții au fost arestați. Inspectorul Camițas și oamenii lui i-au îmbarcat, sub pază strictă, pe prizonieri, care s-au întors în Grecia pentru a răspunde în fața instanțelor pentru faptele lor. Cât despre Maria Perdichis, aceasta a fost nevoită să suporte consecințele faptei sale, în fața rudei ministru, a soțului și a opiniei publice…

Reclama zilei – Plăcintăria Favorita, de pe str. Ștefan cel Mare 23, reamintește onoratei sale clientele și onoraților amatori că, pe lângă laboratorul special de plăcinte, prepară superbi Cozonaci, Cornuri, Pișcoturi și Covrigi cu Susan, etc. Localul fiind deschis la orice oră din zi și din noapte, se poate găsi plăcintă proaspătă cu carne, și cu brânză, și cu ștrudel de mere, primindu-se orice fel de comandă în această branșă. Cu stimă, Cristu Costache! (Marea Neagră, 1925)

Sursa foto: anticariat-unu.ro

Orașul a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Dacă în 1880 fuseseră înregistrați 5.204 de locuitori, la recensământul din 1895 cifra aproape se dublase, populația urbei ajungând la 9.499 de locuitori. Dintre aceștia, 2.519 erau români (majoritari), 2.460 greci, 2.202 turci și tătari, 855 evrei, 559 armeni, 332 germani, 181 unguri, 109 italieni, 109 englezi, 106 bulgari, 33 ruși, etc. În 1895, primarul orașului era Mihail Coiciu, aflat la cel de al treilea său mandat (aprilie 1892-iunie 1897). Acest edil a fost responsabil de extinderea localității prin crearea de noi cartiere, unul dintre acestea purtându-i și astăzi numele, Coiciu. Pentru construirea noilor suburbii era nevoie de distribuirea unor noi locuri de casă, iar Consiliul Comunal (Constanța era atunci comună urbană – reședință de județ) a demarat imediat acțiunile administrative pentru rezolvarea acestei probleme.

Pe data de 19 februarie 1895, ziarul Constanța a publicat Raportul Comisiunei Comunale, privitor la vânzarea de locuri de case cu prețuri fixe, document care a stabilit regulile clare după care urma să se ghideze acțiunea de împroprietărire. Se prevedeau următoarele:

“Parcelele de dat să fie clasificate în două sau trei părți. O parte va servi pentru așezarea românilor și celelalte două pentru cetățenii români de alte naționalități. Locul, întinderea, numărul loturilor și suprafeța fiecărui lot se vor determina de administrația comunală după un tabel ce se va  forma în proporțiune cu numărul cererilor și pe baza petițiunilor date. Întinderea fiecărui lot să fie de cca 300 mp, după cum comportă situația careului, administrația comunală având facultatea de a subdiviza lotul tip în două părți egale, precum și de a da două loturi alăturate unei singure persoane, după cum va fi numărul cererilor și al celor în drept a lua pământ, și avându-se în vedere starea socială a petiționarului”.

Prețul fixat de administrație pentru viitoarele terenuri de casă era de 1 leu mp, indiferent de întinderea și poziția lotului. Noii proprietari erau obligați să achite la cumpărare 20% din prețul total, iar restul urma să fie plătit în opt rate egale trimestriale, fiecare rată fiind plătită la începutul trimestrului. O cauză foarte clară stipulată de la bun început: cine nu plătea la timp, pierdea dreptul de proprietate, precum și ratele deja achitate.

Se mai prevedeau în raport următoarele:“Distribuțiunea loturilor la cumpărători să se facă prin (tragere la) sorți, între diferiții membri ai fiecărui grup de loturi… Termenul pentru (construcția de) clădire se fixează la trei ani, după expirarea căruia locul neclădit reintră în stăpânirea comunei, fără nicio despăgubire către cumpărător. Numai după complecta achitare, după clădire și expirarea unui termen de trei ani, locul poate fi înstrăinat către un alt cetățean, cu aceleași drepturi ca și vânzătorul și numai cu aprobarea specială a primarului orașului, fără de care vânzarea nu e valabilă.“

La formarea tabelului cu cei admiși să cumpere loturi pentru ambele cartiere ce aveau să răsară, urmau să aibă întâietate locuitorii majori deja rezidenți în oraș, familiști și văduve cu copii, care nu dețineau proprietate pe raza urbei. Abia după aceștia venea rândul locuitorilor majori din restul Dobrogei, care doreau să se stabilească efectiv în oraș. Evident, pământul se dădea doar românilor și celor cu cetățenie română, așa cum prevedeau, la acea vreme, legile speciale care guvernau Dobrogea.

Documentul sus-citat ne ajută astăzi să înțelegem modul în care orașul s-a extins începând cu acel sfârșit de veac al XIX-lea. Constanța atrăgea deja multe familii dornice să trăiască în marele port al României, într-o Dobroge ce avea să se lege, chiar în acel an 1895, cu restul țării, prin Podul Carol I de la Cernavodă.

Reclama zilei – Atențiune! În fostul local Macedonia s-a deschis renumitul Varieteu CASTELUL CU FLORI. Localul a fost frumos amenajat și luxos mobilat. Au fost angajați cu mari sacrificii artiști și artiste din cele mai renumite. Cele mai alese debuturi. În fiecare seară, program nou – Bufet bine asortat – Vinuri dintre cele mai renumite. Muzică clasică – Prețuri moderate. Vizitați și vă veți convinge! (ziarul Marea Neagră, 1924).

                                                              Că de n-ar fi, nu s-ar povesti…

Bătrânul Tomis ascunde încă, în tainițele sale, nenumărate comori și povești. Din timp în timp, orașul își dezvăluie o parte dintre mistere și le face cunoscute locuitorilor săi de astăzi. Multe dintre acestea sunt povești cu aur, așa cum se cuvine unei metropole bogate de pe țărmul Pontului Euxin, înființată de greci și cucerită mai apoi de romani.

Din lada de zestre a timpului, astăzi vă aducem în atenție două dintre descoperirile făcute în necropolele orașului: un medalion și un ac de păr fragmentar, ambele obiecte îndrăgite de femei și purtate în preumblările lor pe străzile orașului și, mai apoi, pe drumul către lumea de dincolo.

Prima descoperire este un pandantiv din aur şi rubin (MINAC nr. inv. 4918, dimensiuni: înălțime 2,4 cm; lățime 1,8 cm; greutate 5,440 gr.). Acesta a fost descoperit în februarie 1964, pe strada Traian (în fața fostei braserii „Albatros”), ca parte a inventarului unui mormânt de inhumaţie, M336 (cercetare V. Barbu). Piesa este, în fapt, capul unui ac de păr realizat sub formă de kantharos (n.r. cupă grecească cu toarte înalte, utilizată pentru consumul vinului, atât în contexte cotidiene, cât și în rituale, adesea asociată cu Dionysos) cu toartele terminate în volute (n.r. ornament spiralat specific arhitecturii și artei grecești clasice), în gura vasului fiind montat un rubin. Pe marginea piciorului, pe corp și la baza buzei este realizat un decor din linii incizate, iar gura vasului, unde este montat rubinul, este decorată cu romburi. Piesa a fost datată în secolul al II-lea p. Chr. (Virgil Lungu, Zaharia Covacef, Constantin Chera – „Bijuterii antice din aur din colecțiile Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța”, Biblioteca Tomitană VI, Ex Ponto 2012, p. 124)

Ce-a de-a doua piesă prezentată este un medalion-pandantiv din aur (MINAC nr. inv. 31859, greutate 1,51 gr.), descoperit în februarie 1982 pe strada Mircea cel Bătrân, la Spitalul Nou, ca parte a inventarului funerar al mormântului M.1 (cercetare C. Chera). Piesa noastră (foto) este un medalion-pandantiv din aur, de formă ovală. Chenarul inelar, simplu, se termină lângă agățătoare cu câte o bobiță, iar al doilea chenar, din pseudoperle, încadrează imaginea în relief a zeiţei Fortuna, reprezentată spre dreapta: cu mâna stângă se sprijină pe cârmă și cu dreapta susține cornul abundenței. Toarta este inelară, solidă, convexă. Medalionul a fost datat în secolele II – III p. Chr. (op. Cit., p. 126 – 127)

Cu gândul la descoperirile fabuloase ale anticului Tomis și la zeii săi protectori, vă reamintim dictonul latin audentes Fortuna iuvat – norocul îi favorizează întotdeauna pe cei curajoși!

În seara de 17 februarie 1923, Jandarmeria orașului Constanța a fost informată telegrafic că potera militară și civilă a companiei Tulcea, sub comanda căpitanului Panaitescu, l-a descoperit și împușcat pe celebrul bandit Vasile Vârlan, un așa numit haiduc care provocase haos și panică în Dobrogea ultimilor ani. Cu câteva luni în urmă, acest Vârlan fusese arestat și închis la Constanța, dar reușise, surprinzător, să evadeze și se întorsese în pădurea Babadag, în apropierea satului său natal, Slava Rusă. Ziarul Dacia a scris o zi mai târziu că potera tulceană l-a descoperit pe bandit în ascunzătoarea sa, acesta a ripostat și în urma unei lupte scurte a fost rănit mortal.

Ulterior, s-au aflat mai multe detalii legate de eveniment. Șeful de post din Slava Rusă a reținut în dimineața de 17 februarie un pădurar, cumnat al lui Vârlan, care avea asupra sa alimente și câteva cartușe. Omul a recunoscut că urma să îi ducă tâlharului acele provizii. Șeful de post a sunat imediat la Tulcea, de unde a venit în scurt timp echipa căpitanului Panaitescu. Oamenii legii au plecat împreună cu pădurarul în pădurea Trestenic, ajungând la un stejar bătrân în a cărui scorbură își avea Vârlan ascunzătoarea. Tâlharul a ieșit să își întâmpine cumnatul și când i-a văzut fața a realizat ce se întâmplă, a întrebat „Jandarmii unde sunt?” și a pus mâna pe armă. Imediat polițiștii și jandarmii au tras trei focuri și totul s-a sfârșit.

Lumea a răsuflat ușurată pentru că Vârlan fusese autorul a numeroase jafuri. Veteran al Primului Război Mondial, el a fost un om foarte inteligent și se considera ultimul haiduc al lumii moderne și nu un simplu bandit, așa cum era, spre exemplu, celebrul Terente (1895-1927). Vârlan se lăuda că face fapte bune, că ajută săracii și că îi jefuiește doar pe cei bogați și corupți. Culmea, oamenii din zona Slavelor (Cercheză și Rusă) îl iubeau și respectau, și îi creaseră o aură de legendă. Se povestea că după război fusese argat la hogea Kerim din satul Turda. La un moment dat, făcuse o faptă rea (nu se mai știe ce), iar pentru asta hogea îl pălmuise. Atunci Vârlan își luase câmpii și fugise în pădure, unde își făcuse o ceată de haiduci. Într-o zi, ei l-au întâlnit pe drum pe hogea Kerim. Acesta era sigur că fostul său argat îl va ucide, însă Vârlan i-a spus să nu se teamă, căci avusese dreptate să îl pălmuiască. L-a lăsat pe Kerim să plece și le-a ordonat tovarășilor săi ca niciodată să nu îi facă vreun rău musulmanului.

O altă poveste din satele pădurii Babadag spunea că Vârlan prădase un preot, după ce se deghizase în femeie. Cu ajutorul unei păpuși folosite pe post de bebeluș, el îl convinsese pe cleric să îl lase să intre în casă, după care, sub amenințarea armei, îl jefuise. O altă poveste ce îi conferea o aură de haiduc era aceea că, odată, se întâlnise pe drum cu o văduvă care ducea la târg o vacă pentru a o vinde. Femeia avea acasă trei copii mici. Vârlan nu i-a furat vaca, ba chiar i-a dat o pungă cu bani, pentru a-și putea hrăni familia.

Nu doar poveștile sătenilor susțineau această imagine de haiduc. Cu luni bune înainte de a fi împușcat, pe 21 noiembrie 1922, ziarul Universul din București publicase, sub titlul Haiducul Vârlan vorbește!, o scrisoare a acestuia, trimisă la redacție. În preambul, gazetarii menționau:  „Am primit scrisoarea de mai jos, pe care o publicăm întocmai. Desigur că atunci când Vârlan își atribuie haiducia suferințelor țăranilor, astăzi, când s-a făcut exproprierea în favoarea lor, pledează o cauză neexactă în fapt. Rămâne ca autoritățile să dovedească contrariul și să procedeze la o discuție contradictorie atunci când îl vor avea din nou în mâini”.

Urma scrisoarea, din care redăm un amplu fragment: “Domnule director. O să vă prindă mirarea când o să videț cine vă scrie. Este Vasile Vârlan, fost plotoner în armata țărei românești, care astăzi s-a făcut haiduc din cauza nedreptăței care o suferă betul țăran, muncitor al ogorului care nu este al lui, și care este plin de suferință și de lipsuri, pe când coconașii îmbogățiți pe spinarea lui se plimbă în automobile și poartă juvaeruri și blănuri scumpe… Aflați că eu, Vasile Vârlan, am fost calomniat în gazeta dumneavoastră, în care s-a scris că în ziua de 1 noiembrie, când am atacat automobilul de pe șoseaua Isaccea – Tulcea, cu dl. Grigorof, aș fi luat, printre alte lucruri și valori, și 21.000 de lei de la domnul avocat și artist Beigescu Oardă. Vă rog să scrieți în jurnalul dvs că n-am luat decât 14.000 de lei, în afară de ceas și lanț, și de la dl. inpector (Grigorof), 920 de lei, nu 2000 cum s-a scris. Apoi, n-am luat hainele de la nimeni și îmi pare rău că nu i-am lăsat cu cămeșile și în izmene, ca să fi avut de ce să se plângă. Vă anunț că pe domnișorul acela cu mustățile rase (artistul), când l-oi mai prinde la strâmtoare am să-l judec eu bine și am să-l las gol ca să se învețe minte să fie igsact (exact) și să scrie altădată la gazetă cum stă adevărul”.

Vârlan se mai lăuda în scrisoare că nimeni nu îl poate prinde, că poate evada de oriunde și că își bate joc de autorități: “Mă plimb slobod în satul meu, mă duc unde vreu, cutreier drumurile și ajut vădanele și pe orfani, dari pi cei bogați care ni stropesc cu noroi, îi calc… De aceea am vrut să știți acest lucru și să-l scrieți la gazetă. Cu respect, al dvs cititor, Vasile Vârlan, haiduc din vremurile vechi, din Slava Rusă“.

Norocul lui Vârlan s-a sfârșit pe 17 februarie 1923. Stejarul în care se ascundea nu mai există astăzi, dar un izvor din apropiere, din care își potolea setea, se numește și acum Izvorul lui Vârlan. A rămas în istoria Dobrogei ca un tâlhar cu maniere și principii, care își învățase toți tovarășii de fărădelege să scrie și să citească. Probabil, dacă ar fi să vorbim despre un haiduc în sensul romantic din cărți, dintre numeroșii bandiți dobrogeni de la începutul secolului al XX-lea, atunci Vasile Vârlan ar fi singurul care ar merita acest titlu.

Reclama zilei – Cafeneaua, Berăria și Cofetăria BURSA, Veșnic gustări proaspete, Bere Bragadiru; Nicolae L. Gherondachis – Piața Independenței (ziarul Marea Neagră, 1924).

Sursa foto: ziarul Dacia

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, sub egida Consiliului Județean Constanța, în parteneriat cu Muzeul „Vasile Pârvan” Bârlad, aflat sub egida Consiliului Județean Vaslui, invită publicul la vernisajul expoziției „ARS SACRA. Primul mileniu al erei creștine în Dobrogea”. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 21 februarie 2026, ora 11:00, la sediul muzeului gazdă, din strada Vasile Pârvan numărul 1, etajul I, municipiul Bârlad.

          Manifestarea culturală este organizată și itinerată de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în cadrul unei îndelungate și solide colaborări cu instituția muzeală din Bârlad. Conceptul curatorial este coordonat de specialiștii muzeului constănțean dr. Ingrid Petcu-Levei, dr. Radu Petcu și dr. Aurel Mototolea.

Publicul are ocazia să descopere o selecție remarcabilă de artefacte și bunuri culturale, cu o valoare istorică deosebită, datate în secolele III-X d. Hr., care ilustrează pătrunderea și consolidarea creștinismului în spațiul estic al Imperiului Roman. Demersul expozițional evidențiază rolul Dobrogei în formarea identității creștine timpurii pe teritoriul actual al României, oferind o perspectivă amplă asupra primului mileniu al erei creștine.

Expoziția va putea fi vizitată în perioada 21 februarie – 10 mai 2026, la sediul central al Muzeului „Vasile Pârvan”, din strada Vasile Pârvan numărul 1, etajul I, municipiul Bârlad.

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, sub egida Consiliului Județean Constanța, participă la un amplu proiect expozițional național, intitulat  „Dunărea, fluviul care a modelat o lume. Teritorii romane între Porțile de Fier și Marea Neagră”, inițiat și coordonat de Muzeul Național de Istorie a României. Expoziția este realizată în cadrul unui parteneriat care reunește nouă instituții muzeale din România, într-un demers comun de valorificare a patrimoniului arheologic descoperit de-a lungul Dunării. Alături de muzeul organizator și cel constănțean, participă Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Simion Gavrilă” Tulcea, Muzeul Civilizației Dunării de Jos Călărași, Muzeul Banatului Montan Reșița, Muzeul Județean de Istorie „Paul Păltânea” Galați, Muzeul Regiunii Porților de Fier Drobeta-Turnu Severin, Muzeul Olteniei Craiova și Muzeul Județean Teleorman Alexandria.

Proiectul aduce în prim-plan Dunărea romană, ca axă strategică, economică și culturală a Imperiului Roman, într-o abordare care evidențiază coerența și unitatea acestui spațiu de frontieră, pe sectorul cuprins între Porțile de Fier și Marea Neagră. Selecția de piese arheologice, provenite din colecțiile muzeelor partenere, oferă o viziune comparativă asupra descoperirilor realizate de-a lungul fluviului și le reunește, pentru prima dată, într-o expunere unitară la scară națională a patrimoniului dunărean roman. Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța contribuie cu piese arheologice reprezentative provenite din așezările Limesului dunărean, descoperite la Cernavodă, Rasova, Capidava, Topalu, Hârșova, Ostrov – Dervent și Dumbrăveni.

Expoziția îmbină prezentarea pieselor arheologice cu imagini documentare și fotografii ambientale ale siturilor de pe Dunăre, oferind publicului o perspectivă sugestivă asupra acestui spațiu istoric. Vizitatorii sunt purtați într-o călătorie în sensul cursului Dunării, de la vest la est, și au prilejul să descopere trecutul prin prisma cercetărilor recente și a noilor interpretări științifice.  

Vernisajul expoziției va avea loc marți, 17 februarie 2026, ora 10:00, la sediul Muzeului Național de Istorie a României, în Holul Central, Aripa Franceză. Expoziția va putea fi vizitată până în toamna anului 2026, de miercuri până duminică, între orele 9:00 – 17:00 (program de iarnă), respectiv orele 10:00-18:00 (program de vară).

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Dobrogea era o provincie multietnică cu un regim excepțional și fără drepturi politice (parlamentari), precum celelalte regiuni ale țării, Oltenia, Muntenia și Moldova. Din punct de vedere instituțional, totul funcționa la fel ca dincolo de Dunăre, același tip de instanțe civile, penale și comerciale, doar că la Constanța și Tulcea existau și două cadiate (judecătorii) musulmane care soluționau cauze legate de familie, căsătorii, divorțuri și moșteniri, pentru credincioșii mahomedani, dar nu și celelalte cauze civile, sau pe cele comerciale și penale.

Instanțele judecătorești din Constanța și din Dobrogea se confruntau cu o problemă inedită, așa cum aflăm din Aurora, ziarul condus de directorul Pericle Constantzianu, din articolul Interpreții de pe lângă justiție, publicat pe 16 februarie 1895. Se specifica faptul că după integrarea Dobrogei la România a fost introdus sistemul de legiuiri române, cu câteva dispoziții excepționale (precum tribunalele mahomedane), care, în timp, urmau să dispară. De asemenea, potrivit legii, pentru că mulți dobrogeni (în special cei de la sate) nu vorbeau decât turcă sau tătară, toate instanțele de judecată trebuiau să aibă interpreți, translatori. Din păcate, ne arată ziarul Aurora, deși trecuseră ani buni de la aceste reglementări, în practica instanțelor existența acestor interpreți era încă o mare problemă. Astfel, în locul interpreților oficiali, la judecătorii erau admiși adesea și interpreți aduși de părțile din proces:

“… Din cauza lipsei lor (a translatorilor oficiali) se fac neînțelegeri și nedreptăți. De cele mai multe ori, ei (neoficialii) esplică insuficient sau cu totul altfel decât li se spune și astfel judecătorii sunt induși în eroare și prin consecință, dau hotărâri nedrepte. Unii se miră că au putut să piardă, deși aveau dreptate. Cu rea credință, pentru bani, unii interpretează cu totul greșit sau omit intenționat din zisele părților, ceea ce pune în confuziune pe judecător și părțile litigante”.

Așadar, nu era de ajuns ca orașul să aibă cei mai imparțiali judecători, din moment ce mulți din oamenii ajunși în fața lor, veniți din mediul rural mai ales, nu cunoșteau limba română. Musulmanii apelau adesea la “scriitori de prin cafenele” ca să le scrie petițiile pentru instanță:

“N-au bani pentru un avocat care să le apere cauza, se prezintă singuri fără a cunoaște regulele, legile și limba, se uită muți la judecători și nu înțeleg nimic. Adesea aduc ca interpret pe primul ieșit înaintea lor, care nu știe nici el limba română și mai mult încurcă. Deci interpreții de ocazie nu pot fi totdeauna și interpreți buni. Ceea ce s-a făcut numind un interpret oficial la Tribunal nu este suficient. Marea masă a justițiabililor îmbulzesc judecătoriile care nu au niciun translator și la procesele acestea nu vine cel de la Tribunal. De aceea (cauzele de la judecătorii) rămân binejudecate, după explicări bune sau rele, drepte sau nedrepte, exacte sau neexacte, după cum le-a dat interpretul de ocazie”. S-a vehiculat ideea că nu au fost numiți interpreți la judecătorii pentru a-i încuraja pe oameni să învețe limba română, însă aceasta nu era soluția optimă.

“Ministerul Justiției trebuie să prevadă în buget suma trebuincioasă pentru numirea a câte unui interpret și la judecătorii, oameni probi, capi de familie și de conduită bună, cari pe lângă limba română, să mai cunoască bine cel puțin turca, de orice origine vor fi ei, căci mai toți locuitorii vechi cunosc limba turcă. Astfel, zisele părților și ale judecătorilor vor fi interpretate exact, iar justiția să nu fie indusă în eroare ca să pronunțe hotărîri nedrepte. Numirea de interpreți pe lângă judecătoriile de pace va umple un gol mare, va aduce servicii imense justiției și va ridica prestigiul ei”.

Aceasta era realitatea din instanțele dobrogene, în anul 1895. Statul român a luat măsuri, a numit interpreți și la judecătorii, iar treptat toți locuitorii au învățat limba română. Automat, postul de interpret a devenit inutil și a fost desființat. Cele scrise mai sus arată însă că drumul spre normalitate a fost unul dificil.

Varietăți – Contra mătreței capului – Mătreața din cap provine din causă de boale grele, din inerția creerului, din nepieptănatul părului, din necurățenie, din obiceul rău de a uda capul… de la săpunul falsificat cu var, care nu numai că produce mătreața dar și fața o umple de pete și roșeață… mătreața este și contagioasă. Pentru a vindeca radical mătreața se întrebuințează următoarea ordonanță (rețetă) făcută la farmacie: Acid Salicilic – 2,0 ml, Acid boric 10,0 ml, spirt – 40 ml, apă de trandafir – 25 ml, apă de flori – 25 ml. Cu acest medicament frecați capul în fiecare seară înaintea culcării, astfel încât să intre lichidul la rădăcina părului. Repetați dimineața, când vă pieptănați, până când se va termina, ceea ce se va întâmpla după 10-14 zile, când vă veți scăpa și de această boală scârboasă. (ziarul Aurora, 16 februarie, 1895)

Varietăți – Nimicirea furnicilor – Acolo unde se adună furnicele se pune burete udat cu o disoluțiune groasă de zahăr, unde ele se adună cu sutele. Adunate cât mai multe se ia buretele și se aruncă în apă fiartă. (ziarul Aurora, 16 februarie, 1895)

Reclama zilei – Simon Alperin&Co. Societate de comandită, Bulevardul Independenței 3, Constanța – depozit permanent de Bere GIB, în butoaie și sticle, precum și tot felul de băuturi spirtoase. Condițiuni și prețuri foarte avantajoase. (ziarul Marea Neagră, 1924).

Sursa foto: https://bahiaonline.tumblr.com/garaconstanta