La vest de bisericuţa B1, aproape pe același nivel cu bisericuţa B3, au fost identificate două camere funerare, care comunică între ele. Intrarea acestora era, la momentul descoperirii, blocată cu bolovani de cretă, ca şi deschiderea dintre ele. Pe pereţii camerei exterioare au fost incizate numeroase semne cruciforme, dar şi geometrice, siluete umane, figuri de cai, câini, păsări, „balauri împletiţi” (unii abia începuţi), două cizme şi grafite runice.

Alte două bisericuţe, notate E 3 şi E 5, se află în partea de sud-vest a zonei cercetate. Dintre acestea, bisericuţa (paraclisul) E3 se distinge printr-un plan arhaizant, asemănător celui al basilicilor paleocreştine cu contraabsidă. Suprafaţa ei este de 6 x 3,50 m, cuprinzând altarul, naosul, pronaosul (narthexul) şi exonarthexul. Primul se afla spre răsărit şi avea formă de absidă. Pe o parte a pereţilor bisericuţei au fost incizate cruci, sfinţi, oranţi, păsări, un pom, labirintul şi câteva grafite runice.

Bisericuţa E5 este la est de E3, spre interiorul masivului de cretă. Aceasta are planul în formă de patrulater neregulat, cu laturile de circa 3 m, şi prezintă o înălţime medie de 2,20 m. Altarul, aflat spre răsărit, este separat de restul complexului printr-o balustradă (cancelli), a cărei parte superioară nu se mai păstrează. Bisericuţa E5 comunică pe vest cu E3, iar spre nord are ieşire spre cinci galerii, care au fost folosite ca loc de înmormântare. Şi pe pereţii ei au fost incizate cruci, animale fantastice, semne geometrice şi grafite runice, precum şi imaginea unui sfânt.

Cele şase bisericuţele au funcţionat pe o perioadă de timp destul de restrânsă, de aproximativ o jumătate de secol, dar nu concomitent, ci în general pe rând, degradarea uneia solicitând realizarea alteia. Dovezi în acest sens, avem în bisericuţa B1, unde slabele urme de afumare a pereţilor, ca şi tocirea firavă a pavimentului şi pragurilor arată că aceasta nu a fost folosită mult timp.

Bisericuțele, locuințele, galeriile și mormintele descoperite în masivul de cretă se află în strânsă legătură cu cariera amintită mai sus, ele fiind cioplite în masiv de muncitorii care lucrau aici. În secolul al X-lea, de la Murfatlar au fost excavate blocuri de cretă care au fost utilizate la ridicarea valului de piatră pe segmentul dintre localitățile Murfatlar şi Valea Seacă. Prin exploatare, de o parte şi de alta a „masivului-peninsulă” s-au format bazine cu adâncimi de 10 – 15 m, umplute ulterior cu deşeuri rezultate de la cioplirea cretei. Urme evidente ale acestei activităţi se păstrează pe toată suprafaţa cercetată, ele fiind astăzi uşor vizibile.

Monumentele rupestre de la Murfatlar reprezintă un adevărat izvor de informaţie pentru viaţa monahală, „arhitectura” religioasă şi, de ce nu, structura etnică a populaţiei de pe teritoriul istro-pontic din perioada de început a Evului Mediu. Planul şi împărţirea interioară a unora dintre bisericuţe și unele elemente de arhitectură arată o puternică influență bizantină. Reprezentările grafice incizate în creta moale şi inscripţiile cu caractere diverse sugerează aici existenţa unei populaţii mixte din punct de vedere etnic, fapt precizat de izvoarele scrise (Cedren, Attaleiates) pentru centrele dobrogene din această perioadă.