Luna iulie a anului 1928 a fost una extrem de bogată în ceea ce privește competițiile sportive. Foarte popular devenise boxul, astfel că în sezonul estival în orașul lui Ovidiu erau organizate săptămânal gale de pugilism la care participau sportivi din țară și din străinătate, profesioniști, dar și amatori. În a doua jumătate a lunii iulie, două săptămâni la rând, în week-end au avut loc gale organizate de un reputat boxer francez pe nume Frankie Martin (n.a. a nu se confunda cu Frankie Bikerdicke Martin, pugilist canadian ce chiar în luna iulie participa la Jocurile Olimpice de Vară).

Pe 27 iulie organizatorul a fost el însuși protagonistul unui meci extrem de apreciat, disputat în fața germanului Muller și câștigat prin Knock Out. În aceeași gală a boxat și marele Constantin Nour, fost campion național și un obișnuit al Constanței în sezonul estival. Nour a făcut spectacol în fața unui adversar străin, învins al cărui nume, din păcate, nu s-a păstrat. La aceste gale organizate de francezul Martin și-au încrucișat mănușile alți sportivi profesioniști redutabili, dar și amatori dornici să își arate talentul în ring. Peste timp, Nour a intrat în istoria boxului românesc și ca antrenor al clubului Dinamo, el fiind mentorul marilor campioni olimpici Nicolae Linca și Ion Monea și a altor mari pugiliști medaliați la Jocurile Olimpice, Mondiale sau Europene.

Tot într-o duminică din iulie, dar pe 15, Societatea Sportivă Culturală a funcționarilor economici din Constanța a organizat mari “demonstrațiuni” sportive, pe mai multe discipline, desfășurate în principal în fața sau în apropierea Cazinoului. Extrem de apreciat de public a fost concursul de înot Cupa Comandor St. Popescu, desfășurată lângă Cazino, pe o distanță de 1800 de metri și care a reunit la start 44 de concurenți. Câștigătorul întrecerii a fost un marinar de pe distrugătorul Mărășești, Tunaru, urmat Vasile Pop și de Frantz Luker. În aceeași competiție desfășurată sub egida Societății Sportive Culturale au avut loc și concursuri de ciclism. Cursa de fond Constanța – Medgidia și retur a avut 22 de concurenți iar podiumul a fost ocupat la final de Gheorghiu Ion, de la Clubul Sportiv Elpis, urmat de Teodor Tănase și Abdela Abibula. În cursa pentru amatori Constanța- Murfatlar, locul I a fost adjudecat de Foty I. Foti, urmat de Minasian și Jianu. A existat și o cursă de ciclism feminin, pe distanța Cazino – Silozuri și înapoi (1460 de metri), câștigată de domnișoara Argentina Tănăsescu. Tot în zona Cazinoului a avut loc Concursul de Fugă pe 4800 de metri, întrecere la care au participat 17 concurenți. Învingător a ieșit Oesep Cevanghian, în timp ce locurile doi și trei le-au revenit lui Origint Garbis Iorian și lui Ion Iliescu.

Începând cu data de 22 iulie, timp de o lună, pe plaja de la Mamaia a fost organizată de Societatea Națională Crucea Roșie filiala Constanța o școală de înot pentru elevii din oraș. Cursurile au fost zilnice, în intervalul orar 8.00 -12.00. Copiii înscriși au fost transportați zilnic cu trenul de la Constanța la Mamaia și retur, în baza unui abonament de 90 de lei pe lună. Taxa de înscriere plătită de părinți a fost de 50-100 de lei, în funcție de vârsta cursantului. Elevii puteau veni însoțiți de părinți iar costumul de baie era obligatoriu. O doamnă din comitetul de organizare a supravegheat zilnic desfășurarea școlii de înot, asistând în același timp și la îmbarcarea și debarcarea copiilor, în, și din tren. Cursurile au fost predate de către un maistru marinar.

După cum se vede, luna iulie a anului 1928 a fost una bogată în evenimente sportive sau dedicate activităților fizice. Competiții au fost mult mai multe, la diverse discipline, dar astăzi am prezentat doar o parte dintre ele. Într-un material ulterior vom aloca spațiu și Regelui-Fotbal, extrem de popular în Constanța interbelică.

Reclama zilei – INVICTA – Regina mașinelor de scris: Solidă, Rapidă, Perfectă, Economică, Indestructibilă, Convenabilă. O capo d’operă a industriei italiene, creată pentru dominare. Reprezentant general și depozitar pentru România – Albert Herșcovici, Constanța, str. Traian no.4. (1928).

Sursa foto:Poster Băi de mare la Mamaia, 30 august 1912– Historia magazine, June 2010

Imaginea romanțată a litoralului interbelic, cu plaje elegante, orchestre și plimbări pe faleza Cazinoului, avea și o față mai puțin cunoscută. În fiecare vară, odată cu turiștii, la Constanța soseau și alți „vizitatori”, despre care presa vremii scria cu îngrijorare.

În ziarul Marea Neagră din 26 iulie 1925, un articol intitulat sugestiv Sezoniștii nepoftiți descria o adevărată „alianță” formată din „pungașii de buzunare – excroci – spărgători și prostituate”, care îi transformau pe vilegiaturiști în ținte sigure. Autorul remarcă lipsa efectivelor de poliție, căci „de la Cazinou până la cartier, dealungul străzei Carol, nu întâlnești decât doi sergenți de oraș, iar dela malul mării până în cealaltă margine de oraș abia încă doi”; în plus, „dacă ești puțin mai distrat, rămâi la sigur fără portmoneu” sau fără valiză, dacă ești în tren.

„Să nu se creadă că vrem să aducem învinuiri energicului prefect de poliție d. Gr. Ștefu. Nu. Departe de noi aceasta. Știm că oricâtă străduință ar depune d-sa pentru angajarea lor, e imposibilă. Și cu adevărat, în actualele timpuri, ce poate face un om cu 1.200 de lei pe lună (40 lei pe zi – salariul unui sergent), când pâinea ne costă 28 de lei, iar carnea mai proastă, de vacă, nu ți se vinde fără 24 de lei kilogramul”, se completează în articol, aflând astfel și un posibil motiv pentru lipsa celor care să asigure siguranța și ordinea publică.

Materialul jurnalistic continuă cu o descriere succintă a fiecăreia dintre categoriile de răufăcători: pungașii de buzunare sunt prezentați ca indivizi care pândesc neatenția călătorilor și profită de orice clipă de neatenție pentru a sustrage portofelele sau bagajele; escrocii apar drept personaje bine îmbrăcate, care se recomandă drept voiajori, agenți sau achizitori și obțin bani în avans pentru afaceri fictive; spărgătorii sunt descriși ca „vizitatori neanunțați”, care pătrund în locuințe, aleg obiectele de valoare și le transformă apoi în bani la „Muntele de Pietate”. O descriere puternic moralizatoare este rezervată prostituatelor: „Simandicoasele mutre, cu ochii încercuiți de cearcănele vinete, cu privirea sclipitoare, buzele înroșite peste măsură, ca și obrajii. Te acostează la fiecare pas. Le întâlnești la bodegi, restaurante, berării, cofetării, cinematografe, teatre etc. îți surâd, se apropie de tine, te privește galeș, te întreabă ce faci și dacă … ești slab, le cazi în cursă. Iată deci prin câte trebue să treacă bieții vizitatori și locuitori ai Constanței”.

Nici plaja nu era un loc lipsit de griji. Ediția din 26 iulie 1929 a ziarului Dobrogea Jună relata pățania lui Alexandru Maschin, un turist venit din București la băi. În timp ce se afla pe plaja Tataia, din cabina unde își lăsase hainele i-au dispărut 2.500 de lei și un ceas, cazul fiind reclamat imediat poliției.

Furturile din tren reprezentau o problemă constantă. Ziarul Dacia din 26 iulie 1923 consemna că medicului Axelrad i-a fost furat, în timpul călătoriei dintre București și Constanța, un portofel care conținea 16.000 de lei, după ce adormise pentru scurt timp într-un compartiment de clasa a II-a. Deși s-au transmis telegrame pentru urmărirea hoților, aceștia nu au mai fost găsiți.

Atmosfera de nesiguranță este ilustrată și de un alt articol publicat în ziarul Marea Neagră la 30 iulie 1925, despre un furt spectaculos petrecut pe strada Petru Rareș. Hoții au sustras, printre altele, cheile unei case de fier care păstra valorile unei importante bănci din oraș. Ziarul se întreba dacă nu cumva aceștia pregăteau chiar spargerea instituției bancare, iar poliția a fost nevoită să instituie pază specială.

Reclama zilei: „De vânzare o trăsură patent cu cauciucuri aproape noui, altă trăsură cu coș mai mică și o pereche hamuri pentru trăsură. Preț de ocazie. Avantaje de plajă” (Marea Neagră, 26 iulie 1925)

Sursa foto: Biblioteca Națională Digitală, 1938

O singură ediție de ziar poate surprinde pulsul unui oraș. În paginile ziarului „Dacia”, ediția de vineri, 25 iulie 1930, Constanța se înfățișează ca un spațiu aflat între tradiție și modernitate: se pregătește electrificarea orașului, sunt puse bazele Colegiului Medicilor, „automobilele asasine” trimit oameni în spital, iar cetățenii sunt preocupați de problemele de ordine publică. Sunt instantanee care recompun astăzi viața de zi cu zi a Constanței interbelice.

Electrificarea orașului

„Consiliului de miniștri a ratificat lucrările efectuate.

Consiliul de miniștri, în ședința de eri, a ratificat lucrările relative la înființarea regiei mixte a iluminatului public la Constanța. Astfel că reprezentanții marei întreprinderi electrice din Paris U.E.R. vor lua în primire uzina locală, după ce în cursul săptămânii se vor pune bazele regiei prin constituirea consiliului de administrație, începându-se de îndată și lucrările pentru construirea nouei uzine și electrificarea orașului. Așa că, cu toate șicanele venite din partea adversarilor, electrificarea orașului va deveni fapt împlinit, grație perseverenței d-lui Ghe. Popescu, primarul municipiului nostru.”

Colegiul medicilor constănțeni

„Prin noua lege sanitară promulgată prin Monitorul Oficial nr. 154 din 14 iulie a.c. s-a creiat „colegiul medicilor”. Pentru a fi admis în colegiul medicilor se cere a fi cetățean român și a avea dreptul de liberă practică a medicinei în România. Toți medicii cari întrunesc condițiunile de mai sus dintr-un județ formează secțiunea județeană respectivă a colegiului medicilor. Nici un medic nu mai poate profesa medicina dacă nu este înscris în colegiul medicilor. În vederea constituirii secțiunei județene Constanța a colegiului medicilor – toți medicii din oraș și județ vor fi convocați pentru odată ce se va anunța ulterior în palatul Primăriei Municipiului Constanța, sala de ședințe.”

Automobile asasine

„Omer Asan de la cărămidăria «Manicatide» a fost călcat de automobilul no. 251 și rănit grav. Accidentatul a fost transportat la spitalul „Dr. Sion” unde i s-au dat îngrijirile necesare.”

În atențiunea poliției

„Atragem pe această cale binevoitoarea atenție a d-lui chestor al poliției, asupra celor ce se petrec seara și în timpul nopții în parcul de pe țărmul mării situat pe bulevardul Ileana, în fața cancelariei episcopală. Acest parc a devenit un cuib de prostituție, atât derbedei, în bande, neliniștesc pe locatari întreaga noapte. Ar fi de dorit razii polițienești cât mai dese. Tot astfel cetățenii ni se plâng de lipsa unei paze suficiente pe strada Atelierelor și pe porțiunea unde se află casele construcției portului, cutreerate de asemenea noaptea de câteva grupuri de haimanale agresive.”

Reclama zilei: Suvenire din Constanța – Obiecte orientale – Verighete și Cadouri de logodne – Fabrica de ochelari la magazinul Hagi P. Șapira – str. Carol 22 (Dacia, 25 iulie 1930)

Procesul de integrare a Dobrogei în statul român a fost unul de durată, desfășurat pe parcursul mai multor decenii. După revenirea provinciei la România, în 1878, autoritățile au trebuit să organizeze administrativ un teritoriu vast și divers din punct de vedere etnic, cu localități izolate, suprafețe întinse împădurite și o infrastructură încă insuficient dezvoltată. În aceste condiții, bandele de tâlhari continuau să reprezinte o provocare pentru autorități și o problemă pentru populație, iar presa vremii – inclusiv cea din restul țării – relata despre jafuri, atacuri petrecute în noapte și răpiri.

          În ediția din 24 iulie (5 august) 1893, ziarul „Timpul” relata „îndrăsnețul fapt al unor bandiți din Dobrogea”, cu referire la răpirea unui băiat pe nume Rădulescu, din satul Parakioi. Tâlharii l-au ținut ostatic și au cerut pentru el o răscumpărare de 1.500 de napoleoni de aur, o sumă uriașă pentru acea vreme. Răpirea, petrecută la 18 iulie 1893, a stârnit un puternic ecou în presa românească. Publicațiile de opoziție au acuzat autoritățile de incapacitate în menținerea ordinii publice, în timp ce ziarele apropiate guvernului au susținut că administrația acționase energic pentru prinderea răufăcătorilor. „Timpul” reproducea chiar comunicatul oficial transmis de prefectul județului Constanța și publicat în Monitorul Oficial: „Din raportul d-lui prefect de Constanța, de la 18 iulie 1893, rezultă următoarele: Astăzi, orele 7 p.m., copilul luat din mâna tâlharilor și predat sănătos părinților, în urma unei întâlniri între trupă și bandiți, care au schimbat focuri și fugit în pădure, urmăriți, pas cu pas, de patrulele noastre; urmărirea continuă și se speră a se pune mâna pe dânșii.”

          În ediția din 26 iulie 1895, publicația „Universul” descria nesiguranța drumurilor drept una dintre cele mai mari suferințe ale locuitorilor din această regiune. Articolul „Iar despre Dobrogea” prezintă mărturia unui locuitor albanez, a căruia identitate nu a fost precizată: „Suferințele noastre provin din nesiguranța în care ne aflăm cu averile și viețile noastre; nu e sat acolo la noi care să nu-și aibă banda de tâlhari și nu poți face acolo o călătorie mai lungă, ba chiar în vremea nopței, nu poți scoate capul afară din casă, fără primejdia d-a fi prins, jefuit, bătut sau chiar ucis; prin urmare, orice nouă stăpânire care ne-ar scăpa de o stare așa de ticăloasă, ar fi binecuvântată, fie să avem a învăța rusește sau nemțește sau orice altă limbă, pe lângă a noastră.”

          Tema tâlharilor la drumul mare apare și în ziarul „Evenimentul” din 27 iulie 1895, publicat la Iași. Jurnaliștii subliniau căla 17 ani „de când tratatul de la Berlin ne-a hărăzit o nouă provincie peste Dunăre, Dobrogea”, se fac progrese în demersul de a transforma „o provincie pustie și presărată din distanță în distanță cu niște sate tătărești și microscopice și vârâte mai mult sub pământ într-un bulevard oriental care să se întreacă cu provinciile apusene cele mai înfloritoare”. Cu toate acestea, „și astăzi hoții cutrieră Dobrogia în lung și în at, ca în mezul codrului, și nici o autoritatea, prefect, subprefect, ori vătăjel nu se sinchisesc a le da de urmă. Hoția la drumul mare este în floare în Dobrogia ca la noi acum 50 de ani în urmă și mai bine, pe vremea lui Chir Toacă și alții”.

Reclama zilei: Reclama zilei – Serviciu de camionaj, automobile de greutate, transport Bazargic, Cavarna, Balcic, Hârșova și ori unde. A se adresa la domnul Badea Spânu, măcelar, Piața Carol no.7, Constanța. (1926)

Sursa foto: https://bahiaonline.tumblr.com/garaconstanta

Una dintre cele mai interesante legende dobrogene este cea legată de Sfântul Foca, un mucenic creștin pe care, în mod cu totul surprinzător, și musulmanii din Dobrogea l-au prăznuit vreme de secole. Povestea a fost spusă pentru prima oară de Dimitrie Cantemir în opera sa „Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane”, după o călătorie întreprinsă în Dobrogea, în anul 1711.

Potrivit mitului, a existat odată un stăpân turc care avea câmpuri multe de grâu frumos. Într-o zi, el le-a odonat argaților săi „rumâni și sârbi” să meargă cu căruțele la câmp și să adune cerealele. Oamenii s-au opus, spunându-i că este sărbătoare, 23 iulie, atunci când ei îl prăznuiesc pe Sfântul Foca și că este interzis să se muncească în acea zi. Beiul s-a înfuriat, i-a jignit și i-a amenințat cu bătaia, așa că oamenii, de frică, i-au respectat în cele din urmă porunca.

După ce au umplut căruțele, au plecat spre casă, dar deodată, pe drum, s-a pornit o furtună nemaivăzută, cu fulgere și tunete de parcă venise sfârșitul lumii. Fulgerele au căzut peste căruțe, care s-au aprins pe dată. Peste măsură de speriate, animalele ce trăgeau carele au luat-o la fugă prin holdele de grâu, aprinzându-le și pe cele ce nu fuseseră trăsnite. A fost o mare grozăvie, căci toate câmpurile au ars, nu doar pământurile stăpânului turc, ci și cele ale altor proprietari musulmani. Turcii au făcut sfat și au fost gata să îi omoare pe slujitorii creștini, crezând că aceștia puseseră intenționat focul. Oamenii erau însă atât de speriați, încât turcii au înțeles că ceea ce se întâmplase fusese o pedeapsă venită din ceruri asupra lor, pentru că nu respectaseră ziua Sfântului Foca. După acea întâmplare, musulmanii dobrogeni au început la rândul lor să îl prăznuiască pe sfântul creștin. Alături de Sfântul Ilie și de Ilie Pălie (prăznuiți pe 20 și 21 iulie), Foca este considerat ca fiind cel ce aduce foc, arșiță și incendii. Atât în Dobrogea, cât și în Moldova mai există tradiția potrivit căreia, dacă de ziua sa faci pâine la cuptor, fie îți curge sânge din pâine, fie îți arde casa.

Sfântul Foca, „cel care pârlește, dacă nu este prăznuit” mai este adesea menționat ca „sfântul creștin, pe care, din ziua în care au ars șapte sate, îl țin și păgânii”. Foca aducea, se spunea, cea mai fierbinte zi a anului, pentru a le aminti tuturor ce îi așteaptă de nu respectă legile cerului.

Pe vremuri, în toată Dobrogea a existat obiceiul ca de ziua lui Foca să nu muncești, măcar din zori și până la prânz. Altfel, oamenii de la țară credeau că Foca te va pedepsi: că îți va arde grânele, te va umple de pelagră, îți va trăsni vitele în ocol sau te va îmbolnăvi de friguri. De ziua lui nu era voie nici să torci, și nimeni nu avea voie să se scalde. În epoca modernă aceste credințe au devenit imposibil de aplicat: cum le puteai spune miilor de turiști veniți cu trenul de departe că, în această zi caniculară, nu aveau voie să se scalde în apele Mării Negre?

Dincolo de legendă, Foca a fost un personaj real, episcop de Sinope, care a trăit și a pătimit în timpul împăratului roman Traian. A fost martirizat pentru credința sa, dar, după ce creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului, în anii 403-404 d.H, pe 23 iulie, moaștele sale au fost mutate de la Sinope la Constantinopol.

Reclama zilei – Aviz! Se aduce la cunoștința publicului constănțean și turiștilor că Băile Mamaia s-au renovat complect, s-au făcut instalații de dușuri cu apă dulce de Siut-Ghiol astfel că vizitatorii care fac baie nu mai sunt expuși la diferite boli de piele și înec, cum ar fi la alte plăji. Prețul unei băi cu costum – 15 lei. Restaurantul  de pe plajă este zilnic aprovizionat cu tot felul de mâncăruri și băuturi românești și streine, prețurile sunt la fel ca la restaurantele din oraș. Restaurantul este deschis și în timpul nopții. Servicii a la Herăstrău. Pescărie proaspătă în tot momentul. Orchestră clasică și muzică militară. (1926)

Sursa foto: Sfântul Mucenic Foca, www. crestinortodox.ro

 Pe data de 20 iulie 1927, la ora 2:15 a.m., la Palatul Peleș din Sinaia, monarhul României, Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), și-a dat obștescul sfârșit în brațele soției sale, Regina Maria. Guvernul a decretat opt zile de doliu național, ziarele vremii au avut chenare negre și au cenzurat rubricile de cancan, iar instituțiile publice au arborat drapelul în bernă. Spectacolele publice, concertele și activitățile de divertisment au fost complet suspendate. Acest lucru s-a întâmplat, evident, și în orașul Constanța.

Pe data de 22 iulie 1927, ziarul Dacia a publicat proclamația dată de prefectul județului Constanța, Radu Roșculeț, text pe care îl reproducem mai jos: „Cu durere în suflet aduc la cunoștință populațiunei din județul și municipiul Constanța că în noaptea de 19 spre 20 iulie, la orele 2 și 15, Măria Sa Regele Ferdinand, Făuritorul României Mari și protectorul tuturor marilor reforme naționale și sociale, s-a săvârșit din viață în urma unei grele suferințe. Sufletele românilor au primit cu o nemărginită părere de rău greaua pierdere pe care o încearcă în ilustra personalitate a Suveranului lor iubit și respectat, care cu prețul celor mai dureroase sacrificii, a contribuit la realizarea  sfântului nostru ideal național de veacuri, precum și la consolidarea pe temeliile cele mai solide a Patriei întregite. În clipele dureroase de acum suntem datori ca, oțelindu-ne sufletele, să ne punem speranțele în viitorul de aur al neamului românesc și să dorim viitorului nostru rege Mihai aceeași glorioasă domnie ca și cea a ilustrului său bunic, astăzi săvârșit din viață.”

Comunitățile etnice din oraș au reacționat imediat, arătându-și regretul față de decesul suveranului și manifestându-și sprijinul față de familia regală. Liga cetățenilor români de origine germană din Dobrogea (comunitatea număra peste 16.000 de persoane) a trimis o telegramă de condoleanțe Curții Regale și reginei Maria în care se menționa: „Liga… aduce Măriei Voastre mărturisirea durerii pentru marea pierdere ce țara și Măria Voastră au avut de suportat. Liga depune totodată la picioarele tronului Regelui Mihai I asigurarea devotamentului ei neclintit față de dinastie și țară”. Telegrama purta semnătura președintelui Ligii, Mihail E. Leier.

O telegramă similară a fost trimisă Curții Regale și de puternica comunitate grecească din oraș: „Comunitatea Ellină din Constanța, luând parte la doliul ce a lovit întreaga națiune prin pierderea Marelui și Gloriosului ei Rege, transmite maiestății sale regina și întregii familii regale regretele cele mai profunde și respectuoase condoleanțe”. Pe 23 iulie, la biserica Metamorphosis a avut loc un requiem pentru odihna răposatului rege, la eveniment participând și consulul Greciei  Jean Frydas.

Evident, cea mai amplă ceremonie religioasă a fost cea de la Catedrala Episcopală Ortodoxă Sfinții Petru și Pavel, unde a avut loc un Te Deum oficiat de arhimandritul Athanasie Dincă, în absența episcopului Gherontie, aflat în afara țării. La Te Deum au participat prefectul Radu Roșculeț, primarul girant al municipiului Francis Sachetti, prefectul prefecturii de Poliție Gheorghe Ștefu, șefi de instituții, înalți ofițeri și un public extrem de numeros. Au mai participat elevi de la școli primare și secundare, reprezentanți de bresle și asociații și un număr mare de militari și marinari din unitățile de pe raza municipiului. Fanfara militară a intonat melodia Pentru Rugăciune, moment în care s-au tras 21 de salve de tun de către bateriile marinei militare și cele ale unităților de artilerie.

Slujbe religioase în onoarea suveranului au fost oficiate și la biserica bulgară, la cea armenească, la Sinagoga Mare, la Moscheea Carol I, la bisericile catolică și protestantă.

Pe 24 iulie, la înmormântarea regelui la Curtea de Argeș a fost prezentă o numeroasă delegație din Constanța, formată din primarul Sachetti, prefectul Roșculeț, reprezentanți ai consiliului județean și ai celui municipal, câte un reprezentant al fiecărui oraș (comună urbană) din județ, precum și zece primari de comune rurale (sate).

Pe 24 iulie, chiar în momentul înmormântării regelui, la Constanța, sirenele vapoarelor Serviciului Maritim Român și locomotivele CFR au sunat lugubru timp de jumătate de oră, în timp ce o baterie a Regimentului 12 Artilerie a tras 101 salve de tun.

Toate festivitățile derulate între 20 și 24 iulie au fost reunite în ziarele vremii sub titlul „Sărbătoarea Durerii”…

Reclama zilei – Atențiune Sezoniști și Constănțeni! Vizitați restaurantul de prim rang La Gheorghiu, situat pe strada Carol, vis-a-vis de poștă, care, fiind sub antrepriza cunoscutului maestru în arta culinară Spirache Ionescu, servește prompt și conștiincios, pe prețuri de concurență. Bucătărie franceză și română. Grătar special. Se fac și abonamente. Orchestră clasică. Vinuri alese. (1927)

Sursa foto: Portretul Regelui Ferdinand I al României, realizat dePhilip de László, februarie 1936, ulei pe pânză, 190 × 114 cm – Muzeul Național de Artă al României

 La sfârșitul secolului al XIX-lea, orașul Constanța și-a mărit dimensiunile grație apariției unui nou cartier, cel de la nord de Bulevardul Ferdinand și care cuprindea străzile Ștefan cel Mare (fostă Mangaliei), Cuza Vodă, Griviței, Ion Lahovari, General Manu, Mihăileanu, Scarlat Vârnav, Rahovei, Take Ionescu, Dacia, Decebal și multe altele. După Primul Război Mondial, la începutul anilor 20, noua zonă își avea hotarul de miazănoapte pe Bulevardul Regina Maria, actualul Bulevard Mamaia. Acest nou cartier avea nevoie și de un lăcaș de cult creștin, iar acesta a fost ridicat încă din prima decadă a secolului XX. Biserica Adormirea Maicii Domnului a fost construită lângă Piața Griviței nr. 1, iar în fața sa a fost postat bustul primarului Ion Bănescu (1851-1909), un edil care a contribuit decisiv la dezvoltarea urbei în toate domeniile (edilitar, economic, educativ, cultural etc), fiind în același timp și creatorul stațiunii Mamaia. Cochetul lăcaș de cult a fost construit în stil bizantin românesc, iar arhitectul său a fost Anghel Păunescu (sursa informației – Ghidul Ilustrat Constanța și Tekirghiolul, 1924). Piatra de fundament a bisericii a fost pusă în 1906, în timpul primarului Bănescu, iar târnosirea (sfințirea) sa a avut loc în anul 1911. Pictura murală interioară a fost realizată de artistul A.I. Marinescu, iar mobilierul splendid a fost sculptat de Constantin Mihail Babic.

Încununat cu această frumoasă biserică, noul cartier al Constanței era acum locuit de peste 6.000 – 7.000 de persoane și exceptând vânzoleala din zona comercială Ștefan cel Mare – Atelierelor, Griviței, Avram Iancu, era, în general, un loc liniștit. Sau aproape liniștit…

După încheierea Primului Război Mondial, pe strada Scarlat Vârnav nr. 10 (actuala stradă Răscoalei din 1907) a apărut un local care a tulburat serenitatea zonei. Era varieteul Carpați, o grădină de vară și un restaurant cu o viață extrem de agitată. Iată ce scria ziarul Dacia pe 21 iulie 1921: „În cartierul liniștit dimprejurul bisericei de sus a orașului și chiar în preajma sfântului locaș, se găsește varieteul Carpați. Nu știm cum a fost găsit tocmai acolo locul pentru un astfel de teatru de petrecere când, îndeobște, asemenea localuri se deschid în centrele orașelor, acolo unde viața comercială este în plinul ei, fie afară din orașe, undeva într-un parc. În niciun caz nu se poate să existe un astfel de stabiliment în partea cea mai liniștită a Constanței, acolo unde trăiesc munciții funționari și unde sunt cele mai multe școli, în apropierea unei biserici. De pe la 11 seara până la 7 dimineața răsună împrejurimile de cântece și chiote, de scandaluri mereu repetate, cari fac pe cei care vor să doarmă, să se chinuiască o noapte întreagă. Cofetăriile și cafenelele se închid la 1 (!), și nu înțelegem de ce nu se aplică aceeași dispozițiune și varieteurilor, cari, în orice caz, strică nu numai atmosfera morală a orașului, dar chiar și liniștea celor cari muncesc o viață întreagă și nu câștigă ceea ce alții cheltuiesc într-o singură noapte, chiuind și zbierând, la chefuire lângă o biserică.”

Foarte probabil, unul dintre ziariștii de la Dacia locuia în zonă, de unde și subiectivismul articolului. Cert este faptul că Varieteul Carpați era un loc cu o agitație continuă, mai ales în sezonul estival, când era luat cu asalt de o mulțime pestriță, de la ofițeri și comercianți la domnișoare pregătite de măritat și până la turiști de toate stările sau localnici mai înstăriți. Prețurile erau mai mici față de varieteuri similare precum Britania sau Bristol din Peninsulă, ceea ce explică și atracția.Localul numit și La Alexe, după numele proprietarului, era prezentat în ziarele vremii (altele decât Dacia, evident) astfel: Local de prim rang – Artiste de la cele mai mari teatre de variete din Capitală – Atmosferă de cabaret și de teatru de revistă și comedie – Serate cu efecte de lumini și focuri – Muzică de tot felul, dancing, magicieni, acrobați și saltimbanci.” În concluzie, de toate pentru toți!

Adesea, actul artistic era unul de înaltă calitate. Aici au urcat pe scenă artiști reputați la nivel național și internațional precum Gogu Botea, un virtuos compozitor și cântăreț constănțean, celebru grație unor creații muzicale precum Tango Țigan, Flori de lămâiță, Tanți Tango, la modă în anii 20, atât în România, cât și în Franța, Germania și Italia. La varieteul Carpați se serveau mai ales mese de pește marin proaspăt (guvizi, stavrizi etc) și vinuri dobrogene precum cel de Murfatlar. Varieteul funcționa și în extra-sezon, atunci când mesele sale erau ocupate exclusiv de  localnici.

În ciuda celor de la Dacia, variete-ul Carpați a continuat să tulbure liniștea Cartierului Nou mulți ani, în toată perioada interbelică. Locuitorii zonei au trebuit să se obișnuiască cu o stare de fapt: Ziua, liniștea nu era tulburată decât de clopotele Bisericii Adormirea, în timp ce noaptea, somnul nu venea decât… în ritm de jazz…

Reclama zilei –  Cu toții la mare! Variete Carpați vă așteaptă cu noi numere de atracție: Trio Lupescu, renumitul grup acrobatic de salon și de dansuri excentrice – D’Constantza, repertor nou, cu splendida-i voce și cu o garderobă admirabilă – Soții Jora, cu un repertor absolut nou, nu vor lipsi nici ei din program – Alte 30 de numere de Cabaret, Orchestră Clasică, Jazz Band sub conducerea virtuosului Octavian Constantinescu. (1924)

Sursă foto: Delia Cornea, Corina Apostoleanu – Istoria pe un clișeu, Dobrogea multiculturală în colecția fotografului Virgil Nicolau (2018) – Biserica Adormirea Maicii Domnului I, clișeu 41.

Mormântul marelui Ovidius nu a fost descoperit încă… Se știe că poetul latin a fost depus cu mare fast, lângă una dintre porțile orașului Tomis, „ante oppidi portam”, așa cum scriau umaniștii medievali italieni din sec. XV, citând la rândul lor surse antice. Poate că a fost înmormântat lângă poarta ale cărei ruine se găsesc astăzi pe strada Dragoș Vodă, într-o epocă în care Tomisul de sec. I p.Chr., nu depășea, potrivit specialiștilor, limita de nord a Pieței Ovidius. Nu se știe nici dacă Ovidius a fost inhumat sau incinerat, pentru că în vremea sa ambele rituri funerare coexistau. S-au vehiculat numeroase variante legate de locația posibilă a mormântului său, dar taina nu a putut fi deslușită. Cert este însă că, mereu, această enigmă a mormântului lui Naso a trezit maxim interes, spiritele s-au înflăcărat, creând fel și fel de povești, mai mult sau mai puțin adevărate, dar care i-au menținut vie amintirea lui Ovidius.

Unul dintre sarcofagele aflate în lapidariumul de lângă Edificiul Roman cu Mozaic are legătură cu dorința orașului de a afla taina morții lui Ovidius. Este Sarcofagul cu Simboluri, un monument impresionant, care poate fi admirat și astăzi. Artefactul are și o poveste foarte interesantă, pentru că în anii 30, pentru scurtă vreme, s-a crezut că ar fi sarcofagul marelui Ovidius, lucru ce a declanșat un mare scandal al vremii…

În vara anului 1931, în capătul străzii Avram Iancu, la intersecția cu drumul ce ducea spre Vii și chiar lângă Spitalul Municipal (astăzi Spitalul de Boli Infecțioase) s-au efectuat lucrări de întărire și terasare. Cu ocazia acestor lucrări a fost descoperit acest sarcofag uriaș de marmură, care cântărea aproximativ 8 tone și jumătate. Descoperirea sa a atras imediat atenția publicului. Lumea era impresionată de monumentul de marmură grecească, albă-vineție, lung de 2 metri și 70 de centimetri, lat cam 1,5 m și înalt de 2 metri și 40 de cm. Sarcofagul a atras din prima și grație simbolurilor cu care era împodobit.

La data descoperirii, în 1931, acest monument era unul dintre cele mai mari descoperite vreodată în Europa, iar desenele sale misterioase au incitat imediat imaginația publicului. Nu exista o inscripție care să lămurească identitatea celui ce fusese depus în acel mormânt. Era o descoperire inedită mai ales grație celor 7 simboluri misterioase, frumos lucrate în relief: în dreapta fațadei – o balanță cu 2 talere, un cap de taur, legat pe frunte cu o panglică, o secure și o suliță; în stânga fațadei – alte trei simboluri: un bici șerpuit, un clopot, iar sub ele, un clește. Un alt element foarte interesant este reprezentarea pe lateralul sarcofagului a Medusei, ființa legendară a cărei privire împietrea orice muritor și care a fost decapitată de eroul Perseu. Simbol al metamorfozei, această Gorgonă era și protectoare, gardian al mormintelor, așa cum chiar numele ei o spune, în greaca veche.

Toate elementele prezentate mai sus au servit de minune entuziaștilor care de mult timp așteptau descoperirea mormântului lui Ovidius. Nu se știe exact cine a fost primul care a vehiculat ipoteza că sarcofagul ar fi al poetului exilat, se zice că a fost un avocat pasionat de istorie și care a scris un articol, pe această temă, într-un ziar al urbei. Cert este că ideea a prins din prima clipă și a fost îmbrățișată cu mare entuziasm de multă lume. Profanii spuneau că simbolurile ar fi avut legătură cu meseriile și calitățile pe care le-ar fi avut Ovidius, balanța fiind pusă în legătură cu activitatea sa juridică. În zadar au încercat unii să tempereze majoritatea: acești sceptici erau reduși la tăcere sau chiar luați la rost dacă aveau tupeul să afirme că sarcofagul nu îi aparține marelui poet.

Arheologii români au început să cerceteze cu atenție monumentul, aceasta fiind singura soluție pentru a pune capăt extazului general. Pe fir au intrat și specialiștii din Vest. Problema devenise una continentală: așa zisa veste a descoperirii mormântului lui Ovidius atrăsese atenția întregii Europe și nu numai… Italienii din Sulmona, orașul natal al poetului, erau și ei foarte interesați…Treptat, a devenit tot mai clar că sarcofagul cu simboluri trebuia datat cu cel puțin două veacuri după moartea lui Ovidius, în perioada secolului III, sau chiar IV, după Hristos. Cercetarea laborioasă a specialiștilor din România și din alte țări europene a lămurit în mai puțin de un an problema datării. Cu părere de rău, entuziaștii și vânătorii de senzații tari au trebuit să accepte, într-un final, că acel monument nu avea nicio legătură cu locul de veci al lui Ovidius.

Astăzi, specialiștii înclin să creadă că Sarcofagul cu Simboluri i-a aparținut, foarte probabil, unui archigal, mare preot al zeiței Cybele, Marea Mamă a Zeilor, divinitate adorată de mulți locuitori ai Tomisului antic. Enigma mormântului lui Publius Ovidius Naso nu a fost nici până astăzi dezlegată, dar nu putem ști niciodată ce ne va oferi viitorul…

Reclama zilei – Petru G. Manta – Expedițiuni, Vămuiri, Transporturi – Strada DA Sturdza no.13. Concesionarul exclusiv al operațiunilor de vămuire a coletelor poștale externe. Autorizat de către Direcția Generală a Vămilor. Întreprinde orice operațiuni de acest soi. (1924)

Sursă foto: Delia Cornea, Corina Apostoleanu – Istoria pe un clișeu, Dobrogea multiculturală în colecția fotografului Virgil Nicolau (2018) – Descoperirea sarcofagului cu simboluri, 1931, clișeu 131.

Imediat după încheierea Primului Război Mondial, România s-a confruntat cu o inflație severă și cu alte probleme deosebite în acțiunile de refacere a economiei. Această situație a continuat și în primii ani ai perioadei interbelice, drept pentru care se impunea ca statul să ia măsuri dure pentru reglementarea economiei. În acest context a apărut Legea pentru înfrânarea și reprimarea speculei ilicite, publicată în Monitorul Oficial din 17 iunie 1923, un act normativ pentru combaterea creșterii artificiale a prețurilor, ascunderea mărfurilor și specula cu bunuri de consum esențiale din România. Textul conceput era menit să sprijine autoritățile din fiecare județ să poată sancționa orice stocare speculativă de mărfuri și să îi oprească pe unii comercianți să fixeze prețuri mult prea mari față de valoarea reală a pieței. Cei găsiți vinovați de astfel de fapte riscau pedepse cu închisoare corecțională și amenzi substanțiale. Legea trebuia să ajute la stabilizarea economică a țării, să protejeze populația în fața unor astfel de excese și să stopeze creșterea nejustificată a prețurilor, de către comercianți, însă odată ce a fost pusă în aplicare, au apărut noi probleme. Ea conținea lacune serioase, nu avea un cadru clar de aplicare, textele erau confuze și dădeau loc de interpretări. Negustorii din întreaga țară au început să se plângă că punerea în aplicare a legii este defectuoasă și că inspectorii statului comit abuzuri și dau discreționar amenzi pentru niște fapte inexistente. Așa s-a întâmplat și la Constanța, oraș cu o viață comercială extrem de tumultoasă, unde în numai o lună, în intervalul 17 iunie – 18 iulie) numeroși comercianți s-au trezit amendați și dați în judecată în baza normei.

Pe data de 18 iulie 1923, Sfatul Negustoresc Constanța a organizat la Sala Cinema Grand o întrunire cu toți comercianții urbei. S-a discutat cu indignare despre faptul că membrii de bun renume și cu o conduită morală deosebită au fost amendați pentru culpe imaginare. La finalul adunării, Sfatul a decis să deschidă acțiuni în instanță împotriva acestor abuzuri și să protesteze zilnic prin închiderea prăvăliilor și magazinelor, din zori și până la ora 12.00 a.m. Mai mult, s-a luat decizia ca întreaga adunare, peste 400 de persoane, să meargă imediat la Gară pentru a se întâlni cu ministrul Industriei și Comerțului, Vasile P. Sassu, care venise pentru câteva zile la Constanța și acum se pregătea să plece în capitală.

Negustorii i-au expus lui Sassu modul defectuos în care cei ce aplică legea înțeleg să o interpreteze după bunul lor plac. Ministrul i-a ascultat și a declarat că și el se miră de faptul că o simplă contravenție de neafișare a prețurilor într-o prăvălie a ajuns să fie judecată cu celeritate la tribunal de parcă ar fi fost cine știe ce infracțiune economică gravă care afecta siguranța statului. El i-a sfătuit însă pe negustorii constănțeni să ceară amânarea termenlor de judecată primite deja sau să facă apeluri (dacă au fost deja condamnați), până când va fi emis un nou regulament de aplicare a legii. Negustorii s-au calmat după această discuție și l-au lăsat pe ministru să plece. A doua zi, apărați de celebrii avocați C. Irimescu, Al. Constantinescu și S. Huhulescu, toți cei ce primiseră amenzi în baza legii speculei ilicite au reușit să obțină amânări în procesele în care erau inculpați. În scurt timp, așa cum Sassu promisese, a fost emis un nou regulament de aplicare a legii iar acesta a stabilit clar atribuțiile inspectorilor de control. De amendat au fost amendați doar cei ce încălcaseră cu adevărat legea. Revolta negustorilor nu a mai continuat, dar episodul a rămas în istoria urbei noastre…

Reclama zilei – Sare de Mare pentru Băi – En gros și en-detail. Expediții și în provincie Depozit, La Tarapana, S.Sofocleus, Strada Scarlat Vârnav, no.8 bis.

Sursa: Biblioteca Națională Digitală

La începutul anilor ’30, Techirghiol Băi era o stațiune balneară apreciată. Așezată pe malul lacului cu același nume, „la sursa nămolului”, după cum o descria presa vremii, stațiunea atrăgea anual vilegiaturiștii veniți atât pentru proprietățile terapeutice ale nămolului sapropelic, cât și pentru atmosfera animată a sezonului estival.  În paginile „Revistei Băilor” (1929 – 1932), Techirghiol Băi apare ca o stațiune aflată în continuă dezvoltare, unde investițiile în infrastructura medicală, în confort și în divertisment se completau reciproc.

Un rol esențial în această evoluție îl avea Comisiunea Balneo-Climatică a stațiunii, condusă la acea vreme de primarul Mircea Zamfirescu. Aflăm, de exemplu, că în ședința din 12 iulie 1930, desfășurată în biroul băilor „Toma Crețu”, membrii comisiunii au aprobat alocarea sumei de 120.000 de lei pentru achiziționarea unei autocisterne, necesară pentru stropirea străzilor în timpul verii. Tot atunci s-a stabilit desfășurarea unei „propagande cât mai intense, atât de necesară” pentru dezvoltarea stațiunii balneare, dovadă că promovarea turistică devenise o preocupare a administrației locale.

În aceeași perioadă, Techirghiol își consolida renumele prin investiții în infrastructura medicală. În iulie 1929 era inaugurat un nou pavilion al Sanatoriului „Clement Popescu” al Casei Centrale a Asigurărilor Muncitorești – astăzi parte a Sanatoriului Balnear și de Recuperare Techirghiol, în prezența ministrului Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale, I. Răducanu. Publicația a descris sosirea oficialului:  „La orele 8 dimineață, d-sa a plecat cu automobilul la Carmen Sylva, de unde împreună cu asistența locală s-a îmbarcat într-o șalupă a Societății „Serenessima” spre a traversa lacul. La Techirghiol, d. ministru Răducanu a fost întâmpinat de către d. Mircea Zamfirescu primarul stațiunii care a urat bun venit ilustrului oaspe”.  Vizita ministerială avea să aducă și noi investiții. La numai câteva săptămâni după inaugurare, revista anunța: „Casa Centrală a Asigurărilor Sociale a luat în studiu construirea unui nou pavilion de băi moderne, cu toate instalațiile necesare pentru diversele aplicațiuni ale nămolului și hidroterapiei saline”.

Un alt reper al stațiunii era Sanatoriul P.T.T. (Poștă, Telegraf, Telefoane), construit în anii 1927 – 1928 de Casa de Economie, Credit și Ajutor al corpului P.T.T., cu o investiție de 32 de milioane de lei. Aflăm din aceeași revistă că complexul era alcătuit din patru pavilioane moderne, două destinate cazării, unul rezervat salonului de mese, iar cel din urmă adăpostea instalațiile pentru băi calde, uzina electrică și cazanele pentru încălzirea apei. Stabilimentul oferea vizitatorilor liniștea necesară refacerii; mai mult, în fiecare joi și duminică, muzica militară susținea concerte pentru oaspeți, iar în salonul de mese era instalat, la loc de cinste, un aparat de radio – simbol al confortului modern!

Camerele erau închiriate membrilor Casei P.T.T. cu 1.200 de lei pentru o cameră cu un pat și 2.400 de lei pentru una cu două paturi, iar pentru un pat suplimentar se achitau 10 lei pe zi. Dacă existau camere disponibile, acestea puteau fi închiriate și funcționarilor, la tarife cu 50% mai mari, iar particularilor, la preț dublu.  

Techirghiol Băi era promovat ca fiind o stațiune accesibilă. O baie rece cu nămol, duș cu apă dulce și cearșaf costa 20 de lei, copiii sub 15 ani beneficiau de o reducere de 50%. Restaurantele ofereau meniuri de 40 – 50 de lei, iar publicația evidenția „piața bogată, alimente eftine și apă potabilă”. Legătura cu litoralul era asigurată de șalupele societății „Serenissima”, care circulau pe tot parcursul zilei, începând de la ora 6:30 dimineață, biletul costând 7,50 lei de persoană.

Primăria angajase pe întreg sezonul muzica Regimentului 91 Infanterie din Alba Iulia, iar serile erau animate de „muzica militară, trei jazzuri moderne, dancing, cinema-teatru, serbări și baluri.” La 28 iulie 1929, Comisiunea Balneară organiza un mare bal în saloanele restaurantului „Zori de Zi”, sub patronajul prefectului Nicu Petra. Revista promitea că „excelentul jazz de sub conducerea maestrului Gănescu va delecta tot timpul asistența”, iar programul includea concursuri de dans și de frumusețe. În aceeași reclamă se anunțau „pachet special pentru dans de la orele 9 seara, joia și duminica, matineuri dansante”, sub îndrumarea profesorului de dans Willy.

Reclama zilei: „În stațiunea balneară Techirghiol – Băi vizitați cunoscutul restaurant bodegă și berărie LA IONEL încurcă lume – Bucătărie Națională – Grătar la prânz și seară – Ciorbă de burtă – Tuslama – Zilnic pește proaspăt – Bere specială – Vinuri indigene și străine – Orchestră specială”. (Revista Băilor, iulie 1929)

Sursa foto: Techirghiol Băile Reci anii ’20 – colecția Emanoil Vasiliu, www.boemasiloisir.ro