Complexul muzeal „Tropaeum Traiani” Adamclisi

 Pe şoseaua naţională DN3 Constanţa-Ostrov se poate ajunge în comuna Adamclisi (jud. Constanța) unde se află cetatea și Monumentul triumfal de la Tropaeum Traiani. Acestea, alături de muzeul din centrul localității, reprezintă unul dintre cele mai mari și importante complexe arheologico-muzeistice din România.

 text extras din proiectul MEDIUL DE VIZUALIZARE INTERACTIVĂ A PATRIMONIULUI CULTURAL ROMAN ANTIC PENTRU ZONA TRANSFRONTALIERĂ BULGARIA ŞI ROMÂNIA - (ARHIVĂ)

CODE 15.2.1.038

INTERREG V – A ROMANIA - BULGARIA

Cetatea Cetatea de la Tropaeum Traiani (com. Adamclisi, jud. Constanța) este unul dintre cele mai importante centre economice, politice și religioase din Dobrogea romană (în cadrul provinciilor Moesia Inferior și Scythia Minor), cercetările de specialitate efectuate de mai bine de 120 de ani relevând o mare cantitate de informații cu caracter istoric, arheologic și arhitectural, diseminate în lucrări științifice și de popularizare. Primele săpături arheologice au fost efectuate de Grigore Tocilescu (directorul Muzeului Național de Antichități) între anii 1891-1909, pentru ca ştafeta conducerii cercetărilor să fie preluată de către alți mari arheologi ca V. Pârvan, G. Murnu, P. Nicorescu, I. Barnea și Al. Barnea (în prezent). Cetatea de la Adamclisi, aflată în partea de sud-vest a satului, la cca. 600 m de acesta şi la 1500 m de monumentul triumfal, pe valea Urluia, a fost construită la ordinele împăratului Traian pentru familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice (şi este considerată drept cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei). Înainte de ridicarea centrului roman, pe locul respectiv, conform descoperirilor arheologice, ar fi fost o aşezare getică. Noua fortificație evoluează din punct de vedere demografic prin popularea sa constantă cu diverse elemente de origine romană și greacă. Deja, înainte de anul 170, există un centru urban înfloritor, ridicat sub împăratul Marcus Aurelius la rangul de municipium, condus de un senat și beneficiind de numeroşi magistraţi, respectiv un corp de preoţi ai cultului oficial. Orașul a fost la începutul secolului al IV-lea p.Chr. reconstruit din temelii, conform unei inscripții datată în anul 316 p.Chr., de către împăratul Constantin cel Mare. Distrugerile provocate anterior de goți au fost înlăturate prin înzestrarea cu noi ziduri de apărare masive. Cetatea este rodul a mai multor zidiri, identificate de arheologi, unele fiind încă sub depunerile arheologice. Actualul zid de incintă cunoaşte mai multe faze de construcţie şi anume: o fază preconstantiniană de la sfârşitul secolului III p.Chr. şi una constantiniană care urmăreşte forma neregulată a platoului, având o grosime de 2,60-3,70 m şi o lungime de cca. 1200 m. Câte două turnuri în formă de U mărgineau cele două porţi principale (de est şi de vest), care marcau şi capetele străzii axiale (via principalis). Poarta de vest avea o boltă masivă în formă de arc de cerc (cu o lăţime de 4,40 m). Poarta de est deţinea un sistem de închidere în canaturi, fixate cu un drug de fier (cu o lăţime de 4 m). Alte două porţi, de nord şi sud, erau încadrate de bastioane patrulatere masive. Toate porţile, dar mai ales cea de vest, asigurau legătura cu drumul imperial ce străbătea Dobrogea romană de la nord la sud. Oraşul dispunea de aducţiuni de apă curentă şi de canalizare, precum şi de băi publice. I s-a adăugat, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, o anexă fortificată la S-E. Via principalis, orientată est-vest, avea o lungime de 300 m şi o lăţime de 14 m, fiind pavată cu dale mari de piatră. Deține o parte carosabilă lată de 7 m, cu portice pe laterale pentru circulaţia pietonilor. În partea centrală a străzii există un canal colector al apelor pluviale, în interiorul său păstrându-se conducta de olană pentru transportul apei potabile. O ultimă perioadă de înflorire se înregistrează începând cu sfârşitul secolului al V-lea şi până în a doua jumătate a secolului al VI-lea, când cetatea devine, pe lângă un important centru civic, un important centru religios. O dovadă a rolului religios jucat ca centru episcopal în Dobrogea o constituie multitudinea de basilici construite în cetate, cinci în interior şi două la exterior. Ultimele sunt ridicate pe platoul din partea de nord a cetăţii, respectiv nu departe de poarta de vest. Prima a avut două faze de funcționare (cimiterială și apoi parohială). A doua bazilică a funcţionat în a doua jumătate a secolului al IV-lea ca biserică cimiterială, iar din a doua jumătate a aceluiaşi secol şi mai ales spre sfârşitul secolului al V-lea devine biserică parohială. Prezenţa lor în ambele forme de organizare se explică prin dezvoltarea comunităţilor creştine din oraş, impunându-se oficierile şi în afara zidurilor de incintă. În interiorul cetăţii cele cinci basilici sunt cea „de marmură”, cisternă, forensis, cu transept şi A sau simplă. Basilica „de marmură” se află lângă poarta de vest, la intrarea în cetate. Denumirea provine de la elementele arhitectonice de marmură prezente (coloane, colonete, capiteluri cu impostă, plăci de cancelli). Ea a fost considerată ca biserică episcopală la Tropaeum şi avea în componenţă, în apropierea atrium-ului, un baptysterium (cu trei încăperi unite printr-un coridor îngust), care era destinat oficierii botezului. O încăpere aflată la nord-vest de edificiu pare a fi locuinţa episcopului, iar altele aflate la răsărit de absidă ar forma un pastophorium. Basilica cisternă, situată mai la est şi paralel cu via principalis, în partea de sud, îşi datorează denumirea construirii sale pe fundaţiile unui fost rezervor de apă. Aspectul său este completat de fragmentele de coloane, colonete, capetele de baldachine şi alte câteva monumente împrăştiate în jurul acesteia. Basilica forensis, de caracter laic, este unul dintre cele mai impunătoare edificii ale oraşului, fiind datat în secolul III p.Chr. și refăcut în secolul IV. Până astăzi s-au păstrat două rânduri de câte 18 coloane care împărţeau interiorul în trei nave, pentru ca ulterior una dintre nave (cea de pe nord) să fie transformată în capelă, cândva în cursul secolului al V-lea. De asemenea, pe latura de est a fost realizată o absidă. Destinația sa era dedicată aspectelor economice, administrative şi juridice. Basilica cu transept sau în formă de T este cea mai mare din cele cinci biserici de aici (33,80 x 10,70 m), fiind prevăzută cu un baptysterium. Prezența a două basilici cu baptysterium în interiorul orașului ar putea sugera existenţa a două comunităţi creştine din care una ortodoxă şi alta eretică, respectiv poate un decalaj de construcție cronologic între cele două. Basilica A sau cea simplă este poziționată pe latura de nord a via principalis, având o formă rectangulară, organizată în trei nave. Edificiul era prevăzut cu criptă. Pe pereții acesteia apare un text realizat din vopsea albastră, iar în interior au apărut osemintele unor martiri creștini. Datarea edificiului aparține secolului al V-lea p.Chr. Distrugerea puternică a cetăţii Tropaeum s-a datorat invaziei avaro-slave din anul 586 p.Chr., fapt atestat de toate săpăturile arheologice desfăşurate în interiorul fortificaţiei, situație corespunzătoare unui masiv strat cvasi-final afectat de incendiu. Acelaşi atac a afectat și alte centre importante ale vremii ca Ratiaria, Durostorum, Zaldapa, Markianopolis etc., așa cum ne relatează sursele literare și arheologice. Unele elemente extrem de dispersate şi slabe de viaţă par a continua în cetate şi în secolul al VII-lea. Cetatea îşi pierde caracterul urban, trădând puternice trăsături caracteristice formelor rurale. Din punct de vedere arheologic, primele semnalări discrete privind o posibilă „repopulare” a unor sectoare din interiorul fostului oraș (în special din apropierea porților de nord și sud, respectiv de-a lungul incintei spre sud-vest) sau a imediatelor împrejurimi, aparțin secolelor IX-XI, specifice evului mediu timpuriu. Un fenomen identificat în multe locuri din cetate este posibila demantelare a incintelor, porților și a unor importante edificii din cetate. Aceste stări de lucru par să se fi întâmplat în perioada evului mediu timpuriu, când blocuri de calcar au fost reutilizate pentru diverse construcții, cu predilecție militare. Dovezi ale existenţei unei locuiri medieval timpurii în preajma cetăţii romano-bizantine constau în semnalarea unor fragmente ceramice specifice pe versanţii ce delimitează platoul acesteia. O posibilă necropolă în apropierea cetăţii este sugerată de descoperirea fortuită, în urmă cu peste trei decenii, a unui mormânt de inhumaţie, pe o proprietate particulară din teritoriul intravilan al localităţii Adamclisi, situată la aproximativ 1,5 km în linie dreaptă faţă de latura de sud a incintei romano-bizantine. Materialele medieval-timpurii din zona cetăţii aparţin secolului al X-lea şi primelor decenii ale veacului al XI-lea p.Chr. Monumentul triumfal Tropaeum Traiani. La nord-est de sat, la aproximativ 1.5 km pe drumul lateral ce porneşte din DN3 la est de sat, poate fi găsit monument triumfal. Locul amplasării sale nu este întâmplător ales, dominând prin înălţime relieful înconjurător pe zeci de kilometri întregi. Monumentul, ca şi multe dintre creaţiile antichităţii, nu servea în primul rând desfătării ochiului şi simţurilor artistice ale privitorilor, ci unul din scopurile urmărite era tocmai acela de a impresiona populaţia locală şi de a transmite mereu un mesaj important (cu funcţie socială precisă), reprezentând un simbol al Romei şi totodată unul din cele mai importante edificii-monument ridicare de această pe cuprinsul imperiului. Atât caracterul scenelor de pe monument, cât şi comparaţia cu alte monumente de acelaşi caracter, mai mult sau mai puţin contemporane, şi mai ales cu Columna lui Traian, au permis înţelegerea faptului că el nu reprezintă un „jurnal de campanie”, ci reprezintă o manifestare artistică pusă în slujba propagandei imperiale. Materialul constitutiv (calcar) corespunde pietrei extrasă din împrejurimi. Au fost descoperite şi carierele (patru la număr) din care romanii au extras materialul litic, ele fiind localizate pe valea Enigea, la cca. 4 km depărtare de localitatea Adamclisi şi la cca. 1,5 km de localitatea Deleni. În imaginea sa originală, monumentul se va fi înfăţişat ca un uriaş cilindru, suprapus de un trunchi de con, acoperit cu plăci de piatră în forma unor solzi de peşte, iar deasupra se aflau două prisme hexagonale de mărimi diferite. Acestea din urmă serveau ca soclu statuii simbol al victoriilor repurtate pe cale militară – Tropaeum-. Întregul monument avea o înălţime şi un diametru de 40 metri. În jurul monumentului identificăm nouă rânduri de trepte circulare, un cilindru masiv (stereobatul) acoperit de şase rânduri de blocuri de piatră şlefuită care alcătuiesc un paramentum, un complex sculptural format din trei rânduri de elemente ornamentale suprapuse şi anume friza inferioară, o succesiune de metope încadrate de pilaştri şi friza superioară. Cea inferioară prezintă un decor vegetal, sub forma unor lujere cu frunze de acant în volute, închizându-se la mijloc cu un cap de lup. Deasupra şi dedesubtul volutelor de acant sunt două benzi formate din unele proeminenţe mici (ove) şi altele mai alungite sub forma unor lenticule care alternează regulat. Între banda superioară şi volute apar pe unele blocuri din friza inferioară păsărele. A doua componentă a complexului este constituită din metope care sunt dispuse într-o suită circulară. Acestea sunt blocuri masive de piatră de formă unor prisme dreptunghiulare, cu suprafeţele exterioare figurate cu valoroase scene inspirate din luptele daco-romane. Ele au o importanţă inestimabilă pentru reconstituirea unor pasaje istorice valoroase pentru teritoriul istro-pontic de la sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea p.Chr. Dispunerea metopelor pare să respecte o anumită ordine dată de „povestirea” unor evenimente petrecute la Dunărea de Jos. Astfel primele 27 metope prezintă istoria unei prime bătălii purtate în câmpiile de sud ale Dobrogei sub forma a trei scene și anume: atacul şi lupta de cavalerie, apoi bătălia din jurul carelor şi ultima închinarea populaţiei civile şi a prizonierilor rezultaţi în faţa împăratului Traian. Următoarea serie de metope sunt grupate tot în trei scene şi anume marşul către marea bătălie, marea bătălie şi aclamaţia. Aceste evenimente s-au petrecut la Adamclisi, finalul reprezentând trecerea în revistă de către Traian a trupelor romane. Iniţial au fost un total de 54 metope (grupate în şase scene de câte nouă piese fiecare), care din nefericire nu s-au mai păstrat până astăzi în totalitate). Ele erau separate de pilaştri care erau executaţi în două variante: unii cu caneluri verticale şi alţii cu vrejuri, păstrându-se o alternanţă egală ca formă de manifestare. Ca reprezentări apar călăreţi romani în armuri (platoşe, coifuri, zale, scuturi ovale) şi înarmaţi cu lăncii, aspecte din cursul bătăliilor, aliaţii „barbari” (cu haine şi detalii specifice originii etnice). Armata romană este ilustrată mereu superioară inamicilor, atât ca soldaţi (inclusiv purtători de stindarde şi instrumentişti muzicali), cât şi ofiţeri, apoi demnitari şi chiar împăratul Traian (apare îmbrăcat cu tunică şi pelerină (paenula), respectiv cu o platoşă grecească şi ţine uneori într-una din mâini bastonul de comandant sau un sul cu date militare) în câteva ipostaze ce privesc organizarea atacurilor sau consiliile de încredere. Nu în ultimul rând sunt redate iconografic elemente ale bogăţiei ţinutului dobrogean şi elemente de îmbrăcăminte ale populaţiei locale. Cornişa monumentului este alcătuită din blocuri de piatră cu decorul funiei răsucite. Deasupra acesteia erau montate creneluri (cu reprezentarea în relief a unor prizonieri rezemaţi de arbori şi cu mâinile legate) şi blocuri de parapet (atticul festonat). Acoperişul este de formă tronconică şi este compus din 1000 de plăci de piatră, realizate sub forma unor solzi de peşte, aranjate în 19 sau 20 de rânduri suprapuse. Ele sunt de diferite dimensiuni, descrescătoare odată ce acoperişul urcă spre cele două baze hexagonale suprapuse. Ambele constituie un suport solid pentru colosalul trofeu din partea superioară a monumentului. La baza superioară, apare și pe nord și pe sud o inscripţie în limba latină, care a fost reconstituită după cum urmează: „Zeului Marte răzbunătorul, împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian, augustul, biruitorul germanilor, al dacilor, mare preot, având puterea de tribun al plebei pentru a XIII-a oară, proclamat de armată imperator pentru a VI-a oară, ales consul pentru a V-a oară, părintele patriei după ce a învins armata dacilor şi a sarmaţilor...”. Tot în această parte superioară a monumentului mai identificăm deasupra pilaştrilor bazei hexagonale superioare o friză unde sunt redate lăncii, suliţe, săbii curbate, arcuri cu săgeţi (captura de armament obţinută de armata romană de la inamici). Peste friză urmează o altă cornişă, apoi este clădit soclul care este aşezat pe o asiză hexagonală. Statuia trofeului este formată din cinci tamburi suprapuşi până la o înălţime de 4 metri, la care se adaugă trofeul însuşi care este şi el înalt de 5 metri. Aceasta exprimă opulenţa şi masivitate, elemente definitorii pentru autoritatea imperială romană. Personajul masculin al trofeului este îmbrăcat cu un costum şi armat cu echipament militar roman, însoțit de platoşe (iniţial existau şi lănci) pe care este imprimat chipul Meduzei, iar pe centrul cuirasei întâlnim o floare mare de acant, un cavalerist în galop, un vultur sau acvilă cu aripile desfăcute şi o sabie băgată în teacă. Echipamentul cuprinde spre partea inferioară o lorica, respectiv două cnemidae. Mai apar la picioarele personajului trei captivi (două femei în poziţie şezândă şi un bărbat în picioare cu mâinile legate la spate). Respectivele prezențe simbolizează supunerea populaţiei autohtone în urma bătăliilor duse în provincia Moesia Inferior, acesta fiind şi subiectul evenimentului comemorat prin ridicarea monumentului triumfal. Dar Trofeul în sine avea şi valoare de cenotaf, având o profundă semnificaţie funerară. Iar forma sa este un indiciu în acest sens. Monumentul triumfal de la Adamclisi constituie unul dintre cele mai însemnate monumente de artă provincială romană, nu numai de pe teritoriul României, dar şi de pe toată întinderea vechii lumi romane imperiale. Altarul și mausoleul Pe acelaşi platou, la 250 m vest-nord-vest față de monument, se află altarul funerar dedicat celor aproximativ 3.800 de soldaţi romani căzuţi pe câmpul de luptă. Acesta este realizat sub forma unei baze care este construită în trepte, cu o formă prismatică şi care era acoperit cu un acoperiş constituit din ţigle şi piatră. Pilaştrii încadrau vaste suprafeţe unde erau imprimate numele şi gradul combatanţilor romani, grupaţi chiar pe unităţile componente (iar ca membrii ai unor unităţi de luptă sunt amintiţi pretorieni, legionari, missicii, auxiliari). S-au mai păstrat din ornamentica fragmente de friză, de arhitravă şi de pilaştri (candelabru vegetal, o ghirlandă, un vrej). De asemenea este prezentă o inscripţie dedicantă: „In memoriam fortissimorum virorum qui pugnantes pro republica, bello dacico, morte accubuerunt” (în amintirea bărbaţilor prea viteji, care luptând pentru patrie, în războiul cu dacii s-au culcat întru moarte”). Generalul roman căzut în confruntarea militară pare a fi avut domiciliul la Neapolis. La aproximativ 100 metri de monument există o movilă de pământ (înaltă de 2,50 m şi cu un diametru de aproximativ 20 m) în interiorul căreia săpăturile arheologice de specialitate au relevat prezenţa unor infrastructuri de piatră şi lemn care ar fi aparţinut unui mausoleu. Construcţia de piatră era de formă pătrată și se sprijinea pe o bază solidă formată din şase trepte de piatră. Au fost identificate patru inele concentrice realizate din piatră şi mortar în manieri diferite, dintre care primul este realizat în tehnică opus quadratum, iar trei în opus coementicium. Construcţia cu caracter funerar are în zona centrală un mormânt (tumulus), probabil aparținătoare unui ofițer important roman, unde ar fi trebuit să fi existat o urnă de incineraţie cu resturile acelui praefectus castrorum. De asemenea, au mai fost recuperate fragmente arhitectonice şi plăci de piatră pe care erau gravate inscripţii latine. Cele două monumente au fost ridicate după finalizarea bătăliei sau în 102 p.Chr. Ele au premers trofeul care a fost construit între anii 106-109 (între 10 decembrie 108 şi 10 decembrie 109). Muzeul Adamclisi Clădirea a fost inaugurată în 1977 și cuprinde vestigii arheologice descoperite în urma cercetărilor arheologice și a descoperirilor fortuite în cetatea Tropaeum Traiani, la monument (piesele originale) şi în vecinătatea imediată sau mai îndepărtată. Sunt prezente colecţii ceramice, colecţii-piese de arhitectură, colecţii-podoabe etc. De asemenea sunt expuse metope, friza inferioară şi cea superioară, pilaştrii, crenelurile şi blocurile de parapet ale atticului festonat, statuia colosală a trofeului, inscripția şi friza cu arme, resturi ale pereţilor altarului cenotaf, fragmente din soclul statuii trofeului pe care sunt sculptate chipul meduzei şi cnemide, un suport de solz, un solz de la acoperişul tronconic. Continuăm cu cele 48 de metope originale (din cele 54 existente odinioară) într-o ordine conformă cu desfăşurarea evenimentelor din iarna anilor 101-102 a.Chr. Mai enumerăm ca prezente un bogat material epigrafic (aşa cum se constată prin inscripţia de pe soclul statuii privind menţionarea în anul 116 a locuitorilor Traianenses Tropaienses), inscripţia dedicativă provenind de la monumentul triumfal, stele funerare (reutilizate în timp ca materiale de construcţie) dintre care se remarcă cea a lui L. Fufidius Lucianus a cărui funcţie în cadrul administraţiei oraşului trădează declararea acestuia la 170 p.Chr. ca municipium sau altele care amintesc despre prezenţa unor veterani ce proveneau din Legio V Macedonica sau menţiuni de negustori provenind din Siria, Palestina, Grecia etc.), basoreliefuri (cu reprezentări ale unui tropaeum, ale lui Thanatos), fragmente de apeducte, capiteluri cu impostă, alte fragmente arhitectonice, ceramică romană de uz comun sau de lux, unelte, obiecte de podoabă (inele cu gemă, fibule, aplice, clopoţei), chei etc. Nu în ultimul rând reținem prezența unui deosebit mic trofeu care redă la o scară mult mai redusă statuia colosală/trofeu care a fost descoperit la poarta de est a cetății, o adevărată emblemă a orașului în prima jumătate a secolului al IV-lea p.Chr. Prezentarea muzeistică se încheie cronologic cu materiale ceramice specifice secolelor IX-XIII provenind din morminte de inhumaţie. Bibliografie R. Florescu, Ghid arheologic al Dobrogei, Bucureşti, 1968. A. Rădulescu, C. Scorpan, R. Florescu, Itinerare arheologice dobrogene, Bucureşti, 1976. A. Rădulescu, Tropaeum Traiani. Monumentul şi cetatea, Bucureşti, 1988. Gh. Papuc, Tropaeum Traiani, Constanţa, 2008.  (texte selectate din expoziția "140 DE ANI DE ARHEOLOGIE DOBROGEANĂ", MINAC , 2018) Monumentul triumfal Tropaeum Traiani de la Adamclisi, jud. Constanţa, a fost construit ca urmare a confruntărilor dramatice de la sfârşitul primului război daco-roman, petrecute în provincia Moesia Inferior şi acolo. Inaugurat în anul 109, el celebra victoria greu obţinută a romanilor împotriva dacilor, geţilor şi aliaţilor lor. A fost ridicat pe locul bătăliei decisive de la începutul anului 102, iar inscripţia Monumentului conţinea dedicaţia împăratului Traian către Mars Vltor - Marte Răzbunătorul. Tot acolo, în imediata apropiere şi într-o poziţie semnificativă se află vestigiile mormântului tumular al unui comandant militar neidentificat şi ale altarului funerar dedicat celor câteva mii de oşteni romani căzuţi în lupte. Monumentul a fost ridicat pe cel mai înalt platou din regiune, aflat la cca. 150 m altitudine faţă de nivelul mării, ceea ce-l face vizibil de jur împrejur, ca şi astăzi când este reconstituit, de la mari distanţe, înainte de a fi în preajma lui. Monumentul se compune dintr-un tambur cilindric la care se ajunge urcând un şir de trepte, păstrate parţial până astăzi, pe care erau montate 54 de metope, blocuri de calcar sculptate în relief cu imagini ale confruntărilor militare ce avuseseră loc în zonă, alternând cu pilaștrii, decorați cu motive vegetalei. Partea superioară a cilindrului se compune dintr-o crenelatură pe care erau figurate proporţional neamurile barbare combatante. Tamburul era protejat cu un acoperiş format dintr-un fel de solzi din piatră. Deasupra se găseau suprapuse două prisme hexagonale, conţinând şi inscripţia dedicatorie a lui Traian către Marte Răzbunătorul, peste care se găsea trofeul propriu-zis, tipic roman. Conform studiilor specialiştilor, Monumentul avea înălţimea egală cu diamentrul său, cca. 40 m. Descoperirea şi cercetarea celor trei monumente este legată de numele lui Grigore Tocilescu. Timp de 12 ani (1882–1894), acesta a desfăşurat cercetări sistematice de amploare, care s-au concretizat în 1895, prin publicarea lucrării monografice Monumentul de la Adamklissi, apărută la Viena, în limbile română şi germană. În urma campaniilor dintre anii 1882–1885, Tocilescu era de părere că Monumentul datează din timpul lui Valens şi că celebrează victoria acestuia împotriva goţilor. Descoperirea însă, în perioada 1885–1889,a mai multor fragmente din inscripţia dedicatorie i-a permis datarea cu exactitate a Monumentului în anii 108–109. Descoperirea unui monument atât de important în Dobrogea abia alipită la România reprezenta un suport solid pentru conştiinţa naţională, cu referire la originile neamului românesc. S-a pus aşadar atunci problema ilustrării acestui tablou al istoriei apariţiei românilor prin „refacerea” Monumentului. Nu pe loc, pentru că, potrivit clamărilor lui Nicolae Iorga din Parlamentul României, în Dobrogea abia anexată situaţia rămânea încă nesigură. Va fi urmat, conform propunerii lui Mihail Kogălniceanu, larg susţinut în epocă, refacerea monumentului într-o piaţă publică din Bucureşti. Însuși Grigore Tocilescu agreea această propunere. Cu mari eforturi piesele sunt aduse la Bucureşti, însă poiectul „refacerii” nu s-a mai concretizat. Cărate în care trase de boi până la Rasova (drumul cel mai scurt de la Adamclisi la Dunăre ajunge în această localitate), erau apoi încărcate pe şlepuri şi transportate până la Giurgiu, de unde, pe calea ferată, ajungeau în Bucureşti. Transportul pieselor a durat câţiva ani, încheindu-se în 1888. Aduse şi depuse iniţial în curtea Universităţii, unde în vremea aceea funcţiona Muzeul Naţional de Antichităţi, acestea au fost mutate în 1923, la cererea lui Vasile Pârvan, în parcul Carol, unde au fost expuse în funcţie de organizarea Muzeului Militar amenajat acolo. În 1948, din iniţiativa arhitectului Horia Teodoru, au fost mutate în curtea Muzeului de Artă Naţională, în prezent Muzeul Ţăranului Român. Ulterior, piesele au fost aduse înapoi în locul descoperirii, şi expuse sub sticlă, lângă nucleul Monumentului, într-o formă sui-generis, amintind de aranjamentul original şi la o înălţime accesibilă vizitatorului. Odată cu restaurarea Monumentului în 1977, prin montarea de cópii pe un schelet metalic, aşezat deasupra miezului de zidărie al Monumentului, piesele originale au fost aranjate în muzeul din localitate, tot atunci inaugurat. Se împlinea astfel dezideratul lui George Murnu care, în 1910, avusese ideea construcţiei unui muzeu al sitului, conceput ca o modalitate de a adăposti nu numai piesele netransportabile în capitală, dar şi descoperirile din zonă, constituind atât un punct de interes ştiinţific, cât şi „o şcoală de învăţătură practică” pentru comunitatea locală. Cu ocazia lucrărilor de restaurare au fost reluate cercetările arheologice la cele trei monumente. Acestea au fost întreprinse de Mihai Sâmpetru, iar rezultate lor au fost prezentate în volumul al II-lea din seria monografică Tropaeum Traiani, dedicat acestora şi publicat în 1984.  Cetatea romană Tropaeum Traiani Localizare: Adamclisi, jud. Constanţa Monument istoric: CT-I-m-A-02567.01 în LMI Cercetări arheologice iniţiate în 1891 Colectivul de cercetare: Grigore Tocilescu, George Murnu, Paul Nicorescu, Gheorghe Stefan, Ion Barnea, Alexandru Barnea, Ioana Bogdan-Cătăniciu, Gheorghe Papuc, Mihai Irimia, Maria Bărbulescu, Mihai Sâmpetru, Alexandru S. Ştefan, A. Panaitescu, Catrinel Domăneanţu, Petre Diaconu, Radu Ocheşanu, Constantin Scorpan, Nicolae Gostar, Constantin Iconomu, Mihai Ionescu, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Nelu Zugravu, Margareta Arsenescu, Carol Căpiţă, Emilian Gămureac, Robert Constantin, Alexandru Nicolae, Alexandru Alexiu, Severus Ionescu, Cristian Olariu, Adriana Panaite, Gabriel Talmaţchi, Liviu Lungu, Constantin Şova, Marius Lascu. Încadrare cronologică: sec.: I–VI. Oraşul roman Tropaeum Traiani se află în sud-vestul Dobrogei, la jumătatea drumului dintre Dunăre şi Marea Neagră. Numele lui este legat de Monumentul Triumfal ce se găseşte în apropiere, la 2 km spre est, inaugurat de romani în anul 109 p.Chr. Ruinele aşezării se găsesc ca într-un amfiteatru pe o colină mai joasă, apărată de dealuri de jur împrejur şi protejată spre sud de valea unui mic pârâu, numită de localnici „valea Urluii”. Oraşul se afla la o importantă răscruce de drumuri ce duceau de la Dunăre spre Marea Neagră şi de la sud spre nord, prin mijlocul Dobrogei. De la sfârşitul antichităţii până la începutul secolului al XIX-lea despre ruinele din zonă nu apar nici un fel de informaţii. Cu începere de la aceea dată mai mulţi călători străini dau informaţii sumare, iar în 1882 Grigore Tocilescu ajunge într-o vizită la Adamclisi, însoţit de Mihail C. Sutzu. Este momentul începutului cercetărilor la Monumentul Triumfal, urmate din 1891, de primele şi cele mai consistente cercetări arheologice în oraşul roman Tropaeum Traiani, cel mai vechi şantier arheologic din România. Săpăturile au fost efectuate de-a lungul a 12 campanii, în anii: 1891–1893, 1895–1897, 1904–1909. În cei 18 ani de cercetări arheologice a fost stabilit conturul incintei oraşului, au fost dezvelite trei porţi (cea de Nord a fost identificată în anii '990) şi 8 din cele 22 de turnuri ale zidului oraşului identificate parţial, basilica forensis, patru basilici creştine în oraş şi una cimiterială, pe dealul dinspre nord de oraş. Tocilescu a reuşit înfiinţarea unui muzeu local, ca şi în alte locuri unde a desfăşurat săpături, precum şi a unei rezervaţii arheologice. Pentru Adamclisi, actul regal de constituire a acesteia datează din anul 1906, prin Adresa Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, Direcţiunea Domeniilor, nr. 53022/iulie 1906, document regăsit la Arhivele Naționale, în 1992, de către Alexandru Barnea. După decesul prematur al lui Tocilescu, în 1909, cercetările au fost continuate printr-o singură campanie de către George Murnu şi au fost întrerupte în 1911 de Vasile Pârvan, care va scrie, pe baza manuscriselor rămase de la Tocilescu şi colaboratorii săi, precum şi a inscripţiilor deja publicate, un studiu sintetic valabil până astăzi, Cetatea Tropaeum, apărut în 1911, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (numărul IV) şi ca volum separat, în acelaşi an. Între 1935–1945, Paul Nicorescu reia, cu întreruperi, cercetările, iar în 1947 Gh. Ştefan şi Ion Barnea au întreprins o campanie de scurtă durată. Săpăturile sistematice au fost reluate în 1968, de un colectiv de cercetători de la institutele de arheologie din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa, Muzeul din Mangalia, Universitatea Bucureşti, Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, coordonat de Ion Barnea, şi din 1980 de Alexandru Barnea, şi se desfăşoară fără întrerupere până în prezent. Cercetările cele mai recente arată că oraşul a fost refăcut de Traian, după primul război daco-roman, când capătă şi statutul juridic de municipium. Numele autohton anterior al aşezării de aici (localizată probabil pe platoul din faţa Porţii de Est şi cercetată între anii 1994–2009) rămâne încă necunoscut. Ocupând o suprafaţă de cca. 10 ha, oraşul va trece prin mai multe etape de evoluţie, fiind refăcut masiv la începutul epocii romane târzii. Pe parcursul a şase secole de existenţă aşezarea va evolua de la o comunitate urbană romană tradiţională la cea creştină din secolele V-VI p.Chr. Ruinele astăzi vizibile aparţin mai ales acestei perioade. Două străzi monumentale, flancate de portice, basilici creştine, patru în interior (A, B, C, D – dintre care una episcopală, având în imediata apropiere un baptisterium - construcţie pentru botez la primii creştini, şi toate prevăzute cu cripte pentru martiri sau moaşte de martiri, foarte numeroşi în regiune la începuturile creştinismului) şi două în exterior (dintre care una aparţinând necropolei care se întindea pe dealul de la nord de cetate), o basilică civilă şi alte construcţii, toate apărate de masivul zid de incintă. Oraşul dispunea de aducţiuni de apă curentă şi de canalizare, precum şi de băi publice, amplasate la circa 100 m sud-vest de cetate. I s-a adăugat, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, o anexă fortificată pe latura de sud-est, care a funcţionat circa un secol. Cercetarea arheologică de la Tropaeum Traiani face parte din categoria cercetărilor sistematice care au au ca scop cunoaşterea evoluţiei unui oraş fondat de romani ab initio. Săpăturile arheologice din ultimii ani se desfăşoară în Sectoarele A şi C, unde se are în vedere ccercetarea monumentelor din aceste zone, a evoluţiei lor în perioada romană târzie, a tramei stradale şi a relaţiei dintre acestea şi monumentele anterioare, precum şi relaţia lor cu zidul de incintă. Sunt documentate nivelele datate în epocă romană târzie şi acolo unde topografia locului o permite, cele romane timpurii prin sondaje arheologice, cu protejarea monumentelor existente. Se pot astfel formula observații și ipoteze de lucru privind organizarea spaţiului urban, alcătuirea şi evoluţia unei insula de locuire, traseele de circulaţie în interiorul acesteia și legătura cu restul țesutului urban, precum și, acolo unde este posibil destinaţia clădirilor, în special a celor aflate în imediata apropiere a edificiilor de cult creștine. Pentru completarea datelor privind teritoriul care depindea din punct de vedere juridic de oraşul roman sunt organizate anual cercetări de suprafaţă.  Unul dintre cele mai importante obiective istorice de pe teritoriul României, Complexul Muzeal Tropaeum Traiani/Adamclisi este vizitat anual de mii de turiști, din țară și din străinătate. Din această toamnă, în cele trei puncte ale complexului – Monumentul, Cetatea și Muzeul – au fost montate un număr de nouă noi panouri de informare, care conțin detalii despre fiecare obiectiv în parte. Panourile în cauză au fost donate de o persoană particulară - domnul Ion Iorgulescu. Fiu al satului Adamclisi, a copilărit și a învățat aici până la vârsta de 18 ani, când a plecat la București pentru a urma cursurile Facultății de Drept. A urmat o carieră în domeniul juridic, iar în prezent locuiește în Danemarca. Ion Iorgulescu nu a uitat niciodată meleagurile natale, cele încărcate de istorie milenară, locurile unde s-a format ca om. Pasionat de istorie și mândru de apartenența sa, el vine în fiecare an, de câteva ori, la Adamclisi. A decis să facă această donație din dorința de a pune umărul la promovarea corespunzătoare a acestor obiective. În același timp, acțiunea sa este menită să trezească și interesul altor posibili donatori, care să îi repete gestul. Cele nouă panouri montate în această toamnă sunt redactate bilingv, în română și engleză. Textele conțin informații prețioase legate de construirea Monumentului Triumfal și de ridicarea cetății Tropaeum Traiani, precum și date referitoare la evoluția șantierului arheologic. Sunt astfel prezentate și inedite imagini de epocă, fotografii ale ruinelor celor două obiective, în diverse perioade ale epocii moderne. Nu în ultimul rând, pe unul dintre panouri poate fi studiat un interesant traseu turistic, propus vizitatorilor, și pe care sunt trecute cele mai importante obiective cultural-istorice din sudul județului Constanța. Machetarea și grafica panourilor a fost realizată de Tiberiu Ivan 9SC Hyacint Design SRL) și conservator IA Mariana Petruț (MINA Constanța), conținutul științific și prelucrarea grafică a planurilor fiind asigurate de dr. Adriana Panaite (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București), dr. Gabriel Talmațchi (MINA Constanța) și dr. Robert Constantin (Muzeul de Arheologie „Callatis” Mangalia). Punerea în valoare și promovarea obiectivelor de la Adamclisi nu trebuie să constituie, exclusiv, apanajul unei instituții muzeale sau a unei autorități, ci și deziderate ale membrilor comunității civile, care au datoria de a respecta și îngriji, dar și promova, extraordinarul patrimoniu cultural-istoric al ținutului dintre Dunăre și Mare, Dobrogea.

Tur virtual

Resurse Web

Organigrama

Declarații de avere

rapoarte de activitate

Adresa: Piața Ovidiu nr. 12,

900745, Constanța.

Tel./Fax: +4 0241 618 763

E-mail: minaconstanta@gmail.com

date de contact

caută în site

Copyright © 2015 Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța

Hosted by