Complexul muzeal „Tropaeum Traiani” Adamclisi

    (texte selectate din expoziția "140 DE ANI DE ARHEOLOGIE DOBROGEANĂ",

MINAC , 2018)

 

 

         Monumentul triumfal Tropaeum Traiani de la Adamclisi, jud. Constanţa, a fost construit ca urmare a confruntărilor dramatice de la sfârşitul primului război daco-roman, petrecute în provincia Moesia Inferior şi acolo. Inaugurat în anul 109, el celebra victoria greu obţinută a romanilor împotriva dacilor, geţilor şi aliaţilor lor.

      A fost ridicat pe locul bătăliei decisive de la începutul anului 102, iar inscripţia Monumentului conţinea dedicaţia împăratului Traian către Mars Vltor - Marte Răzbunătorul. Tot acolo, în imediata apropiere şi într-o poziţie semnificativă se află vestigiile mormântului tumular al unui comandant militar neidentificat şi ale altarului funerar dedicat celor câteva mii de oşteni romani căzuţi în lupte.

        Monumentul a fost ridicat pe cel mai înalt platou din regiune, aflat la cca. 150 m altitudine faţă de nivelul mării, ceea ce-l face vizibil de jur împrejur, ca şi astăzi când este reconstituit, de la mari distanţe, înainte de a fi în preajma lui.

      Monumentul se compune dintr-un tambur cilindric la care se ajunge urcând un şir de trepte, păstrate parţial până astăzi, pe care erau montate 54 de metope, blocuri de calcar sculptate în relief cu imagini ale confruntărilor militare ce avuseseră loc în zonă, alternând cu  pilaștrii, decorați cu motive vegetalei.  Partea superioară a cilindrului se compune dintr-o crenelatură pe care erau figurate proporţional neamurile barbare combatante. Tamburul era protejat cu un acoperiş format dintr-un fel de solzi din piatră. Deasupra se găseau suprapuse două prisme hexagonale, conţinând şi inscripţia dedicatorie a lui Traian către Marte Răzbunătorul, peste care se găsea trofeul propriu-zis, tipic roman. Conform studiilor specialiştilor,  Monumentul avea  înălţimea  egală cu diamentrul său, cca. 40 m.

        Descoperirea şi cercetarea celor trei monumente este legată de numele lui Grigore Tocilescu. Timp de 12 ani (1882–1894), acesta a desfăşurat cercetări sistematice de amploare, care s-au concretizat în 1895, prin publicarea lucrării monografice Monumentul de la Adamklissi, apărută la Viena, în limbile română şi germană. În urma campaniilor dintre anii 1882–1885, Tocilescu era de părere că Monumentul datează din timpul  lui Valens şi că celebrează victoria acestuia împotriva goţilor. Descoperirea însă, în perioada 1885–1889,a mai multor fragmente din inscripţia dedicatorie i-a permis datarea cu exactitate a Monumentului în anii 108–109.  Descoperirea unui monument atât de important în Dobrogea abia alipită la România reprezenta un suport solid pentru conştiinţa naţională, cu referire la originile neamului românesc. S-a pus aşadar atunci problema ilustrării acestui tablou al istoriei apariţiei românilor prin „refacerea” Monumentului. Nu pe loc, pentru că, potrivit clamărilor lui Nicolae Iorga din Parlamentul României, în Dobrogea abia anexată situaţia rămânea

încă nesigură. Va fi urmat, conform propunerii lui Mihail Kogălniceanu, larg susţinut în  epocă, refacerea monumentului într-o piaţă publică din Bucureşti. Însuși Grigore Tocilescu agreea această propunere.

        Cu mari eforturi piesele sunt aduse la Bucureşti, însă poiectul „refacerii” nu s-a mai concretizat. Cărate în care trase de boi până la Rasova (drumul cel mai scurt de la Adamclisi la Dunăre ajunge în această localitate), erau apoi încărcate pe şlepuri şi transportate până la Giurgiu, de unde, pe calea ferată, ajungeau în Bucureşti. Transportul pieselor a durat câţiva ani, încheindu-se în 1888.

        Aduse şi depuse iniţial în curtea Universităţii, unde în vremea aceea funcţiona Muzeul Naţional de Antichităţi, acestea au fost mutate în 1923, la cererea lui Vasile Pârvan, în parcul Carol, unde au fost expuse în funcţie de organizarea Muzeului Militar amenajat acolo.

       În 1948, din iniţiativa arhitectului Horia Teodoru, au fost mutate în curtea Muzeului

de Artă Naţională, în prezent Muzeul Ţăranului Român. Ulterior, piesele au fost aduse înapoi în locul descoperirii, şi expuse sub sticlă, lângă nucleul Monumentului, într-o formă sui-generis, amintind de aranjamentul original şi la o înălţime accesibilă vizitatorului.

       Odată cu restaurarea Monumentului în 1977, prin montarea de cópii pe un schelet metalic, aşezat deasupra miezului de zidărie al Monumentului, piesele

originale au fost aranjate în muzeul din localitate, tot atunci inaugurat. Se împlinea astfel dezideratul lui George Murnu care, în 1910, avusese ideea construcţiei unui muzeu al sitului, conceput ca o modalitate de a adăposti nu numai piesele netransportabile în capitală, dar şi descoperirile din zonă, constituind atât un punct de interes ştiinţific, cât şi „o şcoală de învăţătură practică” pentru comunitatea locală.

       Cu ocazia lucrărilor de restaurare au fost reluate cercetările arheologice la cele trei monumente. Acestea au fost întreprinse de Mihai Sâmpetru, iar rezultate lor au fost prezentate în volumul al II-lea din seria monografică Tropaeum Traiani, dedicat acestora şi publicat în 1984.

 

           Cetatea romană Tropaeum Traiani

          Localizare: Adamclisi, jud. Constanţa

          Monument istoric:  CT-I-m-A-02567.01 în LMI

          Cercetări arheologice iniţiate în 1891

       Colectivul de cercetare: Grigore Tocilescu, George Murnu, Paul Nicorescu, Gheorghe Stefan, Ion Barnea, Alexandru Barnea, Ioana Bogdan-Cătăniciu, Gheorghe  Papuc, Mihai Irimia, Maria Bărbulescu, Mihai Sâmpetru, Alexandru S. Ştefan, A. Panaitescu, Catrinel Domăneanţu, Petre Diaconu, Radu Ocheşanu, Constantin Scorpan, Nicolae Gostar, Constantin Iconomu, Mihai Ionescu, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Nelu Zugravu, Margareta Arsenescu, Carol Căpiţă, Emilian Gămureac, Robert Constantin,  Alexandru Nicolae, Alexandru Alexiu, Severus  Ionescu, Cristian Olariu, Adriana Panaite, Gabriel Talmaţchi, Liviu Lungu, Constantin Şova, Marius Lascu.

            Încadrare cronologică: sec.: I–VI.

         Oraşul roman Tropaeum Traiani  se află în sud-vestul Dobrogei, la jumătatea drumului dintre Dunăre şi Marea Neagră. Numele lui este legat de Monumentul Triumfal ce se găseşte în apropiere, la 2 km spre est, inaugurat de romani în anul 109 p.Chr. Ruinele aşezării se găsesc ca într-un amfiteatru pe o colină mai joasă, apărată de dealuri de jur împrejur şi protejată spre sud de valea unui mic pârâu, numită de localnici „valea Urluii”. Oraşul se afla la o importantă răscruce de drumuri ce duceau de la Dunăre spre Marea Neagră şi de la sud spre nord, prin mijlocul Dobrogei.

            De la sfârşitul antichităţii până la începutul secolului al XIX-lea despre ruinele din zonă nu apar nici un fel de informaţii. Cu începere de la aceea dată mai mulţi călători străini dau informaţii sumare, iar în 1882 Grigore Tocilescu ajunge într-o vizită la Adamclisi, însoţit de Mihail C. Sutzu. Este momentul începutului cercetărilor la Monumentul Triumfal, urmate din 1891, de primele şi cele mai consistente cercetări arheologice în oraşul roman Tropaeum Traiani, cel mai vechi şantier arheologic din România. Săpăturile au fost efectuate de-a lungul a 12 campanii,  în anii: 1891–1893, 1895–1897, 1904–1909. În cei 18 ani de cercetări arheologice a fost stabilit conturul incintei oraşului, au fost dezvelite trei porţi (cea de Nord a fost identificată în anii '990) şi 8 din cele 22 de turnuri ale zidului oraşului identificate parţial, basilica forensis, patru basilici creştine în oraş şi una cimiterială, pe dealul dinspre nord de oraş.

              Tocilescu a reuşit înfiinţarea unui muzeu local, ca şi în alte locuri unde a desfăşurat săpături, precum şi a unei rezervaţii arheologice. Pentru Adamclisi, actul regal de constituire a acesteia datează din anul 1906, prin Adresa Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, Direcţiunea Domeniilor, nr. 53022/iulie 1906, document regăsit la Arhivele Naționale, în 1992, de către Alexandru Barnea.

           După decesul prematur al lui Tocilescu, în 1909, cercetările au fost continuate printr-o singură campanie de către George Murnu şi au fost întrerupte în 1911 de Vasile Pârvan, care  va scrie, pe baza manuscriselor rămase de la Tocilescu şi colaboratorii săi, precum şi a inscripţiilor deja publicate, un studiu sintetic valabil până astăzi, Cetatea Tropaeum, apărut în 1911, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (numărul IV) şi ca volum separat, în acelaşi an.

          Între 1935–1945, Paul Nicorescu reia, cu întreruperi, cercetările, iar în 1947 Gh. Ştefan şi Ion Barnea au întreprins o campanie de scurtă durată.

           Săpăturile  sistematice au fost reluate în 1968, de un colectiv de cercetători de la institutele de arheologie din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa, Muzeul din Mangalia, Universitatea Bucureşti, Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, coordonat de Ion Barnea, şi din 1980 de Alexandru Barnea, şi se desfăşoară fără întrerupere până în prezent.

         Cercetările cele mai recente arată că oraşul a fost refăcut de Traian, după primul război daco-roman, când capătă şi statutul juridic de municipium. Numele autohton anterior al aşezării de aici (localizată probabil pe platoul din faţa Porţii de Est şi cercetată între anii 1994–2009) rămâne încă necunoscut. Ocupând o suprafaţă de cca. 10 ha, oraşul  va trece prin mai multe etape de evoluţie, fiind refăcut masiv la începutul epocii romane târzii. Pe parcursul a şase secole de existenţă aşezarea va evolua de la o comunitate urbană romană tradiţională la cea creştină din secolele V-VI p.Chr. Ruinele astăzi vizibile aparţin mai ales acestei perioade. Două străzi monumentale, flancate de portice, basilici creştine, patru în interior (A, B, C, D – dintre care una episcopală, având în imediata apropiere un baptisterium - construcţie pentru botez la primii creştini, şi toate prevăzute cu  cripte pentru martiri sau moaşte de martiri, foarte numeroşi în regiune la începuturile creştinismului) şi două în exterior (dintre care una aparţinând necropolei care se întindea pe dealul de la nord de cetate), o basilică civilă şi alte construcţii, toate apărate de masivul zid de incintă. Oraşul dispunea de aducţiuni de apă curentă şi de canalizare, precum şi de băi publice, amplasate la circa 100 m sud-vest de cetate. I s-a adăugat, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, o anexă fortificată pe latura de sud-est, care a funcţionat circa un secol.

          Cercetarea arheologică de la Tropaeum Traiani face parte din categoria cercetărilor sistematice care au au ca scop cunoaşterea evoluţiei unui oraş fondat de romani ab initio. Săpăturile arheologice din ultimii ani se desfăşoară în Sectoarele A şi C, unde  se are în vedere ccercetarea monumentelor din aceste zone, a evoluţiei lor în perioada romană târzie, a tramei stradale şi a relaţiei dintre acestea şi monumentele anterioare, precum şi relaţia lor cu zidul de incintă. Sunt documentate nivelele datate în epocă romană târzie şi acolo unde topografia locului o permite, cele romane timpurii prin sondaje arheologice, cu protejarea monumentelor existente. Se pot astfel formula observații și ipoteze de lucru privind organizarea spaţiului urban, alcătuirea şi evoluţia unei insula de locuire, traseele de circulaţie în interiorul acesteia și legătura cu restul țesutului urban, precum și, acolo unde este posibil destinaţia clădirilor, în special a celor aflate în imediata apropiere a edificiilor de cult creștine.

             Pentru completarea datelor privind teritoriul care depindea din punct de vedere juridic de oraşul roman sunt organizate anual cercetări de suprafaţă.

 

Adresa: Piața Ovidiu nr. 12,

900745, Constanța.

Tel./Fax: +4 0241 618 763

E-mail: minaconstanta@gmail.com

date de contact

caută în site

Copyright © 2015 Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța

Hosted by