Ziua de 6 august este ilustrată în paginile presei constănțene printr-o serie de evenimente și probleme care surprind realitățile Dobrogei din perioade diferite. Ziarele anului 1924 relatau despre criza pâinii, lipsa medicilor din mediul rural și alte aspecte ale vieții cotidiene, în timp ce aceeași dată avea să intre în istoria arheologiei românești prin descoperirea, în anul 1959, a Edificiului Roman cu Mozaic, unul dintre cele mai importante monumente ale anticului Tomis.

În vara anului 1924, pâinea devenise una dintre cele mai apăsătoare preocupări ale constănțenilor. În ediția din 6 august 1924, ziarul „Dobrogea Jună” publica noile măsuri adoptate de Primăria Constanța pentru asigurarea aprovizionării populației, după creșterea prețului făinii. Autoritățile stabileau modul în care morile trebuiau să extragă cele trei categorii de făină, precum și prețurile maxime de comercializare atât pentru făină, cât și pentru pâinea albă, franzelă și pâinea neagră: „Toate morile din Constanța sunt obligate ca la măcinatul grâului să scoată trei extracțiuni de făină și anume: făină calitatea întâia extracție de 12%, care se va vinde cu prețul de 13 lei kgr; făină calitatea a doua extracție de 46%, care se va vinde cu prețul de 13 lei kgr; făină neagră extracție de 22%, care se va vinde cu prețul de 7 lei kgr.

Pâinea se va vinde după cum urmează: franzela cu lei 13 kilogramul, pâinea albă cu lei 10 kilogramul, pâinea neagră cu lei 7 kilogramul. Pâinea, oricare i-ar fi calitatea, trebuie să aibă greutatea exactă. Nicio toleranță nu e admisă, decât cel mult 50 de3 grame, ca toleranță de fabricațiune.

Pâinea cu lipsă mai mare se va confisca, iar brutarul se va urmări pe calea justiției, potrivit legii speculei.”

Lipsa acestui aliment de bază este relatată, în aceeași zi, și de ziarul „Dacia”, prin descrierea unei imagini dezolante: constănțenii erau nevoiți să se așeze la cozi încă de la miezul nopții și riscau ca după ore întregi de așteptare, îmbrânceli, haine rupte, să plece acasă cu o singură franzelă, adesea de o calitate slabă. Publicația compara atmosfera din fața brutăriilor cu cea din timpul ocupației militare, semn al nemulțumirii generale provocate de criza alimentară.

O altă problemă majoră asupra căreia se atrage atenția pe 6 august 1924 vizează criza personalului medical din Dobrogea. Salariile insuficiente și costul ridicat al vieții îi determinau pe medici să părăsească circumscripțiile rurale în favoarea orașelor, unde își puteau forma o clientelă privată.

Situația din județul Constanța este prezentată ca un exemplu grăitor: „Pentru a evidenția și mai bine această criză de medici în circumscripțiile rurale din Dobrogea, dăm ca exemplu județul Constanța, care are în total – excluzând pe medicul primar al județului, doi medici titulari și trei doctoranzi, față de patrusprezece circumscripții. Județul Constanța are deci nouă posturi de medici de plasă vacante, la un număr total de 14 posturi.

Cu personalul inferior, agenți sanitari și moașe, lucrurile nu stau mai bine (…) Numărul agenților sanitarise ridică la 44. În județul Constanța se cer neapărat cel puțin 60 de agenți sanitari. De asemeni, numărul moașelor se ridică abia la 28, pe când necesare ar fi vreo 50. În ceea ce privește spitalurile și dispensariile absolut necesare populațiunei acestor 82 de comune, lucrurile stau și mai prost. În tot județul Constanța, în comunele rurale, nu sunt decât două spitaluri: unul la Cavaclar și celălalt la Parachioi, iar infirmierii sau dispensarii nu există nici una”, este consemnat în ediția „Dobrogea Jună”. În aceste condiții, epidemiile de malarie („frigurile”) și sifilis continuau să afecteze grav populația rurală, presa avertizând că aproape 14% dintre locuitorii satelor sufereau de această din urmă boală.

Peste zeci de ani, mai precis la 6 august 1959, această dată avea să dobândească o cu totul altă semnificație pentru Constanța. În acea zi, în timpul săpării fundației unui bloc pe faleza de sud-vest a orașului, au apărut primele ziduri ale unei construcții romane monumentale: Edificiul Roman cu Mozaic.

Entuziasmul descoperirii a fost surprins câteva luni mai târziu de revista „Flacăra”, în numărul din noiembrie 1959, într-un amplu reportaj intitulat „Toți arheologii la Tomis”: „Până la ora aceasta, părerea celor mai mulți arheologi și istorici este că mozaicul recent descoperit între zidurile străvechiului Tomis este unic în această parte a lumii. Dezvelirea la Constanța a complexului arhitectonic din epoca romană, care cuprinde acest „covor” de mozaic de o deosebită frumusețe coloristică și stilistică, lucrat cu mult rafinament, constituie un eveniment de mare importantă pentru arheologie”. După descoperirea primului zid, în câteva săptămâni au fost scoase la iveală „zidurile din cărămidă, piatră și marmură ale unei construcții antice. O construcție de proporții, având o deschidere largă spre mare. Ei bine, platforma acestei deschideri e uimitoare: aici se află admirabilul covor policrom, executat din mozaic, cu o artă desăvârșită, pe o suprafață deosebit de mare. Totul, perfect conservat. Nu-i deci de mirare că, uluit de ce vedea, un arheolog a exclamat: Colosal! Magnific! Parcă am dezveli Pompeiul”.

Reclama zilei: Aviz agricultorilor-Fabrica de Sticlărie din Constanța cumpără orice cantitate pae de secară, bătut spicul, pentru împachetat sticle. Predate în orice gară din Dobrogea, plătește prețuri bune. Pentru orice oferte a se adresa fabricei la Constanța” (Dobrogea Jună, 6 august 1924)

Sursă foto: Constanța. Piața Independenței, MNIR, www.imagoromaniae.ro

În anii ’20 ai veacului trecut la Constanța s-au înregistrat mai multe crime care au zguduit liniștea urbei. Unul dintre cele mai mediatizate cazuri, atât pe plan local, cât și regional și național, a fost asasinarea, în plin centrul orașului, a unui milionar. Timp de mai multe zile, gazetele au publicat noi informații și interviuri legate de acest asasinat.

Povestea a început în noaptea de 4 spre 5 august 1923, puțin după miezul nopții, atunci când localnicul Kircor Kircorian, domiciliat pe strada Cuza Vodă, la nr. 26, se afla pe strada General Cernat (astăzi Cpt. Petre Romulus), îndreptându-se grăbit către casa sa, aflată în apropiere. Era o noapte neagră iar drumul nu era deloc luminat, astfel că omul s-a împiedicat la un moment dat, chiar pe trotuar, după ce a lovit ceva cu piciorul. Kircorian a aprins un chibrit și a constatat cu groază că se izbise  de cadavrul unui bărbat, întins de-a curmezișul trotuarului, și care era groaznic mutilat la cap. Trecătorul a anunțat imediat poliția și în scurt timp, la fața locului au sosit procurorul Vârnav (a nu se confunda cu Scarlat Vârnav, fost prefect al județului, dar probabil cei doi se înrudeau), însoțit de comisarii Leahu și Stanciu. Cei trei au stabilit că decedatul prezenta două răni grave la cap, făcute probabil cu ajutorul unui pumnal. Întrucât nu exista destul sânge în acel loc, anchetatorii au concluzionat imediat că omul nu fusese ucis acolo unde a fost găsit. Asupra sa au fost găsite câteva obiecte personale, un ceas de aur, și acte de afaceri care au dus la identificarea sa în persoana unui comerciant grec de origine armeană, Dicran Șismanian, refugiat de la Constantinopol și stabilit  de aproape un an la Constanța.

La percheziția corporală nu a fost găsit niciun portofel, astfel încât motivul crimei a fost concluzionat că ar fi fost jaful. Criminalii nu îi luaseră însă chiar toți banii întrucât asupra sa polițiștii au găsit 149 de lire otomane, ascunse în cusătura pantalonului. Zilele următoare cercetările au continuat. Medicul legist a stabilit că rănile mortale nu erau de cuțit, ci erau plăgi împușcate realizate cu un revolver ținut foarte aproape de victimă. Treptat, s-a creat un cerc de suspecți și surprinzător, aceștia erau, în majoritate, membrii familiei victimei, soția sa și doi cumnați Artin Manuchian și Arthur Calpachian, comercianți și parteneri de afaceri ai mortului.

În noaptea crimei, victima fusese văzută la cafeneaua Bursa, din Piața Independenței (astăzi, Ovidiu). Șismanian locuia cu chirie într-o cameră a hotelului Londra și recent se despărțise de soție și copii (care locuiau tot la Londra, dar în altă cameră), din cauza unor grave neînțelegeri. Doamna Șismanian îl acuzase în repetate rânduri de maltratare și agresiune fizică iar cumnații parteneri de afaceri  îi imputau o înșelăciune de peste 2 milioane de lei. Anchetatorii au stabilit că în noaptea crimei Șismanian avea asupra lui 1, 5 milioane lei, bani pe care îi purta mereu cu ei de frică să nu fie furat. Cu câteva luni înainte de asasinat el făcuse plângere la poliție că în camera sa intraseră trei bărbați mascați care îl amenințaseră cu pistolul și îi ceruseră banii. Scăpase atunci cu viață, agresorii fugind să nu fie văzuți de alți martori din hotel.

În luna iulie 1923, Șismanian fusese bătut crunt de niște necunoscuți, dar supraviețuise. Era o afacere încurcată, iar membrii familiei păreau vinovații ideali, motiv pentru care au fost reținuți de poliție. Cazul părea încheiat dar treptat, suspecții au fost eliberați, demonstrând că au avut alibiuri în noaptea crimei. Ziarul Dacia a publicat aproape zilnic articole despre caz, cu informații noi dar și cu interviuri luate unor diplomați, armeni sau turci, care îl cunoscuseră pe cel ucis. Arthur Calpachian și-a susținut nevinovăția și chiar a pus o recompensă de 30.000 de lei pentru informații care să ducă la adevărații criminali. Timpul a trecut, doamna Șismanian a fost lăsată să plece cu cei doi copii ai săi la Atena, iar cumnații săi au continuat să facă comerț la Constanța. Ucigașii lui Șismanian rămâneau necunoscuți!

După doi ani, în anul 1925, cazul a fost, surprinzător, repus pe tapet. A fost însă nevoie, din păcate, de o nouă crimă, pentru a se întâmpla acest lucru. La sfârșitul lui iulie 1925, o cafenea de pe IC Brătianu era mereu plină de târgoveți, localnici sau venetici veniți să facă afaceri la Constanța. Localul îi aparținea unui bătrân de 70 de ani, Parsah Marcas, care muncea și locuia acolo împreună cu soția sa și doi copii mici. Într-o zi, un agent fiscal a venit la cafenea și l-a amenințat pe proprietar că îi închide cârciuma, dacă nu își achită taxele din ultimi doi ani. Seara, Marcas i-a cerut soției să îi dea cei 4000 de lei pe care îi dăduse pentru păstrare. Femeia i-a spus că îi dăduse fratelui ei pentru a-și plăti niște datorii.

În noaptea de 29 iulie, înfuriat peste măsură, bătrânul și-a omorât consoarta cu bucată de lemn, chiar în beciul casei. A doua zi a declarat tuturor că ea a plecat de acasă. Și-a chemat soacra să aibă grijă de copiii minori iar el a fugit din Constanța. A fost văzut la Giurgiu și apoi prins într-un sat din Bulgaria, de unde a fost extrădat. S-au aflat apoi foarte multe lucruri despre el: își ucisese nu una, ci trei neveste, de-a lungul timpului, și făcuse ani grei de ocnă în Siberia.

Primul Război Mondial și slăbirea pazei în lagărul de muncă silnică l-au ajutat să scape și să vină în Dobrogea. A fost bănuit că a comis și alte crime, pe care nu le-a mărturisit, toate în scop de jaf. Așa a putut să își deschidă cafeneaua și să se dea drept negustor cinstit. Supranumit Barbă Albastră, după celebrul pirat  din povestea lui Charles Perrault, Marcas a devenit principalul suspect și în cazul crimei lui Șismanian, mai ales pentru că în toamna acelui asasinat, el a reușit să își plăteacă datorii uriașe, cu niște bani veniți parcă de nicăieri. El nu a recunoscut fapta niciodată și crima din 5 august 1923 nu i-a putut fi niciodată imputată. Nici astăzi nu se știe cine exact l-a ucis pe milionarul Șismanian iar cazul nerezolvat a rămas în istoria morbidă a urbei tomitane…

Reclama zilei – W. Staadecker, Depou de mașini și unelte agricole, Str. Griviței no.6 – Locomobile cu sau fără aparat de ars pae Ruston – Treerătoare cu fusuri curbate sau excentrice Ruston. Secerătoare cu aparat de legat snopi, secerătoare simple Daisy, cositoare de fân no 4 – toate marca Mc Cormick. Pluguri universale originale Rud. Sack, greble de fân, vânturătoare, trioare, grape, mașine de semănat, etc.etc. Depou permanent de reserve. (1898)

La începutul lunii august 1924, un public numeros, format din mii de turiști și localnici, a asistat la o sărbătoare impresionantă, organizată în zona Cazinoului Comunal. Evenimentul a avut un scop precis, dezvăluit în ziarul Dacia, pe data de 5 august: “Serbarea câmpenească și venețiană a fost dată cu scopul de a mări fondurile pentru terminarea construcției liceului (n.a. Mircea) și a școlii superioare de comerț din localitate. Mulțumită timpului admirabil, serbarea a avut un succes desăvârșit, demn de relevat. Începutul, la ora 5.30 după-amiaza, a fost dat de o lovitură de tun… Pe Bulevard (n.a. faleza Cazinoului se numea Bld Alexandru Averescu) au fost instalate din timp chioșcuri și umbrare, unde s-au vândut țigări, ilustrate, confetti, serpentine etc, iar la capătul bulevardului, lângă Farul Vechi (n.a. Farul Genovez) era instalată ad-hoc o cârciumă țărănească cu fleici, mititei, băuturi și altele. Pe culoarul exterior era instalată o tombolă foarte bogată și stațiunea de telegrafie foarte foarte specială, ingenios construită pentru serbare”. Potrivit ziarului Dacia, serviciul de telegrame era deservit de voluntari cercetași, care preluau telegramele și le duceau apoi la destinație.

Sărbătoarea a început cu o probă de alergare 100 metri plat, la care au participat soldați ai Regimentului 34 Infanterie. Înaintea cursei s-a consumat un incident tragi-comic. Un sublocotenent desemnat să tragă focul de start a constatat că are mâinile prea delicate și nu poate acționa trăgaciul revolverului. S-a chinuit atât de mult încât a tras două focuri în lateral, fiind foarte aproape să îndrepte țeava spre mulțimea din apropiere. A fost nevoie de intervenția unui angajat al Căpităniei Portului pentru ca arma să fie luată din mâinile nepriceputului. Cursa a început într-un final, fără să fie nevoie de pistol, ci doar folosindu-se un simplu steag. După această cursă, pe un ring improvizat au avut loc câteva meciuri box între amatori, iar apoi s-a desfășurat o regată nautică: „Pe marea liniștită ca apa dintr-un pahar au evoluat în bărci proprii funcționarii de la Astra Română. Pe terasa restaurantului au avut loc coruri ale societății Lira și alternativ muzică militară. Seara, rachete, artificii, foc bengal, etc.”

Deliciul serii a fost serata venețiană: zeci de bărci au ieșit în larg, în contul unei taxe modice. A fost un prilej deosebit pentru perechile de îndrăgostiți de a petre clipe lirice, pe luciul apei, în  acordurile unor melodii cântate pe faleză. Serata a ținut până noaptea târziu. În aceeași seară, în Sala Cazinoului a avut loc și un bal la care au participat cele mai importante personalități ale orașului, dar și turiști români și străini, veniți special pentru a se bucura de frumoasele zile de august de la Constanța. Balul s-a încheiat abia în zori, odată cu cântecul cocoșului…O seară pe cinste!

Reclama zilei – Depozit de saci și mușamale George V. Vizantiadis. Str. Atelierelor no.10. Importând direct din surse străine saci și mușamale vinde cu prețurile cele mai eftine, desfidând orice concurență. Închiriază saci, mușamale și țoluri.(1930)

În anii interbelici în care autorităţile interziceau jocurile de noroc la Cazinoul Comunal, numărul turiștilor scădea iar comercianții și proprietarii de hoteluri și restaurante aveau buzunarele mult mai goale. Situaţia se schimba radical în anii când se dădea undă verde pentru jocuri iar oraşul era iar luat cu asalt de mii de turişti din ţară şi din străinătate. De patima jocului nu sufereau doar străinii, ci şi locuitorii Constanţei, oameni cu stare, dar şi dintre cei simpli, aceştia din urmă visând ca vreun câştig miraculos să le schimbe viaţa peste noapte.
Patima jocurilor de la Cazinoul din Constanţa făcea mereu victime de toate felurile. Într-un fel, era bine că oraşul înflorea economic… Pe de altă parte, existau întotdeauna persoane care deveneau victime… Pierderile lor financiare la masa de joc conduceau adesea la falimente, la divorţuri şi la tot felul de altfel de drame, uneori ajungându-se uneori chiar şi la sinucideri și la crime pasionale.
Presa constănţeană consemna fiecare eveniment deosebit, în general nefericit, care avea legătură cu ceea ce se petrecea la mesele de joc ale Cazinoului Comunal. În continuare vom cita din cotidianul Marea Neagră 2 apărut pe data de 1 august 1926 şi intitulat Victimele Cazinoului. Gazetarul de la Marea Neagră ne relatează: “Tâlhăria jocurilor la noroc, organizată cu concursul suspect al unor politicieni locali, la Cazinou, a început să-şi dea roadele. Lista nenorociţilor amăgiţi de un problematic câştig creşte zi cu zi…O faimoasă demimondenă eşită la pensie, care e cunoscută sub numele de Miţa, urmat de un sobrichet (n.a. poreclă, supranume) datorat unui instrument de locomoţiune, a pierdut în 3 zile suma de 75.000 de lei…” Ne oprim un pic asupra acestui personaj menţionat… Este vorba despre celebra Miţa Biciclista sau Miţa Cotroceanca, pe numele ei real Maria Mihăescu, curtezană de lux a Micului Paris, feministă, rebelă şi non-conformistă, o generatoare de scandaluri mondene în prima jumătate a sec.XX.
Se ştie că Miţa Biciclista adora să vină vara la Cazinoul din Constanţa pentru a juca sume importante de bani. În august 1926 Miţa avea deja 41 de ani și continua să fie o femeie foarte frumoasă, curtată de bărbaţi celebri şi bogaţi ai vremurilor. Printre “victimele” ei ilustre se spune că s-au numărat şi pictorul Nicolae Grigorescu, poetul Octavian Goga şi chiar şi principele Ferdinand (n.a. înainte de a deveni în 1914 rege al României), care i-ar fi dăruit frumoasei curtezane o casă superbă în zona Piaţa Amzei, din Bucureşti. Despre Miţa se mai spunea că ar fi fost cerută în căsătorie de regele Manuel al Portugaliei, pe care însă l-ar fi refuzat întrucât la vremea respectivă era îndrăgostită de un bărbat important din ţară…
Miţa Biciclista a frecventat Cazinoul din Constanţa încă de la deschiderea sa din 1910 şi iată că o regăsim şi după mai bine de 15 ani, în 1926. Ea este doar una dintre numeroasele persoane care au pierdut în acea vară sume mari la masa de joc. Astfel, gazetarii de la Marea Neagră ne mai oferă alte trei exemple: “Un artist al Teatrului Naţional din Bucureşti, dl.IM, venit să îşi caute liniştea şi sănătatea, antrenat la joc a pierdut din prima zi a sosirei sale toată mica avere ce o consacrase căutării sănătăţei…Un avocat local, neurastenizat (n.a. persoană care are nervii slăbiţi, care suferă de neurastenie) de munca depusă la Consiliul de Răsboi din localitate a pierdut în câteva seri de-a rândul câte 10-15.000 pe seară… Un biet inspector al unei societăţi de asigurare a pierdut considerabila sumă de 35.000 de lei, într-o singură noapte…” Articolul este încheiat într-o manieră ironică: “Lista celebră nu se opreşte aici – încât ne va trebui poate formatul Monitorului Oficial ca să îi putem trece la sfârşitul stagiunei pe toţi…”
Paradoxal este modul în care se comportă presa constănţeană interbelică în problema jocurilor de la Cazino: Astfel, în anii în care jocurile erau interzise, gazetarii cereau statului să le introducă! În anii în care acestea erau introduse, aceiași ziariști înfierau jocurile de noroc publicând pe larg victimele acestei patimi şi tragediile produse. Un exemplu în acest sens avem într-un alt articol, publicat în acelaşi număr de ziar (Marea Neagră 2, din 1 aug 1926), dar într-o altă pagină.
Materialul este intitulat Se poate câştiga la bulă? şi prezintă unul dintre cele mai populare jocuri de la Cazinou, jocul de bulă – o variantă a ruletei pe care o ştim bine astăzi. Bulă era termenul folosit pentru bila (n.a. mică sferă, mic glob) de metal, de sticlă sau din alt material, folosită la acest tip de ruletă. Iată cum sunt înfierate jocurile de la Cazinoul Comunal: “Suntem în plin sezon. Cazinoul, prin complicitatea unor politicieni locali şi cu sprijinul Societăţei Scriitorilor Români şi-a deschis larg porţile. Naivii dau năvală spre cursa întinsă cu abilitate de Vartanof, fost eri în slujba vestitului şi faimosului aventurier Marcay şi azi, în a fraţilor albanezi Emanuil…” Acest Vartanof – Wartanoff, persoană care se ocupa de conducerea activităţii Cazinoului la data apariţiei articolului, lucrase într-adevăr şi pentru primul concesionar al jocurilor de la Cazinou, baronul francez Edgar de Marcay. Acest de Marcay preluase antrepriza Cazinoului în 1912 şi ridicase în 1914 (obligat de autorităţile locale) şi Hotelul Palace. Ne întoarcem însă la articolul din Marea Neagră, articol ce prezintă şi înfierează deopotrivă jocul de bulă, considerându-l drept cel mai dăunător dintre jocurile de noroc practicate la Cazinoul din Constanţa: “Mecanismul jocului la bulă este cea mai ingenioasă alcătuire, aproape genială, de a-ţi şterpeli banii din buzunare, dându-ţi perpetuu iluzia unor câştiguri posibile…”
Se prezintă mecanismul jocului, începând de la prezentarea mesei propriu-zise: “… O masă enormă ca un animal antideluvian, în mijlocul căreia este o adâncitură în formă de rozetă, cu despărţituri simetrice în cari sunt înscrise numerele…”. Se pune apoi accent pe faptul că jocul este special creat pentru a-l îmbogăţi pe proprietarul mesei, şi nicidecum pe jucători: “Operaţiunea este totdeauna în favoarea antreprenorului. El ia bani de la şapte inşi şi plăteşte numai unuia, iar la bandă, daca ese 5, nu plăteşte nimănui sau ia de la cei cu soţ şi plăteşte celor fără soţ. Este o amplificare a şarlataniei din bâlciuri, oprită azi, aceea cu jocul cu culorile…Cel mai mult suferă nevinovaţii, visătorii, cei care vin rar şi care îşi joacă deodată toţi banii, crezând că se pot îmbogăţi peste noapte. Mai există, evident, şi categoria profesioniştilor, care vin la masa de joc cu regularitatea cu care se duce funcţionarul la birou, negustorul la prăvălie sau popa la biserică. Ei nu joacă, lucrează!”
În finalul articolului, concluzia: “Rezultatul final? Se poate câştiga la bulă? Ei bine, o spunem hotărât: Nu! Cei mai fericiţi, şi sunt puţini şi aceştia, sunt cei cari pot spune: n-am câştigat, n-am pierdut… Cum se face că deşi e evidentă şarlatania jocului totuşi se găsesc jucători?… Pungăşia rămâne stăpână pe situaţie… Moralitate: duceţi-vă la bulă, e o plăcere antrenantă, emoţionantă, dar dacă vă trece prin cap că puteţi câştiga, veţi avea o amară dezamăgire. Jocul la bulă are mai multe deziluzii decât beneficii”…

Reclama zilei – S-a redeschis marele restaurant Veneția. Complect renovat. Terasă închisă cu geamuri. Vedere splendidă care predomină portul. Direcțiunea: M. Canciovici și A. Motoi. Elevii caselor Modern, Maior Mura și Continental din București.Specialități de fripturi și pescării. Vinuri naturale. Prețuri accesibile tuturor pungilor.(1930)

La sfârșitul anilor 20 Constanța era un oraș-port în plină dezvoltare, cu o viață tumultoasă. Explozia demografică înregistrată în acea perioadă (orașul ajunsese la peste 60.000 de locuitori) a determinat implicit și o creștere a fenomenului infracțional, criminalitatea atingând cote nemaiîntâlnite până atunci. Contrabanda, traficul de stupefiante, prostituția, infracțiunile de violență, jafurile, evaziunile economice, toate aceste fapte erau cu greu ținute sub control de forțele polițienești locale. Poliția Constanța fusese înființată încă din anul 1878, după integrarea Dobrogei la statul român. În a doua jumătate a anilor 20, menținerea legii și ordinii publice a devenit și mai dificilă, odată ce Constanța a devenit oficial, de la 1 ianuarie 1926, municipiu, și a preluat din punct de vedere administrativ și comunele suburbane Anadolchioi, Brătianu și Viile Noi. Poliția municipiului era total depășită de situație, efectivul său fiind mult sub cerințe. Într-o adresă trimisă Primăriei în decembrie 1928, comandantul poliției de la acea vreme îi scria edilului Francisc Sachetti cerându-i să îi aloce fonduri pentru angajarea măcar cinci sergenți de oraș, pentru că nu poate face față problemelor din teren. În acel moment, întreaga ordine publică era asigurată de numai 25 de polițiști, din care 23 sergenți de oraș, un sergent major și un revizor de sergenți.
Probleme deosebite nu erau însă doar la Constanța, ci și întreaga țară. România Mare avea acum 71 de județe cu 355 de oficii de poliție (cu 15942 de angajați) care nu acționau unitar. Nu exista coeziune între oficii, se acționa arbitrar, fără o supervizare centrală, iar din cei aproape 11.000 de sergenți de oraș din întreaga țară, 80% nu aveau calificarea necesară pentru această slujbă. Mai mult, din cei 1184 de ofițeri de poliție ai României, doar 40 erau licențiați în drept.
În acest context a apărut pe 21 iulie 1929 Legea pentru organizarea poliției generale a statului, inițiată de ministrul de interne Alexandru Vaida Voievod. Noua normă viza unificarea serviciului polițienesc și transformarea sa într-un sistem armonios și flexibil. Direcția Generală a Poliției a fost împărțită în Servicii Centrale și Exterioare, la acestea din urmă intrând Prefectura Poliției Municipiului București, inspectoratele regionale și chesturile de poliție din municipii (precum Constanța). Poliția municipală din urbea lui Ovidiu avea acum în subordine și Poliția Portului, având să funcționeze astfel până în anul 1948. Mai mult, Constanța devenea conducerea centrală pentru toate unitățile din județ, care nu mai puteau acționa după bunul lor plac. Poliția Municipiului Constanța acționa pe teritoriul urbei prin cinci circumscripții sau comisariate (secții) care acopereau și noile suburbii, fostele comune rurale devenite cartiere.
Legea din 1929 a produs numeroase schimbări, unele dintre ele aproape imediate. Au fost retrași din activitate angajați care nu îndeplineau criteriile de calificare conform noilor cerințe iar mulți ofițeri din garda veche au fost puși în retragere. Pe data de 2 august 1929 comisarul Leon Panaitescu a fost confirmat ca chestor definitiv la Prefectura Poliției Municipiului Constanța. În aceeași zi au fost puși în retragere mai mulți funcționari din poliție: maiorul Constantin Nenițescu (Poliția Constanța), Anton Dumitrescu (Poliția Cernavoda), I Mihăescu (șef serviciu Inspectorat Siguranță), comisarii D. Raicopol, Al. Cârstea și Bobeș, precum și Ludovic Geaneloni, comnadantul corpului de sergenți Constanța. În următorii doi ani, în Poliția Municipiului au fost făcute angajări pentru a acoperi toate posturile din teritoriu, reușindu-se astfel o reorganizare a serviciului în așa fel încât acesta să poată menține controlul în lupta contra criminalității.
Pe 2 august 1929, proaspăt confirmatul chestor al Poliției Constanța, Leon Panaitescu a fost invitat la Prefectură de către prefectul județului Nicu Petru. Aici era deja prezent un oaspete străin de seamă, avocatul și publicistul Jean Bruchesi, profesor la Universitatea din Montreal, Canada, venit de la București pentru a vizita orașul lui Ovidius. Chestorul Panaitescu a fost desemnat ghidul profesorului și cu automobilul prefecturii, cei doi au vizitat orașul și împrejurimile sale. Seara, călătoria s-a încheiat la gară, acolo unde profesorul Bruchesi, entuziasmat după vizita făcută, s-a urcat în trenul ce avea să îl ducă la București.
În aceeași zi de 2 august 1929 un alt jurnalist, de această dată român, a fost protagonistul unui incident nefericit. D.V. Burlan, corespondentul ziarului național Universul a fost bătut crunt în incinta portului de către doi funcționari vamali. Gazetarul semnase mai multe articole extrem de acide și subiective la adresa vameșilor constănțeni pe care îi acuzase de diverse fapte penale. În ziarul Dacia a apărut un scurt anunț referitor la incidentul din port precum și mențiunea: “Dacă am respins cu indignare calomniile pe care ziarul Universul le-a debitat împotriva funcționarilor vămei Constanța, tot astfel respingem modul brutal de comportare al vameșilor (în incindentul cu D,V. Burlan)”.
Ziua de 2 august a mai adus un incident deosebit, publicat o zi mai târziu în ziarul Dacia sub titlul Idilă cu automobil de furat și pe care îl cităm în continuare: “Șoferul Cihoreanu, ce conducea automobilul 833 Constanța, proprietatea doamnei Aneta Ionescu, a dispărut! Odată cu mașina furată a luat cu el și o tânără de 17 ani. Jandarmii îl caută să îl aresteze!” Foarte probabil, șoferul amorezat a fost prins și a avut timp să regrete fapta necugetată. Cât despre tânără, sigur aceasta a tras învățăminte și a știut apoi să nu mai fie fermecată de mașinile de soi și de conducătorii acestora…

Reclama zilei – Khedivial Mail Line. Vapoarele poștale de lux pentru pasageri și mărfuri Rashid și Roda – Trafic regulat pe ruta CONSTANTZA – ALEXANDRIA. Plecare din Constranța în fiecare săptămână cu escalele: La ducere – Constantinopol, Smyrna, Pireu și Port-Said; La venire – Pireu și Constantinopol. Bilete dus-întors valabile șase luni de zile cu prețuri reduse. Pentru grupuri, excursioniști și emigranți, condițiuni speciale. Cursa sosește în fiecare luni dimineață la orele 7 și pleacă în aceeași zi la 4 după-amiaza. Pentru bilete, informațiuni și prospecte a se adresa la reprezentanța generală S.A:R: Watson & Youell și la agențiile de vânzare bilete. (1929)
Surse bibliografice privind reorganizarea poliției din 1929: Radu Aurel, Din istoria Poliției Române (1919-1940), București, 2003; Constantin Cheramidoglu, Sergentul de stradă în Constanța Veche, revista Impact, nr. 120, martie 2013; Poliția Municipiului Constanța – file de istorie, revista Impact nr.31, martie 2005; Nicoleta Grigore, Repere istorice, revista Impact, nr.99, martie 2011.

La început, pe plajele Constanței și Mamaiei bărbații și femeile făceau plaje și baie în mare separat, în zone strict delimitate. Primele decenii ale secolului XX au adus însă o schimbare considerată, de unii revoluționară și normală, de alții – scandaloasă și imorală, și anume baia la comun. Noua modă, acceptată după modelul Coastei de Azur, deschidea polemici aprinse.
Prezentăm mai jos articolul intitulat Băile Comune, publicat pe 1 august 1924, și semnat sub pseudonimul BAC: “În fiecare sezon se pune întrebarea: Trebuie sau nu să se permită băile comune? Unii sunt contra, pentru că vor să ducă pudicitatea în exces. Alții sunt pentru, întrucât vor să ducă libertatea până la exces… O familie compusă din tată, mamă și câțiva copii vor găsi foarte agreabil să poată sta împreună, fie în apă, fie pe plajă. Pentru aceștia, băile comune sunt o adevărată binefacere, dacă pot sta toți la un loc. Trebuie să recunoaștem că nu este tocmai plăcut ca bărbatul să facă bae la o distanță de un kilometru de soția lui și între ei, copilul sau copiii să alerge de colo-colo, neștiind cu cine să rămână. După cum vedeți, băile comune sunt bune pentru oameni cumsecade. Dar ce te faci cu derbedeii? Sunt unele persoane, mai ales dame, care nu vor să stea la un loc cu indivizi care vin la Mamaia pentru alte scopuri decât baia. Lucrul ar fi foarte lesne de solționat: să se pună o frânghie în apă, care să marcheze locul până unde sunt permise băile comune. Cine trece de această linie să fie luat de gât de către păzitori, care să stea și ei în apă, căci săptămâna trecută mi s-a întâmplat să văd cum un individ își bătea joc de sergent, chemându-l în apă dacă vrea să îl dea afară. Așa s-ar pune puțin la respect și acele cocote, feminine și masculine, care pentru ca să intre în apă să facă o baie, își aranjează boneta câte zece minute, în fața oglinzii de la cabină, aranjându-și tricourile ca nu care cumva să aibe vreo cută. Băi comune? Da, dar între oameni”.
“Ni se semnalează că cunoscuții pungași de buzunare Jean Bărzănescu, Gherasim și Mihai, împreună cu alți trei, colindă plăjile orașului în timp ce oamenii fac baie în mare și le fură banii și hainele. Naivii țărani mai ales cad victime abililor pungași. La rându-ne, atragem atenția autorităților asupra acestui fapt.”(Dacia, 1925)
“Bună recompensă ofer persoanei care-mi va aduce un ceas bărbătesc de aur, cu lanț, în formă de exagon, pierdut în ziua de 30 iulie a.c.. Cine l-a găsit e rugat a-l aduce, recompensa întrecând valoarea obiectului care este un suvenir de familie. A se adresa la Banca Marmorosh Blanc (n.a. actualul BNR Constanța)” (Dacia, 1924)
“Înștiințare – Ocazional se vinde o șalupă motor pentru 80 de persoane, lungime 13 metri, lățime 3.5 metri, cu cabină luxoasă închisă, având viteză maximă 8 mile pe oră. A se adresa la dl A. Filipachis, din strada D.A. Sturdza (n.a. actuala Revoluției din 22 decembrie 1989).” (Dacia, 1924)
“Astăzi, 1 august, va rula la Teatrul Cinema Arena Grand grandiosul film Atlantida. Operă complectă în 12 mari acte” (Dacia, 1924) Filmul era o producție franco-belgiană din 1921, L’Atlantide, realizată după romanul omonim al scriitorului Pierre Benoit, iar acțiunea sa se petrecea în deșertul african Sahara.
“Eri, înainte de dejun au dispărut din grădina Tataia doi boi tineri, în vârstă de 7 ani. Cine îi va aduce va primi lei 2000 recompensă. Căpitan Al.Șteflea.”(Dacia, 1925) Parcul, Grădina Tataia se afla pe Bd. Regina Maria (astăzi bd. Mamaia), “în partea de nord a orașului”, în zona în care astăzi se află Universitatea Ovidius (sediul vechi). A fost înființat în 1914 de căpitanul Alexandru Șteflea, proprietarul terenului în suprafață de peste 90.000 de metri pătrați. Din parc se cobora pe o potecă spre plaja cu același nume.

Reclama zilei – Aprovizionați-vă încă de pe acum cu cărbuni englezești Cardif. Se vând cu prețuri care desfid orice concurență iar la cantități mari se oferă reduceri. P. Luludis și Fiii. Str. Lascăr Catargiu, no.28, Constanța. (1924)

Sursă foto: Biblioteca Digitală Națională

Pe 31 iulie 1923, în Portul Constanța a sosit marele transatlantic sub pavilion francez Canada, aparținând companiei de navigație Cie Fabre. Vasul a adus în România 172 de români repatriați din America și 12.000 de tone de mărfuri diverse. O astfel de știre surprinde astăzi, dar în anii `20 ai secolului trecut era un lucru destul de des întâlnit. După încheierea Primului Război Mondial și crearea României Mari, mulți români, în speciali transilvăneni emigrați în Lumea Nouă, au ales să revină acasă. Cu ajutorul unei misiuni diplomatice românești ei au reușit să își preschimbe fostele pașapoarte emise de Imperiul Austro-Ungar cu documente similare ale statului tricolor. Din acest motiv, transatlanticele au început să aducă periodic la începutul anilor 20 români dornici să revină acasă, iar poarta principală de intrare a fost Constanța.

În perioada interbelică, Constanța a devenit un port extrem de tranzitat. Numeroase agenții maritime străine și-au deschis birouri, iar portul a fost luat cu asalt de sute de vase de tonaje diferite din întreaga lume. Serviciul Maritim Român (SMR) și-a modernizat și el flota cu vase care făceau periodic curse în Marea Mediterană. Companii străine, precum National Steam Company (a fraților Embiricos), Cie Fabrique sau Lloyd Trieste aveau transatlantice ce făceau ruta New York-Constanța și retur. Pentru a înțelege traficul intens de mărfuri și de persoane, dăm doar câteva exemple de curse ale SMR-ului, așa cum sunt ele menționate în ziarul Dacia, pe 31 iulie 1926: „Vaporul Principesa Maria a sosit în această dimineață cu pasageri și mărfuri de la Constantinopol, vasul Împăratul Traian va sosi duminică dimineață cu pasageri și mărfuri de la Alexandria (Egipt) și în aceeași zi va face o excursie de patru ore în largul mării. Vaporul România va pleca duminică seara la Alexandria iar vaporul Dacia va sosi luni dimineață cu pasageri de la Iaffa (Jaffa, astăzi în Israel)”.

Isprăvile banditului Terente țineau prima pagină a ziarelor interbelice, fie ele locale, regionale sau naționale. Presa constănțeană nu făcea excepție de la regulă și publica orice informație legată de Terente. Se crease chiar și o fobie pe această temă: deși Regele Băților acționa în județele Tulcea și Brăila, unii constănțeni se jurau că l-au văzut prin oraș sau afirmau că stă la pândă sub cine știe ce pod al vreunui cartier mărginaș. Chiar în ziarul Dacia a apărut pe 31 iulie 1924 scurtul articol „Terente la Constanța”, scris într-o cheie anecdotică, și din care redăm fragmentul: „Ni se comunică pe cale particulară că un individ a cărui figură și apucături coincid cu acelea ale banditului Terente a fost observat intrând în birourile administrației pescăriilor statului, din localitate. Lipsa suspectă a peștelui de bună calitate din piață, precum și apariția acestuia pe la toate restaurantele întărește bănuiala că Terente este amestecat și în toate acestea. Poliția comunei ar face bine să nu lase afacerile… baltă!”

Ca și astăzi, și în anii interbelici, conducătorii de vehicule contra cost doreau ca vara să dea lovitura și să ia de la clienți sume mari de bani, în schimbul unor curse de mică distanță. Birjarii erau acuzați adesea că sunt nepoliticoși, chiar agresivi cu turiștii, și că nu respectă regulamentele stabilite de primăria orașului: „Atragem binevoitoarea atenție a domnului prefect al poliției asupra conducătorului trăsurii cu no.92. Deunăzi, acesta a bătut un client pentru că nu -i plătise 40 de lei pentru o cursă care face 10 lei. Eri a comis alte scandaluri în oraș. De remarcat că acest birjar, când un client îi cere serviciul, îl întreabă mai întâi unde merge, iar dacă cursa e lungă, birjarul refuză… ori de câte ori produce scandal, strigă în gura mare că așa l-a învățat dl Valahu, președintele sindicatului birjarilor. Biroul circulației îl învață oare să procedeze în acest mod?” (Dacia, 31 iulie 1924).

Pe 31 iulie 1924 s-a înregistrat un tragic incident în largul mării. Șalupa Fulgerul a plecat de la Cazinoul Constanței având la bord peste 20 de excursioniști. După ce ambarcațiunea a ieșit în larg, unul din pasageri, un tânăr elegant, a atras atenția celorlalți întrucât s-a văzut că are în buzunar mai multe pietre. Înainte ca turiștii să realizeze ce se întâmplă, tânărul s-a ridicat și a sărit peste bord, scufundându-se imediat. Orice încercare de salvare a fost imposibilă iar trupul său nu a putut fi recuperat. Pe locul în care stătuse a rămas un pachet cu 14 scrisori. Într-una dintre acestea, adresată Poliției, spunea că se numește Alfred Fiedler, este din Mediaș, elev al Școlii de Cavalerie din Sibiu și că nenorociri familiare l-au îndemnat să își pună capăt zilelor…

Reclama zilei – Agenția Frații Singros, Str.  Cantacuzino no.19. Vaporul poștal francez Eliane sosește pe 4 august la Constanța. Primește mărfuri și pasageri pentru următoarele porturi: Varna, Burgas, Constantinopol, Galipoli, Dardanele, Mytilene, Smyrna, Adalia și Mersina. Cabine luxoase cls I, II și III cu lumină electrică. Pentru orice alte informațiuni vă rugăm a vă adresa la agenție. (1923)

Sursă foto: Biblioteca Digitală Națională

La finele secolului al XIX-lea, orașul lui Ovidiu atrăgea în sezonul estival mii de turiști dornici de relaxare, de băi de mare și de soare. Vara era extrem de profitabilă pentru comercianții și antreprenorii locali care încercau să ofere vilegiaturiștilor orice marfă sau produs dorite. După unii însă, prețurile de la Constanța, și mai ales cele de la hoteluri, erau însă mult prea mari, fiind crescute articial în lunile de vară. În vara lui 1896 ziarul Constanța a publicat un material în care infirma acest lucru, explica unele realități ale urbei și chiar oferea sfaturi vizitatorilor:

“Mai multe ziare din București au răspândit faima că în Constanța ar fi o scumpete nesuportabilă. Ne facem o datorie a repeta că prețurile celor 18 hoteluri sunt absolut acelea de astă iarnă, precum și articolele de subsistență ca pâinea, carnea, fructele, etc. Singurul inconvenient sunt casele de locuință particulare din quartierul de jos, unde nu sunt destule clădiri de a ajunge la toate cererile. Dar acest inconvenient este cu prisos remediat în quartierele din centru și de sus, unde se pot găsi locuințe de la 100 de lei și până la 60 și 30 de lei, pe lună. Peste tot concurența e mai mare în Constanța decât în oricare stație balneară a țărei și este natural să fie așa, orașul nostru fiind destul de mare”.

Așadar, cerere de ofertă turistică exista însă numărul localurilor de cazare, de înaltă calitate, era destul de redus, mai ales la prețurile modice. Puținele hoteluri de lux și categoria I cereau bani mulți iar vilegiaturiștii voiau să stea în Peninsulă, unde era scump, și nu la marginea urbei, unde s-ar fi putut caza la case particulare. Deși vorbim despre 1896 trebuie să  recunoaștem că problema aceasta a cazării scumpe este și astăzi, una actuală.

Cum era însă Constanța anului 1896? Pentru a înțelege situația, ne ajutăm de câteva date statistice. Potrivit unui recensământ oficial, orașul avea o populație de 10.419 locuitori, din care 704 erau comercianți declarați, 1083 erau proprietari, 246 derulau activități industriale, 66 erau samsari(intermediari de afaceri), 15 antreprenori de hoteluri, 12 fabricanți de cărămidă, 9 antreprenori de lucrări publice, 9 avocați, 9 doctori, 4 farmaciști, 12 coafori (frizeri). Așadar, activitățile economice erau încă la început și mai era mult până ca orașul să poată satisface toate nevoile vizitatorilor. Acest lucru avea să se împlinească abia în perioada interbelică.

Ca să înțelegem realitatea acelor vremuri, mai oferim câteva date: în iulie 1896, la Constanța s-au născut 28 de copii, 17 băieți și 11 fete. S-au înregistrat și 32 de decese, dintre care 13 copii, ceea ce ne arată un indice de mortalitate infantilă extrem de ridicat, într-o epocă în care epidemii de tot felul făceau ravagii. Din cele 32 de decese, zece au survenit din cauza tuberculozei iar câte trei s-au datorat unor enterite, cancere stomacale sau atrepsii (boală specifică sugarilor). Au mai fost și alte boli mortale iar două persoane au decedat prin înec iar una a fost împușcată. Tot în iulie 1896 la Constanța s-au oficiat șase căsătorii.

În anul 1896, nici județul nu era încă foarte populat. Avea doar 118.388 de locuitori și asta, după ce mulți români din alte provincii se stabiliseră aici. La nivel etnic, românii erau majoritari (56.262) fiind urmați de tătari (27.351), bulgari (10.876), turci (6965), greci (4142), germani (3742), ruși (1876), evrei (1089), armeni (554), italieni (120) și alte naționalități (420).

Reclama zilei – N.I. Milonas, “La Insula Samos”, Constanța, Strada Brașovenilor no.11, în apropiere de măcelării și pescării. Magazin cu coloniale, asortat cu tot felul de vinuri și băuturi spirtoase precum: Vin negru de Tenedos, Vin Comandarie de Chipros, Vin Tămâioasă de Samos, Vin alb de Drăgășani, Vin alb vechiu de 3 ani de Odobești, Mastică adeverată de Hios, Coniacuri din vin tămâioasă. Unt-de-lemnuri supra-fine provenite din insula Samos, precum și toate articolele atingătoare de acestă branșă. (ziarul Constanța, 1897)

Ziua de 29 iulie marchează comemorarea arheologului și epigrafistului Andrei Aricescu (28 septembrie 1935-29 iulie 1991), unul dintre specialiștii care au contribuit semnificativ la cercetarea țărmului vest-pontic și la valorificarea patrimoniului arheologic românesc. Dispărut prematur, înainte de a împlini 56 de ani, Andrei Aricescu a lăsat în urmă studii dedicate Scythiei Minor și armatei romane din spațiul dobrogean, care continuă să reprezinte un reper pentru generațiile de cercetători.

          Născut la București, într-o familie de intelectuali, Andrei Aricescu și-a desăvârșit întreaga formare în Capitală. A absolvit Liceul Clasic (1949-1953), apoi Secția limbi clasice din cadrul Facultății de filologie a Universității București (1953-1958). Pregătirea solidă în limbile greacă și latină avea să constituie fundamentul viitoarei sale activități de cercetare. În anul 1975 și-a susținut doctoratul în istorie, cu teza „Armata în Dobrogea romană”, lucrare care avea să-i  definească direcția principală de cercetare.

După absolvirea facultății, la sugestia foștilor săi dascăli, a fost repartizat la Muzeul Regional de Arheologie Dobrogea. Venit inițial în această instituție pentru a se preocupa de epigrafie, activitatea desfășurată în muzeu și contactul direct cu șantierele arheologice l-au apropiat de arheologie. A participat la cercetările de la Tomis, Techirghiol (1959), Limanu (1960), a condus săpăturile de la Sâmbătă Nouă (1960), Castelu (1961), Nicolae Bălcescu (1962), Gura Dobrogei (1962), Hârșova (1964) și altele. După aceste incursiuni arheologice din primii ani ai carierei, s-a întors la preocuparea sa de bază: epigrafia și interpretarea izvoarelor antice referitoare la Dobrogea romană.

          În perioada 1965-1975 a activat în cadrul Institutului Pedagogic Constanța, unde a predat limba latină, lingvistică și istoria limbii române. Ulterior, s-a transferat la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național al municipiului București, inițial ca muzeograf, apoi ca șef al instituției. Seriozitatea și disciplina care l-au caracterizat au făcut ca din anul 1979 să fie promovat director adjunct cu probleme de patrimoniu cultural național în fostul Consiliu al Culturii. A fost un adevărat profesionist, un „omul de meserie”, unul dintre cei care cunoșteau în profunzime rolul muzeului și responsabilitățile acestei instituții, sprijinind modernizarea activităților muzeale și acordând o atenție deosebită evidenței, conservării și restaurării patrimoniului.

În urma reorganizării Consiliului Culturii, Andrei Aricescu a devenit redactor la Editura Sport-Turism. Din această poziție a inițiat colecția „Monumente și muzee”, în cadrul căreia au fost publicate numeroase volume de înaltă ținută științifică, contribuind la valorificarea patrimoniului cultural național. După evenimentele din decembrie 1989 s-a alăturat Direcția Muzeelor și Colecțiilor din Ministerul Culturii, pentru a continua ceea ce începuse la editură: ordonarea publicațiilor muzeelor după un plan editorial bine conceput.

„Pornind singur în această muncă, începând din mai 1990, era pe cale să înființeze un oficiu sau o editură, Museion, specializată în publicarea materialelor științifice și de popularizare ale muzeelor. De astă dată o boală necruțătoare i-a întrerupt toate planurile frumoase și fructuoasă ce le croise pentru sectorul muzeistic național” – a consemnat Vasile Barbu, cel care i-a fost prieten, coleg și colaborator apropiat, în articolul dedicat din Pontica XXIV.

Opera sa științifică este dominată de studiile de epigrafie, istorie militară și topografie antică. Cercetările privind inscripțiile, identificarea unor localități și reconstituirea itinerariilor antice, precum și analiza rolului unităților militare în procesul de romanizare a Dobrogei au adus interpretări noi și au schimbat perspectiva asupra unor probleme istorice importante. Lucrarea „Armata în Dobrogea romană”, publicată în 1977 și reeditată ulterior în limba engleză la Oxford, a fost distinsă cu Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române. Această cercetare la consacrat pe Andrei Aricescu drept un deschizător de drumuri în studiul istoriei militare a provinciei.

Totodată, a colaborat la realizarea volumelor „Tezaurul de sculpturi de la Tomis” (1963), alături de Vasile Canarache, Vasile Barbu și Adrian Rădulescu, „Noi monumente epigrafice din Scythia Minor” (1964), alături de Vasile Barbu, N. Gostar, Gh. Poenaru Bordea și A. Rădulescu, precum și la „Enciclopedia civilizației romane” (1982), pentru care a redactat majoritatea articolelor dedicate armatei romane și o parte dintre cele referitoare la Dobrogea romană.  

Reclama zilei: „Atențiune – Important la Librăria Dobrogeană – str. Ștefan cel Mare 44 – A sosit un mare transport de Patefoane – 10 modele cele mai noi – importate direct din fabrică – Vânzare și în rate cu prețuri ce desfid orice concurență – Plăci cântate de cei mai celebri artiști vindem cu 95 lei placa” (Dobrogea Jună, 29 iulie 1927)

Sursă informații și foto: Vasile Barbu, Andrei Aricescu (1935–1991), în Pontica, XXIV, 1991, p. 443–447.

În prezent, în luna august, sărbătorim cu toții de Sfânta Maria, Ziua Marinei și Serbările Mării, evenimente așteptate cu nerăbdare atât de turiști, cât și de localnici. În formatul cunoscut astăzi, aceste ceremonii au luat naștere în anul 1902, pe vremea primarului Cristea Georgescu. Asta nu înseamnă însă că înainte de această dată, la Constanța nu aveau loc evenimente de anvergură dedicate distracției și relaxării. La data de 28 iulie 1896, în ziarul Constanța a fost publicat articolul intitulat „Serbări la Constanța”, care anunța activitățile programate pentru acel an, la jumătatea lunii august.

Evenimentele urmau să înceapă duminică, 12 august, cu serbări nautice: „Regate, curse de bărci de resboiu, de comerciu, din port, cu pânze și cu vâsle, curse de înot pentru bărbați și copii, curse cu obstacole, curse umoristice, jocuri nautice”.

O zi mai tîrziu, pe 13 august, aveau loc „curse de cai ofițerești, soldățesci și particulari,  cu obstacole, curse de tătari, etc”. În aceeași seară, la Cazin, era programat un mare bal. Trebuie menționat că acest Cazin era cel de al doilea dintre Cazinourile care au funcționat, succesiv, la Constanța. Primul Cazin, Kursaal, a existat între anii 1880-1891, lângă Farul Genovez. Al doilea, cel menționat în 1896, a fost ridicat în 1892, a funcționat până în 1910, și se afla pe faleză, cu intrare din Bulevardul Elisabeta, oarecum vis-a-vis de actualul Parc Arheologic de la Catedrală. Cazinoul de astăzi, al treilea din istoria orașului dar și cel mai grandios, a fost inaugurat în august 1910 și funcționează și astăzi.

Întorcându-ne în anul 1896, trebuie spus că marți, 14 august, aveau loc: „curse pe jos, de bărbați și copii, cu obstacole, sărituri în înălțime și în lungime, curse jameaux, jockey, curse în saci, curse de biciclete, etc”. Seara se încheia tot cu un bal, de această dată organizat pe vaporul Cobra, care aparținea, în acel moment, Serviciului Maritim Român (SMR) înființat cu un an înainte. În aceeași seară, pe faleză, pentru întreaga asistență, avea loc o serată venețiană, încununată cu un spectaculos foc de artificii.

Să ne întoarcem însă la vaporul Cobra. Era era un vas cu zbaturi, închiriat de puțin timp de SMR de la un armator din Hamburg și care a rămas în serviciul companiei naționale române până în aprilie 1897, când a fost restituit proprietarului. Cobra și o altă navă, Ignazio Florio, au deservit ruta Constanța – Cospoli (Constantinopol – în argoul marinarilor), efectuând câte trei curse pe săptămână. În 1897, SMR a cumpărat vasul Ignacio Florio și i-a schimbat numele în Principesa Maria. (sursă informații despre vapoarele Cobra și Ignacio Florio – Dan Șambra, Înființarea Serviciului Navigație Maritim (I), historia.ro).

Mai aflăm din ziarul Constanța următoarele: „Cu ocasiunea acestor serbări se vor aranja trenuri de plăcere și reduceri de 50% pentru o călătorie la Constantinopol, care se va face după terminarea serbărilor”. Într-adevăr, această călătorie a avut loc între 15-18 august, chiar cu mai sus-menționatul vapor Cobra. Întreaga plimbare a costat 115 lei de persoană, în acești bani fiind incluse drumul, mesele, cazarea la hotel în Constantinopol, trăsuri și ghid în limba română. Pasagerii s-au îmbarcat pe Cobra în seara de 15 și au ajuns în orașul sultanilor a doua zi dimineață având parte de două zile pline. Pe  17 seara, Cobra a ridicat ancora și a revenit la Constanța pe 18 dimineața.

Programul încărcat al serbărilor estivale din 1896 a fost unul care, grație succesului avut, s-a repetat și în următorii ani. Turiștii au început să vină în număr tot mai mare, mai ales acum, când Dobrogea era legată terestru de restul țării prin Podul de la Cernavoda. Povestea Constanței turistice era încă la început, dar drumul era unul luminos…

Reclama zilei – A sosit renumita prezicătoare Sylvia, eleva doamnei Se Thebe Paris, autorizată de Ministerul de Interne. Consultațiuni zilnice. Str. Enescu 4 (Pescari), lângă Primărie, deasupra restaurantului ardelean Farcaș.(1932)

Sursă foto: vasul Cobra, www.historia.ro