Istros/Histria, cea mai veche colonie grecească de pe țărmul vestic al MăriiNegre, a fost întemeiată de milesieni la 657–656 a. Chr. Deși cetatea a fost identificată pe teren încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, primele cercetări sistematice au fost inițiate în anul 1914 de Vasile Pârvan. La conducerea șantierului, s-au succedat Scarlat Lambrino, Emil Condurachi, Dionisie M. Pippidi, Petre Alexandrescu, Alexandru Suceveanu. La cercetări au participat, de-a lungul timpului, GrigoreFlorescu, Emilian Popescu, Nubar Hamparțumian, Suzana Dimitriu, Maria Coja, Aurelian Petre, Maria Alexandrescu Vianu, Catrinel Domăneanțu, arh. Dinu Theodorescu.

       Cercetarea arheologică este organizată sub coordonarea Institutului de Arheologie „Vasile Pârvanˮ din București. Din colectivul actual de cercetare fac parte: arheologii Alexandru Avram și Mircea Victor Angelescu (coordonatori), Irina Achim, Iulian Bîrzescu, Mircea Dabîca, Florina Panait Bîrzescu, arhitecții Monica Mărgineanu Cârstoiu și Virgil Apostol.

        Instituții partenere: Universitatea Rostock (Konrad Zimmermann), Maison de l'Orient, Lyon (Pierre Dupont), Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța (Virgil Lungu, Constantin Băjenaru, Irina Sodoleanu, Gabriel Talmațchi, Laurențiu Cliante), Muzeul Național de Istorie a României (Crișan Mușeteanu, Paul Damian, Adela Bâltâc, Eugen Paraschiv-Grigore, Alexandru Bădescu), Universitatea „Al. I. Cuzaˮ din Iași  (Octavian Bounegru), Universitatea București (Valentin Bottez, Alexandra Țârlea, Alexandra Lițu, Alexandra Bivolaru, Iulia Iliescu), Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei (Viorica Rusu-Bolindeț), Institutul de Arheologie Belgrad (arhitecta Gordana Milošević), University of Texas (Adam Rabinowitz).

          Monument istoric: CT-I-s-A-02681 în LMI

         Situată odinioară într-un golf marin, astăzi lacul Sinoe, nu departe de gurile Dunării, fluviu de care și-a legat existența, cetatea histrienilor a contribuit decisiv timp de 14 veacuri la definirea unui spațiu de interculturalitate în nord-vestul Pontului Euxin.

          În cei peste 100 de ani de cercetări arheologice sistematice, au fost realizate numeroase și importante descoperiri, precum: ziduri de incintă din toate perioadele antice, de la cea arhaică la cea romană târzie, necropola tumulară din epoca greacă, unde au fost identificați circa 1000 de tumuli, zona sacră grecească, cu câteva dintre monumentele de cult care o compuneau, adică patru temple (de exemplu templul lui Zeus, templul Afroditei), numeroase altare și baze votive; diverse cartiere civile, fie cu locuințe modeste, cum sunt cele din perioada arhaică, descoperite pe așa-numitul „Platou”, în partea de vest a cetății, fie cu străzi și case somptuoase, începând cu sfârșitul perioadei clasice și ajungând la un cartier rezidențial bine conservat (Domus), situat pe acropola cetății; două edificii termale; șase basilici paleocreștine, situate atât în interiorul (episcopală, cu criptă sau „Florescu”, „Pârvan”), cât și în exteriorul cetății romane târzii, edificii de cult creștine, dintre care se remarcă, prin planul său cu transept și sculptura arhitecturală din marmoră de import, basilica episcopală; necropola plană din epoca romană târzie din zona Basilicii extra muros; așezări și necropole aflate în teritoriul histrian, aparținând diferitelor epoci (Istria Pod, Istria Bent, Nuntași, Tariverde, Fântânele, Sinoe). Pe lângă monumentele amintite, micile descoperiri (inscripții, sculpturi, fragmente arhitecturale, ceramică, monede) conturează imaginea uneia dintre cele mai prospere cetăți greco-romane din Pont. Atât cele 15 volume monografice apărute în ultimii 50 de ani, cât și nenumăratele studii publicate în reviste și volume de prestigiu, oferă mărturie în acest sens. Toate acestea au făcut ca Histria să fie considerată șantier-pilot în studiul Antichității din zona Mării Negre și totodată un important șantier-școală pentru arheologia românească clasică.

          Problematica generală și obiectivele majore ale cercetării arheologice de la Histria se reflectă direct în cele nouă  sectoare de lucru active în ultima perioadă:

          Zona sacră: precizarea stratigrafiei generale a sectorului și identificarea de noi monumente de cult grecești;

          Sector X: cercetarea unei insulae din perioada elenistică;

          Basilica „Pârvan”: precizarea cronologiei, cercetarea monumentelor grecești și a diverselor faze ale zidurilor de incintă;

          Poarta Mare – Turnul Mare: obținerea de date privind perioada romană timpurie și identificarea complexelor din epoca greacă și elenistică;

          Basilica extra muros: precizarea cronologiei, cercetarea stratigrafiei epocii romane timpurii;

          Basilica cu criptă, numită și Basilica „Florescu”: precizarea cronologiei;

          Sectorul Sud: identificarea unei posibile instalații portuare, la vest de Turnul K, obținerea de noi date privind zidul de incintă roman timpuriu și cercetarea unui impozant edificiu din secolul III p.Chr.;

          Sectorul Acropolă Centru Sud: cercetarea și stabilirea cronologiei unei insulae din orașul roman târziu;

          Sectorul  „Metaxa”: reluarea cercetărilor în cartierul de nord al cetății romane târzii;

          Sectorul Roman Timpuriu Sud: redefinirea stratigrafiei din zona zidului de incintă roman timpuriu.

​ text extras din proiectul MEDIUL DE VIZUALIZARE INTERACTIVĂ A PATRIMONIULUI CULTURAL ROMAN ANTIC PENTRU ZONA TRANSFRONTALIERĂ BULGARIA ŞI ROMÂNIA - (ARHIVĂ)CODE 15.2.1.038INTERREG V – A ROMANIA - BULGARIA

                Etimologia numelui său, Histria, pare a fi legată de numele antic al fluviului Dunărea, Istros (̉Ίστρος ), după cum aflăm de la Pseudo-Skymnos (Periegesis, 765). Dunărea avea un curs diferit în momentul întemeierii coloniei milesiene Histria, pe țărmul de vest al Pontului Euxin (Marea Neagră). Unul dintre brațele sale, colmatat astăzi, trecea aproape de Histria. Herodot localiza gura de vărsare în apropiere de locul unde coloniștii din Milet fondaseră Histria (Hist. II, 33). Și Plinius cel Tânăr vorbește despre brațele Dunării, care curgeau mai sus de Histria, spre nord (Nat.Hist., IV, 11 (18), 41).

             Histria a fost fondată de coloniștii greci veniți din Milet, în secolul VII a.Chr.. Situarea coloniei pe un promontoriu ușor de apărat, prevăzut cu un loc de ancorare adăpostit, înconjurat de un teritoriu rural bogat, precum și apropierea de unul dintre vechile brațe ale Dunării a determinat o dezvoltare economică, socială și culturală rapidă a așezării. În perioada romană timpurie, înainte de ascensiunea Tomisului, colonie milesiană situată la sud de aceasta, Histria era principala colonie grecească de pe țărmul dobrogean al Mării Negre. În secolul VI p.Chr, când a fost abandonată treptat de locuitorii ei, număra deja aproape 14 secole de istorie neîntreruptă. A încetat să mai existe pe harta istorică a regiunii timp de mai bine de 12 secole, reintrând în atenția lumii cînd a fost decoperită și identificată de Ernest Desjardins și readusă la lumină prin inițierea primelor cercetări arheologice de către Vasile Pârvan, în 1914.

              Privitor la data de fondare a coloniei au fost formulate mai multe păreri. Inițial, sursele scrise nu păreau să cadă de acord asupra aceleiași date. Pseudo-Skymnos scrie despre contemporaneitatea actului de fondare cu alungarea cimerienilor de către sciți, care se crede că ar fi avut loc la sfârșitul secolului VII a.Chr.. Alte opinii plasează evenimentul mai timpuriu, la mijlocul secolului VII a.Chr., dată care ar corespunde cu cea oferită de Eusebius din Czesarea, anul 657. Cu toate că datarea nu a fost confirmată arheologic încă, cea mai timpurie dovadă de acest fel datând cu aproximație între 630-620 a.Chr., ea pare a fi corectă. Deși doar mici părți ale Histriei arhaice au fost scoase la lumină, pământul cu care s-a nivelat terenul pentru ridicarea ei conține fragmente ceramice timpurii și pare să provină dintr-o arie locuită stabilită în apropiere, înainte de 630-620 a.Chr.

               În primele șase secole de existență Histria s-a dezvoltat ca o colonie milesiană tipică. Și-a definit un pantheon, în centrul căruia era Apollon Ietros ca zeu protector principal, dar și Afrodita și Zeus. Aceștia erau cinstiți în temple construite pe acropole, protejate de o incintă diferită de cea care fortifica zona de locuire civilă situată pe platoul de vest.  Sistem dublelor incinte a fost utilizat și în perioada clasică și în cea elenistică. Organizarea administrativă era una tipică pentru o colonie milesiană. Histria avea o chora bine conturată, cu sate, ferme, sanctuare și un teritoriu de influență necesar pentru controlul zonelor cu resurse naturale învecinate. Această zonă de influență a devenit mai târziu Regio Histriae. Principalele activități economice erau agricultura, comerțul, producția de mici obiecte care nu constituiau obiectul comerțului maritim, ci al cerinței locale de marfă mai accesibilă și celor mai puțin avuți. Primele monede histriene au fost bătute în 475 a.Chr.. Principalele evenimente politice în care a fost implicată Histria în perioada greacă sunt legate de: expediția lui Darius (514-513 a.Chr.), Liga Deliană,  Conflictul deintre Filip II și Ataias regele scit, introducerea unui regim democratic care a înlocuit oligarhia histriană, revolta orașelor vest-pontice din 313 a.Chr.. În timpul războiaelor mithridatice Roma și-a arătatpentru prima dată  interesul pentru teritoriul dintre Istros și Pontul Euxin, în special pentru orașele-porturi.

                   În secolul I p.Chr., Histria se afla încă sub o puternică influență elenistică, vizibilă în tradiția culturală și religioasă, la nivelul concepției urbane, mai ales prin folosirea în continuare a incintei și a tramei stradale elenistice. Deși în timpul domniei împăratului Hadrian a fost construită o nouă incintă, pentru protejarea spațiului locuit extins spre vest, partea estică a orașului și-a păstrat în continuare caracteristicile elenistice. În timpul perioadei romane timpurii (secolele I – III p.Chr.) Histria se prezenta ca un oraș port înfloritor, cu o rețea stradală articulată și clăridi impresionante. Cu toate că nu dispunem de suficiente date arheologice pentru această perioadă, materialul epigrafic acoperă lipsa informațiilor. În câteva inscripții datate în a doua decadă a secolului III p.Chr. Histria poartă epitetul λαμπροτάτη πόλις. Numai un oraș important, ajuns la un anumit grad de dezvoltare economică, socială, culturală și politică ar fi fost îndreptățită să poarte acest apelativ.

            Perioada romano-bizantină a fost una destul de agitată pentru nou întemeiata provincie Scythia Minor. Momentele de pace ași prosperitate au alternat cu cele marcate de conflicte militare, cauzate de barbarii așezați la granițele imperiului. Soluții temporare precum victoria de la Naissus, restitutio imperii care i-a urmat, reformele lui Diocletian, etc., au fost prea efemere pentru a asigura pacea și echilibrul necesar pentru o dezvoltare continuă a orașelor situate în provinciile de pe limes. Toate aceste evenimente au influențat traiectoria istorică a Histriei. Teritoriul fortificat al său a descrescut la aproape o treime din cel roman timpuriu. Ce fusese odată unul dintre cele mai importante orașe ale Moesiei Inferior este descris în această perioadă drept ”cândva, o foarte puternică fortificație” (Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum libri XXXI, XXII, 8, 43). Deși întinsă pe un spațiu mult mai restrâns decât cel ocupat de orașul timpuriu, Histria beneficia de un spațiu urban bine organizat, cu o rețea stradală ușor diferită de cea timpurie, modificată să corespundă noii incinte și porților sale, cu cartiere rezidențiale, cu villae impozante, clădiri publice monumentale, tabernae pentru vânzarea mărfurilor de lux, un cartier economic, unul administrativ etc. Una dintre cele mai importante caracteristici ale Histriei târzii este stabilirea aici a unei episcopii în timpul domniei împăratului Anastasius. Basilica episcopală a fost construită în timpul împăratului Iustinian, în centrul fortificației târzii.

              În timp, nivelul mării a crescut și a inundat câmpia situată la NV de Histria, acoperind câțiva tumului, precum și drumurile ce se îndreptau spre nordul provinciei. La începutul secolului VII p.Chr. Histria a încetat să mai existe ca centru urban. Dovezi dispersate de viețuire între ruinele fostului oraș arată că acesta a fost părăsit treptat. Ultimele urme de locuire (trei la număr) datează din secolul XI și XIII-XIV.

                  Fortificația romao-bizantină și-a ridicat structurile urbane peste cele ale orașului timpuriu, dea lungul străzilor principale timpurii, care au continuat să funcționeze, cu mici modificări și îmbunătățiri. Și unele construcții romane timpurii au fost păstrate în interiorul fortificației târzii, fără să fie demantelate, și care au fost reparate și îmbunătățite mai târziu. Spre exemplu, complexul de băi denumit generic Thermae I, situat în zona de SV a orașului, construit în sec. I p.Chr., a continuat să funcționeze, cu câteva lucrări de restaurare și chiar cu o funcționalitate schimbată.

              Intrarea principală în fortificația târzie se face prin Poarta Mare, care se deschide în Piața Mare (25x14,50 m). Acolo vizitatorii pot admira o basilică civilă, construită în secolul III p.Chr., considerată ca făcând parte din suita de clădiri administrative a orașului, împreună cu alte două, situate pe latura vestică a străzii care duce spre Thermae I. Spre est poate fi vizitată o basilică paleo-creștină (sec. V-VI p.Chr.). Cartierul oficial al orașului, situat la sud de Poarta Mare cuprinde o basilică rectangulară, datată în a doua jumătate a secolului III p.Chr. (reconstruită în secolul IV p.Chr.), o clădire comercială (tabernae), unde erau comercializate produsele de lux, venite prin import (sec. IV p.Chr.), o piațetă prevăzută cu portic (sec. IV p.Chr.), etc. Toate aceste clădiri, multe ele construite în secolul IV p.Chr., au fost suprapuse de construcții târzii. Din păcate nu se pot spune multe despre acestea, deoarece au fost demontate în timpul vechilor cercetări dintre 1921-1942.

                Cea mai importantă și impozantă clădire a Histriei romane târzii este Basilica Episcopală, situată în inima orașului (sec VI p.Chr.).

                 Intrând în orașul târziu prin Poarta Mică, situată în partea de sud a laturii vestice a fostificației, vizitatorul are la dreapta sa cartierul economic, iar spre stânga Thermae I. În capătul străzii care intră prin Poarta Mică se află o altă bailică paleocreștină și o zonă rezidențială. Un alt spațiu rezidențiale se află la est de Basilica Episcopală. Aici au fost descoperite patru villae mari de tip domus.

               Primele cercetări arehologice au fost inițiate de arheologul român Vasile Pârvan, în anul 1914. Zidul fortificației târzii a fost primul monument scos la lumină. De atunci mai multe generații de arheologi au lucrat pentru descoperirea a mari suprafețe din orașul târziu, dar și a traseului integral al incintei târzii (acolo unde încă se mai conserva), care a protejat orașul între secolele III – VII p.Chr.. Acesta închidea o arie locuită de aproximativ 7 ha, de trei ori mai restrânsă decât zona protejată de incinta romană timpurie. Prima sa fază (faza A – a doua jumătate a sec. III – sfârșitul sec. III p.Chr) suprapune segmente ale zidului de incintă elenistic, utilizând fundația acestuia pentru a avea o mai bună stabilitate. O altă particularitate interesantă a acestei structuri în prima sa fază de existență este ultilizarea unui șir de fusuri de coloane pentru obținerea unei fundații durabile (fusuri culcate, perpendiculare pe traiectoria zidului de incintă, utilizare din demantelări ale unor structuri anterioare dezafectate). Era prevăzută cu trei porți de intrare și 3 sau chiar 5 turnuri de apărtare. A fost distrusă în timpul invaziilor gotice, de la sfârșitul secolului III p.Chr.. În timpul domniilor lui Diocletian și Constantin cel Mare a fost ridicată faza B a incintei, ușor extinsă către nord și sud. Noua incintă avea un sistem de apărare mai complex, fiind prevăzută cu șaapte turnuri de apărare pe latura de vest și trei turnuri de colț (SE, NV și NE). Latura de est, neconservată integral, nu era prevăzută cu turnuri de apărare. Prin Poarta Mare, largă de 3,30 m, și prin cea de vest, de 2,40 m, puteau intra în cetate și care. Ultimele etape ale incintei târzii sunt marcate de mai multe de lucrări de restaurare (la sfârșitul sec. IV p.Chr.; în timpul împăratului Anastasius și la sfârșitul secolului VI p.Chr.), iar în ultimele decenii de existență a Histriei numai latura de vest a incintei mai era funcțională. Poarta Mare, apărată de patru turnuri rectangulare a fost funcțională pe durata a tuturor celor cinci faze.

                 Histria a beneficiat de asemenea de un loc de ancorare ferit în perioada timpurie a existenței sale. Deși nu au existat instalații portuare propriu-zise, importurile masive din lumea grecească demonstrează descoperite la Histria că golful natural  era suficient de sigur pentru a susține un comerț maritim intens. Existența portului histrian este certă, după cum o demonstrează obiectele de import, monedele, materialul epigrafic și izvoarele literare. Deși instalații propriu-zise nu au fost descoperite încă, există două posibile localizări ale portului histrian. El se putea situa în partea de nord a orașului, în zona în care câmpia a fost inundată încă din antichitate. Împotriva aceste ipoteze stau aspectul morfologic general al coastei de vest a Mării Negre și aspectele climatice care, conform recomandărilor lui Vitruvius, nu ar fi permis așezarea unui port deschis către nord. Este adevărat că aceasta era regula generală aplicată în orașele vest-pontice, dar au existat și excepții. De exemplu, Mesembria a avut două porturi în perioada romano-bizantină, iar unul dintre ele era situat în golful de nord al peninsulei mesembriene.

                   A doua posibilă amplasare a portului histrian ar fi partea de sud a fortificației, unde a existat un golf, acum înnisipat. Statutul ipotetic al acestei localizări capătă un anumit grad de certitudine prin noile cercetări întreprinse în această parte a cetății. Acestea au furnizat motive importante care să susțină amplasarea portului aici (sau măcar a unui loc de ancorare). Au fost descoperite recent câteva platforme de piatră (2010, 2011), interpretate ca dovezi ale existenței unor instalații portuare în ultimele etape din existența Histriei.

                 Portul era probabil prevăzut cu un far, după cum sugerează reprezentările de pe monede.

                     Histria este astăzi o mare rezervație arheologică, al cărei teritoriu, împreună cu necropolele sale, atinge aproximativ 75 ha întindere. Cel mai important sit arheologic situat pe țărmul românesc al Mării Negre, Histria, are o istorie de peste 100 de ani de cercetări arheologice asidue. Astfel, Histria a devenit una dintr eprimele școli de arheologie pentru multe dintre generațiile de studenți din universități românești de tradiție (Universitatea București, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, Universitatea "Babeș Bolyai" din Cluj etc.). Din acest motiv, în afară de sit, la Histria există și o bază arheologică, unde pot fi cazați studenții și arheologii care își desfășoară activitatea acolo, dar și depozite  pentru conservarea descoperirilor. Din moment ce Histria constituie o atracție turistică pentru români, dar mai ales pentru străini, în anii 80 ai secolului trecut, aici a fost ridicat un nou muzeu de sit. Prin urmare, Histria zilelor noastre constă dintr-un muzeu în aer liber (situl propriu-zis), un muzeu, o bază arheologică, depozite, un restaurant și o parcare.