A 32-a duminică de după Rusalii este Duminica lui Zacheu Vameșul, un bogat din Ierihon care a mers să îl asculte pe Isus, a ales mântuirea și astfel, dintr-un om lacom și păcătos, a devenit milostiv și credincios. În anul 1937 Duminica lui Zacheu, sărbătoare cu cruce roșie, a căzut pe data de 7 februarie (luna Făurar, după termenul popular). Ziua a avut aproximativ zece ore, iar noaptea cam 14 ore, pentru că soarele a răsărit la 7:37 și a apus la 17:22. Din această duminică a lui Zaheu, Biserica ortodoxă a anunțat, și anunță și astăzi (pentru prima oară în noul an), apropierea Postului, chiar dacă până la acesta pare să mai fie timp destul. Se face însă acest lucru pentru că este greu să te schimbi rapid iar anunțul este de fapt o invitație de a începe să te pregătești, fizic și spiritual, pentru importantul moment. Sufletul trebuie curățit iar pentru asta trebuie să respecți regulile milenare ale bisericii, dar și înțeleptele vorbe populare ale strămoșilor, ale bătrânilor. Tocmai de aceea am considerat nimerit ca în această zi din an să dăm citire unor proverbe, zicători și sfaturi din bătrâni, care se regăsesc într-un Calendar al anului 1937, editat de Biblioteca Asociației Culturale Cartea sub Icoană și tipărit de tipografia Albania din Constanța (înființată încă din 1915).
Să începem cu câteva vorbe bătrânești, respectate mai ales în mediul rural, care s-au dovedit adevărate în trecut și care se dovedesc așa și astăzi: “Păziți-vă de prorocii cei mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar înăuntru sunt lupi răpitori./ Când vrei să cumperi pământ ori casă, cercetează mai întâi dacă are vecini buni./ Unde nedreptatea stăpânește și strâmbătatea poruncește, fugi de judecată, chiar și dacă ai dreptate./ Cine a plantat un pom, îi iartă Dumnezeu un păcat”.
Calendarul din 1937 de la Constanța a fost un excelent instrument pentru educarea celor care locuiau în mediul rural. Astfel, la capitolul Sfaturi către săteni descoperim câteva reguli de conduită, menite să contribuie la îmbunătățirea vieții din mediul rural: “Nu uitați să primeniți aerul din casele voastre, deschizând ușile și ferestrele un ceas pe zi./ Să știți că dalacul (n.n. antrax sau bubă neagră) trece de la vite la om.Vita bolnavă să o duceți la medicul veterinar iar omul molipsit să facă injecții contra dalacului. Nu mâncați carnea unei vite moarte de dalac. Tot așa, nu mâncați carnea unui porc mort de trichină (n.n.adică trichineloză, boală provocată de trichinella, gen de viermi parazitari)./Dați lenea la o parte și faceți, o dată pe săptămână, o baie cu apă caldă și săpun. Însurați-vă devreme și fiți credincioși soțiilor voastre. Prin abateri de la legile căsniciei se face molipsirea cu boale lumești (venerice). Omul bolnav de o boală lumească, să se arate medicului, agentului sanitar sau moașei din sat. Boalele venerice se vindecă sigur, când sunt îngrijite de la început/ Când se ivește o epidemie în sat, nu ascundeți autorităților pe cei bolnavi, ci lăsați ca ei să fie îngrijiți acasă, la infirmerie sau la spital iar locuințele desinfectate, pentru că numai astfel se stârpesc bolile molipsitoare și sănătatea voastră este la adăpost de primejdie.”
În anul 1937 viața la țară în județul Constanța nu era una foarte ușoară. Oamenii erau adesea victime ale unor epidemii, mortalitatea era încă ridicată, în ciuda faptului că medicina făcuse mari progrese în ultimele două decenii. Fructele proaspete provocau vara boli gastrice grave iar dulciurile erau un lux pentru copiii de la țară. Prăjiturile adevărate se găseau doar la oraș, mai ales la Constanța, unde puteai găsi specialități după model parizian sau bucureștean, însă care erau foarte scumpe. Cu toate acestea, țăranul român era inventiv, așa cum se poate vedea și din Calendarul anului 1937, în care este publicată rețeta unei “delicatese” mai deosebite, numită prăjitura Baba Leanca. Aceasta se făcea cu o jumătate de pâine, o juma de oală cu lapte dulce fiert, zahăr, câteva linguri de magiun și câteva de făină, vreo patru ouă și trei linguri de grăsime. Redăm un fragment din rețetă: “Se taie pâinea în felii frumoase cu coaje cu tot, se înmoaie în lapte îndulcit cu zahăr, se scurg apoi și se ung cu magiun. Se dau prin făină, apoi prin ou bătut cu zahăr și se prăjesc în grăsime bine încinsă. Când sunt rumene, se presară cu zahăr pisat și se dă la masă ca prăjitură. Poftă bună!”
Reclama zilei – Teatrul Variete Alhambra – Calea Ștefan cel Mare (vis-a-vis de Grădina Publică). Director proprietar Dumitru Vartolomeu – Cu începere de azi și în fiecare searăunță debutul Drei Viorica Călinescu – renumita cupletistă romîncă, care a debutat pe cele mai mari scene din București. Iar trupa simpaticului Jora va juca revista Haremul. Rolurile principale vor fi jucate de dra Viorica Călinescu, dra Lenuța, Dra Luci Tănăsescu, Marioara, Dna Elena Jora, etc.(1923).
„Lumea străveche, prin verigile de piatră ale secolelor, este și rămâne strâns legată de lumea nouă, de lumea de azi. Iar lumea nouă, lumea de azi, vrea să știe, vrea să cunoască fiecare pas, pentru ca, mergând cât mai departe înapoi, spre capătul pierdut al lanțului cu verigi de piatră, să se îmbogățească și finalmente să poată întrezări cu mai multă ușurință dezvoltarea, viitorul civilizațiilor noastre, a celor de azi. Slujirea unor astfel de idealuri nu se poate oficia decât dacă tu însuți crezi, respecți și iubești. Cu o astfel de credință am deschis ușa lăcașului în care am așezat muzeul nostru și în lumina acestei credințe am început să muncim.”
– Vasile Canarache, „Mărturisiri” în revista Pontica I
Există oameni care nu părăsesc niciodată cu adevărat locurile pe care le-au slujit. Ei sunt prezenți prin ceea ce au construit, prin instituțiile care le poartă amprenta și prin felul în care ne-au învățat să înțelegem trecutul. Vasile Canarache (1896-1969) se numără printre figurile fondatoare ale identității culturale a Constanței, un nume fără de care istoria spațiului dobrogean nu poate fi înțeleasă pe deplin. La 130 de ani de la nașterea sa, evocarea lui Vasile Canarache se impune ca un act de recunoaștere a contribuției sale esențiale la dezvoltarea muzeografiei și a arheologiei din Dobrogea. Printr-o carieră complexă, care a îmbinat pasiunea pentru arheologie, istorie și cultură, Canarache rămâne un reper al cercetării și al punerii în valoare a patrimoniului istoric.
Vasile Canarache s-a născut la 6 februarie 1896, la Galați, într-o familie numeroasă, fiind unul dintre cei nouă copii ai lui Leonida Canarache, funcționar în cadrul CFR Galați. Înzestrat cu o inteligență nativă sclipitoare și cu o putere de muncă ieșită din comun, el a început să lucreze de la o vârstă fragedă, dovedind o capacitate de adaptare impresionantă. „Am fost rând pe rând vânzător de fructe, de ziare, băiat de prăvălie, lucrător tipograf și corector”, își descria el primii ani de activitate. Privit astăzi în perspectivă, Vasile Canarache se conturează ca o personalitate de excepție: autodidact, publicist, poet, cercetător, arheolog, istoric, numismat, colecționar, filantrop și spirit aventurier. În fapt, un om cu un destin complex, a cărui viață ar putea umple paginile unui roman de amplă respirație.
Numele său se leagă de numeroase domenii de activitate. În anii tinereții, și-a făcut un renume solid în publicistică, fiind fondator al gazetei Varda, ulterior redenumită Victoria, și director al publicației Tempo, cunoscută atât pentru tirajul considerabil în condițiile dificile ale vremii, cât și pentru modalitatea inedită de difuzare: ziarul era oferit publicului prin lansarea de la bordul unui avion de mici dimensiuni, care survola zilnic capitala.
Împătimit al ciclismului, începând cu anul 1934 a organizat primele trei ediții ale Turului României la această disciplină, precum și o competiție de nivel balcanic. Pentru aceste merite, a fost desemnat președinte de onoare al Federației Române de Ciclism, iar în anul 1945 numele lui a fost atribuit unui velodrom.
Dobrogea îi datorează, însă, cele mai importante realizări, atât pe plan arheologic, cât și instituțional. Cu „un entuziasm exploziv”, după cum îl caracteriza profesorul Adrian Rădulescu, Vasile Canarache are meritul de a fi reorganizat pe principii moderne Muzeul Regional al Dobrogei, al cărui director a fost în perioada 1957-1969. Din această postură, a inițiat primele cercetări sistematice în Tomis, a propus și a realizat primele planuri de amenajări muzeale și pentru a marca zece ani de la reorganizarea muzeului, în 1967, a organizat prima sesiune științifică a muzeului, consacrată ulterior ca Sesiunea Științifică Internațională Pontica.
„Dacă ar fi să adunăm la un loc pasiunea pentru muncă, perseverența în urmărirea țelurilor propuse, forța persuasivă manifestată în cercul colaboratorilor și clara viziune în tot ceea ce întreprindea, am reconstitui exact personalitatea dispărutului”, scria profesorul Adrian Rădulescu în medalionul dedicat lui Vasile Canarache, publicat în revista Pontica II.
În mod firesc, această personalitate complexă s-a reflectat și într-o intensă activitate pe șantierele arheologice, numele său fiind strâns legat de descoperirea și punerea în valoare a Edificiului Roman cu Mozaic, de cercetarea Termelor Romane, precum și de amenajările muzeistice de la Cetatea Histria și Complexul Muzeal Tropaeum Traiani – Adamclisi. Totodată, a contribuit la aducerea la lumină a Tezaurului de Sculpturi, un depozit arheologic de o valoare excepțională, alcătuit din 24 de piese sculpturale, între care se remarcă miticul șarpe Glykon și reprezentarea Fortuna cu Pontos.
Cercetările arheologice și-au găsit expresia într-o serie de volume științifice publicate de colectivul muzeului, sub coordonarea lui Vasile Canarache. Amintim, în acest sens, Măști și figurine Tanagra din atelierele de la Callatis – Mangalia, Tezaurul de sculpturi de la Tomis și Edificiul cu Mozaic din Tomis. Totodată, a coordonat primele două numere ale reputatei reviste de specialitate Pontica, ajunsă astăzi la numărul 58.
O altă dimensiune definitorie a activității sale a fost aceea de colecționar. De-a lungul vieții, a strâns colecții valoroase de statuete și măști de tip Tanagra, de pipe și lulele, precum și o importantă colecție numismatică, toate donate muzeului pe care l-a creat, ca gest de responsabilitate culturală.
Vasile Canarache s-a stins din viață la 4 august 1969, la vârsta de 73 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Central din Constanța, orașul căruia i-a dedicat o mare parte din energia și viziunea sa. Moștenirea lăsată este una semnificativă: muzeul organizat pe baze moderne, marile descoperiri arheologice din Tomis, acțiunile care au condus la înființarea Acvariului (amenajat în fosta berărie a Cazinoului) și crearea Muzeului de Artă și ale Muzeului „Callatis” din Mangalia.
***
Pentru a evoca memoria și a onora contribuția remarcabilă a lui Vasile Canarache, personalitate care a marcat decisiv constituirea și dezvoltarea instituțiilor muzeale constănțene, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța anunță organizarea joi, 12 februarie 2026, de la ora 11:00, a manifestării culturale „Muzeografia dobrogeană: trecut și prezent”, în cadrul căreia va avea loc vernisajul unei expoziții foto-documentare dedicate acestuia.
Totodată, în contextul celebrării a 130 de ani de la nașterea celui care a contribuit la afirmarea patrimoniului arheologic al regiunii, conducerea muzeului anunță că Edificiul Roman cu Mozaic va putea fi vizitat gratuit până la 1 martie 2026.
Cuvântul Mecena este astăzi bine-cunoscut, un substantiv comun al cărui sens este acela de protector al artelor. Termenul vine de la Gaius Cilnius Maecenas (70-8 î.H), un nobil roman, sfetnic al împăratului Augustus și care s-a remarcat în imperiu prin sprijinirea artelor și a artiștilor. Astăzi, spunem des despre cineva care încurajează arta că este un mecena și că sponsorizarea tinerilor artiști reprezintă un mecenat.
Pe 6 februarie 1889, la Constanța, într-o casă de pe strada Mircea cel Bătrân s-a născut propriul nostru Mecena, Krikor H. Zambaccian, membru de seamă al comunității armene din urbea lui Ovidius. Fiul unui contabil, Hagop, originar din Cezareea Capadocciei, Krikor a copilărit la Constanța, unde a și studiat în primele clase. A urmat apoi studiile secundare la București, a absolvit școli de comerț la Anvers și Paris iar de-a lungul timpului a continuat să trăiască în capitală, dar să stea adesea și orașul natal. De altfel, el s-a implicat activ în viața Constanței, unde a derulat afaceri împreună cu fratele său Onic și unde, la un moment dat, în anii ’20, a ocupat și funcția de ajutor de primar. În Constanța, familia Zambaccian a locuit și într-o casă situată pe strada Sulmona, nr. 13-15, la intersecția acesteia cu Bulevardul Tomis (fosta stradă Carol).
Colecționar și critic de artă, membru corespondent al Academiei Române, Krikor Zambaccian a scris monografii ale unor mari pictori români precum Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petrașcu sau Nicolae Tonitza, dar și două volume de eseuri, Pagini de artă și Însemnările unui amator de artă. A încurajat operele unor tineri artiști, Tonitza, Iser, Ciucurencu, Petrașcu, Andreescu și Theodor Pallady, cărora le-a cumpărat tablourile înainte de a deveni celebri. Practic, el îi descoperea și îi lansa pe tinerii de viitor, meritându-și astfel titlul de Mecena modern. A strâns o colecție impresionată de tablouri (românești și străine), dar și sculpturi, și a deschis în 1947 un muzeu în casa sa din strada Inginer Alexandru Davidescu 21 bis, București. De altfel, din acel an 1947, el a început să își doneze colecția către stat, în etape, ultimele opere fiind donate în anul morții sale, în 1962. Muzeul Zambaccian este deschis și astăzi, fiind unul dintre cele mai frumoase muzee de artă din România.
În volumele sale, Krikor Zambaccian a scris mereu de Constanța natală, unde de tânăr și-a descoperit pasiunea pentru artă. El a povestit că mergea adesea pe strada Lascăr Catargiu (astăzi Nicolae Titulescu) la Casa cu Lei (proprietar – Dicran Ermizian). Aici locuia în chirie președintele Tribunalului Constanța, magistratul Lazăr Munteanu, și el un împătimit colecționar de artă. Munteanu avea la parterul Casei cu Lei o colecție superbă de tablouri. Când magistratul pleca la muncă, tânărul elev Krikor mergea pe furiș la Casa cu Lei și cu complicitatea femeii de serviciu, intra la parter pentru a admira tablourile. Krikor Zambaccian a inventat conceptul de consignație de artă, după ce, odată încheiat Al Doilea Război Mondial, a deschis primul magazin de acest fel din România, Romarta, pe Calea Victoriei din București.
***
Pe 6 februarie 1908 s-a născut la Blejoi, Prahova, Geo Bogza (1908-1993) scriitor, jurnalist, poet și teoretician al mișcării suprarealiste. În epoca interbelică, poemele sale foarte îndrăznețe au scandalizat opinia publică și i-au adus chiar ani de închisoare, pentru pornografie (volumul Jurnal de sex). S-a liniștit după Al Doilea Război Mondial, a intrat în Partidul Comunist, și s-a remarcat ca un excelent autor de reportaje. Printre operele sale de seamă se numără Cartea Oltului, Țara de Piatră sau Țări de piatră, foc și pământ și este considerat și astăzi părintele reportajului literar. Geo Bogza a fost mereu apropiat de Constanța, oraș pe care l-a iubit și unde a urmat cursurile Școlii de Marină între anii 1921-1925. Despre Dobrogea și Constanța a scris în volumele Țări de piatră, foc și pământ (1939) sau Priveliști și Sentimente (1972). Geo Bogza a fost fratele nu mai puțin celebrului Radu Tudoran (Nicolae Bogza), scriitor care a evocat în romanele sale Dobrogea și Marea (Un port la răsărit, Toate pânzele sus și Maria și marea, etc.). Geo Bogza își merită locul în calendarul nostru istoric, fie doar și pentru două citate extraordinar despre provincia pontică:
„Nu m-am născut în Dobrogea și nici în Bucovina, dar în respirația mea primă și ultimă, al lor sunt… Dacă Dobrogea nu ar fi existat, cum aș fi fost eu oare?”
„În orice ţară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieţii aş fi fost înconjurat, gândul, iar apoi întreaga mea fiinţă, s-a întors de fiecare dată la Dobrogea. Oriunde m-aş fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă. Dobrogea! Dobrogea! Am iubit această fată ciudată, fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, de când umbla desculță prin praf. Cum să n-o iubesc acum! Cum să n-o iubesc acum, când, deși schimbată, se dezvăluie a fi, în esența ei, aceeași… Cum să n-o iubesc acum, când, dându-și o față nouă, rămâne la fel de ciudată, învăluită în imensa ei taină…”.
Pe 6 februarie 1896 s-a născut la Galați, Vasile Canarache(1896-1969), mare arheolog, numismat, jurnalist și poet, fost director al Muzeului Regional de Arheologie Dobrogea în anii 1957-1969. Această perioadă este considerată una de aur în arheologia pontică, la Constanța având loc o serie de descoperiri uimitoare, precum Edificiul Roman cu Mozaic (1959) sau Tezaurul de Sculpturi (1962) și din care enumerăm acum doar celebrele piese Șarpele Glykon sau Fortuna și Pontos. Vasile Canarache este sărbătorit de către Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, printr-un eveniment dedicat personalității sale, care se va desfășura joi, 12 februarie 2026.
Reclama zilei – La Constantinople – Magazin de covoare turcești și românești. Atelier special de reparat și curățat orice Covor și Scoarțe. Spălăm și curățim, vopsim covoare și lână cu orice culori. Jean& Georges Kehayoglu, str. Petru Rareș no.6, vis-a vis de Sinagogă (1923).
Conducerea Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, cu avizul Consiliului Județean Constanța și cu acordul constructorului, invită reprezentanții mass-media vineri, 6 februarie 2026, în intervalul orar 12:00 – 13:00, la sediul din Piața Ovidiu numărul 12, pentru realizarea de materiale foto-video în incinta clădirii, în contextul demarării primelor lucrări din cadrul proiectului de reabilitare a imobilului, finanțat din fonduri europene și de la bugetul de stat și derulat de CJC.
Așa cum s-a anunțat deja, Ordinul administrativ de începere a lucrărilor de reabilitare a fost emis de către Supervizor începând cu data de 15 ianuarie 2026 pentru obiectivul de investiție ”Reabilitarea Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța”, iar prima etapă, respectiv organizarea de șantier, a fost inițiată chiar din aceeași dată.
Durata de execuție a lucrărilor este de 24 luni, conform prevederilor acordului contractual încheiat între Consiliul Județean Constanța și Asocierea S.C. Cim Recycling Medical Europe S.R.L. (Lider de asociere) – S.C. Via Carpatia Consult S.R.L. ( Asociat 1 ) – S.C. PRIMASERV S.R.L. ( Asociat 2 ) – S.C. Nova Steel Buildings S.R.L. ( Asociat 3 ) – S.C. Euras S.R.L. ( Asociat 4), valoarea contractată fiind de 36.638.222,84 lei fără T.V.A.
Clădire emblematică pentru istoria orașului, sediul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța a cunoscut în ultimele trei decenii o degradare constantă, fapt ce a făcut improprie desfășurarea activității științifice și culturale specifice și a impus demararea unui amplu și laborios proces de restaurare a imobilului. Proiectul de reabilitare prevede o serie de categorii de lucrări complexe, ce vizează restaurarea, consolidarea, protecţia şi conservarea monumentului istoric, prin executarea de lucrări de revitalizare a zidăriilor de piatră şi cărămidă și a bolţilor cu degradări, lucrări de restaurare interioare la spaţiile boltite şi la componentele artistice ale sălilor, restaurarea frescei (pictura murală) din Aula „Adrian Rădulescu”, lucrări de restaurare exterioare la faţade şi acoperişuri, lucrări de arhitectură, lucrări de intervenţie structurală, lucrări de schimbare/înlocuire completă a sistemelor de instalații (electrică, sanitară etc.).
Demararea efectivă a lucrărilor de reabilitare a clădirii Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța reprezintă un moment însemnat în evoluția acestui monument istoric, cât și în evoluția instituției noastre și a întregii comunități locale, reprezentând un pas important în revitalizarea culturală și turistică a zonei și a orașului, un demers firesc ce vine să completeze procesul inițiat de Consiliul Județean Constanța de deschidere de noi spații muzeale (Mormântul Pictat de la Tomis) și de reabilitare a celor deja consacrate (Edificiul Roman cu Mozaic). Pe durata desfășurării lucrărilor de reabilitare, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța își desfășoară activitatea în alte spații, în urma relocării temporare a personalului, patrimoniului muzeal și a colecțiilor, realizată printr-un amplu proces logistic.
***
Interesul pentru patrimoniul arheologic al Dobrogei s-a manifestat încă din secolele XVII–XIX, când vestigiile antice ale provinciei au fost semnalate în relatările unor călători și cercetători români și străini, deoarece, așa cum nota Ion Ionescu de la Brad, „Românul în Dobrogea calcă pe ruinele măririi strămoșilor” și „pentru un arheolog român, Dobrogea antică este o mină nouă și înavuțită” (1852). Parcursul organizării unui muzeu de istorie la Constanța a fost de durată, iar etapele sale au fost descrise cronologic și amplu documentate de istoricii Zaharia (Zizi) Covacef, Nicolina Mihail-Ursu, Angela Pop și Adrian Rădulescu, în studiul Centenarul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, publicat în 1980.
Necesitatea înființării unui muzeu de istorie și arheologie în Dobrogea era resimțită încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar inițiativa concretă a aparținut primului prefect al Dobrogei, Remus Opreanu. În anul 1879, acesta a propus Academiei Române ca materialul arheologic adunat în clădirea Prefecturii, prin grija sa și strădania inspectorului școlar Ion Bănescu, să constituie baza unui muzeu. Propunerea lui s-a materializat, cea mai veche atestare documentară a unui mic muzeu constănțean datând din 16 martie 1879 (Copie după Raportul Prefectului de Chustenge cu Nr. 2689 către Ministerul Instrucțiunii Publice), dată la care prefectul Remus Opreanu îl înștiința pe ministrul de resort că „… de la 19 Decembrie 1878 concepusem ideea de a crea pentru orașele Chüstenge și Mangalia câte un museu local, în care să se adune și să se păstreze marmurele și pietrele cu inscripțiuni, statuile și toate obiectele de artă ce am putut găsi și avea la dispozițiune, originare din aceste locuri, în care civilizațiunea greacă, romană, bizantină și italiană a lăsat urme însemnate”.
Micul muzeu local a funcționat în Palatul administrativ al Prefecturii (vechiul conac turcesc), amplasat la întretăierea actualelor străzi Traian și Tomis, pe strada Sulmona de astăzi. Din descrierile păstrate, aflăm că obiectele mărunte și 15 monumente sculpturale erau așezate în cabinetul prefectului, iar 27 de piese arheologice, în majoritate inscripții, pietre funerare și fragmente de mozaic, erau așezate pe aleea care lega clădirea de poarta dinspre mare. Micul muzeu se bucura și de vizitatori, așa cum atestă o telegramă trimisă de prefectul Remus Opreanu la 30 august 1879, în care amintea de vizita unui grup de elevi ai Școlii normale din Bârlad, laPrefectură „unde (au) vizitat muzeul și mozaicurile (și) le-am servit de călăuză cu dl. Subrevisor Bănescu, Maior Niculescu și polițaiu”.
Din nefericire, un mare incendiu a distrus vechiul Palat al Prefecturii și odată cu el și micul muzeu constănțean abia înfiripat, piesele salvate fiind mutate în pavilionul din grădina publică. În anii ce au urmat, autoritățile locale s-au străduit să găsească finanțare și o clădire adecvată pentru muzeu, dar abia în 1911 Vasile Pârvan, noul director al Muzeului Național de Antichități din București, a pus problema reorganizării și a funcționării permanente a muzeului constănțean. După ce în perioada 1910-1911 piesele au fost depozitate la Gimnaziul „Mircea cel Bătrân”, în anul 1912 muzeul a fost mutat la Școala Normală de Învățători, directorul acesteia, I. Ghibănescu, fiind numit și custode al lui ( 29 septembrie 1912). Începea astfel o nouă etapă în existența muzeului, care a fost mutat într-o clădire din parcul comunal, avea pază și funcționa după un program de vizitare, respectiv joi și duminică, între orele 14:00-16:30.
Lipsa unui spațiu adecvat, ca și distrugerile din timpul Primului Război Mondial, au întârziat foarte mult dezvoltarea muzeului constănțean. În anul 1928, cu prilejul Semicentenarului Independenței, profesorul Constantin Brătescu a organizat Expoziția Jubiliară a Dobrogei, o expoziție cu caracter arheologic și etnologic amplasată în pavilionul din fața Cazinoului din Constanța. În anul 1937, sub conducerea conservatorului Ion Micu, a fost publicat și primul ghid al muzeului (Călăuza vizitatorului în Muzeul Regional al Dobrogei), fapt ce demonstra existența unei colecții arheologice și numismatice consistente și ordonate după rigori științifice. Spațiul însă a devenit rapid neîncăpător, colecțiile crescând prin donații, achiziții, săpături de salvare sau cercetări organizate, atât în anticul Tomis, cât și la Histria, Capidava sau Adamclisi.
În anii celui de Al Doilea Război Mondial, muzeul și-a întrerupt temporar activitatea, clădirea suferind numeroase distrugeri. Odată cu semnarea păcii, chiar din 1945, s-a acordat o atenție deosebită conservării pieselor și punerii în valoare a tezaurului arheologic al Constanței, iar în cursul anului 1951 muzeul a cunoscut o perioadă de modernizare și îmbogățire a patrimoniului, sub conducerea profesorului Nubar Hamparțumian. Acesta a intensificat activitatea științifică de cercetare în teren și pentru conservarea și ordonarea riguroasă a colecțiilor.
Din anul 1956 a început o nouă etapă în evoluția instituției, pusă acum sub conducerea lui Vasile Canarache, cercetător principal în cadrul Institutului de Arheologie al Academiei București. Pe 22 septembrie 1957 muzeul a fost inaugurat parțial în noul său sediu, în clădirea cunoscută astăzi ca Palatul Arhiepiscopiei, iar după încheierea festivităților, lucrările de organizare au fost reluate, astfel că la sfârșitul anului obiectivul a fost atins: Muzeul Regional al Dobrogei dispunea de o expoziție de bază, laborator de restaurare, bibliotecă de specialitate și mobilier modern. Treptat, muzeul s-a transformat dintr-un simplu depozitar de obiecte arheologice și istorice, într-un autentic centru de cercetare, iar în următoarele două decenii (1957-1977), instituția și-a dobândit recunoașterea la nivel național și internațional.
O altă etapă deosebit de însemnată în evoluția muzeului constănțean l-a reprezentat momentul 25 decembrie 1977, când a fost inaugurat sub titulatura de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în clădirea din Piața Ovidiu numărul 12, „a cărei înfățișare și structură arhitecturală se potrivește perfect funcțiunilor muzeale”, după cum consemnau istoricii Zaharia (Zizi) Covacef și Adrian Rădulescu în lucrarea citată. Atributul „național”, acordat unei instituții provinciale, reflecta pe deplin importanța sa științifică și rolul de promovare a patrimoniului. Clădirea a găzduit muzeul constănțean în ultimii 48 de ani, MINA Constanța devenind prin patrimoniul său impresionant și prin potențialul turistic susținut de ansamblul din apropiere (Edificiul Roman cu Mozaic) un pol cultural al orașului și al județului Constanța.
***
Clădire-simbol a orașului, sediul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța din Piața Ovidiu numărul 12 impresionează prin aspectul său monumental. Construcția a început în anul 1911, după planurile arhitectului Victor Ștefănescu, însă lucrările au fost întârziate de greutățile Primului Război Mondial. În timpul conflagrației, clădirea a fost grav afectată și a ajuns într-o stare deplorabilă, fiind restaurată între anii 1919-1921.
Până în anul 1977, imobilul a găzduit Primăria Constanța, purtând denumirea de Palatul Comunal. Cu ocazia aniversării Centenarului Independenței, întreaga clădire a fost oferită muzeului, iar la 25 decembrie 1977 a fost inaugurat aici Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Realizat în stil neoromânesc, cu o suprafață la sol de 1.668 mp și o înălțime de 42 m, impozantul imobil care domină Piața Ovidiu se desfășoară pe cinci nivele: subsol, parter, două etaje și mansardă. În prezent, este inclus pe lista monumentelor istorice, având codul LMI CT-II-m-A-02831 și este obiectul unui amplu proces de restaurare, ce urmează să-i redea strălucirea.
În așteptarea acestor viitoare momente, ale revenirii Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța în sediul său tradițional, invităm reprezentanții mass-media vineri, 6 februarie 2026, între orele 12:00-13:00 pentru o vizită de documentare foto-video a acestei prime etape de începere a lucrărilor.
Mulțumim pe această cale, încă o dată, Asocierii S.C. Cim Recycling Medical Europe S.R.L. (Lider de Asociere) și Partenerilor săi (S.C. Via Carpatia Consult S.R.L., S.C. Primaserv S.R.L., S. C. Nova Steel Buildings S.R.L. și S.C. Euras S.R.L.) pentru întregul concurs și sprijinul acordat.
Pe data de 5 februarie 1924 constănțenii au luat cu asalt Cinema Arena Grand, de pe bulevardul Ferdinand, pentru a asista la un eveniment inedit, un film documentar despre o călătorie în jurul lumii. Producția de câteva ore se numea With Car and Camera Around the World (Cu mașina și camera în jurul lumii) și era realizată de un aventurier american pe nume Walter (Cap) Wanderwell. Supranumit Căpitanul, datorită uniformei de ofițer și a caschetei pe care le purta tot timpul, acesta era prezent în cinema-ul Constanței alături de doi tovarăși, mecanicii Eddie Sommers și Stefan Javerchi. Filmul prezenta imagini realizate de către Wanderwell în ultimii doi ani, de-a lungul călătoriei făcute prin lume, la bordul unor autoturisme Ford T adaptate. La finalul proiecției cei trei au fost aplaudați la scenă deschisă.
Ce anume căutau însă ei în sala Arena Grand? Aflăm mai multe din ziarul Dacia, chiar din numărul din 5 februarie, în articolul Turiști americani în localitate: „Eri (n.n. 4 februarie) a sosit în oraș căpitanul Wanderwell, celebrul turist american, împreună cu cei doi însoțitori ai săi, venind din București. Numitul a plecat din Statele Unite în 1919 într-un voiaj în jurul lumei, fără niciun ban, având doar automobile speciale pentru turism, cu care străbate continentele. În călătoriile sale căpitanul cinematografiază cele mai interesante aspecte, combinând cu încetul un film, despre toate țările și obiceiurile lumii. Au parcurs până acum 176.000 km…”. În articol se menționează că până în acel moment, Wanderwell parcursese următorul traseu: America de Nord – Hawai – Mexic – America Centrală – America de Sud – Cuba – Anglia – Franța – Italia – San Marino – Elveția – Spania, Maroc – Tanger – Liberia – Portugalia – Belgia – Olanda – Germania și România. După cele două zile petrecute la Constanța, grupul urma să se îmbarce spre Turcia, iar de acolo să își continue călătoria atingând Persia, India, China, Japonia, Alaska și apoi, într-un final, din nou Statele Unite.
Cheltuielile de călătorie ale celor trei erau susținute din banii adunați din proiectarea filmului, așa cum s-a întâmplat și la Arena Grand. Walter Wanderwell era cetățean american, dar se născuse în 1897, la Thurn, în Polonia, iar numele său real era Valerian Johannes Piecynski. A fost cineast, scriitor și automobilist înfocat și susținea că face această călătorie pentru a transmite un mesaj de pace în întreaga lume. Filmul său a fost finalizat abia în anul 1929, astfel că publicul constănțean a văzut doar o parte din statele traversate. Din echipa prezentă la Constanța a lipsit (nu cunoaștem motivul), soția sa Aloha Wanderwell (născută Idris Galcia Hall), și ea cineastă și aventurieră, prima femeie din lume care a condus în jurul lumii un automobil. Ea i se alăturase în 1922 și l-a însoțit pe soț în cele mai multe dintre călătoriile sale. La câțiva ani după popasul de la Constanța, Wanderwell și-a încheiat călătoria și a devenit celebru. Din păcate, a decedat în decembrie 1932, fiind ucis prin împușcare pe iahtul său The Carma, ancorat în portul Long Beach. Autorul nu a fost niciodată identificat, iar împrejurările crimei rămân și astăzi necunoscute.
Prezența la Constanța a aventurierului american a fost unul dintre cele mai apreciate momente ale acelor ani.
***
Pe 5 februarie 2019, s-a stins din viață, „discret și prea repede”, Maria Bărbulescu (1941 – 2019), personalitate științifică remarcabilă, cu o activitate prolifică desfășurată atât în cadrul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, cât și al Universității „Ovidius” Constanța. Printre contribuțiile sale notabile se numără participarea la reorganizarea și conceperea tematică a marilor expoziții muzeale de la Constanța, Adamclisi și Histria, precum și implicarea în organizarea noului Muzeu Callatis și a Antiquarium-ului de la Capidava. A publicat zeci de studii, articole, rapoarte de cercetare arheologică și note de specialitate. Dintre lucrările sale de referință amintim volumul monografic bilingv Tomis și Inscriptions de Scythie Mineure. Vol VI. 2, Viața rurală în Dobrogea romană (sec. I-III p. Chr.) și Albești. Monografie arheologică (în coautorat cu Livia Buzoianu).
„Domeniul predilect de cercetare era epigrafia; o inscripție nouă era o provocare. Se regăsea în munca migăloasă de la birou, în fața hârtiei de scris, a cărților și dicționarelor. Se bucura pentru orice descoperire nouă: o inscripție nouă, o accepție mai potrivită pentru un termen controversat; o informație bibliografică recentă pentru o investigație în curs. Iar investigația era una riguroasă, informată și logică și, în final, perfectă. De altfel, rigoarea științifică și perfecțiunea sunt elemente de bază de care a ținut seama întreaga viață”, a descris-o elogios Livia Buzoianu într-un articol dedicat, publicat în Pontica 52 Supplementum VI (2019).
Reclama zilei – Bristol – Variete, Cabaret, Dancing – Constanța, Piața Independenței no.8, Direcțiunea artistică CE Scarimbas, Contesa Rita de Gaterborg – stea dansatoare, Trupa Elizarow – celebrii dansatori din Georgia, acrobații de saalon Duo Korda, dansatoarele Maria Antuaneta și Mia, Comicul româno-rus Zalski, Lelia și Marcela – jocuri naționale din Regat. Jazz Band Original – The Schonbrun Six Boys – Se servesc soupeuri artistice. (1923)
Dobrogenii s-au obișnuit cu iernile grele și cu crivățul necruțător, ce amplifică gerul și face ca traiul cotidian să fie dat peste cap. La Constanța, lucrurile au fost mereu astfel. Chiar și în urmă cu aproape 19 veacuri, exilatul poet Publius Ovidius Naso, relegat la Tomis, scria în operele sale de exil, Tristele și Scrisori din Pont, despre cât de grele erau iernile aici: „Așa de tare-i vântul, că dezgolește case/Și turnurile nalte le surpă la pământ… Aice vinu-ngheață și el păstrează chipul/Ulciorului, și nu-l bei, ci-l farămi în bucăți… Când geru-ncremenește albastrele talazuri/Sub acoperiș de gheață își mână apa lui/ Pe unde au mers corăbii se merge cu piciorul… Chiar și noianul mării eu l-am văzut că-ngheață… Nu numai c-am văzut, mi-a și călcat piciorul…Genunea-i ferecată, nu poți vedea un val! Rămân înțepenite corăbiile în gheață/Și vâsla nu mai poate talazul despica/Eu am văzut cu ochii și peștii prinși în gheață/Ba unii chiar ș-atunce erau, dintr-înșii ,vii”.
O astfel de iarnă grea, precum cea descrisă de Ovidius, a fost cea de la începutul anului 1929, probabil cea mai cruntă perioadă invernală din Dobrogea ultimului secol, cunoscută sub numele de Marele Îngheț. Frigul, ninsorile și crivățul începuseră încă din decembrie 1928 și s-au menținut și în prima lună a noului an. Februarie însă avea să aducă și o situație greu de imaginat.
Pe 4 februarie 1929, când termometrele indicau valori sub minus 20 de grade, Marea Neagră a înghețat pe o distanță uriașă, până la peste 15 km depărtare de mal (8 mile marine). De această dată, nu corăbiile antice descrise de Ovid, ci vapoarele solide ale epocii moderne au rămas pur și simplu blocate în gheață, între sloiuri venite parcă de la Polul Nord, și în imposibilitatea de a se mai deplasa.
Digurile portului s-au înveșmântat în haină albă, iar vântul le-a modelat țurțuri uriași, asemănători stalactitelor din peșteri. Vântul, și el un Demiurg pornit să sculpteze, a creat uriașe statui bizare, din zăpadă și gheață. Valurile au rămas și ele neclintite, paralizate de gerul năprasnic care le-a frânt dansul obișnuit.
Locuitorii Constanței, cei mai curajoși dintre ei, au ieșit să facă poze pe uriașa întindere albă care acoperise, deopotrivă, urbea, portul și chiar marea. Nu se putea sta însă prea mult afară, iar gerul îngrozitor bloca totul. Am aflat de la bibliograful Ionel Alexe (Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța) și despre victimele Marelui Îngheț: un tânăr fotograf amator și-a pierdut viața după ce marea l-a tras în adâncuri, valurile măturându-l de pe digul de larg; doi căruțași lipoveni au murit înghețați, cu tot cu caii lor, în apropiere de Canara, iar un bărbat necunoscut a murit de frig în subsolul Liceului Mircea, unde se adăpostise să doarmă.
Gerul a ucis animalele în curți, dar și câinii de pripas, iar pe plajele de la 2 Mai și Vama Veche au fost găsiți mii de guvizi înghețați și eșuați la mal. Mai la nord, în județul Tulcea, lupii înfometați au profitat de marea înghețată și au traversat-o pentru a ajunge în sate. Imaginea fiarelor sălbatice, venite dinspre larg în căutarea prăzii, i-a bântuit pe nord-dobrogeni decenii de-a rândul. Lacurile Tăbăcărie și Siutghiol au înghețat la rândul lor, iar înghețul a durat zile și săptămâni întregi. Pe 10 februarie 1929 s-au înregistrat aproape -30 de grade, cea mai scăzută temperatură de până atunci, demnă de clima Siberiei.
Activitatea cotidiană a suferit mult în acea lună februarie, comercianții au fost la un pas de faliment, armatorii au pierdut averi, iar muncitorii din port au rămas fără slujbă, întrucât operațiunile de încărcare-descărcare nu mai putea fi efectuate. Treptat, iarna a început să își ascundă ghearele, Soarele a revenit ușor-ușor, iar crivățul a încetat să mai bată. Marea s-a dezghețat, vasele și-au reluat dansul pe valuri, iar viața a revenit la normal.
Amintirea acelei ierni nu a dispărut însă, chiar dacă Dobrogea s-a mai confruntat cu înghețuri asemănătoare și în alte decenii, în 1953/1954, în anii ’70 sau în iarna 1984/1985. Fotografiile realizate de constănțeni temerari în acele zile din 1929 vin să întărească puterea slovelor…
***
Pe data de 4 februarie 1906, într-o casă din cartierul Viile Noi s-a născut Nicolae Georgescu-Roegen (1906-1994), matematician, statistician, profesor și economist de renume mondial. Roegen este pseudonimul ales, fiind un cuvânt anagramat, compus din litere ale numelui real (NE GEOR inversat). Este considerat fondatorul unei noi științe, bioeconomia, care are la bază raționalitatea folosirii resurselor naturale. A scris numeroase cărți, studii și articole dar lucrarea sa de referință rămâne Legea entropiei și procesele economice. A studiat la București, dar și în Italia și în Franța la Sorbona. În 1948 a emigrat în Statele Unite iar de-a lungul deceniilor a predat în mari universități din SUA, Elveția și Franța. În 1990 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A decedat pe 30 octombrie 1994, la Nashville (statul Tennesse) iar urna cu cenușa sa a fost adusă în țară și depusă pe Aleea Academicienilor din Cimitirul Bellu, București.
Reclama zilei – La Magazinele Frații Simu – din strada Carol – se găsesc în permanență Brânzeturi și Mezeluri din renumita fabrică Rocus. Articole de coloniale, delicatese și conserve din fabricile Grivița și Știrbey. Specialități de untdelemnuri și făină de lux, etc. (1926)
Pe data de 3 februarie 1925, la sediul Parchetului din Constanța a fost depusă o sesizare privind o presupusă și complexă înșelătorie desfășurată în piețele urbei, în domeniul piscicol. Procurorii au aflat de la mai mulți vânzători din oraș că, din cauza unor fapte penale comise de un anumit individ, peștele, aliment accesibil pentru marea masă a orașului (și din abundență până în acea iarnă), a devenit de negăsit în piețe și hale. S-a declanșat imediat o anchetă și în scurt timp s-a aflat întreaga poveste.
Încă din anul 1924 Societatea Frigula devenit concesionara vânzării peștelui în Constanța, după un angajament încheiat cu Statul român. Compania era obligată, prin contract, să vândă prin puncte proprii 50% din peștele primit de la pescării, iar restul de 50% să îl distribuie (la un preț minimal) vânzătorilor privați care activau în piețe și hale. Reprezentantul societății Frigul se numea Vasile Târnăcop și conducea afacerile firmei de la depozitul său aflat în Piața Griviței. Aici era adus tot peștele de la pescăriile maritime ale municipiului și tot de aici marfa trebuia să fie vândută sau redistribuită către vânzătorii privați, pentru ca și aceștia să o înainteze către populație.
Problemele au început atunci când privații au fost informați de către Târnăcop că nu este destul pește și pentru ei și că nu are ce să lea dea. Oamenii au observat însă că de la pescării veneau cantități mari și au presupus că se întâmpla ceva ilegal. Au continuat să îl supravegheze pe intendent și au descoperit că marfa ce trebuia să ajungă la ei era trimisă de Târnăcop la București și în alte localități. Intendentul vindea peștele în exterior, pe bani grei (la suprapreț) și își însușea astfel sume uriașe, în contul personal. Înțelegând că este vorba despre o infracțiune exclusiv a numitului Târnăcop, privații au sesizat direcțiunea societății Frigul, iar aceasta a declanșat o anchetă proprie. Au fost trimiși la sediul din Griviței un inspector și un ofițer de poliție, care au descins pe neașteptate în biroul funcționarului și au descoperit dovezi clare ale faptelor penale.
Pentru a se justifica în fața șefilor săi, Târnăcop falsificase numeroase acte și chitanțe, semnând el personal în locul unor vânzători privați care, chipurile, ar fi primit peștele cuvenit. Crezând că acele documente vor fi luate de bune de cei de la Frigul, intendentul încerca să facă pierdută cantitatea de pește, dată pe sub mână. Doi negustori din Griviței care se plângeau că nu au ce vinde au aflat cu stupoare că au primit câte 1.632 de kilograme de chefal sărat. Falsul era dovedit! Anchetatorii de la Frigul și-au întocmit raportul care arăta ilegalitățile, iar privații au mers la Parchet unde au depus sesizări. În scurt timp, Târnăcop a fost arestat și a ajuns în fața instanței de judecată. În piețe, peștele a reapărut iar criza a luat sfârșit.
***
3 februarie 1923 – ”O fugă amoroasă – Acum câtva timp a dispărut de la domiciliul conjugal din Arad dna Maria Krasnik, soția magazionerului șef al acelei gări. Cercetările ce au urmat au stabilit că numita fugise la Constanța în tovărășia unui croitor, tot din Arad, pe nume Tudor Ciobanu. Soțul înșelat venind în localitatea noastră a reușit să dea de urma fugarilor. Anunțând Parchetul a reușit să-i suprindă azi noapte în flagrant delict de adulter, la locuința croitorului Pandeli, din strada Ștefan cel Mare no. 35.” (ziarul Dacia)
***
Pe 3 februarie 1925, în fața instanței de judecată a ajuns dosarul unui agent de poliție acuzat de luare de mită. Cazul avea mai multe elemente deosebite, care au atras atenția opiniei publice.
Povestea a început în vara anului 1924, când o familie din Israel, soții Zoropapel, a ajuns la Constanța și s-a cazat în Piața Independenței (Ovidiu), la Hotelul Elita. În timp ce familia se afla în oraș, persoane necunoscute au intrat în camera lor și au sustras o pereche de cercei de aur cu diamante, o geantă de argint, două bucăți de aur (lingouri) și o bucată de 6 metri de stofă fină. Cercetările efectuate imediat au fost făcute în grabă și nu au dat niciun rezultat. Soții Zoropapel au părăsit Constanța, necrezând că ar putea vreodată să își recupereze pierderea. Totuși, un agent de siguranță, pe numele său Niculae S. Vârlan, a continuat ancheta și a dat de urma hoților. Aceștia erau Elena Mocanu, fostă “madamă” a hotelului și concubinul ei, Vasile Sabin.
Agentul Vârlan nu avea însă nicio intenție de a face dreptate, nu i-a arestat pe vinovați și nici nu a raportat superiorilor săi, așa cum se cuvenea. Mai mult, el i-a contactat pe hoți, iar aceștia, pentru ca omul legii să tacă, i-au dat mită 3.000 de lei, precum și obiectele pe care le furaseră. Agentul Vârlan credea că s-a îmbogățit. Ce nu știa el era că și un alt polițist, subcomisarul Cojocaru, continuase să investigheze cazul. Acesta i-a găsit și el pe hoți, a aflat despre mită și i-a raportat totul comisarului Ionel Gheorghiu, șeful Brigăzii de Siguranță Constanța, care a trimis cazul în instanță. Vârlan a fost demis din poliție și s-a ales cu ani grei de pușcărie.
Reclama zilei – Magazinul de coloniale și băuturi spirtoase La Flota Engleză s-a mutat din strada DA Sturdza no.39 pe aceeași stradă dar la no.19 (Fosta Bancă Lazaris). Fiind complect renovat. Pune la dispoziție onoratei sale clientele orice fel de articol de coloniale și băuturi spirtoase. Desfide orice concurență (1926)
Teatrul ridicat în 1927 de către Demostene Tranulis, pe terenul Ligii Culturale, a găzduit numeroase spectacole de foarte bună calitate, contribuind la dezvoltarea vieții artistice de la mal de Mare Neagră. Pe scena sa au urcat, în acei ani interbelici, vedete din țară și din străinătate, fiind puse în scenă piese ale unor mari dramaturgi. Pe data de 2 februarie 1932, spectatorii constănțeni au asistat la o spumoasă comedie, Mica Ciocolatieră, piesă celebră care avusese până atunci peste o mie de reprezentații pe scenele teatrelor pariziene. Trupa sosită la Constanța era formată din mari actori bucureșteni, iar rolul principal era jucat de marea stea a Capitalei, domnișoara Leny Caler, care “va jongla cu o neîntrecută artă toată gama tumultosului comportament al Ciocolatierei”. În alte roluri: Marcel Enescu (actor al Teatrului Național și de film), Ionel Țăranu, Coco Dumitrescu, Jean Liana Constantinescu și alții. Trupa din București a venit la Teatrul Tranulis pentru două reprezentații, în zilele de 2 și 3 februarie.
După prima punere în scenă, ziarul Dacia publica pe 3 februarie: “O piesă bună, jucată de artiști buni, n-are nevoie de reclamă. De aceea, noi, când am anunțat Ciocolatiera, cu marea comediană Leny Caller în rolul principal, ne-am ferit de la aprecieri. Faima acestei comedii a făcut, de altfel, inutilă reclama prin publicitate. Ca o dovadă, pentru reprezentația de astă seară n-a mai rămas niciun bilet nevândut. Pentru ca piesa să fie văzută de cât mai mulți, în urma stăruințelor agenției teatrale M. Komet, s-a convenit ca mâine (n.n. 4 februarie) să mai dea încă o reprezentație. Succesul pe care-l prevedem în mod sigur și pentru această seară este o garanție că publicul constănțean va face toate onorurile admirabilei ciocolatiere… și că mâine la Tranulis sala va fi ocupată până la ultimul loc”. Așa a și fost, toate cele trei reprezentații s-au jucat cu casa închisă, iar actorii au fost aplaudați la scenă deschisă.
Leny Caler (1904-1992) a fost, fără îndoială, o mare stea a teatrului românesc interbelic și o faimoasă cântăreață de muzică ușoară. Cu origini evreiești, s-a născut în Imperiul Rus, la Lugansk, acolo unde tatăl său, cântăreț de operă, se afla în turneu. A copilărit la Focșani după care a mers la București, unde, în 1924, și-a început cariera la Teatrul Regina Maria, sub coordonarea celebrei Lucia Sturdza Bulandra. Ulterior a jucat la Teatrul Nostru, condus de Sică Alexandrescu, iar împreună cu marele George Vraca a înființat Teatrul Victoriei. Frumoasă, dezinvoltă și foarte talentată, Leny Caler a fost în anii ’30 actrița-model pentru multe tinere.
A avut mare succes în rândul intelectualilor vremii, unii dintre aceștia dezvoltând o pasiune pentru ea. Camil Petrescu a căzut în mrejele sale și, într-una din notele sale critice scrise în ziare, spunea: “Are ceea ce se numește stil, diversitatea cea mai mare în unitatea de ton cea mai strictă. De aici și contagiunea irezistibilă a jocului domniei sale”. Camil Petrescu a evocat-o și în Patul lui Procust, ea inspirându-l în crearea personajului misterioasa Doamna T. După ce s-au despărțit, ani mulți mai târziu, romancierul a scris cuvintele: “Femeia aceasta mi-a dat halucinaţia unei desăvîrşiri. Această halucinaţie n-o pot rupe din mine, fără să rup şi fire de carne”,
Un alt scriitor îndrăgostit de Leny Caler a fost Mihail Sebastian, care i-a dedicat romanul Jocul de-a vacanța și a creat pentru ea personajul Corina. Frumoasa artistă l-a fermecat chiar și pe marele Tudor Arghezi, care a scris în Bilete de papagal următoarele cuvinte: “Vezi, că nu ești frumoasă ca o actriță, ca o cântăreață, ca o femeie. Ești o bijuterie, albastră în lumina ochilor, cu mozaicuri cu metale și cu văpseli imposibile în sângele dumitale, dacă ai. Trebuie să fii din sticlă și azbest… o să întrebăm dacă nu miroși a platină sau a chihlimbar… curată ca o scoică și iute ca o biciușcă ageră și zveltă”.
Din cauza originii sale evreiești, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial legea antisemită i-a interzis să mai urce pe scenă. A reușit totuși să mai joace datorită sprijinului și protecției lui Sică Alexandrescu și Liviu Rebreanu. A fost căsătorită de două ori: mai întâi cu Erich Kurt Willy Otto, mort pe front în 1945, apoi cu Herbert Nicolaus, de care a divorțat în 1959. În 1961 a emigrat în Israel, după care s-a stabilit în Republica Federală Germania. A murit la Berlin, pe 2 februarie (!) 1992. Postum, în anul 2004, i-a fost publicată cartea de memorii Artistul și oglinda.
***
Pe 2 februarie 1964 a încetat din viață, la București, la vârsta de 71 de ani, scriitorul Ion Marin Sadoveanu (Iancu- Leonte Marinescu), autorul romanelor Sfârșit de veac în București, Ion Sîntu și Taurul Mării (despre cetatea antică Histria). IM Sadoveanu a decedat cu o zi înainte de a veni la Constanța, unde urma să țină o prelegere. Scriitorul a copilărit la Constanța, oraș-port pe care l-a evocat mereu în scrierile sale.
Reclama zilei -Moartea șobolanilor: Praful ISI. Vreți să scăpați de gândacii roșii? Întrebuințați Praful ISI. Ploșnițele? Tot praful ISI! Orice referințe se regăsesc la dl. E Flamaropol, Str. Traian 11, depozit general. Contra-cost se expediază și prin poștă (1926)
Ziarul Marea Neagră era în anii ’20 unul dintre cotidienele Constanței și se diferenția de cele două gazete rivale, Dacia și Dobrogea Jună, prin faptul că publica știri scurte, la obiect, mai puține editoriale sau articole ample dispuse pe mai multe coloane. Cu toate acestea, atunci când detaliile unui caz erau numeroase și deosebit de interesante, gazetarii de la Marea Neagră făceau excepții, alocând unui astfel de subiect un amplu spațiu.
Așa s-a întâmplat și cu articolul Jefuirea unui magazin din centru, care făcea referire la un eveniment petrecut în ziua de 1 februarie 1928. Era vorba despre Au printemps de Bucarest (La primăvara din București), un magazin de modă, pe vremuri foarte apreciat, care în ultimii doi ani pierduse lupta cu concurența acerbă, dăduse faliment și fusese sigilat de către creditori. Interesant este că porțile imobilului de pe strada Carol fuseseră sigilate de portărei, însă în interior rămăseseră multe mărfuri de calitate, care urmau să fie scoase la licitație pentru satisfacerea masei credale.
De situația aceasta s-a gândit să profite un faimos spărgător al urbei, pe nume Moses Stern. Acesta devenise celebru în urmă cu un an și jumătate, întrucât fusese creierul unei bande specializate în lovituri de tip cufărul misterios. Ingenioși, Stern și tovarășii săi expediau un cufăr cu trenul, de la Constanța la București. Ce nu știau cei de la CFR era faptul că unul dintre hoți se ascundea în cufăr și după ce trenul pleca, ieșea din el și jefuia tot ce era de preț în vagonul de marfă. La capătul călătoriei, hoțul (adesea chiar Moses Stern) revenea în cufăr, împreună cu prada, iar în Gara de Nord lada misterioasă era preluată de acoliții din bandă, ce se dădeau comisionari cinstiți, veniți să își preia coletul. Totul se încheia rapid, iar cei de la CFR descopereau prea târziu jefuirea celorlalte bunuri transportate.
În cele din urmă, procedeul cufărul misterios a fost depistat, iar membrii bandei au fost arestați. Moses Stern a executat un an de pușcărie, a ieșit din închisoare la finele lui 1927, iar în scurt timp s-a decis să dea o nouă lovitură, de această dată, la magazinul de pe strada Carol.
Hoțul s-a gândit că va putea opera nestingherit. Dis de dimineață, când încă nu era lumină afară, a intrat prin gardul de lemn ce împrejmuia prăvălia, a ajuns în spatele clădirii, a urcat la etaj cu o scară de frânghie, a forțat o ușă și a intrat în edificiu. S-a plimbat liniștit în pivniță, la parter și la etaj, și-a ales mărfurile cele mai scumpe (haine și materiale din mătase) și chiar a mâncat tacticos un sandwich pe care și-l adusese. Marea sa greșeală a fost că și-a lăsat restul de sandwich pe marginea balconului ce dădea înspre strada Traian. Soarta a făcut ca în acea dimineață, pe strada Traian să treacă unul din proprietarii magazinului, iar acesta a observat restul alimentar. Și-a dat seama că ceva se întâmplă și s-a dus glonț la poliție. După scurt timp, la prăvălie și-au făcut apariția comisarii Tabacu și Grigore și soldatul Stoica. Cei trei au intrat în imobil tocmai când Stern se pregătea să plece cu prada. A urmat o urmărire ca în filme prin edificiu, pe scările dintre etaje. Încolțit, hoțul s-a refugiat și baricadat în pod, dar polițiștii au spart ușa și sub amenințarea pistolului, l-au forțat să se predea. Știrea jafului eșuat a făcut deliciul publicului constănțean în acel început de februarie 1928…
Reclama zilei – Ați auzit? La Varieteul Familiar Carpați, cu începere de la 1 februarie, program bogat, cu artiști și artiste aduși cu mari sacrificii, Trupa Marioara Munte, compusă din șase persoane, Surorile Kazacianskaia – dansatoare superbe, Duetul Cici și Eliza, Trupa Botez, Acrobații de salon și dansuri fantastice. Veritabila chinezoaică Kue Iin, nemaivăzută la Constanța. Bufet bine asortat. Nu pierdeți ocazia, mergeți la Carpați / Căci numai acolo vă distrați. (1927)
Pe data de 31 ianuarie 1927, în Sala Arena Grand (pe Bd. Ferdinand) a avut loc o întâlnire a Sfatului Negustoresc din Constanța, o asociație formată din cei mai de seamă oameni de afaceri ai orașului. Președinte în exercițiu era Ioan Miga, proprietarul unei farmacii celebre, atât la acea vreme, cât și ulterior, în a doua jumătate a secolului XX. Printre membrii de marcă se numărau și Arnold Birnbaum (proprietarul unui căutat magazin de menaj), Romulus Cocea (președinte al Uniunii Micilor Industriași, deținător al unui mare magazin de electrice și electrocasnice) și Pincus Șapira, președintele comunității israelite din Constanța.
În cadrul ședinței din 31 ianuarie, cei prezenți au votat o moțiune prin care comercianții Constanței cereau Guvernului înființarea Creditului Comercial în urbea lui Ovidiu, o instituție care să le protejeze interesele și în vremuri de criză economică. Acest lucru avea să se întâmple peste câteva luni. Întâlnirea de la Arena Grand ne oferă prilejul de a-l prezenta pe unul dintre afaceriștii menționați, Pincus Șapira, o personalitate a orașului nostru care merită a fi cunoscută.
În ziarele și revistele vremii apare des reclama magazinului deținut de Șapira, “cel mai mare magazin de bijuterii, ceasornicărie și obiecte de artă din Constanța, furnizor al Curții Regale”. Titlul din urmă, de furnizor al familiei regale, i-a fost acordat de Carol I. Născut la Tulcea pe 10 mai 1871, Pincus Șapira s-a mutat la Constanța în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, știut fiind faptul că în noiembrie 1897 el avea deja deschis un magazin pe strada Carol (azi Bd. Tomis), la nr. 22, “La magazinul de încredere”(vezi foto). Interesant este că adesea, reclamele magazinului menționează ca adresă Piața Independenței (Ovidiu), ceea ce nu era real, dar dădea foarte bine la public!
Șapira a fost un fruntaș al orașului, deținând de mai multe ori funcția de consilier comunal, șefia Bursei de Comerț și Cereale, precum și cea de vicepreședinte al Camerei de Comerț și Industrie. În această ultimă calitate, s-a implicat activ în dezvoltarea relațiilor comerciale dintre România și Polonia, motiv pentru care a fost decorat cu mai multe distincții de către ambele state (Ordinul Vulturul Alb – Polonia, Coroana României clasa I și Meritul Comercial).
Lui Pincus Șapira i se datorează și construirea unui lăcaș de cult deosebit, monument istoric ce impresionează și astăzi: Sinagoga Așkenază din Constanța, situată pe strada C.A. Rosetti, colț cu strada Petru Rareș. În oraș a existat și Sinagoga Sefardă – Templul Spaniol, aflată pe strada Mircea, ridicată în 1908 și dărâmată în anii ’80; astăzi, pe locul acesteia este o parcare. Membru al confesiunii așkenaze israelite, Șapira, în calitatea sa de președinte al comunității evreiești, a inițiat ridicarea lăcașului, finalizat în anul 1911 și realizat după planurile celebrului arhitect al orașului, Adolph Linz.
Comunitatea evreiască din Constanța era una puternică. Recensămintele urbei ne spun că în 1882 în oraș locuiau 553 de evrei, în 1902 erau înregistrați 1059, pentru ca în 1928, numărul membrilor comunității să fie de 2.135 de persoane.
Șapira a fost un afacerist abil și un vizionar: a investit peste 1 milion de lei pentru a crea primul atelier de optică din Dobrogea și chiar din Vechiul Regat, o industrie nouă, în plină ascensiune. Reclamele vremii ne spun că aici se creau la comandă ochelari, folosindu-se aparate de import, de o precizie deosebită. Alegerea ochelarilor potriviți se făcea după un consult oftalmologic minuțios. Ochelarii de la Șapira erau eleganți și ușori, iar lentilele de o calitate extraordinară. Pentru a ajunge la aceste rezultate, Șapira angajase un tânăr optician din Germania, Heinrich Hermansdorfer, din Munchen, care deținea la Constanța funcția de maestru director. Acesta era ajutat de doi tineri, orfani de război deveniți primii ucenici români ai unui astfel de atelier. Pincus Șapira a fost căsătorit și a avut trei copii, doi băieți și o fată. Timp de aproape patru decenii, el a deținut în oraș nu doar clădirea de pe strada Carol numărul 22, ci și alte prăvălii și case. A decedat pe 26 martie 1933, lăsând în urma sa o moștenire ce trebuie să supraviețuiască timpului.
Reclama zilei – Tipografia Universală Gr.M Grigoriu – Piața Independenței – Asortată cu diferite litere, tăetura cea mai modernă, pote efectua orice lucrare precum Cărți, ziare, afișe, registre, adrese, etichete, cărți de visită, de logodnă, bilete de nuntă și de doliu. Legătorie de cărți.
