Cetatea Ulmetum

 

 

 

 

 

 

 

 

         Situl arheologic „Ulmetum” este poziționat  în partea centrală a Dobrogei, dispus în marginea de nord-vest a localităţii Pantelimonu de Sus (jud. Constanța). Obiectivul, reprezentat de o fortificație romano-bizantină, avea un rol important, strategic, pe drumul central dobrogean ce proteja transportul mărfurilor și al negustorilor (între orașele romane Noviodunum și Markianopolis). Acest control era realizat prin intermediul militarilor cantonați pe plan local, până către nordul spațiului provincial în zona limesului dunărean.

 extras din proiectul MEDIUL DE VIZUALIZARE INTERACTIVĂ A PATRIMONIULUI CULTURAL ROMAN ANTIC PENTRU ZONA TRANSFRONTALIERĂ BULGARIA ŞI ROMÂNIA - (ARHIVĂ)

CODE 15.2.1.038

INTERREG V – A ROMANIA - BULGARIA

         De-a lungul timpului, în special spre sfârșitul secolului al XIX-lea, au fost salvate mai multe inscripții extrem de relevante pentru istoria comunităților locale. Astfel, printre acestea amintim un cippus funerar care păstrează numele lui Caius Iulius Quadratus, cel care deținea funcția de quinquennalis territorii Capidavensis, precum și titlul de princeps loci. La aceasta adăugăm și alte inscripții descoperite la Pantelimon, recuperate de marele arheolog român Grigore Tocilescu, care trădau existența unei așezări din perioada romană timpurie (locuită de o comunitate mixtă de cives Romani et Bessi consistentes), al cărei nume a fost înregistrat pe un altar votiv, datat în anul 140, sub forma de vico Ulmeto, adică vicus Ulmetum. Un alt document foarte important ce atestă existența fortificației de la Ulmetum apare în lucrarea De Aedificiis semnată de către Procopius din Caesarea: „…. Dincolo de ea se află din vechime o cetate numită Ulmetum. Din cauză că barbarii sclavini își făcuseră acolo un loc de pândă, unde stătuseră un timp foarte îndelungat, ea fusese lăsată cu totul în părăsire și nu mai rămăsese nimic din ea, decât numele. Pe aceasta a rezidit-o din temelie și a scăpat astfel părțile acelea de năvălirile sclavinilor”. Ulterior, pe baza unei inscripții, s-au identificat și cei care au lucrat la reconstrucție, un detașament al legio palatina, numit lanciarii iuniores.

           Începutul cercetării arheologice la Ulmetum este marcat de activitatea marelui arheolog și istoric Vasile Pârvan. Acesta a întreprins patru campanii succesive de săpătură între anii 1911-1914. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în trei rapoarte de săpătură cu informații variate privind elementele constructive, monumentele și numeroase obiecte identificate. Săpăturile arheologice din anii 1911-1914 au urmărit, în primul rând, dezvelirea zidurilor şi recuperarea documentelor epigrafice sau sculpturale reutilizate ca material de construcţie. De asemenea, s-a dezvelit incinta pe exterior și interior, porțile, turnurile și anumite porțiuni din zona intramurană (evidențiind în partea de est a cetății o clădire cu absidă de mari dimensiuni, cu destinație militară (praetorium, funcțional între secolele IV-V p.Chr.). Au fost trasate o serie de secţiuni (de-a lungul şi de-a latul cetăţii), urmărind probabil reţeaua stradală, secţiuni care porneau, în primul rând, de la porţile de sud-vest şi de nord-vest, apoi de la porţile secundare aflate între turnurile de pe incintele de nord-vest, sud şi est. Secţiunile respective au scos la iveală şi „ziduri barbare” de la diverse construcţii cărora nu li s-a precizat destinaţia. Aceste cercetări arheologice au permis întocmirea planului general al cetății, ca și datarea sa în secolul VI p.Chr., menționând și descoperiri specifice secolelor IV-V p.Chr., dar mult mai reduse cantitativ.

          Planul aşezării are forma unui triunghi dreptunghic cu ipotenuză curbată. Pe colţuri fortificaţia este prevăzută cu trei turnuri rotunde. De asemenea are două porţi flancate de câte două turnuri cu latura frontală semicirculară în forma literei U. Pe latura de sud-est se află patru turnuri dreptunghiulare la care se mai adaugă încă câte două turnuri de aceeaşi formă, câte unul pe cele două laturi ale cetăţii. După unele păreri meşterii care au lucrat la ridicarea fortificaţiei ar fi provenit din spaţiul tracic, existând numeroase similitudini de plan cu alte centre din aceeaşi perioadă. Zidul incintei are grosimea de 2,60 m, fundaţia zidului fiind mai lată cu 20 până la 60 cm decât elevaţia. Fundaţia avea adâncimea de 1,85 m până la 2,50 m. În exterior zidul a fost placat cu blocuri de piatră refolosite, dimensiunile acestora ajungând la 2,70 m (o stelă funerară). În interior incinta nu are blocuri de parament. Pe cele mai multe curtine s-au păstrat urme ale scărilor din piatră care permiteau urcarea pe zid, treptele având înălţimea între 28 şi 40 cm, iar lăţimea cuprinsă până la 1 m.

          Latura de nord-est a fortificaţiei este delimitată de două turnuri rotunde care  au diametrul cu puţin sub 10 m. În mijloc turnurile aveau câte un stâlp patrulater din piatră cu mortar pentru susţinerea etajării şi acoperişului, lungimea acestei laturi este de 135 m, la mijloc se află un turn dreptunghiular care în interior avea lungimea de 4,43 m, iar lăţimea de 5,30. Latura de nord-vest a incintei este aproape egală cu cea prezentată mai sus, cu care are un turn comun, iar celălalt capăt are tot un turn circular. Pe această latură se află o poartă flancată de două turnuri. Se pare că poarta a fost blocată din antichitate după cum ne dau de înţeles blocurile zidite în deschiderea porţii. Tot pe această latură se află turnul cel mare, patrulater (14,75 x 10,46), care în interior este prevăzut cu doi stâlpi de susţinere, realizaţi în tehnica opus mixtum. Suprafaţa utilă a turnului era de 155 m, el suferind în timp amenajări repetate.

           Latura de sud-est a fortificaţiei este prevăzută cu o poartă flancată de două turnuri în formă de U, ce pare a fi funcţionat în perioadele de funcţionare a întregului ansamblu. Pe această latură se aflau patru turnuri dreptunghiulare de mărimi diferite. De asemenea, au mai fost descoperite şi două intrări/ieşiri de mici dimensiuni pe care le putem considera secrete.

De asemenea, profitând de perioada de săpături de la Ulmetum, arheologul a cercetat și teritoriul cetății de influență, efectuând câteva excavaţii pe unele porţiuni ale castrului numit Castra Aestiva. Pe baza acestora Vasile Pârvan a datat castrul ca aparţinând perioadei romane timpurii (între împăraţii Traian şi Valens), întreg situl fiind abandonat înaintea sau în cursul secolului al IV-lea (nemaifiind ulterior ocupat).

             De asemenea, profitând de perioada de săpături de la Ulmetum, arheologul a cercetat și teritoriul cetății de influență, efectuând câteva excavaţii pe unele porţiuni ale castrului numit Castra Aestiva. Pe baza acestora Vasile Pârvan a datat castrul ca aparţinând perioadei romane timpurii (între împăraţii Traian şi Valens), întreg situl fiind abandonat înaintea sau în cursul secolului al IV-lea (nemaifiind ulterior ocupat).

            Mare parte din obiectele descoperite în cetate și-au găsit un loc binemeritat într-un muzeu, clădirea fiind construită la aproximativ 120 de metri de incinta de nord. Din nefericire muzeul a fost distrus în cursul Primului Război Mondial, patrimoniul fiind jefuit.

Decesul prematur și fulgerător al marelui arheolog român Vasile Pârvan a curmat brusc interesul arheologic pentru antichitățile zonei pentru o foarte lungă perioadă de timp. Între anii 1914 și 2004 nu s-au mai efectuat cercetări arheologice sistematice la Ulmetum. Cu toate acestea, cetatea a rămas prin unele descoperiri în atenția lumii cercetării de profil, ca cele epigrafice și monetare salvate în inventarele unor instituții de cultură sau arheologice prin periegheze (pentru identificarea unor nuclee de locuire ce ar putea aparține acelui vicus Ulmetum și a unor villae ipotetice atestate doar epigrafic), fie prin săpături de salvare (în urma prăbuşirii unui mal aflat la 300 m sud de poarta de sud-vest a cetăţii a apărut un cuptor de ars materiale de construcții, destinat producției de olane și țigle care se încadra tipologic în secolele V-VI p.Chr).

            Adrian Rădulescu, directorul Muzeului de Istorie Națională și Arhelogie din Constanța între anii 1969-2000, a fost promotorul reluării lucrărilor arheologice la șantier. Dar, abia odată cu anul 2004, s-a pornit cercetarea arheologică la Ulmetum, propunându-se clarificarea stratigrafiei fortificației, valorificarea științifică a noilor descoperiri și pregătirea sitului pentru introducerea în circuitul turistic prin acțiuni de amenajare, restaurare și conservare a părților constitutive.

               Cetatea a fost împărțită, din punct de vedere al metodologiei de cercetare în mai multe sectoare, corespunzătoare punctelor cardinale, fiind stabilite, în teorie, patru perimetre egale (nord, vest, est și sud). Rezultate importante au fost obținute mai ales în două din sectoare. În cel de Nord a fost identificat un orizont funerar, anterior fondării fortificației, exprimat prin morminte de inhumație, dintre care unul cu inventar bogat de factură „barbară” (atribuit culturii Sântana de Mureș/Cerneahov). În cel de Est s-au conturat mai multe niveluri de locuire. Astfel, au fost atestate dovezi arheologice clare pentru o locuire anterioară refacerii din timpul împăratului Iustinian, ce părea destul de intensă (secolele IV-V p.Chr.). De asemenea, a fost identificat un edificiu religios (basilica), cu plan trinavat, plasat într-o poziție oarecum ferită, în zona porții mici de SE, al cărui moment constructiv poate fi plasat în a doua jumătate a secolului IV sau la începutul secolului V p.Chr. A mai fost identificat un narthex adăugat într-o perioadă ulterioară (probabil în secolul VI p.Chr.). Scoaterea din uz a edificiului corespunde fazei finale de locuire în cetate (de la sfârşitul secolului VI și începutul secolului VII). Odată cu descoperirea basilicii și Ulmetum-ul a devenit un centru important din lista relativ restrânsă a descoperirilor de bazilici din Scythia Minor.

                De asemenea, au fost efectuate numeroase cercetări în spațiul extramuran, concentrate deocamdată în proximitatea zidului de incintă, pentru identificarea elementelor care ar putea contribui la cunoașterea evoluției locuirii romane timpurii la Ulmetum. Remarcăm descoperirea unui nivel de locuire din perioada otomană, lângă cetate, în Sectorul Sud (în fața turnului nr. 8 și în zona basilicii). În acest sens, la turnul nr. 8 a fost descoperit un complex de tip bordei (pe baza fragmentelor ceramice și a unui depozit monetar perioada lui de funcționare s-ar încadra într-un interval mai larg cuprins între secolele XVI-XVIII). Prezența unui nivel otoman doar în zona de sud a fortificației a sugerat o concentrare a locuirii doar în această zonă în perioadă otomană, ce are o strânsă legătură cu demantelarea zidurilor cetăţii. Cercetările efectuate între anii 2012-2015 au relevat în această parte extramuros din sudul fortificației mai multe complexe specifice epocii romane timpurii, (secolelor II-III p.Chr.), dar şi romane târzii (de secol IV p.Chr., respectiv romano-bizantine de secol VI p.Chr. Din punct de vedere stratigrafic situaţia constatată se prezintă astfel: un prim nivel de vegetal antic post secolele VI-VII, urmat de un nivel ce conţine dărâmătura incintei fortificaţiei, urmat de o nivelare ce ar corespunde nivelului de călcare din secolul VI, apoi nivelări succesive posibile de secol V, iar apoi urmează un nivel datat pe parcursul secolului al IV-lea. În sfârşit, ultimul nivel prezintă cel puţin două faze succesive, specifice secolelor II-III.

               Începând cu campania de cercetări arheologice a anului 2009, pe baza rezultatelor obținute în ultimii ani de săpături, ca și prin adoptarea unei noi strategii în cercetarea terenului (săpătură în suprafață deschisă, împărțirea sectoarelor în carouri, efectuarea unor sondaje de verificare etc.), s-au putut stabili cele cinci faze majore de locuire din zona fortificației, cu elemente clare de încadrare cronologică. Astfel putem enumera: perioada A, desfășurată în secolele II-III – exprimată prin apariţia unui nivel discontinuu din perioada romană timpurie pe amplasamentul viitoarei cetăţii theodosiene, care vine în completarea cercetărilor perieghetice din vatra actualului sat, care au permis identificarea unei intense locuiri în secolele II-IV (de-a lungul terasei de pe versantul de NE al văii pârâului Ceatalorman.); perioada B, în a doua jumătate a secolului IV – surprinsă sub forma unui nivel de călcare dintr-o clădire unde au fost descoperite ceramică romană şi de factură Sântana de Mureş/Cerneahov, respectiv monede datate din a doua jumătate a secolului IV p.Chr.; perioada C în secolul V – reținem materialul numismatic descoperit care indică un ferm terminus post quem anii 395-401 (prin monede de tip Virtvs Exerciti) pentru primul nivel de călcare în interiorul fortificaţiei); perioada D în secolul VI -  după perioada de abandon a cetăţii (circa 470/480 – 540/550), exprimată din punct de vedere stratigrafic printr-o nivelare în cursul refacerii din vremea împăratului Iustinian, urmată de o locuire databilă în sec. VI compusă din cel puțin trei submomente care merg din punct de vedere cronologic până la începutul secolului VII și perioada E în secolele XVI-XVIII p.Chr.

               Din cercetările desfășurate până în prezent, în aria fortificația romano-bizantine, știm că nu au fost identificate în interiorul său complexe de locuire specifice perioadei medievale timpurii. Totuși existau indicii privind prezența ceramicii caracteristice acestei perioade, în anul 1912, Vasile Pârvan relatând printre descoperiri astfel de elemente, ca și o marcă de olar. Pe baza unor descoperiri întâmplătoare efectuate pe parcursul unor periegheze, s-a deschis în anul 2010 un nou sector de cercetare (extramuros), aflat într-un punct situat la aproximativ 300 m sud-vest de cetate, în apropierea pârâului Pantelimon, pe dealul de pe partea nordică a acestuia, unde erau concentrate materiale ceramice specifice perioadei. Campaniile arheologice desfășurate în anii următori au confirmat existența unei așezări, cu structuri de locuire (au fost identificate mai multe bordeie). Pe baza analizei materialului ceramic (arsă oxidant, confecţionată din pastă nisipoasă şi ornamentată prin incizie, ceramică cenuşie cu decor în lustru), s-a propus ca datare provizorie pentru perioada de existență a așezării sfârșitul secolului VIII – prima jumătate a secolului X p.Chr.

        În concluzie, cetatea a fost construită în jurul sfârşitului de secol IV şi începutului de secol V p.Chr. (conform datelor arheologice și numismatice – emisiuni monetare din tipurile Salvs Reipvblicae din anii 388-395 și Virtvs Exerciti din anii 395-401), mai probabil sub împăratul Theodosius I, ca şi numeroase clădiri cu un număr variat de încăperi aşa cum sunt cazărmile militare, o basilică şi probabil un comandament militar. Fortificată pe toate laturile, a adăpostit o populație dedicată ocupațional agriculturii, aprovizionând multe centre apropiate de pe limes. Printre unităţile militare cantonate în cetate de-a lungul timpului pot fi amintiţi Cuneus equitum scutariorum şi Paedatura lanciarium iuniorum. Cu unele sincope a dăinuit până spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, la finalul epocii romano-bizantine. Este o fortificaţie integrată la categoriile mică sau medie, care a devenit treptat o aşezare fortificată şi care în secolul V p.Chr. a fost atacată şi cvasi-distrusă de valuri hunice succesive, fiind refăcută parțial în secolul VI p.Chr. sub împăratul Iustinian (redată ansamblului administrativ și economic provincial). Rezultatele cercetărilor din ultimii 10 ani sugerează faptul că fortificația construită a fundamentis de Iustinian era amplasată aproximativ în același loc cu cea ridicată la sfârșitul secolului IV sau începutul secolului V p.Chr.

          Ultima fază de refacere a cetăţii (care pare să se fi executat totuși mai pregnant doar în anumite sectoare ale ei) pare a fi realizată în prima jumătate a secolului al VI-lea când din nevoi disperate au fost refolosite toate stelele funerare disponibile, fragmentele de piatră fasonată din vechile edificii monumentale, toate inscripţiile laice anterioare etc. Atacurile avaro-slave de la sfârşitul secolului al VI-lea distrug orice formă de continuitate sub aspect cvasi-urban în fortificaţie, ultimele elemente prezente pe plan local dispărând efectiv în debutul secolului următor.

 

    (text selectat din expoziția "140 DE ANI DE ARHEOLOGIE DOBROGEANĂ", MINAC , 2018)

 

              Cercetările arheologice, cu caracter sistematic, desfăşurate de o echipă de arheologi de la MINAC începând din anul 2004 până în prezent, au condus la descoperirea mai multor complexe de locuire (locuințe, bordeie, gropi) și a unui important material arheologic, care a pernmis stabilirea unei cronologii relative a întregului sit arheologic. Astfel, cetatea pare a fi construită la sfârşitul secolului IV (în perioada împăratului Theodosius I (379-395), peste resturile unei așezări cu caracter mixt (civil și militar) din sec. II-IV p.Chr. Se constată o locuire intensă în secolul V p.Chr., apoi un orizont de abandon (între ultimul sfert al sec. V și mijlocul sec. VI p.Chr. datorat atacurilor hunice), fiind apoi identificată din punct de vedere arheologic o refacere parţială în sec. VI p.Chr.,  în timpul împăratului Justinian (fapt relatat și de un important izvor al antichității - istoricul Procopius din Cezareea, în lucrarea De aedificiis).

           Dintre construcţiile mai importante identificate în perioada 2004-2017 menționăm barăcile adosate zidului de incintă și o basilică paleocreştină în sectorul de Sud. Cercetările arheologice din sectorul de nord s-au axat pe dezvelirea porţii de nord-vest, recuperându-se un segment important din zidurile de incintă şi turnurile ce încadrează intrarea şi curtina aferentă. În sectorul de vest s-a urmărit dezvelirea unei porţiuni importante din zidul de incintă, turnul de colţ dinspre vest si a spaţiului imediat intramuran.

              În sectorul de est cercetarea sectorului barăcilor adosate curtinei de sud-est, a fortificaţiei, şi-a propus realizarea unei delimitări planimetrice a zidurilor şi stabilirea relaţiei stratigrafice între acestea (evidenţiind două etape de construire a lor, mai întâi în secolul V iar apoi în secolul VI sub împăratul Justinian).

                   În sectorul de sud-vest s-a urmărit, pe de o parte punerea în valoare a turnului 8 (inclusiv curtina), apoi descoperirea extramuros a unui bordei medieval datat prin ceramica descoperită în secolele XVII-XVIII, ca şi o serie de structuri specifice așezării anterioare cetății, din sec. II-IV p.Chr.).

                     În zona extramuros, la sud–vest de cetate, la circa 300 de m aceasta, în apropierea pârâului Pantelimon, pe dealul din partea nordică a acestuia, au fost descoperite urmele unei așezări din perioada medieval-timpurie. Astfel au fost descoperite cel puțin trei locuinţe medievale timpurii care deţineau cuptoare, folosite și sezonier.

                  Materialul arheologic descoperit constă în ceramică fragmentară (secolele IX-X), ceramică cenuşie cu decor în lustru, obiecte de uz casnic din lut și os etc.

Adresa: Piața Ovidiu nr. 12,

900745, Constanța.

Tel./Fax: +4 0241 618 763

E-mail: minaconstanta@gmail.com

date de contact

caută în site

Copyright © 2015 Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța

Hosted by