Strada Arhiepiscopiei nr. 7, Piața Ovidiu, Constanța
CETATEA ULMETUM un punct strategic între limesul dunărean și litoralul Mării Negre
Situl arheologic Ulmetum este amplasat în zona centrală a Dobrogei, în apropierea văii râului Casimcea, pe teritoriul actualei localități Pantelimonu de Sus, din județul Constanța. Obiectivul principal îl reprezintă fortificația romano-bizantină, care ocupă un platou situat la extremitatea de est a acesteia. Alegerea locului nu a fost întâmplătoare și se remarcă prin poziția strategică. Astfel, în perioada romană aici exista un nod rutier important, unde se intersectau trei drumuri: unul principal și două secundare. Primul traversa mijlocul Dobrogei, venind dinspre Marcianopolis (Devnya, Bulgaria) și îndreptându-se către Noviodunum (Isaccea), iar celelalte făceau legătura între două orașe emblematice de pe litoral și două centre militare de la Dunăre: Histria – Capidava, respectiv Tomis – Carsium. Așadar, se poate afirma că rolul acestei fortificații era, în primul rând, de a supraveghea căile de acces dintre obiectivele cele mai importante, dar și de a oferi suport, prin trupe și depozitarea cerealelor, frontului de apărare principal al provinciei Scythia, situat la Dunăre.
Procopius, De aedificiis, IV, 7, 17-18: „Dincolo (...) se află din vechime o cetate numită Ulmetum. Din cauză că barbarii sclavini îşi făcuseră acolo un loc de pândă, unde stătuseră un timp foarte îndelungat, ea fusese lăsată cu totul în părăsire şi nu mai rămăsese nimic din ea, decât numele. Pe aceasta a rezidit-o din temelie şi a scăpat astfel părţile acelea de năvălirile sclavinilor”
În ceea ce privește cadrul natural, poziția a fost aleasă datorită posibilităților de fortificare naturală, cetatea fiind mărginită la sud și sud-est de valea actualului pârâu Pantelimon, iar la nord și nord-est de o râpă. În fața părților expuse s-a optat pentru amenajarea unui val de pământ, dublat cu șanț de apărare, sistem parțial vizibil, suprapus pe partea dinspre sud-vest de gospodăriile moderne. Încadrată în rândul fortificațiilor de dimensiuni medii, raportat la epocă, cu un plan trapezoidal neregulat și o suprafață de aproximativ 2 hectare, cetatea dispunea de 13 turnuri și două porți mari de acces, orientate către sud-vest și nord-vest. Poarta de nord-vest a fost zidită la un moment dat, semn al unei perioade tumultoase în istoria sitului.
Începutul cercetării arheologice la Ulmetum este marcat de activitatea marelui savant Vasile Pârvan, desfășurată în anii 1911-1914. Demersul său este explicat astfel : (…) am socotit mai potrivit să încep însumi undeva, unde nu se mai săpase înainte de arheologii noștri, (…) săpături sistematice pe o scară mai restrânsă, conduse direct și neîntrerupt de mine, cu asistența unui număr de tineri, pe cari să-i introduc acum prin campanii speciale în teoria și practica săpăturilor arheologice”
Săpăturile efectuate de Vasile Pârvan între 1911-1914 au constat în primul rând în dezvelirea integrală a zidului de incintă, a porților și a turnurilor. În interiorul cetății s-au practicat ”tranșee” care aveau ca rol identificarea structurilor de locuire. În funcție de soliditatea zidurilor descoperite, arheologul a extins cercetarea în suprafețe mai mari, axându-se îndeosebi pe dezvelirea unui edificiu din piatră legată cu mortar. Pentru prima dată în arheologia românească s-a realizat un plan de săpătura foarte exact și tot pentru prima dată săpăturile sunt descrise în amănunt și ilustrate cu desene, relevee și fotografii elocvente. Materialul arheologic descoperit este prezentat pe categorii de obiecte (monede, cărămizi și olane, ceramică, arme, obiecte din metal, sticlă, os, piatră). Cele trei rapoarte publicate de Pârvan (unite ulterior și într-un volum) constituie primul studiu monografic al unui sit arheologic de epocă romană din Dobrogea.
Vasile Pârvan are în primul rând meritul de a fi identificat ruinele de lângă satul Pantelimonu de Sus cu cetatea antică Ulmetum, amintită în izvoarele vremii. Studierea materialului epigrafic i-au permis lui Pârvan considerații istorice importante cu privire la Dobrogea romană. Pe baza descoperirilor cunoscute la acea dată istoricul redă în primul raport Ulmetum (1912) prima hartă arheologică a Dobrogei romane, unde sunt ilustrate drumuri, fortificații, orașe și așezări rurale.
Cercetările arheologice sistematice au fost reluate în anul 2004 de un colectiv al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Investigațiile nu s-au limitat la cetate, ci au vizat și mediul exterior, pentru obținerea unei imagini de ansamblu a locuirii în toate epocile identificate.
Primele urme de locuire identificate pe platoul ocupat de cetate aparțin epocii grecești (sec. V-II a.Chr.) și sunt marcate doar prin monede. Mai vizibile sunt cele databile în perioada romană timpurie (sec. II-III p.Chr.), distribuite neuniform, în funcție de amplitudinea săpăturilor desfășurate în sectoarele de cercetare. Materialele arheologice recuperate sugerează existența unei populații mixte, autohtoni geți sau traci și coloniști romani, cu preocupări specifice zonei rurale (agricultură, creșterea animalelor etc.). Această comunitate își desfășura existența într-un sat ale cărui urme sunt mult mai pregnante la vest de cetate, în vatra localității Pantelimonu de Sus. Identificarea satului cu vicus Ulmetum, menționat în inscripțiile refolosite la ridicarea fortificației, constituie încă un subiect deschis. Pe lângă vicus se pare că a funcționat și o stație rutieră, amplasată pe același platou ocupat ulterior de fortificație. Acestei statio pare să-i fi aparținut - cel puțin pentru secolul al IV-lea - clădirea cu absidă din zona centrală a acesteia (numită în mod convențional praetorium), cercetată aproape integral de Vasile Pârvan. Supravegherea drumurilor amintite cădea în sarcina unor militari, a căror prezență este indicată de obiectele de port descoperite (militaria).
În paralel cu componenta civilă, stația rutieră a funcționat până în a doua jumătate a sec. IV p.Chr., când situația politico-militară din regiune (migrația goților) a determinat ridicarea unei fortificații în acest punct strategic, gândită astfel încât să cuprindă și stația. În evoluția sa, cetatea a cunoscut două perioade majore de locuire, derulate pe mai puțin de două secole. Prima se datează în perioada 380/390 – 470/480, iar a doua în intervalul 540/550 – 600/615(?). Organizarea spațiului interior a presupus în ambele perioade acoperirea cerințelor administrative, militare și religioase, până în prezent fiind identificate câteva barăci ale militarilor și un edificiu de cult (bazilica paleocreștină).
Conform celor mai recente cercetări, construirea fortificației pare a fi avut loc în două etape. Dacă finalizarea acesteia se plasează sigur în timpul domniei împăratului Theodosius I (379-395), este încă neclar când au fost demarate lucrările. În orice caz, dovezile converg către o datare nu mai devreme de finalul domniei lui Valens (364-378). La îndeplinirea obiectivului ar fi fost utilizați atât soldați romani, cât și barbari. Prezența ultimilor este marcată prin materiale arheologice atribuite culturii Sântana de Mureș – Černjachov, asociate atât cu structuri de locuire de tip bordei, cât și cu morminte de înhumație, mai mult sau mai puțin bogate în inventar. Particularitatea sitului constă tocmai în existența acestor morminte în cuprinsul cetății, care au fost amplasate fie în interiorul bordeielor, fie în imediata apropiere a lor, după dezafectare. Explicarea unor asemenea preferințe necesită cercetări mai aprofundate, însă apariția lor în faza de construcție a fortificației constituie o dovadă indirectă a celor două etape, separate probabil de un eveniment nefericit.
Cetatea a suferit prima distrugere serioasă la jumătatea secolului al V-lea, cel mai probabil ca urmare a invaziei hunilor. Cu toate acestea, au fost găsite resursele necesare de a o mai menține funcțională pentru o scurtă perioadă, până către anii 470/480, când are loc un alt eveniment militar care pune punct locuirii în zonă. Abandonată timp de cca 70-80 de ani, cetatea a intrat din nou în atenția autorității imperiale, refacerea ei fiind inclusă într-un program mai amplu de organizare a frontierei de la Dunărea de Jos, comandat de împăratul Iustinian I (527-565). Refacerea este consemnată de Procopius din Caesarea în lucrarea De Aedificiis, care amintește inclusiv abandonul, confirmat acum și arheologic. De data aceasta fortificația a rezistat mai puțin, fiind distrusă și abandonată definitiv odată cu prăbușirea limes-ului dunărean (sfârșitul secolului VI – începutul secolului VII).
În afară de menționarea pe o inscripție a unei trupe de lanciarii iuniores, folosită fie la ridicarea cetății, fie la refacerea ei din secolul al VI-lea, numele garnizoanelor care au staționat la Ulmetum nu sunt cunoscute. Cert este faptul că, cel puțin pe parcursul secolelor IV-V, aici s-au succedat mai multe trupe de foederati, împreună cu familiile lor. Este dificil de apreciat proporția dintre romani și foederati ori dintre civili și militari, însă cetatea pare a fi avut de la început un caracter militar-agrar, transformându-se treptat într-o așezare fortificată (sec. VI). Frecvența crescută a intervențiilor antropice (în special gropi), care implică o locuire intensă, alături de tendința observată de a nu respecta rigorile militare de aliniere a structurilor de locuire (precum la Capidava), par a înclina balanța către o prezență masivă a federaților. În schimb, Ulmetum prezintă trăsăturile specifice unei fortificații romano-bizantine, cu o proporție ridicată a recipientelor de ceramică de import folosite la aprovizionarea cu hrană a militarilor (annona), produse în atelierele din bazinul Mării Negre, Asia Mică sau nordul Africii. De asemenea, nu lipsesc vesela fină sau de bucătărie, obiectele de port și uneltele metalice dintre cele mai diverse ori monedele, acestea constituind dovezi ale participării active în cadrul economiei regiunii.
Bazilica paleocreștină este cel mai important obiectiv dezvelit cu ocazia cercetărilor sistematice efectuate începând cu anul 2004. Bazilica se află actualmente într-o stare precară de conservare, păstrându-se foarte puțin din fundație și elevație, deoarece a fost supusă unor acțiuni de demantelare masivă, încă din antichitate. Edificiul este amplasat în colțul de sud-est al fortificației, într-o zonă mai ferită, cu acces către sursa de apă. Are planul trinavat și orientarea firească, cu altarul la est. Dispunea de un acoperiș sprijinit pe două șiruri de coloane, probabil din lemn, dispuse la distanțe regulate, iar interiorul era pavat cu cărămizi. În zona centrală a altarului se afla cripta, realizată în mod rudimentar, întreaga structură fiind săpată în loess, sub altar, lipsind total elemente de zidărie. Construită la scurt timp după ridicarea fortificației, bazilica a funcționat inițial doar până la jumătatea secolului al V-lea. În secolul VI a fost refăcută în urma intervențiilor masive asupra cetății din perioada împăratului Justinian, cu câteva modificări în plan, atingând expansiunea maximă (dimensiuni 26 x 13 m).