În urmă cu aproape două milenii, viața tomitanului de rând era foarte mult influenţată de credinţa în zei şi de convingerea că omul este supus unui destin implacabil, căruia nu i se poate opune. Fie că era la origine grec, roman, asiatic, get, trac sau de alt neam, locuitorul era convins că drumul său în viaţă i-a fost stabilit încă dinainte de a se naşte. Om simplu sau persoană publică şi importantă a cetăţii, el se temea şi îi respecta pe zei, le oferea ofrande, le făcea sacrificii şi se ruga lor, încercând să îi îmbuneze pentru a-l ajuta să aibă o viaţă cât mai bună şi mai lungă.

Dincolo de cortegiul de divinități greco-romane, orientale și autohtone, fiecare cu puterile şi atributele sale, existau în imaginarul religios şi tot felul de spirite, de fiinţe supranaturale, în care tomitanul credea cu tărie. Astfel, pe numeroase altare funerare descoperite de arheologi în ultima sută de ani apar invocaţii sau referiri la demoni, spirite, genii funeste sau mici zeități legate de soartă.

O inscripție descoperită la Palazu Mare are următorul text: “Am fost unit mai înainte cu o soţie, dar de lângă ea m-a smuls un geniu funest, care m-a făcut să merg în Alexandria (Egiptului), pe pământ străin, unde soarta m-a reţinut. Iară rudele au cinstit pe Kantaros, pe mine, ca pe un erou, alături de strămoşi, după obicei” (ISM II, 285 (121)). În ce împrejurări a murit Kantaros în Alexandria, inscripţia nu ne spune. Observăm însă că epitaful său face referire la un geniu funest care l-a smuls din existenţa liniştită de la Tomis şi l-a determinat să plece într-o călătorie care avea să îi aducă moartea. Astăzi spunem că „l-a împins necuratul” sau „l-a pus dracul” să facă ceva ce îi va aduce neajunsuri, suferinţă sau chiar moarte.

Lumea greco-romană era puternic influențată de credința în zeiţele destinului, cele ce guvernează viaţa fiecăruia. Grecii le numeau Moire, iar romanii, Parce. Aceste Moire erau cele trei fiice ale lui Zeus şi ale zeiţei titanide Themis. În secolul al VIII-lea î.Hr., Hesiod scria în opera sa Theogonia că firul vieţii era tors de cea numită Cloto, apoi moira Lachessis îl depăna şi îl lăsa cât de lung dorea. Firul vieţii era apoi tăiat de cea de-a treia moiră, numită Atropos. Spiritul defunctului era apoi luat de Thanatos, zeul înaripat al morţii, zeu care, la rândul său, era văzut de către muritori ca un geniu funest.

O altă inscripţie interesantă, fragmentară din păcate, face de asemenea referire la Moire. Textul ne spune: „Totul devine cenuşă… Ursitoarele care urzesc totul au săvârşit mormântul, au maltratat tot ce era foarte scump…”. Ursitoarele, aici, trebuie văzute sub forma Moirelor antice, şi nu în cea a ursitoarelor moderne, zâne bune care vin la capătul nou-născuţilor pentru a le face daruri în noua lor viaţă. Moirele greco-romane sunt bătrâne, zbârcite şi răutăcioase, însă trebuie spus că ele au servit ca model în crearea Ursitoarelor moderne.

În multe dintre inscripțiile funerare din Tomisul roman precreștin se face referire la spirite și la influența lor nefastă, acestea fiind adesea acuzate de moartea prematură și nedreaptă a unor tomitani. Spiritele rele sunt menționate pe altare, dar foarte rar sunt numite explicit. În credința greco-romană existau numeroase spirite, fiecare cu atributul său îngrozitor, menit să inspire muritorilor teamă și chiar groază. Empusa era unul din spiritele considerate adesea vinovate de moartea tinerilor. Văzută adesea ca o fantomă (spectru) care avea un singur picior, de aramă (sau papuc de aramă), Empusa putea lua însă forma unei femei tinere și foarte frumoasă. Sub această înfățișare ademenea bărbați tineri, pe care, într-un final, îi omora și le sugea sângele. Legendele vampirilor moderni își au, în parte, originea și în mitul acestei ființe supranaturale, de care anticii erau pur și simplu îngroziți.

Un alt demon de care se temeau grecii și romanii de la Tomis era Lamia. Acesta era un spirit nocturn, un demon care adesea blamat pentru moartea nedreaptă a copiilor. Potrivit tradiției antice, ea chiar devora copiii. Lamia a fost inițial o muritoare frumoasă, amantă a marelui Zeus. Soția acestuia, geloasa Hera, a pedepsit-o ucigându-i copiii și transformând-o într-un monstru ce ucide pruncii.

Altarele funerare de la Tomis fac adesea referire la soartă și la faptul că aceasta nu poate fi nicidecum cunoscută sau schimbată de către muritori. O frumoasă stelă funerară (probabil secolul IV d.Hr.) ce face o astfel de referire este cea dedicată copilului Lilas, de către tatăl său Bassianus. Textul ne spune următoarele: “Amintire. Nimic nu depinde de oameni, toate se învârtesc sub puterea destinului. Căci și eu m-am străduit să îmi cresc un copil și să îl îndrum spre realizarea speranțelor. Dar voinței mele i-a luat-o înainte hotărârea destinului, prin acest mormânt. După cum e hotărârea destinului, dragii mei, mi-am plătit soarta ce era cuvenită înainte de a ajunge la vârsta maturității și a intra în rândul bărbaților. Fiind eu copil, mic și tânăr, mă numeam Lilas. Căruia i-am ridicat acest mormânt, așa cum trebuia, eu Bassianus, tatăl, împreună cu soția mea Ianuaria, cea prea mult înlăcrimată, jelind împreună nașterea fără suferință a copilului. Salutare, trecătorule, și iarăși sănătate pentru ceilalți” (sursă text – ISM II, 384 (220)).

O pagină tristă, care ne vorbește despre dramele din Tomis și despre credințele locuitorilor –  povești de viață și de moarte, vechi de peste 18 veacuri…

Reclama zilei – Ștefanidis & Metaxa, Str. Carol 21. Singurul magazin pentru desfacerea renumitei încălțăminte Bally din Elveția. Totdeauna, bine asortat. (Constanța teatrală și cinematografică, martie 1925)

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, sub egida Consiliului Județean Constanța, împreună cu Asociația Filateliștilor „Tomis” Constanța și prof. Mariana Momciu, din cadrul Școlii Gimnaziale nr. 18 „Jean Bart” din Constanța, vă invită la o manifestare culturală prilejuită de Sfintele Sărbători de Paști. Evenimentul va avea loc joi, 9 aprilie 2026, ora 16:00, la sediul muzeului din strada Arhiepiscopiei numărul 7.

Pentru români, Sfintele Paști reprezintă atât cea mai importantă sărbătoare creștin-ortodoxă, cât și un moment de profundă încărcătură spirituală, în care tradițiile, credința și memoria se întâlnesc într-o expresie autentică a continuității. Este sărbătoarea luminii și a speranței, a reînnoirii și a comuniunii, în care gesturile simple, păstrate din generație în generație, capătă sensuri profunde, iar toate aceste semnificații se regăsesc în expoziția pe care v-o propunem.

Punctul central al manifestării culturale îl reprezintă vernisarea expoziției „Paștele la români în cărți poștale ilustrate”, care oferă o incursiune vizuală în universul simbolic al sărbătorilor pascale de-a lungul secolului al XX-lea. Expoziția reunește aproximativ 160 de de cărți poștale ilustrate, alături de piese filatelice și materiale foto-documentare.  Majoritatea cărților poștale au fost realizate în ateliere din Germania, Austria, Ungaria și Franța, la comanda unor edituri românești, remarcându-se prin frumusețea imaginilor și prin culorile vii, păstrate până în prezent. Un element deosebit îl reprezintă ilustratele realizate în tehnica embosării, prin care anumite detalii sunt reliefate pe suprafața hârtiei, oferind imaginilor un efect tridimensional. Mesajele tradiționale, precum „Hristos a Înviat!”, completează aceste imagini și le transformă în documente ale sensibilității și credinței. Cărțile poștale și timbrele expuse provin din colecțiile personale ale membrilor Asociației Filateliștilor „Tomis” Constanța: Gheorghe Stănescu, Constantin Dinescu, Daniel Codreanu, Zetu Harry, George Grigore, Constantin Șișman și Neluțu Sandru.

Expoziția aduce în fața publicului și zeci de ouă încondeiate, realizate de foști sau actuali elevi ai Școlii Gimnaziale nr. 18 „Jean Bart” Constanța, sub îndrumarea dedicată a profesoarei Mariana Momciu. Prin grija și pasiunea acesteia, arta încondeierii ouălor este păstrată și transmisă mai departe la Constanța. Tehnica tradițională a încondeierii sau „împistritului” presupune trasarea motivelor decorative cu ceară de albine și scufundarea succesivă în băi de culoare, astfel încât fiecare ou devine o veritabilă operă de artă, purtătoare a unor simboluri ornamentale ancestrale.

În cadrul manifestării va avea loc și lansarea celui mai recent număr al revistei Asociației Filateliștilor „Tomis” Constanța, „Magazin de filatelie, cartofilie și numismatică”, publicație ce reunește articole și imagini dedicate patrimoniului filatelic și cartofil, cu accent pe tematica sărbătorilor pascale și a primăverii.

La eveniment vor lua cuvântul Delia Roxana Cornea, prof. dr. Mariana Momciu, ing. Gheorghe Stănescu și George Grigore.

Expoziția va fi deschisă publicului, la sediul muzeului, în perioada 9 – 17 aprilie 2026.

Vă așteptăm cu drag!

Astăzi, îi dedicăm fila de calendar unei alte divinități antice, prezentă în Tezaurul de Sculpturi de la Tomis. Este vorba despre Hekate Triformis, zeița magiei și a vrăjitoriei și protectoare a răspântiilor și a drumurilor. Era temută și respectată la Tomis, fiind reprezentată pe nu mai puțin de cinci piese (două basoreliefuri și trei statuete) din totalul de 24 descoperite la Constanța în aprilie 1962. Într-unul dintre reliefuri, zeița este înfățișată frontal, în picioare, cu trei capete și trei perechi de mâini, în care, dintre simbolurile caracteristice, ține două făclii (torțe), un mănunchi de fructe, un pumnal, un bici și un vas plat.

Al doilea relief o înfățișează tot în picioare, în atitudine frontală, având în mâini simbolurile sale: făcliile, un șarpe, o cheie, un arc etc. Pe cele trei capete ale zeiței se află câte un calathos (coș) îngust și înalt. Corpul principal ține în fiecare mână câte o torță (făclie) cu flacăra îndreptată în jos, spre colțurile plăcii, unde se află, la stânga, un altar paralelipipedic, iar în dreapta, un câine. Figura din dreapta a zeiței ține în mâna dreaptă un șarpe, iar în cealaltă ceva nedeterminabil, poate un animal cu capul în jos, ori un simulacru de bici. Figura din stânga ține în mâna dreaptă o cheie enormă, iar în stânga, un arc.

Funcțiile zeiței Hekate erau multiple. Ea era o zeitate lunară, dar nu întruchiparea lunii strălucitoare, ci a lunii nebuloase. Era mai ales regina răspântiilor, apărând uneori binevoitoare, încurajând sau ocrotind călătorii rătăciți și arătându-le calea pe care trebuiau să o apuce la răscruce de drumuri. De cele mai multe ori însă, ea trimitea înaintea călătorilor fantome și monștri sau apărea ea însăși, cu mare zgomot, sub formă de diferiți monștri, însoțită de câini. Ca să o îmbuneze, credincioșii, mai ales la țară, așezau la răspântii statuile sale, depuneau ofrande și înălțau imnuri. De asemenea, Hekate era protectoare a orașelor marine și a marinarilor, asigurând traversarea mărilor în bune condiții. Ca inventatoare a năvodului, era și protectoarea pescarilor. Ea era văzută și ca zeitate htonică, a pământului și a lumii subterane, unde avea diverse îndatoriri. Alături de Hades și de Persefona, era gardianul ce avea cheile infernului, fiind însoțită de câinele cu trei capete Cerber. Pe pământ, în asociere cu Persefona, a ajuns să fie o zeitate a vegetației, care face să renască natura cu tot ce este viață și cu tot ce germinează. Era protectoarea turmelor de oi și de capre, ca și a cirezilor de boi. Legând-o de aceste funcții, tradiția populară făcea din ea o zeitate care cunoștea toate plantele și ingredientele necesare vrăjilor și băuturilor miraculoase. În acest fel, a devenit una dintre zeitățile principale în misterele orfice.

Cele trei statuete de marmură ale zeiței Hekate conțin aceleași simboluri ca și reliefurile. Una dintre piese se remarcă, fiind de o realizare superioară față de celelalte. Monumentul de marmură o înfățișează pe zeița Hekate în triplă reprezentare, cu cele trei corpuri lipite spate în spate. Uneia dintre imagini îi lipsește capul în întregime, precum și o parte din antebraţul drept. În toate cele trei imagini, zeița apare îmbrăcată cu două chitonuri.

Toate figurile poartă calathos-ul cilindric. Una dintre figuri ține în mâna stângă o făclie lungă, mai subțiată în jos și ajungând de la pământ până la umăr. Flacăra, care trebuia să fi fost îndreptată în sus, lipsește. În mâna dreaptă, zeița ține un vas din care toarnă apă în gura câinelui așezat pe labele dinapoi, la picioarele ei, și ținând botul întins spre vas, astfel încât firul de apă să i se prelingă în gură.

Prin finețea și siguranța cu care sunt tăiate liniile veșmântului, prin poziția capului cu privirea îndreptată înainte, această a cincea statuie a zeiței respiră multă severitate și prestanță, deosebindu-se de toate celelalte monumente cu Hekate ale depozitului de la Constanța. Este o lucrare de o calitate mai bună, executată cu mai multă artă și conștiinciozitate, atât în ceea ce privește tratarea elementelor anatomice, cât și reproducerea veșmintelor, care sunt redate cu minuțiozitate și eleganță. Atât această statuie deosebită, cât și celelalte reprezentări ale sale din Tezaur au fost datate în secolul III d.H., într-o perioadă de toleranță religioasă în Imperiul Roman. Piesele cu Hekate Triformis ne vorbesc despre credințele tomitanilor de acum 1800 de ani, despre speranțele și temerile lor și, evident, despre convingerea că viețile le sunt conduse de către zei…

Reclama zilei – Ideile geniale vin numai când bei la Cârciuma Ardelenească Ioan Suciu, Strada Tomis no.5. Restaurant ca la mama acasă! (Ghidul Ilustrat Constanța și Tekirghiolul, 1924)

Duminica Floriilor, celebrată astăzi de creștinii ortodocși, este considerată cea mai importantă sărbătoare din timpul Postului Mare al Paștelui. Întreaga săptămână dinaintea Săptămânii Patimilor stă sub semnul renașterii naturii, iar Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor sunt sărbători ale veseliei, marcate de obiceiuri în care protagoniști sunt, adesea, copiii. Dedicăm fila de 5 aprilie din calendarul istoric „Astăzi la Constanța” sărbătorii renașterii naturii și continuității unor tradiții vechi.

          Duminica Floriilor amintește de Intrarea Mântuitorului în Ierusalim, întâmpinat de mulțimea care își așternea hainele în calea lui și ridica ramuri înverzite, aclamând „Osana”. În tradiția românească, simbolul acestei zile este salcia, primul arbore care înverzește. În această zi, în biserici sunt sfințite ramuri de salcie și cele dintâi flori de primăvară, iar apoi sunt duse acasă și păstrate, existând credința că peste an vor oferi protecție, sănătate și belșug.

„Sărbătoare a renașterii naturii și a etalării splendorilor vegetale, a armoniei și iubirii, această zi cu incontestabile semnificații creștine a avut un corespondent festiv în Antichitate”, puncta Narcisa Alexandra Știucă în lucrarea „Sărbătoarea noastră cea de toate zilele. (vol II)  – sărbători în cinstea primăverii”. Este vorba despre Floralia, sărbătoare dedicată zeiței Flora, divinitatea plantelor înflorite, a fertilității, primăverii și a înmuguririi.

Flora le-ar fi dăruit oamenilor mierea și ar fi alinat mânia Junonei, ajutând-o să îl conceapă, din mireasma unei flori miraculoase, pe zeul Mars (Marte), patronul celei dintâi luni de primăvară. Figură minoră comparativ cu alte zeițe ale Imperiului, ea a fost introdusă în panteonul roman în timpul regelui sabin Titus Tatius. Potrivit unor relatări, ea era căsătorită cu Favonius, zeul vântului, cunoscut și sub numele de Zephyr, și, în unele credințe, era asociată cu Ceres, zeița romană a recoltei și a grâului.  

Despre Flora și sărbătoarea ce i-a fost dedicată, Floralia, a scris Atanasie Marian Marienescu în volumul „Cultul păgân și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi”: „Flora e zână de origine veche italică și a fost venerată între zeii lui T. Tati și îndeosebi în Italia de mijloc. Flora este zâna florilor și a înfloririi; oriunde pe câmp și pe munte înflorește ceva, toate sunt prin puterea Florei și pentru aceasta a fost mult venerată ca și Flora Mater, mama de primăvară, și născătoare de vegetațiune. Flora a fost și zâna înfloririi tinereților, a speranței bune a femeilor, asemenea Venerei. În înțelesul popular a fost asemenea zânelor pământului”.

Templele dedicate zeiței se aflau în locuri importante ale Romei, precum colina Quirinal sau în apropierea Circului Maxim. Sărbătoarea ei, Floralia, se desfășura inițial într-o singură zi, pe 29 aprilie, iar mai târziu timp de mai multe zile, între 28 aprilie și 3 mai. În cadrul acestor festivități, oamenii se împodobeau cu flori, își decorau locuințele și mesele, iar femeile purtau veșminte viu colorate, celebrând abundența, bucuria și libertatea naturii reînnoite.

Imaginea Florei a traversat secolele și a rămas prezentă în artă, unde apare ca simbol al grației, frumuseții și primăverii. Una dintre reprezentările celebre este o frescă descoperită în Villa Arianna (Vila Ariadna), reședință aristocratică din orașul Stabiae, situat lângă Pompei. Fresca este datată în secolul I d.Hr., iar în prezent este păstrată la Museo Archeologico Nazionale di Napoli. Această operă impresionantă, intitulată „Flora” și considerată una dintre cele mai elegante reprezentări feminine din arta romană antică, a supraviețuit erupției vulcanului Vezuviu din anul 79 d.Hr. Paradoxal, ceea ce a fost o tragedie pentru lumea romană a dus la conservarea acestei opere de artă, deoarece a fost acoperită de un strat gros de cenușă vulcanică.

Reclama zilei: Încântător este un obraz fin curat, o înfățișare fragedă și trandafirie, o piele albă, catifelată și un teint strălucitor. Toate acestea le produce Săpunul Lapte de Crin din Radebeul al Casei Bermann & C-ie. Bucata lei 1.50 (Constanța, 20 aprilie 1903)

Sursa foto: Fresca „Flora” din Stabiae

Continuăm astăzi cu prezentarea pieselor din Tezaurul de Sculpturi de la Tomis, descoperit pe 1 aprilie 1962, iar de această dată o aducem în prim-plan pe zeița Cybele. Statueta de marmură albă, fină, cu cristale mici, o înfățișează pe divinitate stând pe tron. Ea poartă pe cap calathos-ul (acoperământ de cap, înalt, cilindric, drapat de un văl), puţin supraînălţat faţă de spătarul tronului. Părul coboară la spate într-o succesiune de bucle simetric dispuse, însă sumar schiţate.

Cybele este o divinitate orientală, originară din Frigia. De timpuriu a fost asimilată de greci cu o divinitate a lor, cunoscută sub epitetul de „Marea Mamă” sau „Mama Zeilor”. La sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., este adoptată şi de către romani, care o numesc Marea Mamă a Zeilor (Magna Mater Deorum) și îi ridică un templu pe Palatin. Cybele era considerată zeiţă a pământului și a naturii, protectoare a vegetației și simbol al fertilității. Ea era imaginată ca trăind în adâncul codrilor sau pe crestele cele mai înalte ale munţilor, dominând natura în toată sălbăticiunea ei. Pretutindeni unde i s-a răspândit cultul, i s-au înălțat temple, statui și basoreliefuri.

Imaginea Cybelei figurează adeseori pe monede, iar numele ei este menționat în inscripţii. Pe monumentele obișnuite, Cybele apare șezând pe tron și purtând mai multe simboluri, cum sunt: calothos-ul aşezat pe cap şi închipuind un coş cu fructe, simbol al fecundităţii şi al abundenţei; tympanul (un fel de tamburină), ca acela care se folosea ca instrument muzical în timpul ceremoniilor legate de cultul ei; sceptrul sau cornul abundenţei, ţinut în mâna stângă; o pateră ori un mănunchi de spice sau de maci, în mâna dreaptă. Din monumentul de față lipsesc leii sau puiul de leu, simboluri al zeiței, care însă se regăsesc pe alte statuete ale Cybelei, descoperite în Dobrogea. Datarea piesei din Tezaurul de la Tomis este secolul III d.Hr.

Alegerea de a o prezenta astăzi pe Cybele nu este întâmplătoare. Potrivit tradiției, statuia zeiței a fost adusă de la Pessinunt (Frigia) la Roma pe 4 aprilie 204 î.Hr. iar prezența ei pe Palatin a pus capăt unei perioade grele, pline de nenorociri, din timpul celui de-al doilea război punic (dintre Roma și Cartagina). Considerată salvatoare a Romei și identificată cu Venus Genetrix, strămoașa Cetății Eterne, Cybele a fost apoi adorată în întregul imperiu. În toate orașele acestuia, inclusiv în Scythia Minor (Dobrogea), ea era celebrată prin festivalul public Megalensia (Megalesia) care dura din 4 aprilie (data venirii  la Roma) și până pe 10 aprilie. Megalensia era precedată, la sfârșitul lui martie ,de sărbători închinate partenerului (paredru) său Atis, iubitul său și în același timp, zeu al fertilității și al naturii reînviate. Zilele celebrării lui Attis erau însă întunecate, precum povestea sa (a murit și a reînviat), dar cele dedicate Cybelei erau pline de bucurie. De Megalensia aveau loc spectacole, banchete, ceremonii, parade publice, iar templul zeiței, închis profanilor, în tot restul anului, era acum deschis publicului. La Constanța și în întreaga Dobroge au fost descoperite numeroase statuete ale Cybeley, fapt ce îi confirmă popularitatea în ținutul istro-pontic. Reprezentările sale sunt astăzi în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța (MINAC). De asemenea, au mai fost descoperite monumente și inscripții care vorbesc despre cultul ei la Tomis și despre mari preotese ale credinței în Cybele. Statuia prezentată astăzi, celelalte piese dedicate zeiței și inscripțiile pomenite sunt dovezi clare că aici, la Tomis, a existat un templu închinat acestei divinități. El nu a fost descoperit încă însă viitorul poate aduce oricând o surpriză…

Reclama zilei –Fabrica de Pălării de Damă a Doamnei Serafim, Constanța, Strada Mircea no.2 – Pălării de Damă  – Garnituri – Pene – Flori. Transformări și Reparațiuni. Execuțiune ireproșabilă. Prețuri de reclamă. (Ghidul ilustrat Constanța și Tekirghiolul, 1924)

Nu poți vorbi despre Tezaurul de Sculpturi de la Tomis fără a face referire la una dintre piesele sale, numită în 1962 de către arheologul Vasile Canarache „Șarpele Fantastic”! Unică în lume prin dimensiuni și mai ales prin realizarea sa artistică deosebită, piesa îl reprezintă pe zeul-șarpe Glykon, protector al căminului, familiei și fertilității, extrem de popular în Asia Mică și în vestul Mării Negre.

Statuia de marmură, datată în a doua jumătate a secolului II p.Chr., înfățișează o creatură fantastică și stranie, care are trup de șarpe, bot de miel, urechi și păr uman și coadă de leu. Piesa are o înălțime de 0.66 m, fără soclu, iar în urma măsurătorilor efectuate s-a estimat că descolăcit, șarpele ar avea o lungime de 4,76 metri.

Cultul lui Glykon a apărut odată cu un așa-numit pseudo-profet, Alexandru din Abonoteichos, un oraș din sudul Pontului Euxin, care ulterior a fost rebotezat de către romani Ionopolis (astăzi Inebolu, Turcia). Considerat de unii autori antici (de exemplu, Lucian din Samosata) ca fiind un șarlatan care înșela oamenii cu ajutorul unei marionete, al unei simple păpuși, profetul Alexandru a convins multă lume că Glykon era o divinitate în carne și oase, un zeu al fertilității, iar el, marele preot, o reîncarnare a zeului medicinei Aesculap (Esculap). Despre zeul-șarpe Glykon se spunea că face minuni, poate prezice viitorul și că avea puterea de a vindeca bolnavii de epidemii.

Cultul a fost foarte popular timp de decenii bune, începând cu anul 145 și până în 171 p.Chr., anul morții pseudo-profetului Alexandru. Chipul lui Glykon a apărut pe monede emise în diverse provincii imperiale, ai căror guvernatori erau adepți ai credinței. Zeul a fost reprezentat statuar, menționat în inscripții și pe monumente ce îi erau dedicate, și, foarte probabil, era adorat în temple și sanctuare situate în marile orașe sud și vest-pontice. Nicio statuie găsită în zona Asiei Mici nu se compară însă, la nivel de realizare artistică, cu piesa de la Tomis. Intrat în declin după decesul lui Alexandru, survenit în jurul anului 171 p.Chr., cultul a dispărut definitiv în cursul secolului III p.Chr.

Statuia de la Tomis, extraordinar realizată de către un sculptor anonim, a fost expusă cu siguranță într-un templu al zeului, edificiu care însă nu a fost descoperit până în prezent.

Reclama zilei – Palace Hotel – Strada Remus Opreanu – Cel mai luxos și mai confortabil hotel din Constanța – 400 de camera, Ascensor, Bae, Lumină electrică, Splendidă Vedere spre mare. (Ghidul Ilustrat Constanța și Tekiroghiolul, 1924)

Sursă foto: MINAC

Ansamblul statuar Fortuna cu Pontos este un minunat monument de marmură, emblematic şi reprezentativ pentru oraşul Tomis, modernul Constanţa. Este o sculptură lucrată în marmură albă, fină, cu o înălțime de 1,5 metri. Fortuna este reprezentată având, într-o mână, Cornul Abundenței, semn al bogăției și fertilității, simbol al bunăstării pe care o oferea cetății. În cealaltă mână, distrusă probabil încă din antichitate, este posibil să fi ținut un sceptru – postură în care a fost adesea reprezentată în statuile dedicate ei în antichitate. Zeița, Tyche, cum o numeau grecii, este, într-adevăr, larg reprezentată în lumea greco-romană. Nu același lucru se poate spune însă despre micul zeu ce apare alături de  zeiță în ansamblul sculptural. Puține lucruri se știu despre această divinitate masculină misterioasă, practic necunoscută în afara vestului pontic. Foarte probabil, de la acest zeu enigmatic vine și numele antic al Mării Negre, numită de către greci Pontos Euxeinos, „Marea Ospitalieră”.

Această divinitate marină este, în fapt, una dintre cele mai vechi prezenţe ale mitologiei universale. Cultul său era venerat înaintea celebrului Neptun-Poseidon şi a frumoasei sale regine, Amfitrite. Pontos este un titan, un zeu preolimpian, fiu al zeiţei pământului, Gaia (Geea), şi al lui Aether, zeul aerului pur, în care trăiau doar nemuritorii. El este părintele a numeroase divinităţi marine, cum sunt Nereus – Bătrânul Mării – sau Thamas – marea înfuriată – , zei adorați în întreaga antichitate. În afara relaţiei sale incestuoase cu Gaia, Pontos a fost soţul zeiţei mării, Thalassa, mereu invocată de-a lungul mileniilor, în literatură și artă.

Personaj mitologic iubit de marinarii Pontului Euxin, bătrânul zeu preolimpian a pierdut cu timpul, pe nedrept, lupta pentru primul loc în posteritate, în faţa deja celebrului Neptun şi a devenit doar un zeu local, al Euxinului.

În reprezentarea de la Constanța, Pontos apare în stânga frumoasei zeiţe, ieşind nud dintr-un soclu de frunze de acant, ce pot fi interpretate şi ca valuri ale mării. Cu mâna dreaptă se sprijină de un trunchi de arbore, iar cu stânga ţine prora unei corăbii. Are părul şi barba cârlionţate şi ude, iar trupul său este musculos, aşa cum se cuvine unui zeu puternic şi preţuit. Poartă pe cap coroana murală, un zid de cetate cu o poartă având două intrări arcuite, mărginite de turnuri.

Această coroană demonstrează că el era protector al Tomisului antic (alături de Fortuna) şi că îşi avea, cu siguranţă, în oraş un templu maiestuos, unde era venerat de navigatori, comercianţi, soldaţi sau de simpli locuitori ai cetăţii. Ansamblul statuar ce îi reprezintă pe cei doi a fost realizat undeva spre sfârșitul secolului al II-lea p.Chr., poate la începutul celui de-al III-lea, în plină dominaţie romană în Dobrogea. La Tomis, lui Pontos i se aduceau zilnic ofrande, pentru ca el să vegheze binevoitor asupra destinelor marinarilor ce străbăteau valurile mării. Pontos avea grijă să le asigure ape liniştite, iar Fortuna le asigura Norocul în călătorii.

Reclama zilei – Federala Cooperativelor Sătești, Sucursala Constanța, Strada Ștefan cel Mare (Mangaliei) no.41 – Vinde mai eftin ca oriunde diverse mărfuri țărănești precum și Pânzeturi, Stofe, Ghete, Haine – Tot felul de articole de îmbrăcăminte – Covoare românești. (Ghidul ilustrat Constanța și Tekirghiolul,1924)

Sursă foto: MINAC

Data de 1 aprilie rămâne una de referință în evoluția Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, deoarece în urmă cu 64 de ani specialiștii instituției au trăit momente de mare emoție, cu ocazia descoperirii a unor artefacte antice de excepție, cunoscute mai apoi sub sintagma „Tezaurul de sculpturi de la Tomis”.

Rememorând efervescența acelor clipe, Vasile Canarache, directorul muzeului la acea vreme, a descris în volumul publicat în 1963, contextul descoperirii vestigiilor antice, relatând că, după demolarea vechii clădiri a gării din centrul Constanței, pe terenul amplu rezultat au fost demarate lucrările de construcție ale noilor ansambluri de locuințe. Cu această ocazie, sub terasamentul liniilor ferate, muncitorii au zărit răsărind din pământ capul unei frumoase sculpturi feminine: „În primăvara anului 1962, săpându-se în apropierea basilicii mari, la circa 30 m spre est, pentru fundația blocului al cărui amplasament fusese schimbat tocmai pentru protejarea basilicii, un muncitor a dat de capul unei statui de marmură reprezentând o zeitate feminină”.

Deși la început vestea a fost privită cu scepticism, crezându-se că este vorba despre o farsă (fiind ziua de 1 aprilie!), deplasarea specialiștilor în teritoriu și desfășurarea cercetării arheologice au confirmat rapid importanța descoperirii. În scurt timp au fost recuperate 24 de piese sculpturale, statui și basoreliefuri reprezentând diverse divinități ale lumii antice. Între acestea se remarcă reprezentările Fortuna cu Pontos, Șarpele Glykon, Nemesis și Isis, alături de alte zeități, precum Cybele, Selene, Bacchus, Mercur, Diana, Grațiile, Dioscurii, Hekate, Asclepios, Cavalerul Trac, Mithras și Hermes.

Impactul descoperirii s-a propagat imediat în întregul areal științific românesc. După lucrările de conservare și restaurare primară, câteva săptămâni mai târziu, piesele Tezaurului de sculpturi de la Tomis au fost expuse la primul etaj al Muzeului Regional al Dobrogei, într-o sală special amenajată. Senzaționala descoperire a devenit imediat un punct de atracție în rândul turiștilor români și străini, doar în vara anului 1962 piesele fiind admirate de peste 300.000 de vizitatori.

La peste șase decenii distanță de la remarcabila descoperire, Tezaurul de sculpturi de la Tomis continuă să fie un reper pentru înțelegerea trecutului antic al Dobrogei, și o mărturie a bogăției culturale a acestui spațiu, devenind parte a patrimoniului cultural național și universal.

Vă invităm să retrăiți emoția acelor clipe impresionante, printr-o serie de imagini inedite păstrate în arhiva muzeului, care au surprins momentul descoperirii, precum și primele intervenții de conservare, realizate in situ de specialiștii instituției.

Mai multe informații sunt disponibile pe pagina web https://tezaurminac.ro .

Ziua de 1 Aprilie are o însemnătate aparte pentru Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în această zi a anului 1962 a fost descoperit așa-numitul Tezaur de sculpturi de la Tomis.

Cu prilejul unor săpături efectuate pentru construirea unui bloc de locuințe pe terenul fostei gări, a apărut, într-o groapă, capul unei statui de marmură. Oamenii de la fața locului au anunțat telefonic conducerea muzeului. Inițial, specialiștii instituției au crezut că este doar o păcăleală de 1 aprilie, dar insistența celor care au făcut descoperirea a determinat deplasarea arheologilor la locul săpăturii, confirmându-se astfel spectaculoasa descoperire.Specialiștii de la muzeu au început imediat săpătura sistematică de salvare.

În cadrul acestei operațiuni, pentru a înlesni înregistrările stratigrafice prin obținerea profilelor necesare, a fost marcat un spațiu de 6×4 m, având în centru capul statuii inițial descoperite (zeița Fortuna). Aceasta părea, în acel moment, să se afle pe vechiul său loc de așezare (in situ), fapt care, dacă s-ar fi adeverit, ar fi constituit un caz excepțional în țara noastră.

Singura observație arheologică pozitivă, de ordin stratigrafic, a fost existența unui fragment de zid executat din piatră nefasonată, legată cu pământ, datând probabil din secolele V-VI d.H., zid care tăia groapa cu statui și care fusese construit ulterior îngropării monumentelor. Pe măsura adâncirii gropii au început să apară alte sculpturi de marmură, toate așezate astfel încât să se sprijine unele pe altele, pentru ca grupul să reziste presiunii pământului și să nu se disloce. În total au fost descoperite 24 de sculpturi, care, evident, fuseseră adunate și îngropate în mod organizat.

Piesele scoase la iveală reprezintă și astăzi valori inestimabile de patrimoniu, unice în România, recunoscute și apreciate pe plan internațional. Ele au fost toate datate în secolele II-III d.H., și aparțineau unor divinități diverse din panteonul religios greco-roman, oriental și autohton. Tezaurul se află și astăzi în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța (MINAC), iar de-a lungul a aproape șapte decenii a atras milioane de vizitatori, din țară și din străinătate.

Unele dintre artefacte sunt piese din marmură de foarte bună calitate, realizate la un nivel artistic înalt. Altele sunt din materiale de o calitate mai modestă, în general calcar friabil extras din cariere locale, iar în unele cazuri și execuția artistică lasă de dorit. Chiar dacă între obiecte există diferențe calitative, acestea, privite în ansamblu, reușesc să contureze imaginea unui Tomis cosmopolit, cu un univers religios divers.

Potrivit unei ipoteze a specialiștilor, Tezaurul de Sculpturi de la Tomis a fost ascuns, cel mai probabil, la sfârșitul secolului IV d.H., într-o perioadă în care creștinismul devenise singura religie oficială a Imperiului Roman, iar celelalte culte, considerate păgâne și idolatre, fuseseră scoase în afara legii. O altă teorie propune ca ascunderea tezaurului să fie datată în epoca modernă, cel mai probabil în secolul XIX.

Din piesele de înaltă calitate artistică se remarcă ansamblul statuar Fortuna cu Pontos, zei protectori ai orașului Tomis, Șarpele Glykon, dubla reprezentare a zeiței Nemesis și bustul marii divinități egiptene Isis. Celelalte piese din tezaur reprezintă zeități precum Cybele, Bacchus (două basoreliefuri), Mercur, Diana, Selene, Hekate (trei statuete și două basoreliefuri), Grațiile, Dioscurii, patru basoreliefuri ale Cavalerului Trac și reprezentarea zeului Mihtras.

Tezaurul a fost publicat de către specialiștii MINAC în două cataloage: primul, la scurt timp după descoperire, în 1963, iar cel de-al doilea, la sfârșitul anului 2024, o prezentare complexă și actualizată conform noilor informații de specialitate. De asemenea, tezaurul și piesele sale au fost foarte des subiectul a numeroase lucrări științifice, semnate de reputați autori din țară și din străinătate.

Pentru a celebra senzaționala descoperire din 1962, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța va prezenta, în prima parte a lunii aprilie, piesele care compun Tezaurul de Sculpturi. Cu ajutorul acestora, dar și al altor piese din patrimoniul instituției noastre, vom putea recrea universul multireligios al cetății Tomis, din perioada de toleranță religioasă a secolelor I-III d.H, în plină stăpânire romană.

Reclama zilei – Hotel Bristol – Deschis la 1 iunie 1924 – Casă modernă cu tot confortul, în centrul orașului și în apropiere de Mare – 30 de camera bine mobilate și spațioase. Prețuri reduse. (1925)

Sursă foto: MINAC

Pe data de 31 martie, în trei ani diferiți, au trecut în nemurire trei mari personalități. Contribuțiile lor deosebite au ajutat la dezvoltarea culturii constănțene și la buna înțelegere a elementelor inedite ce definesc spațiul dobrogean.

Primul portret de astăzi este cel al pictorului Marius Bunescu (1881-1971), un artist oltean din Caracal, care a iubit cu pasiune Constanța, marea și țărmul dobrogean, evocându-le în numeroase creații ale sale. Născut cu un deosebit talent artistic, Bunescu a fost mai întâi doar un bun desenator tehnic, în slujba armatei, și din această postură a ajuns la Constanța în anul 1904. Aici l-a cunoscut însă pe pictorul și profesorul Dimitrie Hârlescu (1872-1932) care, impresionat de calitățile sale, l-a încurajat să meargă pe drumul penelului. După doi ani petrecuți la Constanța, Bunescu pleacă la Munchen, unde urmează cursurile Academiei Regale și unde învață secretele picturii de la eminentul profesor Herman Groeber. Deși, la început, tânărul artist este atras de impresionismul german, treptat ajunge să își creeze propriul stil și alege să picteze mai ales peisaje, natură statică și portrete. Îndrăgostit de mare el va evoca de-a lungul carierei țărmurile dobrogene, pictând peisaje din Cadrilater, de la Sulina și, bineînțeles, din Constanța. Golful Pescarilor (actualul port turistic Tomis), Faleza sau Portul Constanța sunt surprinse în pânzele sale, iar marea lui Bunescu impresionează prin culoarea albastru turcoaz, cu accente misterioase. O parte dintre aceste creații pot fi astăzi admirate în colecția permanentă a Muzeului de Artă Constanța.

Debutul său ca pictor a avut loc în 1911, la Salonul Oficial din București, unde a expus cinci dintre pânzele sale, iar apoi a avut și o primă expoziție personală, la librăria Minerva din București. A avut și o carieră administrativă în domeniul artei, fiind la conducerea Muzeului „Anastase Simu” și apoi la casa memorială a acestuia. În 1938 a primit Premiul Național de Pictură, iar în 1939-1940, două dintre tablourile sale au fost expuse la Expoziția Universală de la New York, alături de creațiile altor mari pictori români, precum Nicolae Grigorescu, Aman, Petrașcu, Izer, Palady, Shirato, Tonitza etc. În 1940 a primit și distincția Meritul Cultural în grad de cavaler, clasa I. În 1949 a preluat conducerea Pinacotecii Naționale a Muzeului de Artă al RPR, pentru ca după 1950 să se ocupe de amenajarea Galeriei Naționale de Artă. Prin picturile sale ce evocă urbea tomitană și frumusețile acesteia, Marius Bunescu își merită cu prisosință locul în selecta galerie a artiștilor care au contribuit la dezvoltarea culturii dobrogene.

Tot pe data de 31 martie, dar în anul 1998, a încetat din viață scriitorul, istoricul de artă și clasicistul Mihai Gramatopol (1937-1998). Sibian prin naștere, acesta a urmat studiile Facultății de Filologie din București, Secția limbi clasice. A fost timp de doi ani (1961-1962) șef de Secție la Muzeul Regional de Arheologie din Constanța, apoi a devenit, la București, profesor universitar (dr. docent) la Institutul de Istoria Artei, traducător și angajat al Direcției Patrimoniului Național Cultural. A contribuit prin operele sale la promovarea și înțelegerea istoriei antice a Dobrogei, scriind numeroase articole, studii și cărți referitoare la antichitatea istro-pontică. Dintre cărțile sale enumerăm: Moira, mythos, drama, Artă și arhitectură dacică și romană, Civilizația elenistică, Enciclopedia civilizației romane, Morfologia dezastrului, Gustul eternității, Arta imperială a epocii lui Traian, Amphora stamps from Callatis and South Dobrudja (în colaborare cu Gh. Poenaru Bordea) etc. A descris și interpretat istoria marilor cetăți Histria, Callatis, Tomis și a prezentat de nenumărate ori elementele inedite ale Monumentului Triumfal de la Adamclisi.

Pe 31 martie 2011 a încetat din viață, la numai 56 de ani, filologul Liliana Lazia, directorul Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța din perioada 1997-2011. Născută în orașul lui Ovidiu, pe data de 21 iulie 1954, a urmat studiile la Școala Generală nr. 5, Liceul Teoretic nr. 4, Institutul Pedagogic, iar apoi cursurile Facultății de Limbi Germanice (Secția Engleză – Română) și pe cele ale Facultății de Biologie și Știința Informării din București. În anul 2002 a devenit doctor în filologie la Universitatea „Ovidius” Constanța, cu teza „Antroponimie dobrogeană. Considerații dinamice”. În 1980 s-a angajat la Biblioteca Județeană, activând pe diverse secții, iar în 1997 a câștigat concursul pentru postul de director. S-a remarcat ca un intelectual de înaltă clasă, un filolog rafinat și un administrator extrem de eficient. A fost autoarea a numeroase articole și studii științifice și a scris volumele: Strada Mării, Mătăsuri, ploi, nisipuri, Antroponimie dobrogeană, Nume de persoane din Dobrogea. A colaborat cu prestigioasele reviste de cultură Tomis, Metafora și Agora. În 2012, după dispariția sa prematură, Editura Ex-Ponto a publicat volumul omagial In memoriam Liliana Lazia. Astăzi, la Biblioteca Județeană pe care a condus-o există o sală care îi poartă numele.

Reclama zilei – Cofetăria Furnica – Petre Postelnicu – Str. Carol no.144. De sărbătorile Paștelui oricine se poate aproviziona cu cei mai buni Cozonaci, Cornuri cu nucă și mac, cuglufi și pasci moldovenesci – OUĂ DE CHOCOLATĂ ȘI MĂTASE – Toate foarte frumoase și conținând 30% bonuri ce dă gratis norocoșilor. Diferite articole din cofetărie. Champagne eftină și bună -Patiserie, bombonerie, Chocolată din diferite fabrici.Cacao, fruits confits și tot ce ține de cofetărie. Primește și execută la timp comenzile pentru Logodne, Nunți, Botezuri, etc. Prețuri eftine și lucru curat (1906)

Mențiune–  Cugluf (Guguluf) este o prăjitură tradițională pufoasă, originară din Austria, Alsacia și Germania de Sud, recunoscută după forma sa de turban cu o gaură în mijloc. Preparat cu aluat dospit de stafide sau chec. Copt uniform într-o formă specială, el capătă o formă circulară și se servește preparat cu zahăr pudră. Numele provine din germanul Gugelhupf sau Gugelhopf, gugel însemnând scufie (cagulă) iar hopf, drojdie.

Sursă foto: artnet.com

Marius Bunescu – Constanța veche