Ziua de 15 ianuarie  a fost declarată prin lege, în urmă cu 12 ani, drept Ziua Culturii Naționale, o ocazie de a promova anual cultura, arta și efortul academic din România. Legea în cauză, nr. 238 din 7 decembrie 2010, a stipulat ca această celebrare să aibă loc în ziua de naștere a marelui poet național, Mihai Eminescu, însă Ziua Culturii Naționale reprezintă mult mai mult decât o ocazie de a-l omagia pe acest geniu creator al tuturor românilor. Astfel, 15 ianuarie este mai ales o zi de reflecție asupra modului în care evoluează cultura națională și implicit, proiectele culturale de interes național. În categoria acestor proiecte culturale intră și cele de conservare, reabilitare, punere în valoare și promovare a marilor obiective istorice din Dobrogea, teritoriu ce posedă un patrimoniu extraordinar, căruia trebuie să i se acorde o dosebită atenție.

Aceste acțiuni de prezervare, conservare și reablitare a unor situri și monumente istorice au reprezentat și în anul 2022 o prioritate pentru instituțiile constănțene abilitate, Consiliul Județean Constanța și Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța. După 65 de ani de la descoperire și la 50 de ani după ultima încercare de punere în valoare a sa, Complexul rupestru de la Murfatlar are posibilitatea să intre, în sfârșit, într-un amplu proces de refacere și consolidare, la finalul căruia să poată fi pus în valoare, așa precum o merită.

Aflat în ultimele decenii într-o continuă stare de degradare, Complexul rupestru cu o vechime de peste un mileniu va putea fi acum salvat, urmând ca el să devină, în viitorul apropiat, un obiectiv turistic vizitabil și un sit arheologic care să demonstreze, o dată în plus, bogăția patrimonială a ținutului dintre Dunăre și Mare.

Astfel, în 2022 s-a lucrat efectiv pentru stoparea și evitarea degradării accelerate, pentru ca acest fragil complex să fie cât mai bine ferit de eroziuni și de intemperii, dar a fost și finalizat proiectul tehnic pentru Conservarea, protejarea și punerea în valoare a acestui obiectiv, care prevede  conservarea și restaurarea monumentului compus din faleza de cretă și bisericuțe, chilii, încăperi săpate, suprafețe murale incizate sau sculptate, stabilizarea versantului de calcar, captarea și dirijarea apelor de infiltrare freatică și acoperiri de protecție. Nu în ultimul rând, vor fi făcute circuite de vizitare și vor fi efectuate amenajări peisagistice, dar va fi construit și un muzeu de sit și un centru de primire a vizitatorilor.

Pentru o mai bună înțelegere a importanței acestui reper al istoriei și culturii naționale, prezentăm elementele sale principale; la redactarea prezentului material a fost folosit în principal studiul sintetic Damian Oana, Samson Andra, Vasile Mihai. Consideraţii arheologice / The rupestrian site of Murfatlar- Basarabi, 50 years after its discovery archaeological investigations. Materiale şi cercetãri arheologice, SN, 5, 2009, 117-158.

Complexul rupestru de la Murfatlar-Basarabi a fost descoperit în iunie 1957, în urma unor lucrări de extindere prin împuşcare a zonelor de exploatare a cretei în cariera modernă, lucrări care au dezvăluit intrarea într-o bisericuţă ce va fi numită ulterior B1.

Curând după descoperire, Institutul de Arheologie din Bucureşti şi Muzeul Regional Constanţa au demarat săpături arheologice pentru degajarea complexului arheologic. Colectivul inițial de cercetare a fost alcătuit din arheologii Ion Barnea, Petre Diaconu, Adrian Rădulescu şi Radu Florescu, cărora li s-a adăugat arhitectul Virgil Bilciurescu, de la Direcţia Monumentelor Istorice, iar cercetările arheologice au continuat și în 1958 și 1960-1962.

Cercetările au dus la identificarea unui ansamblu de monumente, conţinând exploatări de carieră, bisericuţe şi chilii, locuinţe şi morminte, toate săpate în roca moale, cu pereţii acoperiţi de o multitudine de semne incizate. Prin caracteristicile arhitectonice, prin varietatea decoraţiei incizate, extrem de abundente din cauza naturii rocii în care au fost cioplite monumentele, prin prezenţa a numeroase inscripţii, ale căror conţinut şi interpretare continuă să suscite controverse, monumentul s-a constituit într-un exemplu aparte de descoperire, cu probleme particulare de investigare, înregistrare, interpretare, conservare şi punere în valoare.

În privinţa datării complexului rupestru, s-au emis mai multe ipoteze ce au acoperit intervalul secolelor IX-XI. Acestea au fost elaborate pe baza ceramicii descoperite, a semnelor incizate pe pereţii monumentului, a unor inscripţii, respectiv inscripţia în limba slavă din dreapta intrării în bisericuța B1 - leat 6500 (= anul 992), şi grafitul în limba greacă „Luna martie, indictionul 10, anul 6490” (= 982), incizat pe mijlocul peretelui de vest al bisericuței B4, precum şi a relaţiei dintre monument şi limita cronologică a zidirii valului de piatră – anul 943, înscris pe un bloc din temelia sa, socotit un terminus post quem pentru datarea acestuia. Propunerile pentru datarea complexului sunt următoarele: Ion Barnea şi Virgil Bilciurescu îl datează spre ultima treime a secolului al IX-lea şi până la sfârşitul anului 1000, dar I. Barnea mai propune şi o altă datare, anume sfârşitul secolului al X-lea – începutul secolului al XI-lea, în vreme ce Petre Diaconu propune o datare în a doua jumătate a secolului al X-lea, istoriografia bulgară îl încadrează în secolele IX-X, iar recent, cercetătoarea Oana Damian opinează, în principal pe baza asocierii categoriilor ceramice descoperite, pentru a doua jumătate a secolului al X-lea.

Complexul monastic de la Murfatlar-Basarabi se încadrează în „orizontul aşezămintelor monahale rupestre”, definit printr-o suită de complexe săpate în stâncă (ori în cretă), situate toate în sudul Dobrogei istorice. Refugiile monahale – peşterile de la Casian, Cheia - „la Izvor”, Limanu, cariera de la Aliman şi eventual, cea de la Cernavodă, ansamblurile de la: Dumbrăveni, Kanaghiol – Silistra, Suha-Reka, din zona Caliacrei şi a Varnei au fost folosite în aceeaşi perioadă cu aşezământul de la Murfatlar-Basarabi.

Complexul rupestru de la Murfatlar-Basarabi este dispus pe trei niveluri sau terase, corespunzând cu trei etape de activitate ce s-au succedat în timp destul de repede: terasa cea mai înaltă reprezentată prin intrarea în bisericuţa B 1 şi prin bisericuţele E 3 şi E 5, galeriile funerare G 1-5; terasa de la mijloc este marcată de intrarea în bisericuţa B 3 cu anexele respective şi de majoritatea mormintelor, iar terasa inferioară de intrarea în bisericuţa B 4.

B 1 este prima bisericuţă descoperită în 1957. Este cioplită pe panta de nord a dealului Tibişir, la un nivel mai înalt decât celelalte trei. Dimensiunile ei sunt de 6 m lungime şi 2 m lăţime şi înălţime. Planul este dreptunghiular, neregulat şi este compus de la vest la est din trei încăperi (pronaos, naos şi altar). Cele trei încăperi sunt separate prin intermediul a doi pereţi păstrați în masivul de cretă, groşi de aproximativ 0,50 m fiecare şi având în mijloc câte o deschidere arcuită în partea de sus. Pronaosul comunică cu exteriorul prin deschiderea de pe latura de nord (având dimensiunile de 2,20 × 1,60 m); în pronaos, pe latura de sud, există o băncuţă joasă, iar pe cea de est sunt două postamente, cruţate în masivul de cretă. Naosul are pe peretele de nord o masă în forma unui bloc de cretă înalt de 0,88 m, iar lângă altar o masă pentru ofrande.

B 2  este situată cel mai sus dintre toate şi este cea mai mică. Se află la 7,50 m distanţă de intrarea în B1 şi comunică cu B 3 printr-un tunel. Din păcate, bisericuţa s-a prăbuşit în partea superioară încă din vechime, pereţii păstrându-se doar pe o înălţime de maximum 1,50 m. Dimensiunile ei sunt de 4 × 2,20 m. Planul este asemănător cu cel al B1, împărţit în trei încăperi (pronaos, naos şi altar) situate la acelaşi nivel. Pronaosul are lungimea de 1,12-1,35 m şi comunica cu naosul prin trei deschideri tăiate într-un perete subţire, din care nu s-a mai păstrat decât baza cu cele trei praguri cioplite. Naosul are dimensiunile de 2,20 × 1,10 m şi comunică cu altarul printr-o singură deschidere, largă de 0,45 m, tăiată în mijlocul unei balustrade, poate iniţial un perete având grosimea medie de 0,35 m. Pe peretele dinspre altar, în colţuri, naosul mai prezintă două postamente.

B 3 se află sub B 2, iar planul ei diferă de celelalte, având doar două încăperi (naos şi altar), iar spre sud are câteva încăperi anexe, în care au fost descoperite morminte şi culoarul de comunicare cu B 2. Tot în anexe, într-una dintre încăperi, podeaua lipseşte (pe o suprafaţă de circa 1 × 0,50 m ) pentru a comunica cu B 4. Naosul este de formă dreptunghiulară, cu laturile de 2,50 × 2 m, şi înălţimea de 2,10 m. La intrarea în naos, se mai păstrează urmele a ceea ce au fost stâlpii de susţinere a uşii, iar pe peretele dinspre altar se mai păstrează o banchetă păstrată în cretă. Camera altarului este absidată spre est, cu diametrul de 2,05 m şi înălţimea egală cu diametrul. Încăperile anexe - trei cripte şi o galerie strâmtă şi îngustă, sub formă de „melc” - au avut probabil destinaţia de spaţii de înmormântare.

B 4 se află sub B 3, la nivelul cel mai de jos al masivului-peninsulă. Este şi cea mai mare, având dimensiunile de 7 × 3,50 m. Accesul în interior se face printr-o deschidere, în partea de nord, înaltă de 1,70 m şi largă de 0,60-0,80 m. Planul este asemănător cu cel al B 1 şi B 2, împărţit în trei camere: pronaos, naos, altar la care se adaugă şi o criptă pe peretele de sud al naosului. Pronaosul este o încăpere dreptunghiulară, îngustă, separată de naos prin doi stâlpi pătraţi, cruţaţi în masiv, la mijloc şi alţi doi „zidiţi” în cărămizi de cretă. Naosul este încăperea cea mai mare a B 4. Este uşor boltită, are un stâlp mare în centru, cu patru laturi, pentru susţinere, şi câte doi mai mici în laterale, legaţi de câte o mică banchetă fiecare. Pe peretele de sud comunică cu o criptă.

În extremitatea de sud a complexului, se găsesc alte două bisericuţe-paraclis. Prima dintre ele este E 3, distrusă în cea mai mare parte, compusă din naos şi altar și orientată spre est, cu dimensiunile de circa 6 × 3,50 m. Naosul este de formă trapezoidală, cu laturile măsurând între 1,40 m şi 2,05 m. Camera altarului este sub formă de absidă, cu lărgimea de 1,50 m. E 5 se află spre interiorul masivului, la est de E 3. Legătura cu E 3 se face printr-o deschidere din altarul acesteia, comunicând însă şi cu E 2 printr-un culoar, ce se află pe peretele de sud al naosului. Planul este alcătuit din două camere: naos şi altar. Naosul este de formă patrulateră, cu dimensiunile laturilor de circa 3 m şi înălţimea medie de 2,20 m. Se desparte de altar printr-o nişă, flancată de alte două nişe mai mici, ce îndeplineau funcţia de prothesis şi diaconicon.

Bisericuţele urmează un plan simplu, dreptunghiular, uşor de cioplit, variind însă ca proporţii şi compartimentare interioară. Unele au naos, pronaos şi altar, altele au doar două încăperi – altar şi naos. Sfânta masă este de forma unui bloc patrulater, fiind cioplită în peretele absidei altarului. Benzile de vopsea roşiatică ce decorează feţele arcadelor şi resturile din aceeaşi vopsea, păstrate împrejurul unor nişe pentru opaiţe şi pe tencuiala unor deschideri, duc la presupunerea că interioarele erau vopsite. Creta în care a fost săpat complexul rupestru a permis incizarea unui însemnat număr de inscripţii şi reprezentări. Din cauza degradării sitului, numărul de graffiti vizibili se reduce cu fiecare zi. Inscripţiile au fost incizate pe pereţii celor şase bisericuţe şi pe pereţii C 1, pe peretele din stânga G 4, pe unele blocuri cioplite din cariera de cretă, înregistrânduse trei în limba greacă, 20 chirilice în limba slavă veche şi una glagolitică şi circa 60 de inscripţii runice, încă nedescifrate.

Pe lângă textele incizate, pe pereţii carierelor, bisericuţelor şi camerelor funerare, se mai găsesc şi reprezentări geometrice, zoomorfe şi antropomorfe, unele cu pronunţată şi explicită încărcătură religioasă. Se remarcă prezenţa motivelor de ordin creştin, precum: crucea, principalul simbol creştin, cel mai des şi mai variat reprezentată şi porumbelul; scene liturgice cunoscute, primitiv redate; planul unei biserici; reprezentările de oranţi şi/sau orante, ca şi de sfinţi – personaje identificate cu Iisus Christos, Sf. Ioan Botezătorul sau Sf. Theodor; motive biblice. Există şi motive cu un pronunţat caracter simbolic precreştin, printre care pomul vieţii, corabia sau labirintul. Pe lângă reprezentări religioase, sunt incizate şi animale fantastice – şerpi împletiţi, dragoni, cu sau fără cap de fiară, animale prezente în mitologia şi în arta nord-europeană, dar şi reprezentări de animale obişnuite (cai, iepuri, câini, cerbi, vulpi, păsări), cai şi călăreţi. Sunt şi reprezentări insolite, precum: pentagrama, ţintarul, coarnele de consacraţie. În privinţa obiectelor de cult folosite, putem aminti descoperirea a două cruci, una din cretă şi cealaltă din foiţă de aramă, a trei ouă şi a câtorva potire euharistice, de asemenea din cretă.

Materialul arheologic descoperit este reprezentat în principal de ceramică: uzuală, cenuşie cu decor lustruit, caolinoidă decorată cu vopsea roşiatică, acoperită cu smalţ verdemăsliniu, amfore şi urcioare amforoidale. Au fost descoperite unelte din fier – şapte târnăcoape şi un topor, dar și obiecte mărunte precum gresii şi tocile pentru ascuţitul uneltelor folosite la cioplirea cretei, pietre de râşniţă, cuţite, un amnar, unelte de corn, fusaiole şi greutăţi de cretă, dar şi de lut.

Complexul Murfatlar-Basarabi a devenit, imediat după descoperirea sa, un subiect de atracţie, fiind vizitat atunci în exces şi fără supraveghere. Din 1960, din cauza vizibilului proces de erodare înregistrat de cretă, au demarat acţiuni de protecţie. Sub adăpostul unei construcţii de protecţie parţiale, restul monumentului fiind acoperit de o amenajare temporară din lemn, complexul a fost consolidat şi restaurat prin anastiloză (prin infiltraţii cu beton), în cadrul unui proiect coordonat de Direcţia Monumentelor Istorice. Din păcate, acest proces nu a fost finalizat, proiectul fiind abandonat la începutul anilor `70 ai secolului trecut, după ce Direcția Monumentrelor Istorice a fost reorganizată.