După descoperirea fragmentului de cadran solar de sub ochii lui Ovidiu din Piața… Ovidiu!, mi-am zis că, în compensație, dintr-un soi de bun simț, pentru lovitura pe care o dădusem, ar trebui ca măcar vreun an de zile să nu mai descopăr nimic deosebit. Emoția descoperirii din ajun era încă fierbinte a doua zi când, pe la amiază, mă strigă în Piața Ovidiu un inginer de pe șantier: ,,Hei, Arheologia! Goliat! Tocmai m-au sunat băieții de pe Traian, că au găsit uite-așa, o bucată de statuie.˝ Puteam să nu-mi închipui că e o farsă? Cu siguranță că nu și nu fac o taină din asta. Dar omul insistă că spune adevărul, eu că glumește și ajungem să punem pariu pe o sticlă de whiskey. Mergem la fața locului, la intersecția străzilor Traian și Petru Rareș și… pierd rămășagul! Într-adevăr, pe marginea șanțului, lucește marmura unui fragment dintr-o sculptură. Din șanț, un muncitor îmi întinde un pumn de bucățele de marmură din drapajul veșmântului alunecat sub șoldurile zeiței, ca un stop-cadru de nouăsprezece veacuri.

          Doar un fragment din partea de mijloc a corpului s-a mai păstrat din statueta care avea, în forma sa originală, cam un metru înălțime. Și totuși, măiestria cu care a fost lucrată, echilibrul proporțiilor, realismul redării corpului tânăr și calitatea finsajului transpar chiar și din crâmpeiul care a ajuns până la noi. Modul în care este redat veșmântul și postura corpului, atâta cât mai pot fi stabilite, permit identificarea divinității reprezentate cu Afrodita.

          Statueta datează din sec. II p. Chr., deci din epoca romană, însă reia un model de reprezentare a Afroditei consacrat încă din epoca elenistică, care o reda pe zeiță fie în momentul nașterii ei din mare, fie în cel, mai intim și mai în ton cu gustul epocii, al ieșirii din baie, încercând cu gesturi discrete să-și păstreze pudoarea. Indiferent dacă este un produs al atelierelor tomitane sau, dimpotrivă, a fost realizată în alt centru și adusă apoi la Tomis, cert este că marmura din care a fost sculptată este de import, cel mai probabil din insula Thassos.

          Faptul că era zeița iubirii era îndeajuns pentru a-i asigura Afroditei o mare popularitate în Antichitate. Însă Afrodita mai era văzută și ca protectoare a navigației, pornindu-se de la mitul originii sale, născută din spuma mării. Și nu putem vorbi de lumea antichității greco-romane fără să ne vină să strigăm ,,Thalassa! Thalassa!” adică ,,Marea! Marea!” în graiul elin, simbol al însemnătății mării pentru acea omenire. Și port era și Tomisul, așa că nu e de mirare că din pământul lui, de-a lungul timpului, mai multe întruchipări străvechi ale Afroditei, din piatră, argilă ori din bronz, au ieșit din nou la lumină. (Arheolog Octavian MITROI; Piesă restaurată de Lorand Mathe Kis)

Reclama zilei: Băile și Plaja MAMAIA, sub direcțiunea fraților Moscu. Restaurant de prim rang deschis la orice oră din zi și din noapte. Serviciu a la Herăstrău. Băile: Cabina, costumul și băile de apă dulce – LEI 15. Prețuri populare!  Orchestra clasică și Muzica Militară a Regimentului 34 Infanterie delectează publicul. (1926)

În vara anului 2013, peninsula constănțeană căpătase pe deplin aspectul unui imens șantier. Lucrările de modernizare a infrastructurii de apă și canalizare a Centrului Vechi al Constanței începuseră din toamna lui 2012, silind bătrânul Tomis, care se odihnește dedesubt, să-și mai împărtășească din tainele sale. Iar în ziua de 10 iulie 2013 a mai venit rândul uneia dintre ele.

          Supravegheam atunci în Piața Ovidiu, chiar în dreptul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța și chiar sub ochii de bronz ai acelui Ovidiu ce se înalță în mijlocul ei, săparea unui șanț pentru instalarea unei conducte. La un moment dat, mi-a atras atenția, într-un mal al șanțului, ceva ce, după nuanță, accentuată după o ușoară ștersătură a cupei excavatorului, părea să fie marmură. Pentru orice arheolog, mai ales pentru aceia care sapă în Dobrogea, marmura este un semnal de alarmă deoarece, inclusiv în antichitate, era un material scump, de import, rezervat pentru sculpturi, inscripții sau fațade monumentale de clădiri. Fapt pentru care fiecare crâmpei de marmură care îți apare în săpătură trebuie curățat bine de pământ și verificat dacă păstrează cumva pe el un fragment de inscripție sau de decor.

          Știind că până la pauza de masă nu mai era mult, i-am lăsat pe muncitori să continue lucrul și după ce au luat pauză, am coborât în șanț și am început să sap cu truela în jurul obiectului de marmură care se întrezărea. Mi-a atras mai întâi atenția decorul în basorelief, redând vrejuri vegetale spiralate și caneluri și forma curbată a peretelui. ,,Hait! Să vezi că am găsit o cristelniță de pe la vreo basilică romano-bizantină…˝ a fost atunci, îmi amintesc, prima mea încercare de a identifica obiectul. După ce l-am degajat complet, m-am întristat puțin, dându-mi seama că este un fragment destul de mic din obiectul din care provenea. Fața mi s-a luminat însă când am scos marmura din săpătură și am întors-o pe cealaltă parte: pentru prima oară după amar de secole, soarele a luminat atunci, din nou, liniile care marcau orele și lunile anului dăltuite acolo – descoperisem al cincilea cadran solar din antichitate cunoscut până acum de pe teritoriul Dobrogei.

          Piesa datează din secolul al II-lea p. Chr., din epoca romană și prezintă particularități care fac din ea un unicat pe plan național. Majoritatea cadranelor solare prezintă o diagramă ca o rețea de linii încrucișate: douăsprezece pornesc din același punct și marchează orele zilei – lumină, iar trei le intersectează. Acestea din urmă marchează solstițiile (cele două de la extremități) și echinocțiile (cea din mijloc), permițând citirea corectă a ceasului în funcție de anotimp. În punctul de convergență al liniilor orare, era înfiptă o tijă din bronz numită gnomon, a cărei umbră indica ora. În locul celor trei linii care marcau solstițiile și echinocțiile, cadranul solar din Piața Ovidiu avea însă șase linii, fiecare marcând câte două luni ale anului. Ca o altă particularitate, pe cadran erau scrise abreviat numele lunilor calendarului roman, fragmentul descoperit mai păstrând numele lunilor februarie, martie, aprilie, mai și iunie, scrise însă în alfabetul grec! Cel mai probabil, ne aflăm în fața unei declarații simbolice de autoritate din partea Romei într-o cetate greacă precum Tomisul – «Noi stăpânim timpul» sau, cum am zice noi, cei de azi,  «ora exactă se dă de la Roma».

          Aflat la Constanța în acele zile, profesorul Alexandru Avram, pe care îl cunoșteam de pe vremea când îmi făceam ucenicia la Histria și care peste ani avea să-mi devină conducător de doctorat, aflând de această descoperire, mi-a propus să o publicăm împreună. Trei ani mai târziu, fragmentul de cadran solar din Piața Ovidiu ajungea la cunoștința specialiștilor în revista „Dacia”, seria nouă, nr. 60. (Arheolog Octavian MITROI)

Reclama zilei: Florăria Schmied, Str. IC Brătianu 4. Asortată cu tot felul de flori naturale. Primește comenzi pentru NUNȚI, LOGODNE, BALURI, SERBĂRI, etc. Coroane pentru pompe funebre.(1926)

Pe 9 iulie 1923, ziarul Dacia publica câteva informații interesante legate de prințul Nicolae al României (1903-1978), fiul regelui Ferdinand și al reginei Maria și fratele prințului moștenitor Carol (viitorul rege Carol al II-lea). Gazetarii constănțeni anunțau că alteța regală fusese victima unui incident neobișnuit pe când se afla la Constantinopol și se pregătea să se îmbarce pe vaporul Regele Carol, cu destinația Constanța. Nicolae deținea rangul de locotenent în marina engleză și își făcea stagiul pe vasul britanic de război Benbow, care efectua o misiune de patrulare în strâmtoarea Bosfor. Înainte de îmbarcarea pe Regele Carol, prințul a fost bruscat pe cheu de către un șofer turc, care, din motive neclare, i-a adresat numeroase injurii și a fost la un pas de a-l agresa fizic. Echipajul de pe Regele Carol a intervenit imediat, agresorul a fost imobilizat și apoi reținut de poliția otomană. Întrucât era vorba despre un ofițer al marinei engleze, poliția militară britanică a intervenit și a declanșat o anchetă, intenționând pedepsirea dură a agresorului. După incident, prințul Nicolae s-a îmbarcat și după 12 ore sosea la Constanța. Era însoțit de generalul Condrescu, adjutant princiar și de un prieten, un tânăr ofițer britanic. Cei trei au mers din port direct la gara Palas unde îi aștepta un tren special care avea să îi ducă în București. Agenda prințului era încărcată, neavând o permisie prea lungă și din acest motiv nu a stat mai mult la Constanța, așa cum obișnuia să o facă vara, în anii trecuți. Trebuie menționat faptul că până în 1916, prințul petrecuse numeroase vacanțe la Constanța, alături de sora Ileana și un timp, de fratele mai mic Mircea (decedat în 1916, la numai trei ani). Cei trei prinți erau cazați la Palatul Regal din oraș (actualul Tribunal Comercial) și pentru ei fusese amenajat un loc de joacă chiar în grădina edificiului. După Primul Război Mondial și după ocupația germano-bulgară din Dobrogea (1916-1918), familia regală nu s-a mai întors la Palatul din Constanța. Regina Maria a construit Palatul din Mamaia iar o anexă a acestuia a fost destinată prințului Nicolae. După stagiul din marina britanică, acesta a devenit o prezență obișnuită la Mamaia, în sezonul estival, fiind un pasionat sportiv și automobilist.

Pe 9 iulie 1926, la marginea orașului, pe linia ferată ce ducea la Mamaia, s-a petrecut un grav incident feroviar. Un tren marfar ce transporta spre stațiune piatră pentru construcția complexului regal a lovit în plin o turmă de oi, ucigând nu mai puțin de 32 de animale. Potrivit martorilor, oile se aflau culcate de-a lungul căii ferate. În urma cercetărilor s-a stabilit că vinovat de tragedie era ciobanul turmei, care nu fusese prezent la accident. Omul își lăsase animalele și mersese la o crâșmă din vecinătate, unde băuse câteva pahare împreună cu câțiva prieteni.

Reclama zilei – Avem onoarea să vă aducem la cunoștință că începând de duminică, 26 iunie, am deschis în localul propriu din strada Petru Rareș no.4 BODEGĂ ȘI RESTAURANT, unde se servesc cele mai delicioase fripturi la grătar și mititei speciali. În acest scop am construit un pavilion special cu vedere la mare și port, a la Veneția. Avem pivniță bine asorată cu cele mai speciale vinuri din renumitele podgorii Drăgășani, Odobești și Arad. Bucătăria este pusă la dispoziția simpaticului și cunoscutului Marin Mihalcea, care va fi la înălțime la orice oră din zi și din noapte. Vă așteptăm! Cu deosebită stimă, Frații Mihail și Vasile Cotta! (1921).

Pe data de 8 iulie 1921, ziarul Dobrogea Jună publica un amplu articol intitulat Expoziția de lucru a școalei normale de fete și aplicație din Constanța. Autorul S. Stănescu prezenta în detaliu și în termeni elogioși toate exponatele oferite publicului spre vizionare în incinta Școlii Normale de Învățătoare, care la acea vreme funcționa pe Bulevardul Principesa Ileana, la nr.11 (astăzi str. Mihai Eminescu, fostul sediu al Poliției Trabsporturi Constanța). Redăm un fragment din acest material: “După reușita serbării de sfârșit de an, școala normală de fete din localitate ne face o nouă frumoasă surpriză, Expoziția de lucru. Două salonașe unde acul, ghergheful, răsboiul și pensula se iau la întrecere și unde fiecare dintre obiectele expuse sunt de o adevărată valoare artistică. Într-o oră și mai bine, cât am vizitat expoziția, ar trebui să înșir totul, căci totul este frumos.”

În continuare se evidențiază mai ales câteva acuarele expuse de către eleve, în salonul I: Peisaj marin de Mărioara Ionescu, Cireși – de Getta Dimitriu, Mere – de Flora Anastasiu, Crizanteme – de Tanța Șerbănescu și Modele naționale de Lenuța Stănescu. Expoziția din sala I mai oferea spre vizionare lenjerii, bluze cu motive naționale și câteva rochii foarte frumos brodate. În Salonul II au fost expuse câteva frumoase covoare persane, de asemenea lucrate de către eleve. A ieșit în evidență și un frumos chilim (covor, scoarță – termen turcesc) național care urma să fie trimis la o școală de fete din New York și care a fost lucrată de elevele Pia Dordea și Filip V. De asemenea, au mai fost admirate de către vizitatori o splendidă ramă, fond roșu cu flori de aur, realizată de profesoara Boeru și o alta, creată de Lenuța Stănescu. După cum se poate observa, de două ori apare menționată eleva Lenuța Stănescu, posibil rudă (fiică?) a gazetarului de la Dobrogea Jună. Chiar dacă ar fi așa, subiectivismul autorului nu știrbește din actul cultural realizat de instituția școlară, care a dorit prin această expoziție să scoată în evidență talentul elevelor sale.

Pe data de 8 iulie 1930, polițiștii din Portul Constanța au efectuat un control inopinat al pasagerilor sosiți  de la Pireu (Atena, Grecia) la bordul vasului italian Vesta. Cu această ocazie a fost reținut numitul Nicolae Băleanu care avea asupra sa o serie de bunuri și de valori pe care nu le putea justifica. Autoritățile nu acționaseră la întâmplare, ci în urma unor informații primite anterior: bărbatul reținut era fratele celebrului infractor Dumitru Băleanu, un personaj celebru, care fusese recent arestat în Grecia pentru jaf calificat, extrădat în România și întemnițat la București, la închisoarea Văcărești. Cu câteva luni bune în urmă, Dumitru Băleanu furase de la Societatea Cantacuzino, din capitală, suma de 2 milioane de lei. Fugise apoi în Grecia, unde a fost descoperit arestat și extrădat, însă prejudiciul cauzat de el nu fusese recuperat decât parțial. Pe când era arestat la Văcărești, infractorul a primit vizita fratelui său Nicolae, căruia i-a spus unde anume în orașul Atena a ascuns o parte din banii furați de la Cantacuzino, dar și alte valori rezultate din lovituri mai vechi. Nicolae Băleanu a mers și a recuperat prada însă la coborârea sa de pe vaporul Vesta a fost reținut. Asupra sa, polițiștii din Constanța au găsit acțiuni în valoare de 250.000 de lei, 300.000 de lei numerar, bijuterii și trei geamantane cu haine. Nicolae Băleanu a fost arestat și dus la București, ajungând după gratii, alături de fratele său mai “celebru”.

Sursă foto – Ghidul ilustrat Constanța și Tekirghiol – 1924, autori I.N. Duployen/Th. Ionescu, Școala de Fete, p.25.

Reclama zilei – Lână țigae, albă și neagră – marfă bună, fără gunoaie. De vânzare en-detail cu 22 lei kilogramul. Cei interesați rog a se adresa la magazinul Orient, str. Carol 43.

Se zice că înmormântarea nu e atât pentru mort, cât mai ales pentru cei vii. Iar dacă tot am deschis ușa pentru paradoxuri, să vă zic, atunci, că un paradox al arheologiei funerare este că adeseori aceasta ne zugrăvește mult mai limpede lumea viilor din vremurile îndepărtate. Este, propriu-zis, cea mai umană, cea mai intimă parte a arheologiei, care te apropie cel mai mult de oamenii din vechime. Iar din zecile de morminte pe care le-am cercetat de-a lungul anilor, niciunul nu a oferit atâtea instantanee de… viață (!), precum mormântul de incinerație pe care l-am descoperit pe 7 iulie 2016 pe str. I. G. Duca, nr. 21 A, chiar la intersecția cu B-dul Mamaia. Spun asta deoarece numeroasele obiecte găsite în el pot fi grupate după rosturile lor, în trei seturi care ilustrează tot atâtea frânturi de viață cotidiană din antichitate.

S-a conturat astfel, mai întâi, un set de obiecte de îngrijire corporală – un unguentariu (un flacon ceramic pentru parfum sau ulei), alături de două strigilii de fier ale căror mânere fuseseră trecute printr-o verigă mare din fier, după cum era obiceiul în antichitate, pentru a ușura transportarea lor. Strigiliile erau niște obiecte asemănătoare unor cuțite cu lama foarte încovoiată și cu muchiile neascuțite; cu ele se răzuia de pe corp amestecul de ulei și nisip cu care grecii și romanii se frecau pe piele pentru a îndepărta murdăria. Alte obiecte din această trusă cosmetică sunt mult mai modeste ca înfățișare dar își au și ele povestea lor: sunt trei pietre ponce, rocă de origine vulcanică, la rândul lor importuri din sudul egeean, cu care și grecii de aici, de pe țărmul de vest al Mării Negre, desfășurau un comerț rodnic. Este posibil ca aceste obiecte să fi fost folosite pentru ultima toaletă a mortului după care, atinse în acest fel de impuritate rituală, după cum credeau anticii, l-au însoțit pe acesta în mormânt.

O apariție mai puțin obișnuită au fost niște piese de joc: trei jetoane din sticlă și partea inferioară, refolosită, a unui vas de bronz, tăiată drept și transformată astfel într-un păhăruț precum cele pentru zaruri. Știm că obiectul era accesoriu pentru joc deoarece am găsit unul dintre jetoane în el.

Când vorbim de antichitatea greco-romană, vorbim în același timp de o cultură a vinului. Vinul îi însoțea pe antici din tinerețe și până la mormânt. Cunoaștem obiceiul anticilor de a stinge cu vin tăciunii rugului funerar dar în acest mormânt am găsit, pot spune, un set de obiecte pentru servirea vinului. Este o senzație greu de descris să găsești toate acele obiecte încremenite așa cum au fost așezate în mormânt acum mai bine de douăzeci și unu de veacuri, multe dintre ele întregi, precum acel lagynos, un ulcior pentru vin, ale cărui dungi de vopsea roșcată sunt încă aprinse. Ulcioarele de tip lagynos, de care am găsit trei în mormânt, din care două intacte, erau destinate transportului vinului pe distanțe scurte, de cele mai multe ori local, de acasă până la locul unde se ținea banchetul sau, ca în cazul de față, la locul de veci. Acolo, era turnat în vase de capacitate mai mare, cu deschidere largă, numite cratere sau amfore de masă. În acestea, vinul era amestecat cu apa pentru un consum responsabil, deoarece vinul din antichitate era mult mai tare. O amforă de masă este piesa cu adevărat spectaculoasă din inventarul funerar al acestui mormânt. Vasul a fost decorat în stilul denumit convențional de către specialiști West Slope: peste firnisul, învelișul asemănător unui smalț, de culoare închisă care acoperă complet vasul, au fost pictate cu pigment alb sau bej puncte ornamentale, palmete, frunze și flori ale căror tulpini au fost redate prin zgârierea firnisului și expunerea în acest fel a culorii naturale a ceramicii care contrastează cu fundalul închis al firnisului. Această amforă de masă este o raritate, la data descoperirii un singur exemplar aflat într-o stare la fel de bună de conservare, provenit din săpăturile mai vechi din necropola tumulară a Histriei, fiind cunoscut pe plan național. Un an mai târziu, un al treilea exemplar avea să fie descoperit tot în necropola Tomisului, cu ocazia săpăturilor de pe locul fostului Combinat de Panificație Dobrogea.

Date fiind raritatea și buna lor stare de conservare, aceste două amfore de masă descoperite la Tomis și-ar merita un loc în viitoarea expoziție permanentă a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

La poalele amforei de masă, am găsit un polonic din bronz cu care se scotea din ea vinul amestecat cu apă și se turna în cupe. Și tocmai un vas de băut este obiectul care a permis restrângerea cel mai mult a intervalului de timp din care datează mormântul și celelalte obiecte găsite în el. Este vorba de un bol cu decor în relief, realizat în tipar. Această categorie de vase, care imitau cupele metalice de preț, a apărut în ultimul sfert al sec. III a. Chr. și a fost produsă în numeroase ateliere răspândite în lumea greacă până în sec. I a. Chr. Exemplarul din mormântul de la Tomis este un produs al atelierului lui Kirbeis, localizat la Kyme, în vestul Asiei Mici, activ în al doilea sfert al veacului al II-lea a. Chr. Mai mult, decorul exclusiv cu motive vegetale pe care îl poartă indică o datare a lui într-o fază mai târzie de activitate a acestui atelier, din intervalul 168 – 150 a. Chr. În acei ani, deci, a fost condus pe ultimul drum cel a cărui cenușă am aflat-o acolo. (Arheolog Octavian MITROI) 

Reclama zilei – Mercur, Societate Cooperativă București – Constanța. Coloniale, Delicatese, Băuturi, Șampanie. Cel mai mare și mai variat depozit de șampanie. Sucursala Constanța, Piața Independenței 42. Transportul la domiciliu, gratis. Prețuri fixe. Catalogul se trimite la cerere, gratis. Expedițiuni în provincie, contra ramburs. (1911)

Fiecare dintre noi a călcat măcar o dată în viață pragul catedralei arhiepiscopale din Peninsulă. Din păcate, rar găsim timpul pentru a admira și studia minunatele picturi ce împodobesc pereții lăcașului de cult. Și totuși, trebuie să facem asta pentru a cerceta două fresce care ne oferă două frumoase povești ale Tomisului nostru milenar. Chiar înainte de a intra în lăcaș, pe unul dintre zidurile laterale boltite se află zugrăvită istoria episcopului Bretanion, cel care nu a vrut să renunțe la credința sa și care a reușit să își impună hotărârea în fața celui mai puternic om al lumii de la acea vreme, împăratul Romei. S-a întâmplat în anul 369 d.H, atunci când la Tomis a ajuns cezarul Flavius Valens, adept al ereziei lui Arie sau Arian (erezie ariană). Împăratul a fost întâmpinat în catedrala episcopală a Tomisului de către Bretanion, iar potrivit cronicarilor creștini, la întâlnire era prezentă aproape toată suflarea orașului. Valens i-a cerut episcopului să renunțe la credința acceptată de întreaga lume creștină (stabilită în Sinodul ecumenic de la Niceea) și să adere la erezia lui Arie. Bretanion s-a împotrivit și a avut curajul de a-l sfida pe împărat și de a părăsi catedrala, fără încuvințarea acestuia. Și pentru ca umilința lui Valens să fie și mai mare, toți enoriașii tomitani au urmat calea episcopului iar împăratul s-a trezit singur în catedrală, doar cu însoțitorii săi. Bretanion și tomitanii au mers într-o biserică mai mică a orașului și au stat ore întregi rugându-se. De-a lungul timpului, istoricii au explicat și atitudinea curajoasă a poporului tomitan, cel care se încredea mult mai mult în episcopul ei, decât în împărat. Se spune că Valens a vrut să îl pedepsească pe Bretanion și să îl exileze, dar a renunțat la acest gând, întrucât se temea de o rebeliune a poporului. Tomitanii erau foarte importanți pentru imperiu în acea vreme, ei fiind cei care îi opreau pe migratori să intre în celelalte provincii controlate de romani. Descris de istoricii bizantini de mai târziu ca un bărbat „destoinic și renumit prin virtute”, Bretanion a continuat să păstorească ani buni poporul Tomisului și chiar întreaga Scytie Minor și mult mai târziu, după ce Valens a ieșit din istorie. Amintirea episcopului fără de teamă și iubitor al dreptei de credințe nu s-a șters niciodată…

O a doua frescă de la Catedrală ne spune legenda Sfântului Teotim, cel cunoscut pentru „sfințenia și minunile sale”. Cel cunoscut de către biserică, pentru că din păcate, puțini dintre laici știu ce anume a înfăptuit acest părinte al creștinismului românesc. Este timpul poate să încercăm să reparăm această nedreptate. Teotim a fost episcop al Tomisului la sfârșitul secolului IV – începutul secolului V și așa cum istoricul creștin Sozomen menționa, era de al locului, „de neam scit”. Un om modest și cumpătat, ce își purta mereu părul lung, Teotim era părintele spiritual al întregii Dobroge vechi (Scythia Minor). Nu îi plăcea să stea prea mult în oraș și adesea bătea drumurile provinciei, încercând să îi convertească și pe migratorii huni care se stabiliseră de ceva vreme prin zonă. Chiar și aceștia îl respectau foarte mult și îl numeau „zeul romanilor”. Teotim le oferea barbarilor daruri scumpe și din acest motiv, aceștia credeau că este un om foarte bogat. O bandă de huni s-a gândit însă într-o zi să îl ia prizonier pe episcop pentru a cere apoi o mare răscumpărare. L-au atacat mai mulți, iar unul dintre ei se pregătea să arunce asupra sa un laț, pentru a-l lega. Povestea spune că dintr-o dată, brațul celui care arunca lațul a rămas înțepenit în aer, iar nefericitul nu l-a mai putut mișca. Tovarășii săi i-au cerut „zeului romanilor” să îl izbăvească pe păcătos, iar Teotim a spus o rugăciune și hunul a putut din nou să își miște mâna. L-au lăsat apoi să plece, înțelegând că forțe nevăzute îl protejează pe părintele tomitanilor. Teotim a fost respectat de întreaga lume creștină a acelor vremuri, fiind adesea invitat la sinoadele vremii, organizate la Constantinopole, și unde „dobrogeanul” era mereu pus la loc de cinste…

Reclama zilei – Doctor D. Blidescu, medic de spital, boli și operațiuni Nas-Gît-Urechi. Strada Rahovei 4, colț cu Carol, lângă Hotel Căciulă. Miercurea, consult gratis pentru săraci. (1931)

În sezonul estival interbelic, Constanța era luată cu asalt de sute și mii de comercianți ambulanți, mulți veniți din alte localități, și care încercau să profite de fluxul de vilegiaturiști sosiți în orașul lui Ovidiu. Pentru a controla fenomenul, Primăria Municipiului a emis pe data de 5 iulie 1930 o ordonanță cu norme clare privind modul legal în care această profesie putea fi exercitată. Se stipulează în ordonanță următoarele: „prin comerciant ambulant se înțelege orice vânzător din casă în casă, din loc în loc, în locuri deschise, în maghernițe, barăci sau rafturi instalate în piețe, străzi, în fundături de curți, ganguri, porți de case sau orice alte intrări”.

Se menționa expres că trebuiau să obțină autorizație specială de la primărie cei care umblă din loc în loc, muzicanții de profesie (cu școală), întreprinzătorii de spectacole de bâlci, flașnetarii, prezicătorii de viitor (ghicitori) cu ajutorul cărților de joc și saltimbancii. Excepție de la această regulă a autorizației speciale făceau doar lăutarii, ei putând exercita profesia lor “oriunde și în orice timp”.

Primăria stipula faptul că toți comercianții ambulanți, de orice fel, trebuiau să aibă mereu asupra lor autorizația emisă de autorități, o“cărțulie”, în cazul unui control. Pentru a obține însă această autorizație, ambulantul trebuia să întrunească următoarele condiții: domiciliu stabil într-o localitate din România, vârsta de minim 18 ani, dovada plății tuturor contribuțiilor către stat, județ și comună, dovada unei stări de sănătate bună (fără boli contagioase sau dezgustătoare), să aibă cazierul curat (fără condamnări sau interdicții), să nu fie propritar al vreunei case de prostituție, să nu fie cunoscut ca vagabond sau cerșetor. Dacă îndeplinea toate aceste obligații, comerciantul primea în scurt  timp autorizația primăriei și își putea derula activitatea.

Pentru cărțulie doritorul făcea o cerere scrisă în care trebuia să arate ce vrea să facă,  să menționeze dacă va avea sau nu o persoană ca ajutor, să spună dacă va folosi vreun mijloc de transport. Autorizația, dacă era admisă,  era semnată și parafată de către primarul orașului (la acea vreme, profesorul Gheorghe S. Popescu) și avea o valabilitate de un an. Ea putea fi apoi reînoită anual. Cărțulia nu era transmisibilă și trebuia prezentată întotdeauna, atunci când avea loc vreun control efectuat de agenții primăriei, poliției sau fiscali.

Cei care încălcau regulile municipiului erau contravenienți și erau pasibili de amenzi de la 1000 la 10.000 de lei. În caz de recidivă se aplica maximul amenzii.

Se amendau cu 250-5000 de lei  următorii: cei ce nu aveau autorizație sau aceasta nu era pe numele lor, cei ce vindeau mărfuri prohibite prin lege sau regulamente speciale, cei ce cedau autorizația lor altor persoane, cei ce făceau comerț în Constanța dar aveau autorizație emisă de alt oraș, cei ce foloseau un mijloc de transport nespecificat în cărțulie.

Ordonanța de reglementare a avut un impact pozitiv în vara anului 1930, fiind ulterior modificată și completată cu alte prevederi de natură să lămurească statutul comerciantului ambulant.

Reclama zilei – WANDAKOL! Contra transpirațiunei și a oricărui miros desagrabil al corpului, efect imediat infailibil. Probați și vă veți convinge! WANDAKOL! (1924)

La sfârșitul secolului al XIX-lea orașul începuse să se dezvolte economic și atrăgea deja vilegiaturiști din întreaga țară, oameni dornici să își petreacă vacanțele pe litoral și să se bucure de “băi de soare și de mare”. În anul 1893 Constanța era o stațiune balneară cu un potențial deosebit, mai ales că Podul Carol I de la Cernavoda era în plină construcție și promitea mult așteptata unire terestră a Dobrogei cu restul țării. Se ajungea încă greu în urbea lui Ovidiu,  dar se ajungea: De la București până în vechiul Tomis făceai aproape două zile. Mai întâi mergeai cu trenul până la Giurgiu, apoi, de acolo, luai un vas până la Cernavoda și apoi trenul care te aducea, în sfârșit, în orașul vacanței.

Turismul constănțean întâmpina însă, adesea, obstacole serioase. Unul dintre acestea este surprins în paginile ziarului Constanța pe data de 4 iulie 1893, în articolul „Starea sanitară a orașului” și din care cităm un prim fragment: „Se pare că un geniu reu persecută orașul nostru, ca stațiune balneară. Mai anul trecut, tot pe această vreme, se espediază d’aici, ziarului Adevărul (n.a. din capitală) o telegramă prin care se spunea că casuri simptomatice de choleră asiatică s-ar fi ivit la Varna, cerându-se guvernului să iea cuvenitele măsuri preventive (n.a. Zvonul fusese adus de un pasager din Constantinopol și preluat la Constanța de persoane rău-voitoare). Nu era absolut nimica adevărat, dar vorbele s-au dus, zgomotul (n.a. zvonul) a luat proporțiuni și mai mari. Rezultatul a fost că anul trecut, totă luna iulie, n-a venit nimene la Constanța, iar în luna august, chiar și după ce zgomotul a avut timp a se dezminți prin sine însuși, n-au venit nici pe jumătate vizitatorii din alți ani, ceea ce a cauzat orașului o pagubă necalculabilă.”

Gazetarii de la Constanța arată că situația se repetă și în sezonul estival al anului în curs:”Anul acesta, o nouă nenorocire. Unele ziare au publicat informațiunea că la Constanța s-ar fi ivit epidemia de variolă. Sciindu-se că stațiunile maritime, prin plajele lor de nisipuri, sunt locuri de cură prin excelență pentru copii, și că orașul Constanța este unica stațiune balneară română, accesibilă pentru toate stările sociale, rămânem încremeniți de mirare de cum se pot publica asemenea informațiuni, fără cea mai mică bază de adevăr?”

Ziarul local dă vina pe ușurința cu care unele gazete din București tratează problema fără a realiza consecințele produse de articolele lor: „Dacă n-am cunoaște ușurința unor ziare, am crede că avem de-a face cu o adevărată conspirație a vreunor antreprenori de băi de peste Dunăre sau din străinătate, cari caută să abată și să strămute aiurea jocul lor de copilași”.

Serviciul sanitar constănțean se dezvoltase mult în ultimii ani iar epidemiile care afectau adesea țara și zona rurală a Dobrogei erau ținute sub control. Zvonurile false răspândite de gazetele din București făceau mai mult rău, producând efecte negative grave asupra turismului.

Îngrijorat de răul pe care informațiile false îl produceau, însuși primarul urbei Mihail Koiciu (aflat la al doilea mandat) s-a decis să ia poziție, trimițând ziarelor din București o dezmințire (preluată și de gazeta Constanța): “…Nu numai variola, dar absolut nicio boală contagioasă nu esistă la Constanța iar orașul este în cea mai perfecta bună stare sanitară. După informațiunile positive ce le am de la dl. Medic Primar al comunei (n.a. orașul era comună urbană reședință de județ) și de la toți medicii aflați aici, niciodată la Constanța starea sanitară nu a fost mai satisfăcătoare.”

Zvonurile false au mai continuat un timp însă, treptat, s-au stins. În anii următori, la Constanța nu s-a înregistrat nicio epidemie contagioasă în sezonul estival, astfel că turiștii au prins curaj și au revenit în număr mare. Acest număr s-a dublat, triplat și chiar înzecit la cumpăna dintre secole, odată ce Podul de la Cernavoda a fost pus în funcțiune (din 1895) și exploatat la maxim. Știrile false au rămas doar în paginile unor gazete, pe când orașul stațiune Constanța și-a continuat povestea sa frumoasă, bucurând an de an, cu comorile sale, inimile românilor, și străinilor, de pretutindeni.

Foto – Bulevardul Elisabeta, circa 1890, sursă – Anatole Magrin

Reclama zilei – Ștefan H. Macry, Avocat, primește consultațiuni la locuința sa din Constanța, strada Elenă, no.16, vis-a-vis de Hotel Panaioti de la ora 7-9 a.m. și de la 3-6 p.m. Pentru cei lipsiți de mijloace, apărare gratis. (ziarul Constanța, 1893)

Vaporul Serviciului Maritim Român (SMR), Regele Carol I, a sosit în primele zile ale lunii iulie 1925, având la bordul său rămășițele a nouă eroi din Primul Război Mondial, soldați români decedați în toamna anului 1917 într-un lagăr de prizonieri din Turcia. Timp de șapte ani, osemintele militarilor au fost inhumate în cimitirul ortodox din Șimla, lângă Constantinopol. Numele celor nouă au fost descoperite: Filip Gheorghe, Romanic Dacalin, Radu Pagon, Roșiacu Ion, Serisieu Ion, Constantin Anachi, Grigore Teodosiu, Alexandru Topopin și Cristea Gheorghe. La momentul aducerii rămășițelor nu se știa încă gradul fiecărui erou și regimentul din care făcuse parte, autoritățile militare române urmând să declanșeze ulterior o anchetă în acest sens. Pe data de 3 iulie 1925 a avut loc ceremonia de reînhumare a celor  nouă. La ora 10.00, la bordul vasului ancorat în fața sediului SMR a fost oficiat un serviciu religios, în prezența oficialităților militare și civile. Onorurile au fost date de către un batalion din Regimentul 34 Infanterie cu drapel, un escadron din Regimentul 9 Călărași, o baterie a Regimentului 13 artilerie și o companie din Divizia de Mare. Cele nouă sicrie au fost ridicate de soldați și puse pe afete de tun, ornate cu flori. Au urmat apoi noi onoruri și o rugăciune. Cortegiul a parcurs străzile Portului, Dimitrie A. Sturdza, Carol, Ștefan cel Mare, Eternității, până la Cimitirul Eroilor. Aici a fost oficiat un nou serviciu religios, după care colonelul Brătoianu a luat cuvântul vorbind despre eroismul soldatului român. Ultimele momente ale ceremoniei au fost inhumarea sicrielor în nouă gropi distincte, intonarea Imnului Regal și tragerea unor salve de tun.

În ziua de 3 iulie 1924, în gara stațiunii Mamaia s-a consumat un scandal de amploare, doi angajați ai CFR-ului, șeful “trenului de plăcere” și mecanicul de locomotivă fiind la un pas de a fi linșați de către călători. Era seară iar vilegiaturiștii care petrecuseră toată ziua la băi se pregăteau să plece cu ultima cursă la cazările lor din orașul Constanța. Cei doi CFR-iști erau “cu chef”, având la activ câteva pahare de alcool deja băute. Din acest motiv au reușit să facă manevre ce au condus la stricarea motorului locomotivei. Era deja ora 9 seara și nervii pasagerilor erau întinși la maxim. Observând starea în care se aflau cei doi angajați, vilegiaturiștii s-au năpustit asupra lor, nu doar cu reproșuri și injurii, ci și cu mâinile ridicate, deciși să le aplice pedepse meritate pentru neglijența lor. Ziarele vremii au relatat că cei doi feroviari au fost chiar la un pas de a fi linșați de mulțimea furioasă. A fost nevoie de intervenția celor din serviciul Băilor Mamaia ca o nenorocire să nu producă. Au sosit alți angajați ai CFR-ului, motorul a fost reparat și trenul a plecat, în sfârșit, din gara Mamaia. A ajuns însă doar până la halta Tataia, unde pasagerii au fost invitați să coboare, recomandându-li-se să meargă pe jos până în Orașul Vechi, unde cei mai mulți dintre ei erau cazați. Cazul a făcut vâlvă, CFR-ul a primit numeroase plângeri și apoi a dechis o anchetă pentru a stabili detaliile acestui scandalos episod.

În aceeași zi de 3 iulie 1924 ziarul Dacia a scris despre „Senzaționalul furt din trenul București – Constanța”, încheiat cu o pagubă de 60.000 de lei. Gazetarii au relatat că, la ceas târziu de seară, comerciantul Landau Wolf, din Galați, se afla pe culoarul vagonului de clasa I, când a simțit că un tovarăș de drum îi scotocește prin buzunare. Un domn elegant îmbrăcat, care ținea în mână un pardesiu, încerca să îi sustragă portmoneul. Deși Wolf a realizat ce se întâmplă, hoțul și-a îndeplinit misiunea, l-a îmbrâncit pe gălățean și a fugit pe culoar, având asupra sa portmoneul sustras, în care se aflau suma de 60.000 de lei și trei piese din aur. Victima a început să strige și să ceară ajutorul celorlalți călători. Realizând că nu are nicio scăpare, hoțul a deschis ușa vagonului și a sărit afară. În mod miraculos, a scăpat cu viață și dus a fost. Poliția a deschis o anchetă încercând să îl identifice în baza semnalmentelor oferite de victimă și de ceilalți călători.

Pe 4 iulie 1925 ziarul Dacia a publicat pe prima pagină anunțul “Orașul fără apă”, din care cităm în continuare: “De mai bine de o săptămână, orașul nostru e lipsit de apă grație defectării conductei, la Medgidia. Sacagii au urcat prețul unei sacale la 160 de lei iar în parcul căilor ferate apa se vinde cu 5 lei găleata”.

Reclama zilei – Instalat pe Bulevardul Ferdinand, vis-a-vis de Comandamentul Diviziei a 9-a CIRCUL CRATEJL oferă Mari Reprezentații de Deschidere, joi 3 iulie, vineri 4, sâmbătă 5 și duminică 6 iulie. Artiști de prim rang. Dresuri de cai, câini, maimuțe, cămile, capre, etc. Program bogat și interesant. Începutul la ora 9 fix. Duminica și de Sărbători – câte două reprezentații. (1924)

Pe data de 2 iulie 1924, a fost prins la Constanța un infractor înrăit din capitală, pe nume Mitrofan, fost dezertor din armata română și urmărit general pentru o seamă de infracțiuni. Bărbatul făcea parte dintr-o organizație infracțională din București, care își avea ascunzătorile în rău-famatul cartier Mahalaua Dracului (astăzi Fundătura Chitilei). Mitrofan venise în zilele acelea să se ascundă la Constanța, întrucât Siguranța Capitalei efectua razii de amploare pentru arestarea unor criminali. Ziarul Dacia a scris pe data de 3 iulie că, foarte probabil, Mitrofan era unul din criminalii care îl asasinaseră pe 23 iunie pe scriitorul bucureștean George Cair, caz pe care îl vom prezenta astăzi în detaliu. Informația din Dacia avea să se dovedească inexactă, dar asta nu înseamnă că prinderea lui Mitrofan a fost un caz puțin interesant. Pentru arestarea lui la Constanța a fost nevoie ca din capitală să vină inspectorul de poliție Panopol și un agent. Cu ajutorul unor informatori locali, cei doi au reușit să dea de urma răufăcătorului. Acesta a ieșit dintr-un local și odată somat, a fugit pe plajă. Nereușind să scape de urmăritori, a intrat în mare și a încercat să se sinucidă prin înecare, pentru a scăpa astfel de temnița inevitabilă. Panopol și agentul l-au oprit din gestul sinucigaș, l-au imobilizat și l-au dus la sediul Poliției locale. Ulterior, el a fost dus la București și deferit justiției, răspunzând pentru dezertarea din armată și pentru celelalte fapte penale de care se făcea vinovat. În scurt timp, s-a stabilit că Mitrofan comisese o groză de infracțiuni, dar că nu era implicat în mult mediatizata asasinare a lui George Cair. Deși această faptă a fost comisă în București, ea merită a fi analizată, mai ales că a ținut prima pagină a ziarelor constănțene zile întregi. În restaurantele, hotelurile și cârciumile orașului lui Ovidiu turiștii cumpărau ziarele locale și din capitală pentru a afla mai multe despre groaznica asasinare. Vom scrie astfel ce s-a întâmplat, cele mai multe informații fiind preluate de noi din ziarul Dimineața, publicat pe 1 iulie 1924.

George Cair (1876-1924) a fost politician, avocat, prefect al județului Dâmbovița, publicist și scriitor stabilit la București, un personaj cunoscut și apreciat în epocă. Contemporanii săi l-au considerat un intelectual rafinat, un boem pasionat de artă, un promotor al culturii, o personalitate complexă și dinamică și un bun administrator, fapt dovedit de realizările sale din timpul mandatului de prefect de județ, exercitat la Târgoviște între anii 1905-1907. El a fost cel care a inițiat construcția edificiului Sala de Arme, din Cetatea de Scaun, imobil destinat jocurilor de societate (concursuri de tir, de sabie și de tras cu arcul), dar și un centru cultural în care aveau loc numeroase spectacole, evenimente artsitice și conferințe. Cair era el însuși un adept al codului de onoare, un sportiv dedicat și un adept al duelului. Participant în Primul Război Mondial, Cair s-a dedicat apoi scrisului, dar a și continuat să facă politică, intrând în gruparea conservator-democrată condusă de către Take Ionescu. Membru în Societatea Scriitorilor Români, a publicat mult, de la poezii, nuvele și schițe (în diferite reviste, ziare) și până la romane și volume distincte precum Finci, Urmașii Romei, Amurg, Într-un mirador sau Nevroză.

În noaptea de 23 spre 24 iunie 1924, la numai 48 de ani, George Cair a fost asasinat în locuința sa din Fundătura Chitilei, de către două persoane inițial necunoscute. S-a stabilit că a fost victima unui jaf armat încheiat cu o crimă, fiind sustrase mai multe obiecte de preț, printre care un revolver cu plăsele (mânere) de smarald și un ceas de aur. Având în vedere statutul său social și faptul că era celebru și admirat în lumea bună a capitalei, Poliția a demarat o amplă anchetă, atât pentru a da de urma ucigașilor, precum și pentru a dezintegra organizațiile infracționale ce își făceau veacul în Mahalaua Dracului. Timp de o săptămână au fost ridicați diverși infractori, dar ancheta bătea pasul pe loc. Pe 30 iunie la Siguranța Poliției a venit însă un denunțător, care a declarat că un anume Petre Novac i-a vândut ceasul de aur sustras din casa scriitorului. Arestat imediat, Novac a declarat că cel ce i-a dat spre comercializare ceasul respectiv era un fost coleg de temniță, hoțul de meserie Ion Munteanu, zis Mărcuț. Acesta a fost prins ascunzându-se în grădina Bordei și a mărturisit că a fost autorul jafului armat împreună cu Ghiță Scutelnicu, zis Sobaru, un individ foarte violent și cu fapte deosebit de grave la activ. Poliția a reușit să-l prindă iar în momentul în care i-au arătat și pistolul recuperat de la Mărcuț, a recunoscut crima. Sobaru a declarat că i-a plăcut casa, dar că nu îl cunoștea pe Cair, bănuind însă că trebuie să fie foarte bogat. După ore de pândă, au intrat în casă la 1 și jumătate noaptea, pe când proprietarul dormea. Au scotocit prin sertare dar negăsind nimic, Sobaru l-a trezit pe Cair pentru a-i spune unde ascunde banii. Victima a reacționat și a vrut să pună mâna pe pistol, astfel că Sobaru l-a înjunghiat de două ori în gât. Mărcuț a participat și el, administrându-i victimei mai multe lovituri de box. Cei doi criminali nu au reușit să intre în încăperea unde Cair avea seiful cu bani, astfel că au decis să fugă cu ce găsiseră. Astfel s-a încheiat ancheta teribilei crime iar cei doi ucigași au fost deferiți justiției. Cazul a continuat să facă vâlvă luni multe și a dus la intensificarea acțiunilor poliției împotriva bandelor organizate de tâlhari și ucigași ai Bucureștiului anilor 20.

Explicație foto – Publicul bucureștean aflat în fața Siguranței Poliției pentru a-i vedea pe ucigașii scriitorului George Cair (sursă foto – ziarul Dimineața, 1 iulie 1924)

Reclama zilei – Doamna doctor în medicină Ersilia Cătescu – Nicorescu, de la Universitatea din București, Specializată în Dentistică și Boale de Gură în clinicile din Berlin, s-a stabilit în Constanța, Piața Independenței no.25. Consultații 9-12 a.m. și 4-6 p.m. (ziarul Dobrogea Jună, 1907)