Fortificație Ovidiu

OVIDIU

Fortificația romano-bizantină de la

BILETE

Scurt istoric al cercetărilor arheologice de la Ovidiu

Săpăturile arheologice sistematice de la Ovidiu au debutat în anul 1979 și s-au desfășurat pe parcursul a 20 de campanii, ultima fiind realizată în anul 2008. În anul 2020 s-a desfășurat o amplă campanie de cercetare preventivă premergătoare proiectului de restaurare, care a permis dezvelirea tuturor structurilor vizibile astăzi.

În perioada 2012-2022 s-au efectuat totodată numeroase cercetări preventive în zona limitrofă fortificației, fiind identificate mai multe tronsoane din apeductul subteran, precum și urme consistente de locuire din perioadele elenistică și romană timpurie.

Cercetările au fost coordonate de arheologii Mihai Bucovală (perioada 1979-1999), Gheorghe Papuc (între 2000-2008) și Constantin Băjenaru (în perioada 2012-2022). Săpăturile arheologice au fost realizate în mare parte cu tineri muncitori din Ovidiu, iar după anul 1993 și cu mai multe generații de studenți de la Universitatea ”Ovidius” din Constanța.

Tablou cronologic general al sitului arheologic de la Ovidiu

Perioada A – epoca greacă și elenistică (sec. VI-II a.Chr.) – așezare getică, cu numeroase importuri din mediul grecesc; intensitatea locuirii din această perioadă, mai ales în perioada elenistică (sec. III-II a.Chr.), a fost confirmată de o serie de cercetări preventive recente în zona de la vest de fortificație.

Perioada B – epoca romană timpurie (sec. II-III p.Chr.) – debutează cu construirea apeductului care alimenta orașul Tomis (cel mai probabil în perioada împăraților Hadrian sau Antoninus Pius); s-au identificat nuclee de locuire aflate probabil în legătură cu construcția, paza și întreținerea acestuia;

Perioada C – epoca romană târzie (sec. V p.Chr.) – locuire intensă care se dezvoltă în jurul unei bazilici paleocreștine de mici dimensiuni; caracterul acestei locuri este mai greu de deslușit, dar se poate postula o eventuală comunitate monastică.

Perioada D – epoca bizantină timpurie (sec. VI p.Chr.) – corespunde cu ridicarea fortificației de tip quadriburgium și păstrarea bazilicii în zona extramuros; cel mai devreme, fortificația s-ar putea data în perioada lui Anastasius (491-518), dar cu mai mare probabilitate este vorba de o operă a programului de fortificare a zonei balcano-dunărene din perioada lui Justinian (527-565);

Perioada E – epoca medievală timpurie (sec. X p.Chr.) – atestată prin fragmente ceramice izolate care indică începutul unui proces sistematic de demantelare și extragere a pietrei din zidurile fortificației.

Fortificația

Fortificația de la Ovidiu este încadrată în categoria quadriburgium, un termen modern care denotă o fortificație minoră cu patru turnuri de colț. Studiile recente au arătat că acest tip de fortificație este foarte răspândit în epoca romană târzie, fiind întâlnit îndeosebi pe granițe sau de-a lungul drumurilor importante din Imperiu. Pe baza detaliilor de ordin arhitectonic (între care îngroșarea pentru scara de acces, intrările în turnuri în formă de culoar și poziționarea intrării principale), coroborate cu informațiile provenite din cercetările arheologice (stratigrafie), fortificația de la Ovidiu aparține tipului bizantin timpuriu, dezvoltat în provinciile balcanice al Imperiului târziu în prima jumătate a secolului al VI-lea p. Chr.

Fortificaţia este de formă dreptunghiulară, cuprinzând la interior o suprafaţă de aproximativ 53 x 41 m. Fundațiile sunt late de aproximativ 3 m, iar primele asize din elevație sunt construite în sistemul parament și emplecton. Prima asiză de parament este constituită în general din blocuri foarte mari de calcar (care formează soclul - crepida), cu excepţia curtinei estice unde s-au folosit blocuri mijlocii. Datorită demantelării accentuate nu s-au păstrat dovezi clare pentru tehnica de construcție a elevației mai sus de primele două asize de piatră păstrate, dar se poate postula o construcţie în opus mixtum (asize de piatră alternând cu asize compuse din 5 rânduri de cărămizi) pe baza analogiilor cu alte fortificații construite în aceeași epocă și a fragmentelor de cărămizi identificate în dărâmături.

Observaţiile stratigrafice şi cele bazate pe tehnica de construcţie ne arată că înaintea construirii fortificației actuale a existat o tentativă de fortificare a locului plasată mai aproape de golful din antichitate. La un moment dat aceasta a fost abandonată la stadiul de fundaţii pentru a face loc noii fortificaţii aşezată mai la vest, dar care va păstra pentru incinta sa de est fundaţia care în tentativa iniţială trebuia să susţină o incintă cu frontul spre vest. Din această fortificație inițială se păstrează întreg frontul de Vest (inclusiv cu o îngroșare la interior pentru scară de acces), două turnuri circulare la colțuri și două turnuri-monolit în zona centrală, ultimele foarte slab păstrate.

Bazilica paleocreștină

Edificiul a fost identificat pentru prima dată în campania din anul 1998 şi cercetat integral în anii următori (1999, 2002, 2003, 2007). Planul bazilicii este format dintr-un vestibul (foarte probabil cu rol de narthex), o navă unică cu patru pilaștri masivi la interior şi o absidă în trei laturi. Dimensiunile exterioare ale edificiului propriu-zis sunt de 17 x 8,5 m, iar dacă se adaugă şi vestibulul ajunge la 20,5 x 8,5 m.

Zidurile sunt construite pe o fundaţie din piatră legată cu mortar şi au o elevaţie în opus mixtum sau chiar integral din cărămidă. Din păcate acțiunea apei a condus la distrugerea totală a elevației în porțiunea dinspre est. Absida este construită de altfel pe un teren instabil (aflat probabil pe malul golfului antic) şi de aceea are un soclu realizat cu blocuri masive de calcar.

Tehnica constructivă denotă două faze de evoluţie a edificiului, mai ales în ceea ce priveşte vestibulul. Într-o primă fază la colţuri sunt plasaţi pilaştri în formă de L (construiţi integral din cărămidă), iar la interior există un pavaj de cărămidă. În faza a doua laturile de nord şi de sud (care iniţial trebuie să fi fost din lemn sau alte materiale uşoare) sunt blocate de ziduri din piatră legată cu pământ, fără fundaţie, cu prima asiză aşezată direct pe pavajul de cărămizi. De asemenea, două blocuri gigantice din calcar (sculptate la capete pentru a forma un gen de arhitravă) sunt dispuse de o parte şi de alta a intrării de pe latura de vest, nefiind exclus ca în faza iniţială acestea să fi fost plasate deasupra deschiderilor dinspre laturile de nord şi de sud.

Din punct de vedere cronologic, există date stratigrafice pentru datarea construcției bazilicii la mijlocul sau în a doua jumătate a secolului al V-lea. Edificiul continuă să fie în uz pe parcursul secolului al VI-lea (fiind poziționat în exteriorul fortificației nou construite) și este abandonat în același timp cu fortificația, cândva în perioada 580-600.