Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, sub egida Consiliului Județean Constanța, în parteneriat cu Muzeul Național al Banatului și cu Muzeul de Istorie a Moldovei, din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași, are deosebita plăcere de a vă invita la vernisajul expoziției „Oglinda frumuseții! De la simplitatea femeii la divinitatea zeiței în Antichitate. Obiecte din colecția Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța”. 

Evenimentul va avea loc miercuri, 29 aprilie 2026, ora 18:00, în mansarda B2 a Bastionului Maria Theresia, pe str. Martin Luther, nr. 4, Timișoara.  

Expoziția reunește 158 de artefacte din colecția muzeului constănțean, deosebit de valoroase din punct de vedere istoric și patrimonial. Acestea provin din anticul Tomis, precum și din alte situri arheologice, respectiv Durostorum (actuala Silistra), Ostrov, Callatis (actual Mangalia), Histria, Adamclisi, Capidava, Pârjoaia/Izvoarele, Olimp, Urluia, Fântâna Mare, Cobadin (județul Constanța) și Cerna (județul Tulcea).

Tema centrală a expoziției,  feminitatea în antichitatea greco-romană, este  ilustrată sub multiple forme, de la bijuterii din aur și argint la sculpturi, opaițe, unguetaria și vase rare de sticlă, alături de vase din lut, obiecte din metal, gagat (cărbune), piatră, os și corn. Exponatele ilustrează viața și rolul femeii în epoca romană, de la naștere și până la moarte, surprinzând aspirațiile, bucuriile și necazurile care însoțesc parcursul existenței.

Prin bogăția și valoarea deosebită a artefactelor prezentate, expoziția se remarcă drept unul dintre demersurile expoziționale importante realizate în ultimii ani de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Expoziția poate fi vizitată în perioada 30 aprilie – 31 octombrie 2026.

Fila de calendar de astăzi o dedicăm educației, în general, și unei anume instituții emblematice de învățământ, în special. Mulți dintre noi trecem adesea pe lângă Colegiul Național „Mihai Eminescu” din municipiul Constanța, un vechi și reputat liceu al urbei, însă povestea sa, felul în care a luat naștere și a evoluat de-a lungul timpului, este, din păcate, nu atât de cunoscută pe cât ar trebui să fie. Din acest motiv ne-am propus să prezentăm istoria Liceului de Fete „Domnița Ileana”, numit ulterior „Ana Ipătescu” (între anii 1948-1962) și apoi „Mihai Eminescu”. Informațiile de față au drept surse lucrări ale unor specialiști reputați (Aurelia Lăpușan, Constantin Cheramidoglu, Marian Moise etc), dar mai ales „Anuarul Liceului de Fete Domnița Ileana 1919/1920 – 1936/1937)”, disponibil online pe site-ul Bibliotecii Județene Ioan N. Roman Constanța și site-ul https://www.cnmecta.ro/ al Colegiului Național Mihai Eminescu.

Pentru a ne face o imagine corectă despre istoria acestui liceu, trebuie să ne întoarcem în timp până în anul 1897. Constanța era de aproape două decenii o urbe românească. Unități de învățământ erau destule, multe aparținând comunităților etnice, însă școli primare românești erau doar două, una de băieți, iar cealaltă, de fete. Orașul se dezvolta neîncetat, populația creștea și ea într-un ritm accelerat, mai ales după ce numeroase familii de români din provincii diverse s-au stabilit în urbea lui Ovidiu. Era, așadar, nevoie de educație și de unități de învățământ de înaltă calitate. Ministrul de Instrucțiuni de la acea vreme, Take Ionescu, era un susținător înfocat al orașului pontic și își dorea ca acesta să devină un centru de cultură românească și de românizare a populației dobrogene. Cu ajutorul ministrului, la 1 septembrie 1897 a luat ființă Școala Profesională de Fete, condusă de la bun început de directoarea Valentina Boteanu. Aceasta era una dintre fiicele muzicologului ieșean Gavril Musicescu, o pianistă desăvârșită și profesoară de limba franceză. Ea a ajuns la Constanța după ce s-a căsătorit cu tânărul Cristea Georgescu – judecător, avocat și primar al Constanței, în trei mandate, între anii 1901 și1908. Ulterior, la câțiva ani după moartea prematură a soțului său (22 mai 1908), Valentina s-a recăsătorit cu Gheorghe Boteanu, judecător și politician.

În 1897, la scurt timp după venirea la Constanța, Valentina Georgescu (la acea vreme) a preluat conducerea Școlii Profesionale de Fete, care a funcționat doi ani într-o clădire de pe strada Mahomedană nr.2 (astăzi strada Arhiepiscopiei), pentru ca apoi să se mute în casa Calcef, de pe strada Călărași (astăzi strada Cristea Georgescu). În anii săi de început, școala fost vizitată de două ori de către Regina Elisabeta a României, care și-a dat acordul ca unitatea să îi poarte numele. Alteța sa a scris chiar în cartea de onoare a școlii cuvintele: „Să fie orice lucru izvor de bucurie!”

În 1919, Școala Profesională a fost transformată în Liceul de Fete, iar în 1931 s-a mutat în localul bine-cunoscut din strada Traian, unde până atunci funcționase Liceul de Băieți „Mircea cel Bătrân” (mutat apoi în noua clădire ce există și astăzi).

În timpul Primului Război Mondial, între anii 1916 și 1918, Dobrogea și Constanța s-au aflat sub ocupație germano-bulgară, motiv pentru care mulți români s-au refugiat în Moldova. Asta a făcut și Valentina Boteanu, care s-a întors însă imediat după sfârșitul conflagrației. În timpul războiului, sediul școlii fusese mai întâi cazarmă, iar apoi spital, și fusese devastat. Valentina Boteanu a povestit chiar ea (în Anuarul liceului sus-menționat) că nu a mai găsit nimic – mobilier, arhivă – și că a făcut curățenie, scoțând din unitate 11 furgoane de gunoi. Directoarea a mărturisit că, pentru a reface mobilierul școlii, a rechiziționat scaune și mese abandonate de soldații nemți în grădina fostei case a lui Mihail Kogălniceanu, de pe strada Elisabeta. Cu ajutorul acestui mobilier a putut redeschide cursurile în primăvara anului 1919, la acestea participând, din motive obiective, doar 15 eleve, în toate clasele. Copii dornici să învețe erau destui, însă erau vremuri grele, iar multe familii afectate de război nu aveau posibilitățile necesare de a-i trimite la școală.

Orașul și-a revenit însă treptat, iar nevoia unui liceu de fete era stringentă. În urma rapoartelor primite din Constanța, Ministerul Instrucțiunii Publice a aprobat prin Ordinul nr.137813/1919, ca Școala Profesională să devină Școala Secundară nr.1 Domnița Ileana (Liceu), după numele principesei, fiica regelui Ferdinand I și al reginei Maria. Deschiderea cursurilor a avut loc la 1 decembrie 1919, fiind înregistrate 138 de eleve (64 – clasa I, 42 – clasa a II-a, 19 – clasa a III-a și 13 – clasa a IV-a). Din anul următor de învățământ au fost înființate și clasele a V-a și a VI-a, iar unitatea a devenit secundară de gradul II. În anii următori s-au completat și alte două clase, a VII-a și a VIII-a. Școala Profesională de Fete „Regina Elisabeta” a continuat să funcționeze, dar separat de Liceul „Domnița Ileana”.

Pentru a se observa evoluția școlii, oferim câteva date statistice preluate din Anuarul liceului, un tablou general al elevelor înscrise pe clase și total, din perioada 1919-1937. Astfel, dacă în 1919/1920 au fost 138 de eleve, în anii următori s-au înregistrat 224 eleve (1920/1921), apoi 328 eleve (1921/1922) și 406 eleve (1922/1923). Începând cu anul 1923/1924, timp de cinci ani, liceul era frecventat de peste 500 de eleve, la toate cele opt clase. În anii ’30 numărul s-a mai redus, dar în fiecare an erau înscrise peste 350 de fete.

Pentru a ne face o idee despre nivelul ridicat de educație oferit de unitate, enumerăm materiile studiate, la toate cele opt clase: Religie, Română, Filozofie, Educație, Franceză, Germană, Istorie, Istoria Artei, Geografie, Matematică, Chimie, Fizică, Științe Naturale, Drept, Caligrafie, Desen, Muzică, Gimnastică, Lucru, Gospodărie. Elevele erau implicate și în activități intrașcolare, de cercetare, și participau la excursii oferite de liceu, în țară și în străinătate. Făceau parte din unități de cercetașe, se implicau în activități umanitare, participau la șezători literar-artistice, ateliere, serbări, spectacole, concursuri etc. Liceul își avea propriul muzeu, un atelier de legătorie și arhivă bine întreținută. Cadrele didactice erau venite din întreaga țară, profesori de o valoare deosebită și cu o înaltă pregătire.

După o activitate didactică prodigioasă de 40 de ani, directoarea Valentina Boteanu s-a retras la data de 21 noiembrie 1937, în cadrul unei ceremonie care a avut loc la Sala Ligii Culturale „Tranulis” (viitorul Fantasio); sala a fost arhiplină, iar directoarea a fost întâmpinată cu flori și îndelung ovaționată. I s-a acordat astfel recunoașterea meritată pentru eforturile sale deosebite, depuse de-a lungul unei perioade îndelungate.

Liceul „Domnița Ileana” și-a continuat povestea și după pensionarea ctitorului, Valentina Boteanu. A fost rebotezat, în 1948, „Ana Ipătescu”, apoi „Mihai Eminescu”. A trecut prin diverse forme de organizare: a fost Școală Medie, Liceul Nr.2, Liceu de Cultură Generală, de Științele Naturii iar din 1990, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”. Începând cu anul 2005, instituția se numește Colegiul Național „Mihai Eminescu” și continuă să fie un reper important pentru educația tineretului de aici, din minunatul nostru oraș Constanța…

Reclama zilei – Atențiune! Aparat de Radio Mende, model nou 1930, tipul Mende 38. Funcționează fără nicio baterie, direct la priză. Recepționează în difuzor toate stațiunile europene. Depozit permanent la magazinul “Lumina”. Strada Carol no.15. (1930)

Patru dintre piesele Tezaurului de Sculpturi de la Tomis îl reprezintă pe Cavalerul Trac, Erou Salvator și divinitate adorată în Dobrogea antică romană, atât de către autohtoni, cât și de militarii romani sau de reprezentanți ai altor etnii, realitate atestată prin dovezi epigrafice (inscripții). Cavalerul Trac concretizează, sub imaginea unui erou vânător, un concept religios tracic suprem. Motivul călărețului, ca și epitetul de Heros, au fost împrumutate din lumea greacă. Monumentele Cavalerului Trac sunt numeroase mai ales pentru secolele II-III d.H.

Cultul Cavalerului Trac se lega de credința înfrângerii răului de către întruchiparea binelui, de victoria împotriva dușmanului, precum și de vegetația solului. Era zeitatea cea mai importantă pentru localnici, venerată mai des decât ceilalți zei aduși de civilizația greco-romană. Foarte adesea, reprezentarea Cavalerului Trac apare pe morminte, ca protector al acestora.

Cavalerul Trac simbolizează binele și curajul; animalul vânat (de cele mai multe ori un mistreț) este reprezentarea răului, pomul este simbolul vegetației și al rodniciei; câinele – prietenul de încredere al Cavalerului, iar șarpele – paznic al locurilor sfinte și al altarului.

Cea mai interesantă piesă din cele patru este o placă de marmură pe care el este reprezentat, în relief, în galop. În fața sa se află pomul cu șarpele, iar sub cal, fragmentar, un mistreț, din care nu se văd decât capul și picioarele din față. În partea ruptă era figurat, probabil, și un altar. Capul șarpelui se confundă cu frunzele pomului pe care este încolăcit. Imaginea este surprinzător de similară icoanelor creștine ulterioare, care îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul (în locul căruia aici apare mistrețul). Potrivit specialiștilor, începând cu secolul IV d.H. iconografia creștină a preluat unele elemente din imaginile cultelor păgâne, pentru a îmbogăți imaginea unor mucenici și sfinți. Basorelieful  a fost datat în prima jumătate a secolului al III-lea d.H, în timp ce Sfântul Gheorghe, cavaler roman, a fost martirizat în anul 303 (începutul sec. IV d.H.), în timpul persecuțiilor anticreștine inițiate de împăratul Dioclețian.

În toate reliefurile sale din Tezaur, eroul se află la vânătoare, galopând spre dreapta, îmbrăcat într-o tunică scurtă și purtând pe umeri hlamida (mantaua), care flutură în vânt. El este reprezentat cu o mână ridicată, în care ține o lance cu care urmează să atace animalul sălbatic. Două dintre reliefuri sunt mai rudimentar realizate (naive și cu disproporții vădite), iar aici lancea lipsește sau este schematizată.

Am început prezentarea cu relieful deosebit, este similar imaginii Sfântului Gheorghe, așa că încheiem prezentarea cu un al patrulea relief, de asemenea foarte interesant. Este un basorelief de marmură, descoperit fragmentar, dar care, din fericire, a putut fi reîntregit. Imaginea este una complexă, bine realizată, și conține numeroase elemente specifice cultului Eroului. Cavalerul galopează spre dreapta, iar sub cal un câine se pregătește să înfrunte un mistreț. În fața calului se află altarul rectangular și pomul cu șarpele încolăcit. În spatele calului, ţinîndu-1 cu dreapta strâns de coadă, se află un slujitor (acolit).

Cavalerul Trac este îmbrăcat în tunică până la genunchi, repliată la mijloc, cu cute verticale în partea de jos. Mantaua, înnodată pe piept, flutură la spate. Vârful lăncii, triunghiular, este redat destul de clar. Datarea reliefului este secolul III d.H.

Cele patru reliefuri ale Cavalerului sunt dovezi ale popularității de care el s-a bucurat în Dobrogea romană (provincia Scythia), în urmă cu aproximativ 1800 de ani.

Reclama zilei – În prima zi de Paște se va deschide Terasa La Leul și Cârnatul, Niță Pravat, str. Moldovei nr.8. Delicioși mititei și patricieni, neîntrecuți până astăzi, șiorice friptură la grătar, zilnic proaspete. Vinuri alese superioare din pivnița proprie. Toate acestea, cu prețurile cele mai reduse. Nu ezitați a vizita acest local unde se mănâncă mai eftin și mai bine ca oriunde. (1924)

Pe data de 25 aprilie 1923, știrea zilei în ziarele Constanței era legată de un mare scandal de contrabandă cu aur și argint, în valoare de peste un 1 milion de lei. Din gazeta „Dacia” aflăm că poliția din localitate a primit un denunț care descria comiterea faptei și oferea detalii interesante. S-a aflat astfel că cu doar câteva zile înainte, un anume Moses Kilinski din București a sosit și s-a îmbarcat pe Regele Carol, unul din vasele Serviciului Maritim Român (SMR), cu destinația Constantinopol. Bărbatul avea asupra sa monede de aur și argint pe care i le furnizase un bancher din capitală. Kilinski nu a declarat averea pe care o purta asupra sa și a trecut nestingherit de vamă. Vaporul a părăsit Portul Constanța, a ajuns la Constantinopol, iar contrabandistul a dispărut, cu tot cu milionul său, în agitația metropolei turcești.

Denunțul a fost tardiv, statul a fost prejudiciat, iar autoritățile nu au avut ce face altceva decât să roage poliția din Constantinopol să dea de urma individului. Din câte cunoaștem până în prezent, acesta nu a mai fost găsit vreodată.

Pe data de 25 aprilie 1924 cotidianul „Dacia” anunța iminenta plecare a vaporului „Patris” pe ruta Constanța – Marsilia, cu escale la Constantinopol, Mitilene și Pireu. Vasul urma să ridice ancora chiar a doua zi, pe 26 aprilie. Interesant este că nu vorbim de o cursă întâmplătoare, ci de o linie directă, rapidă și bilunară, care transporta în porturile mediteraneene pasageri și mărfuri. Spre exemplu, un alt vas al aceleiași companii, Andros, avea să plece din Constanța, pe același traseu, pe data de 11 mai. Agenția constănțeană Embiricos era cea care deservea această rută, iar biletele puteau fi achiziționate de la sediul din strada Lascăr Catargiu, nr. 28 (astăzi strada Nicolae Titulescu). Această companie de navigație era condusă de frații Leonidas și Mihail Embiricos, greci originari din insula Andros (numele unuia dintre vase).

Pe data de 25 aprilie 1924 s-a consemnat un incident în Portul Constanța. Un ofițer al vaporului francez Jacques Frassinet l-a insultat pe șeful Vămii locale și a proferat și grave injurii la adresa statului român. Ziariștii orașului au aflat că francezul s-a supărat după ce vameșii portuari au interzis urcarea la bord a unor femei de moravuri ușoare, chemate de către marinarii străini. Conflictul a fost aplanat iar ofițerul turbulent a fost pedepsit de către comandantul navei din Hexagon.

Începând cu data de 25 aprilie 1924, la restaurantul Bristol din Piața Independenței (Ovidiu), constănțenii se puteau delecta ascultând celebra Orchestră Filarmonică din Cernăuți, sub bagheta reputatului maestru dirijor, profesorul Karl Zimbler. Orchestra făcuse parte din cunoscuta companie de operă și operetă Leonard, cântase în mari orașe ale lumii și avea în componență artiști deosebit de valoroși. Patronul de la Bristol, Panait Decica reușise performanța de a contracta această orchestră, cu mari sacrificii financiare, începând de la finele lunii aprilie și până în luna octombrie. Publicul format din cei mai pretențioși și mai fini cunoscători ai muzicii de bună calitate era invitat, așadar, la Bristol pentru a asista la recitaluri de excepție.

La finele lui aprilie 1923, iubitorii de filme erau poftiți în sălile de cinema ale urbei pentru a vedea cele mai cunoscute producții străine. La Cinema Grand rula premiera L’Empire du Diamant  (Imperiul de diamant), cu actorii Mathat și Lucy Fox, la Modern, rula filmul american Cuceritorii Vestului Sălbatic, cu Art Acord, iar la Cinema Bristol putea fi vizionat zguduitorul Omul cu râsul încremenit, după Victor Hugo.

Încheiem fila de calendar de astăzi cu două evenimente legate de problemele traiului cotidian. Pe 25 aprilie 1923 la primăria municipiului a fost depus un memoriu înaintat de locuitorii din cartierul Piața Kiliei. Aceștia protestau că li se percep taxe de gunoi și apă, dar ei nu au deloc apă, iar gunoiul nu este ridicat de către municipalitate. Oamenii se plângeau că furgonetele serviciului municipal depozitau gunoaiele în mijlocul străzii, făcând imposibilă circulația. În aceeași zi, mai mulți locuitori de pe strada Decebal atrăgeau atenția primăriei (prin intermediul ziarului „Dacia”) că existau foarte multe bălți mari pe drum, create de ploaie, apa fiind adunată în adevărate gropi apărute pe stradă.

Reclama zilei – O mare afluență de cumpărători se observă zilnic la Magazinul Londra care a primit pentru Paști un nou și mare transport de costume bărbătești și de copii, croială modernă, chic. Se vinde la prețuri mai eftine ca oriunde. Veniți și vă veți convinge. Magazinul Londra, str. Ștefan cel Mare 28, viz-a-vis de Hotel Londra. (1924)

Sursa foto: anticariat-unu.ro

În anul 1926, după o pauză de doi ani în care jocurile de la Cazino fuseseră interzise, administrația locală dăduse din nou undă verde acestei activități, așa că sezonul estival se anunța unul foarte încărcat și generator de mari profituri pentru comunitate.

Odată cu dezvoltarea orașului și cu asaltul estival al turiștilor, la Constanța înflorise și o activitate mai puțin dorită, care implica cea mai veche meserie din lume, prostituția. Aceasta nu era ilegală la acea vreme, dar statul impusese norme pentru desfășurarea ei în anumite condiții și sub un control atent. Femeile care prestau oficial aceste servicii se aflau sub controlul atent al Serviciului Sanitar, însă, din păcate, existau numeroase alte tinere care practicau clandestin această meserie și nu puteau fi monitorizate. Această situație reprezenta una dintre marile probleme ale administrației locale constănțene și a fost amplu dezbătută și în ședința Primăriei din data de 24 aprilie 1926.

Consilierul Dimitrie Rizescu a semnalat faptul că multe dintre casele de toleranță ale orașului se aflau în zone deloc potrivite, foarte aproape de centrul urbei. Aceste stabilimente fuseseră create cu ani buni înainte, pe când orașul era mai mic, iar la acea vreme se aflaseră oarecum la margine. Între timp însă, Constanța crescuse mult ca suprafață, iar vechile lupanare se regăseau acum în zone considerate centrale, pe străzi paralele sau perpendiculare pe bulevardul Ferdinand. Pe aceste străzi se construiseră în ultimii ani numeroase case noi, iar  multe familii respectabile se mutaseră acolo. Aceste familii erau tot mai deranjate de vecinătatea „caselor de perdiție”, de petrecerile și de scandalurile din acele locuri.

Ținând cont de aceste plângeri, consilierul Rizescu solicită Delegațiunii Permanente „mutarea caselor de toleranță undeva într-o zonă mai puțin populată, la marginea orașului”. Rizescu propune chiar închiderea definitivă a stabilimentelor, însă primarul Alexandru Pilescu spune că această măsură ar înrăutăți și mai mult situația. Edilul spune că, astfel, sute de prostituate și-ar desfășura activitatea în locuri neînregistrate, scăpând de controlul Serviciului Sanitar și devenind propagatoare ale bolilor venerice, fără putință de controlat. De aceea, Pilescu și membrii Comisiei consideră că varianta mutării este cea mai bună soluție: „Preservarea celor sănătoși este o mare obligațiune și deci să priveghem ca să nu scadă coeficientul de vigoare al rasei”,se arată în procesul-verbal al ședinței. Comisia decide ca în următoarele săptămâni să se identifice posibile locații unde casele de toleranță să poată fi mutate pe viitor. Se mai dispun următoarele: „Până atunci (n.a. până la mutarea stabilimentelor) să se ia măsuri ca actualele localuri să-și facă garduri înalte pentru a nu se vedea în ogrăzile lor, iar poliția să-și facă mai serios datoria în această privință, prin nepermiterea șederii prostituatelor și a oamenilor fără căpătâi pe străzile din vecinătate”.

Problema lupanarelor din zona centrală a persistat mulți ani, iar nicio administrație locală nu a reușit să o rezolve integral. Mare parte dintre regulile impuse erau respectate, însă fenomenul nu putea fi eliminat într-un oraș-port interbelic, care era, în același timp, o înfloritoare stațiune turistică.

O altă problemă a Primăriei conduse de Alexandru Pilescu era cea a… parcărilor! În ședința din 2 mai 1926 se discută despre parcarea aglomerată din zona Gării. Gara Veche (1860-1960) se afla vizavi de Palatul Justiției (actuala Judecătorie Constanța), la capătul sudic al grădinii publice numită Parcul Gării. În ședința Delegațiunii Permanente este supusă analizei petiția unor localnici: “Proprietarii de automobile, stabiliți în oraș, solicită să li se fixeze un loc la Gară, unde să staționeze deosebit de celelalte automobile venite pentru sezon, din alte părți”. Luând act de aceste cereri, Primăria decide ca „automobilele locale să staționeze pe platforma din fața Gării și pe strada Scarlat Vârnav (astăzi strada Răscoalei 1907), iar cele venite din alte părți să se așeze în susul stradei Vârnav, după cele locale. Timpul de staționat va fi o oră înainte de sosirea și o oră după plecarea oricărui tren”. Problema era că, din mai și până în octombrie, în fiecare an, Gara Constanța devenea foarte aglomerată. Existau, în primul rând, cele cinci trenuri zilnice permanente, de pe rutele București – Constanța și retur, respectiv Constanța – Medgidia – Bazargic (Cadrilater, astăzi Dobrici, Bulgaria) și retur. Acestora li se adăugau zeci de trenuri suplimentare estivale care circulau spre și dinspre plajele Mamaia Băi și Tataia, Constanța – Tulcea și Constanța – Mangalia.

Pentru rezolvarea problemei, Primăria a dispus ca Prefectura Poliției să supravegheze respectarea regulilor. Doar parțial s-a reușit acest lucru pentru că în sezonul 1926 și în următorii ani au continuat să existe plângeri ale localnicilor (în special ale celor de pe strada Traian), legate de parcarea automobilelor în zona Gării…

Reclama zilei – Zaharia Zamfirescu, str. Carol no. 225 – Închirieri și vânzări de saci, mușamale, țeluri și cântare. Pânzeturi groase și subțiri, pânză de cismari, croitori, uniforme școlare. Pânză de Manillal. (Dobrogea Jună, 1913)

Ziua de Sfântul Gheorghe a reprezentat, în Dobrogea sfârșitului de secol al XIX-lea, nu doar o sărbătoare religioasă importantă, ci și prilej pentru serbări câmpenești, târguri și alte manifestări cu caracter agrar. În acest context se înscriu cursele de cai, devenite în epocă un eveniment emblematic pentru regiunea noastră. Prin urmare, dedicăm fila de calendar a zilei de 23 aprilie acestor întreceri, care au îmbinat spiritul de competiție cu tradițiile locale și au contribuit la animarea vieții sociale și economice a Dobrogei.

          Presa locală, în special ziarul „Constanța”, oferă mărturii valoroase despre serbările câmpenești, cursele de cai și, în special, despre modul în care au reușit acestea să atragă turiști din întreaga țară, astfel încât hotelurile din Constanța deveneau neîncăpătoare.

          Una dintre cele mai timpurii atestări jurnalistice apare în numărul din 16 aprilie 1895, într-un articol prin care sunt anunțate cursele de cai ce se vor desfășura, la 23 aprilie, la moșia lui Constantin Pariano de la Hasancea (Valu lui Traian de astăzi). Articolul prezintă premiile ce vor fi acordate: câștigătorul trofeului cel mare va primi „un cal bun” din herghelia lui Pariano, iar ocupanții locurilor II și III vor primi 60 și respectiv 40 de lei. Articolul surprinde un detaliu interesant pentru epocă, anume intenția de a fotografia evenimentul, „spre marea plăcere a concurenților și a publicului asistent”, semn al modernizării și al faptului că publicul larg era interesat de aceste evenimente.

Se impune să ne oprim atenția asupra lui Constantin Pariano (1846-1930) și să reamintim faptul că acesta a fost una dintre personalitățile marcante ale Dobrogei și a fost prezentat în calendarul nostru istoric în fila din 14 ianuarie. Stabilit în regiunea în jurul anului 1893, pe moșia de la Hasancea, el a fost un pionier în agricultură și zootehnie, implementând concepții moderne pentru acele vremuri. A fost prefect al Constanței, senator și un susținător activ al drepturilor dobrogenilor. Iar implicarea sa în organizarea curselor de cai trebuie înțeleasă într-un context mai larg, nu doar ca divertisment, ci ca instrument de stimulare a creșterii cailor, precum și a agriculturii și a economiei locale, în general.

Într-un interviu dat pentru ziarul „Conservatorul” și publicat în ediția din 7 august 1916, pe care îl găsim în volumul „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878 – 1947)”, semnat de istoricul Stoica Lascu, Pariano povestește despre începuturile curselor de cai în Dobrogea și despre atracția publicului pentru ele: „Atât era atunci de vie și de răspândită iubirea de cai în populațiune, că în zilele de curse câmpul din Asancia era acoperit de vizitatori. Faima fondului calului dobrogean, originalitatea curselor și entuziasmul locuitorilor pentru dânsele, ajungând la auzul Ministerului de Domenii (…), ministerul a amenajat hipodromul dela Anadalkioi și a strămutat acolo cursele, unde având disponibile și grajdurile fostului târg de vite, a putut organiza și expoziții pentru premierea celor mai buni produși”, se arată în interviul menționat.

Momentul de cotitură al mutării curselor de cai de la Hasancea la Constanța este prezentat pe larg într-un articol din ziarul „Constanța” din 20 aprilie 1897. Pentru susținerea acestei idei, este lăudat Petre S. Aurelian, fost premier și ministru al agriculturii, descris ca „un om cu vederi largi”. Condițiile existente la Constanța sunt descrise drept „superioare” și este salutată inițiativa de a amenaja un hipodrom și de a construi „un cochet pavilion” pentru membrii juriului și pentru societatea aleasă. De remarcat că autorul articolului face referire și la faptul că orașul devine un punct de atracție turistică în ziua de 23 aprilie, prin aceste curse de cai, căci „deja se prevede o mare aglomerație pentru ziua de Sf. Gheorghe, judecând după numărul cel mare de rețineri de camere ce s-a făcut pe la hoteluri”.

Studiind articolele publicate în anii următori, aflăm că aceste curse nu au reprezentat mereu aceeași atracție pentru public. În anul 1898, s-a întârziat cu publicarea programului, iar numărul spectatorilor a fost mai redus; în anul 1900, cursele au fost decalate, fiind organizate pe 7 mai, iar în anul următor o epidemie de răpciugă a pus în alertă autoritățile locale. Anul 1913 a adus suspendarea serbărilor câmpenești și a curselor de cai, din cauza războiului mondial, pentru ca în 1916 Pariano să militeze pentru reluarea acestor întreceri, atât pentru distracția publicului, cât și pentru dovedirea calității cailor.

Reclama zilei: Biciclete – mărcile cele mai renumite – Jean Louvet și Auto-Moto – precum și Biciclete de copii și Accesorii se găsesc în depozit la Magazinul LIMBIDI – str. Carol 33, Constanța (Dobrogea Jună, 1928)

Sursa foto: Florentina Bozîntan

În perioada 17-22 aprilie 1986, pe bulevardul Ferdinand – numit la acea vreme bulevardul Republicii – din municipiul Constanța, cu ocazia executării fundațiilor pentru noi blocuri de locuit, regretatul arheolog Constantin Chera cerceta unul dintre cele mai valoroase morminte de epocă romană, cunoscut astăzi drept „mormântul doamnei de pe bulevardul Ferdinand”.

Mormântul de inhumație conținea un bogat inventar funerar, compus din aproape 200 de piese, dintre care peste o 100 erau realizate din aur și pietre semiprețioase și prețioase. Alături de defunctă au fost depuse și numeroase vase de sticlă, care păstrau uleiuri parfumate sau produse cosmetice, opaițe din ceramică și bronz, precum și un suport-candelabru din bronz, menit a-i lumina drumul spre lumea de dincolo. Inventarul mai cuprindea un platou mare din bronz, multe și diverse obiecte din bronz, plumb sau fier, casete cosmetice sau de bijuterii, frumos ornamentate cu aplice din os, instrumente de cusut și țesut – indispensabile pentru o femeie din eșalonul superior al societății provinciale romane și, mai ales, pentru o mamă de familie. Nu în ultimul rând, mormântul adăpostea numeroase podoabe din aur.

Pe baza încadrării cronologice a acestor obiecte, specialiștii au putut data înmormântarea în secolul al II-lea d.Chr. Studiul inventarului funerar mai relevă și informații importante cu privire la viața și moartea membrilor elitei tomitane în secolul al II d.Chr., dar și despre viața de zi cu zi din acest important oraș roman, capitală provincială și port bogat la Marea Neagră.

Povestea doamnei de pe bulevardul Ferdinand începe în al doilea secol al stăpânirii romane la Tomis. Născută, cel mai probabil, într-o familie bogată și influentă, dintre cele mai vechi ale orașului, ea a fost căsătorită într-o altă familie de vază din urbe. O alianță benefică din punct de vedere social și economic pentru ambele părți. Am spune că, până acum, povestea doamnei noastre este una fericită. Însă soarta avea alte socoteli cu această tomitană! Destinul crud a răpit-o când încă era în floarea vârstei, iar familia îndoliată a trebuit să o conducă pe ultimul drum. Soțul, poate și copiii rămași orfani, au petrecut-o cu plânsete și jale, ca pe o soție și mama iubită. Părinții și frații, dacă mai erau în viață, s-au prăbușit și ei sub povara durerii. Triști, cei apropiați s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic în lumea de dincolo și au înconjurat-o cu lucrurile dragi din timpul vieții, precum și cu obiecte trebuincioase, târguite anume din piața cetății pentru ritualul îngropăciunii.

După perioada de doliu și pregătiri, înconjurată de familie, plânsă de toți cei cunoscuți, defuncta a fost condusă pe ultimul ei drum pământesc. Procesiunea funerară a pornit încet din casa familiei, a urcat pe străzile în pantă ușoară și a ieșit pe una dintre porțile sudice ale vechii cetății, pe drumul care ducea de la Tomis la Callatis, acolo unde familia îndoliată cumpărase un lot funerar.

Mormântul era deja pregătit cu mult înainte, iar celor vii nu le-a mai rămas decât să o așeze în locul de odihnă, împreună cu toate bunurile considerate trebuincioase pentru lumea de dincolo. Au fost puse în mormânt casetele pline cu parfumurile, cosmeticele și fardurile atât de îndrăgite de tânăra soție, iar ustensilele de cusut, atât de trebuitoare unei mame de familie, pentru a coase veșmintele soțului și copiilor săi, au urmat-o și ele. Toate acestea au devenit martori tăcuți ai tragediei care i-a lovit pe cei dragi.

Alături de ea au fost puse și casetele pline de bijuterii din aur, pietre prețioase și semiprețioase, demne de o familie importantă și grăitoare pentru puterea financiară a acesteia dar și pentru importanța ei printre concetățeni.

Trebuie precizat că o parte dintre aceste podoabe sunt mai vechi decât înmormântarea în sine, fiind, probabil, o moștenire de familie sau achiziții personale ale defunctei, indiciu al originii sale într-o familie la fel de puternică și bogată. Obiecte rafinate și scumpe au fost cumpărate special pentru această zi, pe bani mulți. Printre ele se numără și un candelabru cu picior din bronz, menit să asigure o ultimă lumina pentru întunericul veșnic.

Și totuși, după sigilarea mormântului și stingerea ultimei lumini, întunericul s-a așternut, iar timp de aproape 2000 de ani nimeni nu a mai șoptit numele celei îngropate acolo, pierdut pe vecie în stihiile timpului.

Astăzi însă, ea continuă să trăiască, pentru că orice locuitor al cetății moderne o cunoaște pe „doamna de pe bulevardul Ferdinand”, a cărei memorie este păstrată vie la Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța.

Iar pentru tine, privitorule, povestea doamnei trebuie să fie plină de învățăminte și speranță! Ea ne învață pe toți că moartea nu este finalul, ci începutul poveștii, iar dragostea…

Dragostea rămâne și ne însoțește pretutindeni! Chiar și în întuneric!

Reclama zilei: Doctor E. Locar – Medic al Sanatoriului maritim de Tuberculoze – Specializat la Paris – Plămâni, inimă, stomac – Tratamentul tuberculozei pulmonare prin Pneumothorax artificial – Tratamentul modern al varicelor – str. Carol 90 (alături de Cinema Tomis), consult 9 – 11 dim., 3-7 p.m. (Dobrogea Jună, 22 aprilie 1928)

Sursă foto: „Aurul și Argintul Antic al României” – Catalog de expoziție MNIR (2014)

Continuăm astăzi cu prezentarea orașului Constanța de la finele secolului al XIX-lea. La început, în primii patru ani ai administrației românești, primăria urbei a funcționat laolaltă cu instituția prefecturii în fostul Konak turcesc, sediul administrativ otoman, aflat pe locul unde astăzi se găsește Colegiul Național „Mihai Eminescu“. Clădirea respectivă a fost distrusă în 1882 de un incendiu, astfel că, în următorii 14 ani, edilii Constanței au lucrat în sedii închiriate. Abia în 1896 a fost terminat Palatul Comunal, actualul Muzeu de Artă Populară, aici funcționând primăria orașului timp de 10 ani, până în 1906.

Constanța anilor 1885-1890 era un oraș iluminat cu lămpi de petrol și avea în continuare probleme serioase legate de alimentarea cu apă potabilă. Existau multe fântâni în interiorul așezării, dar apa era sălcie, la fel de proastă ca în vremea lui Ovidius. Să nu uităm că, în urmă cu două milenii, poetul latin scria chiar că apa din oraș era atât de proastă, că nici păsările nu mai puteau cânta frumos după ce o beau. Și atunci, și în 1890, singura soluție pentru a avea apă bună de băut rămâneau izvoarele de la Canara, Cișmea și Palazu. Romanii aduseseră apa cu ajutorul apeductelor, acum… la 1890, apa era adusă de sacagiii musulmani.

În urmă cu aproximativ 130 de ani, cosmopolitul oraș Constanța avea deja diverse lăcașuri de cult, de religii și confesiuni diferite, fapt deloc surprinzător într-o urbe multietnică. Biserica greacă Metamorphosis fusese terminată în 1867 (pe frontispiciul ei este trecut anul 1868). Tot din 1867 data și Geamia Hunchiar, iar lângă Piața Independenței (Ovidiu), oarecum pe locul unde ulterior s-a construit Moscheea Carol I (Moscheea Regelui, Marea Moschee – inaugurată la 1913), funcționa Geamia Mahmudie, veche din 1822.

Comunitatea armeană își avea biserică proprie încă din 1880, lăcaș care există și astăzi. Biserica armenească fusese ridicată prin subscripții și la inițiativa președintelui comunității, Nazareth Torosian (cel care ulterior va ridica în Piața Ovidiu așa-numitele Case Torosian). Aceasta fusese construită pe locul uneia mai vechi și mai simple, pe care armenii din Kiustenge o avuseseră încă din secolul al XVIII-lea. Catolicii aveau și ei o capelă în locul unde, în secolul al XX-lea, în anii ’30 se va ridica actuala Biserica Sfântul Anton de Padova.

Templu israelit era chiar în mahalaua comunității evreiești, în apropiere de Casa Alleon (azi încadrată de străzile Rosetti, Sulmona și Canarache) și în zona în care, ani buni mai târziu (1911), se va construi Sinagoga Mare, de rit așkenaz.

Constanța avea deja Catedrala Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, construită începând din 1885 (n.a. piatra de temelie a fost pusă în 1883), dar care a mai suferit modificări și a fost pictată până la sfințirea sa, petrecută pe 22 mai 1895. Aceasta a fost singura biserică ortodoxă românească până în 1906, când a fost ridicată, în apropierea actualei străzi Ștefan cel Mare, Biserica „Adormirea Maicii Domnului”.

Orașul își mărea granițele de la an la an, extinzându-se tot mai mult spre nord. Cunoaștem faptul că în 1885 actuala stradă Cuza Vodă se numea 11 iunie și avea 56 de case cu câte un etaj. O altă stradă importantă, care avea să se dezvolte și mai mult pe viitor, era strada Mangaliei, actuala Ștefan cel Mare. Aceasta avea 62 de case cu un etaj și 3 cu mai multe etaje. Și, pentru că tot vorbim despre artere importante, nu putem să nu pomenim de strada Traian, al cărui nume s-a păstrat și astăzi. Extrem de importantă și grație vecinătății sale cu gara orașului (Gara Veche), strada Traian avea 27 de case particulare, dintre care opt aveau câte un etaj iar 19 câte două etaje.

Nu putem însă vorbi despre clădirile din acea perioadă fără a spune măcar câteva cuvinte despre cele din Piața Independenței, deja străjuită din 1887 de statuia lui Publius Ovidius Naso. Piața publică a urbei se numise până în 1878 Piața Italiană, dar apoi prefectul Remus Opreanu îi schimbase numele în Independenței, denumire pe care oficial o va purta până în anii ’60 ai secolului al XX-lea. În Piața Independenței existau nu mai puțin de 36 de clădiri, cele mai multe având la parter prăvălii și restaurante, iar la etaje locuințe personale sau locuri de cazare. Erau clădiri impozante: din totalul de 36, nu mai puțin de 32 aveau câte două etaje iar una chiar mai multe. Mai jos, spre mare, exista deja Hotelul Carol, inaugurat în 1882 și care era cel mai luxos hotel al orașului.

Se poate scrie o carte despre cum arăta orașul la finele secolului XIX. Ne-am limitat a oferi doar câteva informații, de natură să contureze însă o imagine solidă a urbei ce se dezvolta neîncetat.

Povestea Constanței moderne era însă abia la început…

Reclama zilei – Ceasornicăria de precizie OMEGA, proprietar Jaok Panioi – strada Carol, vis-a-vis de Hotel Comercial – Argintărie de artă, Bijuterie fină, Genți de Alpaca și Argint – Cadouri pentru nunți și logodne – Atelier de reparațiuni (1922)

Filele de calendar de astăzi și de mâine le dedicăm prezentării urbei noastre, așa cum era ea în ultimele două decenii ale veacului al XIX-lea. Pe 14 noiembrie 1878, după patru secole și jumătate de stăpânire otomană, Dobrogea redevenea românească, așa cum fusese și în vremea domnitorului Mircea cel Bătrân. Kiustenge devenea Constanța și intra pe drumul ascendent al dezvoltării economice. În acel moment, orașul avea doar 49 de străzi și 569 de case.

În 1879 a început realizarea bulevardului Elisabeta, arteră capitală creată aproape de țărmul mării și numită astfel în cinstea viitoarei regine a României (din 1881), soția lui Carol I. Lucrările de amenajare au durat aproape doi ani, fiind încheiate la finalul lui 1880. În deceniile următoare, bulevardul a cunoscut și alte modernizări și refaceri, fiind extins și prelungit.

În perioada 1885-1890, tot mai mulți turiști au venit în sezonul estival la Constanța, acceptând cu inima deschisă drumul lung făcut cu trenul (de două ori) și cu vaporul, pe ruta București-Giurgiu – Cernavodă – Constanța. Odată ajunși însă în orașul de la țărmul mării, vilegiaturiștii se bucurau de odihnă, băi și relaxare. Existau deja destule oportunități de petrecere a timpului liber. Funcționa chiar și un Cazino, de fapt un Cazin, primul dintre cele trei care s-au construit succesiv la Constanța.

Nu este vorba despre Cazinoul Comunal pe care îl cunoaștem bine astăzi, acesta fiind ultimul din serie, inaugurat în 1910. Primul cazinou al Constanței se numea Kursaal, nume nemțesc care se traduce prin „Sală de cură” sau „Sală de relaxare”. A fost construit în 1880 și a funcționat până în 1891, fiind amplasat în apropierea Farului Genovez, construit de compania britanică DBSR în anul 1860. Kursaal era un încântător loc de întâlnire, ideal pentru petreceri. Nu era nici pe departe o construcție impozantă, era făcut din lemn și paiantă, dar era vast și își îndeplinea cu brio rolul de a-i face pe turiști să se simtă bine la Constanța. La Kursaal exista o sală de dans (Salonul Guarracino, după numele antreprenorului său), dar și trei săli de lectură, unde doritorii puteau citi tot felul de gazete, de la cele locale la cele naționale și chiar din străinătate.

În serile de vară, la Kursaal cânta mereu fanfara, iar adesea primăria organiza baluri de binefacere. Era o desfătare să stai pe terasa generoasă a localului și să admiri apele Mării Negre în lumina amurgului. Aici, fără doar și poate, a stat în vara lui 1882 măcar un ceas sau două, și poetul Mihai Eminescu, venit la Constanța pentru a-și trata “beteșugurile”.

În acele vremuri nu exista faleza, cel puțin nu în forma pe care o știm astăzi, pentru că Saligny nu lărgise încă digurile și nu apăruse taluzul viitorului Cazinou Comunal. De la Kursaal, la câțiva metri distanță, începea coasta abruptă. Jos, acolo unde apele Pontului spălau pietrele și nisipul țărmului, erau legate bărci care își așteptau mușterii dornici de o călătorie pe valuri. Tot aici, în diverse ocazii, aveau loc jocuri marinărești, inedite și spectaculoase pentru turiștii veniți din diverse colțuri ale României.

Viața Kursaalului s-a încheiat după 11 ani de existență. Fusese șubrezit de furtunile de toamnă și de crivățul iernii, despre care chiar și Ovidius scrisese îngrozit, cu două milenii în urmă. Și, de parcă intemperiile nu îi făcuseră destul rău, în iarna lui 1891, Sala de Cură și-a pierdut și acoperișul, smuls de vântul unei furtuni îngrozitoare. Rolul Kursaalului a fost preluat, din anul următor, de cel de-al doilea Cazin al Constanței, amplasat însă mai departe de Far și mai aproape de locul Cazinoului de astăzi.

Constanța nu era încă un oraș mare, dar fața sa era în continuă schimbare. În fiecare an se construiau noi edificii, publice și private, tot mai mândre și mai sofisticate. Unele aparțineau unor localnici cu funcții importante, dornici să respecte moda europeană a marilor orașe și să se laude cu poziția și proprietățile lor. Fiecare stradă se transforma și se înfrumuseța. Apăreau tot mai multe hoteluri, restaurante, sedii de instituții…

În 1885, pe nou-creatul bulevard Elisabeta, chiar „în buza mării” și în vecinătatea Kursaalului, se ridicau șapte case impozante, patru dintre ele având câte două etaje. Aparțineau unor personalități, oameni cu funcții înalte în conducerea urbei. Una dintre arterele căutate era și strada Romană, cea care ulterior avea să se numească D.A. Sturdza (în anii 20-30) și care astăzi se numește strada Revoluției din 22 decembrie 1989. Această stradă pornea din Piața Ovidiu și ajungea în fosta piață Basarab, făcea dreapta, trecea prin spatele bisericii bulgare (astăzi Biserica Sf. Nicolae) și continua până spre mare, încheindu-se în bulevardul Elisabeta. Strada Romană avea, în 1885, un număr de 40 de case, din care 23 cu un etaj și 17 cu două etaje, precum și o „biserică română”.

O arteră foarte importantă atât atunci, cât și acum, era strada Carol, cunoscută nouă astăzi ca bulevardul Tomis. Avea 71 de case, dintre care 40 cu un etaj și 31 cu două etaje, plus o grădină publică. Aproape la fel de importantă era strada Mircea cel Mare (azi Mircea cel Bătrân), unde existau 78 de case dintre care 49 cu un etaj și 29 cu două etaje…

(Va urma)

Reclama zilei – Frații Stamate și Pandele Zainea, str. Costache Negri 29 – Mare depozit de vinuri din renumitele vii de la Odobești – Faraoane ale domnului Duiliu Zamfirescu – Orice cantități. Depozit de băuturi spirtoase. Preț de concurență (1919)

Ne-am obișnuit să trecem zi de zi pe lângă ruinele presărate de-a lungul orașului vechi și să ignorăm poveștile milenare pe care aceste „pietre” ni le pot împărtăși. Multe dintre ele păstrează frânturi din vechi inscripții grecești și latine, care odată traduse și interpretate, ne pot ajuta să reconstituim crâmpeie din viețile celor care au trăit la Tomis, în urmă cu aproape două milenii. Inscripții de acest fel se găsesc în patrimoniul MINAC, iar unele pot fi admirate chiar și în aer liber, pe aleea din fața Edificiului Roman cu Mozaic. Din studierea lor putem afla detalii extraordinare: bucuriile, necazurile lor, împlinirile profesionale și familiale ale tomitanilor.

Prima inscripție pe care o prezentăm astăzi este o inscripție funerară în limba latină, care datează din sec.I d.H. Textul tradus de către specialiști ne spune următoarele: „T. Valerius Germanus, fiul lui Titus, din tribul Collina, de fel din Pessinus, port drapel al legiunii VII Claudia Pia Fidelis, dăruit de două ori cu daruri militare, a trăit 57 de ani și este așezat aici. Moștenitorii săi – T Valerius Iulianus, I Valerius Germanus și Valeria Germana, împreună cu Claudia Iulia, prea nobila sa soție, i-au ridicat pe bun merit acest mormânt”.

Deasupra inscripției, defunctul este prezentat în relief, într-un banchet funerar la care ia parte alături de membrii familiei sale. Din cuvintele aparent simple ale inscripției aflăm numeroase informații prețioase. Astfel, știm că Germanus era un purtător de drapel (imaginifer – cel ce purta imaginea împăratului), un subofițer care a servit în legiunea VII Claudia Pia Fidelis, unitate care își avea baza la Viminacium (azi lângă orașul modern Kostolac, Serbia). Viminacium și Tomis făceau parte din aceeași mare provincie, Moesia, care ulterior, în 85-86 d.H., avea să fie împărțită de către împăratul Domițian în Superior (care a cuprins și orașul Viminacium) și Inferior (unde a intrat Scythia Minor și implicit, Tomisul).

La sfârșitul serviciului său militar, de 20-25 de ani (putea servi minim 20 de ani plus încă 5 ca evocatus), Germanus a primit pământ, ca recompensă pentru serviciul său. Fusese un militar destoinic și cu rang important, ieșit la termen (honesta missio) și recompensat de două ori cu „daruri militare”. A ales să se așeze pe un teren aflat în teritoriul orașului Tomis. Avea probabil mult teren agricol pe care îl lucra cu ajutorul forțelor de muncă locale.

Ținând cont de contextul istoric și informațiile din inscripție, specialiștii au concluzionat că piatra funerară a lui Germanus poate fi datată undeva între anii 55-56 și 85-86 d.H.

Inscripția sa funerară ne mai spune că a murit la vârsta de 57 de ani. Putem presupune că se înrolase la 17 ani, așa cum se obișnuia, și că își încheiase serviciul fie la 37 de ani, fie la 42 de ani. Devenit veteran, el se putuse căsători și își întemeiase o familie, alături de soția sa Claudia Iulia. Avuseseră împreună trei copii (doi fii și o fiică) menționați în text, după cum s-a putut vedea. Am mai aflat ceva foarte interesant despre acest militar roman și anume că era “din tribul Collina, de fel din Pessinus”. După cum arată istoricul Titus Livius, Collina era unul dintre cele patru triburi urbane ale Romei, nu foarte bogate cum erau cele 31 de triburi rurale și din care se trăgeau proprietarii de pământ și aristocrația.

Membrii familiei lui Germanus erau însă cetățeni romani, lucru ce i-a permis să intre în legiune. Cei ce nu aveau cetățenie romană nu puteau servi decât în unități auxiliare. Distincitiv pentru cetățenii romani era faptul că purtau trei nume, tria nomina.

Chiar dacă familia lui Germanus se trăgea dintr-un vechi trib al Romei, din inscripție știm că ea se stabilise de ceva timp în Asia Mică, în Frigia, la Pessinus/Pessinunt (azi Ballihisar – oraș în provincia Anatolia, Turcia). Pessinunt era în sec.I d.H un oraș important de pe râul Halys (azi Kizilrmak – Rîul Roșu), fie și pentru că fusese în trecut casa unei importante zeițe, Cybele, Marea Mamă a Zeilor, devenită divinitate națională și în panteonul roman.

Am lăsat la final problema numelui, chiar dacă ne-am referit anterior la tria nomina. Germanus era de fapt cognomenul, porecla militarului nostru, așa cum poetul Ovidius (Publius Ovidius Naso) avea porecla de Nasone – Năsosul. Prenumele lui Germanus este Titus, prescurtat mereu în inscripții printr-un simplu T. Numele, de familie cum spunem azi, al ginții, al clanului din care făcea parte era de Valerius, veche familie romană din timpul Republicii.

A doua poveste de astăzi o aflăm dintr-o stelă de marmură aflată, de asemenea, în patrimoniul MINAC. Pe aceasta este reprezentat un bărbat în picioare, între două coloane. Sub inscripție se află o corabie. Stela funerară a fost datată tot în epocă romană imperială, în sec.II d.H. Textul inscripției a fost tradus astfel de către epigrafiști: „Rufina, fiica lui Iason, a ridicat stela pentru fiul său Theocritos, fiul lui Theocritos, armator, zis și Regele, care a trăit 22 de ani și 9 luni. Salutare!”

În sec.II-III d.H, familiile grecești din Tomis se romanizează, mai ales numele lor. Mama defunctului este Rufina, nume roman, dar fiul și tatăl său poartă același nume grecesc, Theocritos. Este însă posibilă și ipoteza ca Rufina să fie efectiv romană iar soțul ei grec.

Corabia de pe monument ne indică foarte clar ocupația tânărului Theocritos. Nu este la fel de clar dacă porecla de Regele îi este atribuită lui, sau părintelui său. Probabil, Theocritos cel bătrân era armator și își luase ca asociat și pe fiul ce ar fi trebuit să îi continue afacerile. Din păcate, Theocritos a pierit de tânăr, la 22 de ani, fără ca motivul și împrejurările morții sale să ne fie dezvăluite.

Reclama zilei – O veste fericită! – Ultima noutate a sezonului! – Constănțeni, bucurați-vă!: În curând se va deschide în centrul Pieței Ovidiu la no.7 (fostul local al berăriei Bursa) SPELNDIDA BERĂRIE LUTHER – Local familiar cu bere specială blondă sau neagră – Bufet bogat și bine asortat – Zilnic, pește proaspăt preparat după cele mai moderne rețete – Seara, grătar special – Excelenți Crenviști cu hrean, din fabrici streine și salate de boeuf a la Bodega Mircea din București – Toate consumațiunile vor fi servite cu promptitudine, acurateță strictă și prețuri reduse. (1929)

Sursa foto: Muzeul Național de Istorie a României